Top

Plângere contravenţională.

Prin decizia nr. din 02.06.2009 pronunţată de Tribunalul Bacău –Secţia comercială şi de contencios administrativ în dos nr. /180/2008 s-a admis recursul formulat de recurenta S.C. B SRL în contradictoriu cu intimat GARDA FINANCIARĂ- SECŢIA JUDEŢEANĂ BACĂU împotriva sentinţei civile /11.09.2008 pronunţată de Judecătoria Bacău; s-a modificat sentinţa recurată /11.09.2008 şi pe fond s-a admis plângerea contravenţIală formulată de SC B SRL şi s-a anulat procesul verbal de contravenţie seria G nr. din 31.03.2008 întocmit de Garda Financiară, Secţia Bacău.

De asemenea s-a exonerat petenta de plata amenzii contravenţIale şi s-a dispus restituirea către aceasta a contravalorii mărfii confiscate.

Pentru a se pronunţa în acest sens instanţa de recurs a constatat următoarele :

Prin sentinţa civilă nr. /11.09.2008 pronunţată în dosarul nr. /180/2008 al Judecătoriei Bacău s-a respins plângerea formulată de petenta S.C. B S.R.L. , în contradictoriu cu intimata GARDA FINANCIARĂ – SECŢIA JUDEŢEANĂ BACĂU, cu sediul în Bacău, ca nefondată.

Analizând materialul probatoriu administrat instanţa de fond a constatat următoarele:

Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău sub nr. /180/2008 din 16.04.2008 petenta S.C. B S.R.L. a contestat procesul verbal de constatarea contravenţiei seria G nr. încheiat de Garda Financiară Bacău în calitate de organ constatator la data de 31.03.2008.

Plângerea a fost formulată în termen legal şi este scutită de plata taxei de timbru.

În motivarea plângerii petentul arată în esenţă că în luna octombrie 2007 s-a aprovizIat cu bitum de la S:C. La T S.R.L., tranzacţie în urma căreia s-au emis 3 facturi în valoare totală de 17017 lei pe care le-a achitat, însă a fost sancţIată potrivit art.1 lit.e din Lg.12/1990 şi i s-a confiscat contravaloarea facturilor, pentru că nu au avut documente de provenienţă, societatea vânzătoare nemaidesfăşurând activitate.

În susţinerea plângerii petenta a depus copia procesului verbal, nota de constatare, o notă explicativă şi un proces verbal de ridicare de documente, ataşate la dosar la filele 5-9, şi nu a mai solicitat administrarea de alte probatorii.

Legal citată, petenta a fost reprezentată în instanţă de apărător ales, dl. avocat A Pruteanu.

Organul constatator, legal citat, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii şi s-a prezentat în instanţă.

În întâmpinare, organul constatator arată că societatea vânzătoare se află în lichidare din anul 2005 şi are dosar penal pe rol pentru emiterea de facturi fiscale false şi că este o aşa-zisă firmă „fantomă”, că petenta a făcut plăţi în numerar în trei rânduri pentru suma de 255.731 lei, depăşind plafonul maxim zilnic de 5000 de lei.

Din actele şi lucrările dosarului instanţa a reţinut:.

Prin procesul verbal de constatare a convenţiei seria G nr. /31.03.2008 i s-a aplicat petentei o amendă contravenţIală în cuantum de 20.000 de lei pentru săvârşirea faptelor prevăzute şi sancţIate de art.2 lit.g din Lg.12/1990 republicată.

S-a reţinut în sarcina petentei faptul că s-a aprovizIat cu bitum rutier cu facturile 000045/4.10.2007, 000046/15.10.2007 şi 000049/22.10.2007 în valoare de 255.731 de lei de la S.C. La Tuz Sistem S.R.L. Constanţa, societate aflată în lichidare din anul 2005 şi urmărită penal pentru nefuncţIare la sediu. S-a mai reţinut în procesul verbal că cele trei facturi fiscale consemnează fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu este dovedită în condiţiile legii.

În conformitate cu art.6 din Lg.12/1990 s-a dispus confiscarea contravalorii mărfurilor achiziţIate (bitumul rutier) cu facturile consemnate anterior, în valoare de 255.731 lei.

Procesul verbal a fost semnat de organul constatator şi de reprezentantul societăţii petente.

În nota explicativă ataşată la dosar la fl.7, reprezentantul petentei a precizat la întrebările organului constatator că nu a încheiat cu vânzătoarea contract de livrare şi că suma a fost achitată în numerar.

Din înscrisurile ataşate la dosarul cauzei instanţa a reţinut că petenta a achiziţIat de la S.C. La T S.R.L. Constanţa, în trei tranşe, bitum rutier în valoare de 255.731 de lei, sumă achitată în numerar după emiterea facturilor.

Organul constatator a aplicat petentei o amendă şi sancţiunea complementară a confiscării contravalorii mărfii pentru contravenţia prevăzută de art.1 lit.e din Legea 12/1990, care sancţIează „efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu este dovedită în condiţiile legii…”

Legiuitorul a definit sintagma „documente de provenienţă” ca fiind „factura fiscală, avizul de însoţire a mărfii, documentele vamale, factura externă sau orice alte documente stabilite prin lege.”

Fapta descrisă de organul constatator în procesul verbal şi necontestată de petentă, constituie contravenţia pentru care petentei s-a aplicat sancţiunea.

Instanţa a reţinut această soluţie pentru următoarele considerente:

Prin „documente de provenienţă” se înţeleg acele documente care însoţesc marfa şi care la acel moment sunt valabile potrivit legii, şi nu doar înscrisul ca existenţă materială, fizică.

Apărarea petentei că marfa a fost procurată cu cele trei facturi şi că validitatea acestora nu-i poate fi imputată nu poate fi primită, pentru că în activitatea comercială, pentru evitarea unor asemenea riscuri, comercianţii trebuie să depună diligenţe.

Astfel, orice persoană interesată poate obţine informaţii despre starea unei firme de la Oficiul Registrului Comerţului.

Mai mult, plafonarea prin lege a plăţilor în numerar la suma de 5000 lei zilnic a avut ca raţiuni de instituire şi obţinerea de informaţii despre cocontractanţi, ştiut fiind că unul din atributele de identificare ale unei persoane juridice este şi contul bancar.

Comercianţii în activitatea pe care o derulează trebuie să depună toate diligenţele necesare în scopul obţinerii de informaţii privind credibilitatea financiară şi seriozitatea persoanei juridice cu care intră în raporturi contractual. În acest sens s-au instituit organisme speciale şi norme la care comercianţii trebuie să apeleze pentru evitarea acestor riscuri, în acest sens elaborându-se şi Legea 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale.

Petenta nu poate invoca validitatea facturilor, întrucât ele consemnează operaţiuni care potrivit legii sunt nule, întrucât potrivit art.46 alin.1 teza finală din Lg.85/2008 privind procedura insolvenţei „toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii (de insolvenţă) sunt nule”.

Valoarea mare a celor trei tranzacţii, 255.731 de lei noi, trebuia să inducă cumpărătoarei, în speţă petenta, depunerea de diligenţe privitoare la starea contractantului.

Aceeaşi concluzie se poate impune şi dacă se are în vedere tipul mărfii achiziţIate, pentru care vânzătorul trebuia să furnizeze o serie de documente care să ateste calitatea produsului.

Pentru considerentele expuse, instanţa urmează a respinge plângerea, considerând-o nefondată, petenta nefăcând dovada că a achiziţIat marfa cu documente valabile.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs petenta S.C. B S.R.L., criticând soluţia de fond sub următoarele aspecte:

In susţinerea plângerii a arătat că societatea a achiziţIat, în mod real, mărfurile arătate, a plătit contravaloarea facturilor, în numerar, iar ulterior a revândut marfa către alţi agenţi economici.

Astfel, legiuitorul defineşte în mod clar sensul şi conţinutul noţiunii de „provenienţă dovedită în condiţiile legii”. Art. 1 lit.e) teza a III a din Legea nr.12/1990 prevede că „Prin documente de provenienţă se înţelege, după caz, factura fiscală, factura, avizul de însoţire a mărfii, documentele vamale, factura externă sau orice alte documente stabilite prin lege”.

La momentul controlului respectiv 31.03.2008, recurenta a făcut dovada ahiziţIării mărfurilor cu documentele legale de provenienţă, respectiv cu cele facturi înregistrate în evidentele contabile- astfel cumprevede şi legiuitorul.

Împrejurarea că nu a fost încheiat un contract între cei doi agenţi economici şi că plata s-a făcut în numerar, nu fundamentează temeiul de drept reţinut de intimată şi nu reprezintă o prezumţie de nelegalitate prin raportarea la elementele extrinseci operaţiunii comerciale în sine ( plăţile aferente operaţiunii, starea firmei vânzătoare, etc.)

In speţă, nu este obligatorie încheierea unui contract comercial ( în unele state din occident simpla strângere de mână echivalează cu încheierea unui contract) ,fiind de esenţa operaţiunii comerciale în sine. Iar împrejurarea că plăţile în numerar au depăşit plafonul maxim /zi, nu conduce la concluzia că recurenta a desfăşurat o activitate ilicită în sensul art. 1 lit. e) din Legea nr.12/1990.

În privinţa menţiunilor din nota de constatare seria BC nr. 100574/31.03.2008 potrivit cărora societarea recurentă nu a respectat obligaţia legală de a dovedi sursa de aprovizIare cu mărfuri, recurenta arată că faptul că SC T SRL a desfăşuat anumite activităţi cu consecinte juridice în plan contravenţIal sau penal nu înseamnă în mod auTt că acestea se extind şi asupra societăţii recurente.

Instanţa de fond a reţinut că „ prin documente de provenienţă se înţeleg acele documente care însoţesc marfa şi care la acel moment sunt valabile, potrivit legii şi nu doar înscrisuri ca existenţă materială, fizică. ”

Or, potrivit art. 6 din Legea nr.82/1991 legea contabilităţii :

1) Orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.

2) Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.

Aşa fiind, din punct de vedere legal, prin document de provenienţă se înţelege şi acel document care este apt să dobândească calitatea de document justificativ , care stă la baza înregistrării lui în contabilitate.

Iar din interpetarea alin.2 din legea precizată rezultă că răspunderea aparţine celui care a întocmit, vizat şi aprobat documentul, în speţă, cele trei facturi fiscale nu au fost întocmite de admnistratorul petentei- recurente, împrejurare care nu implică nici o culpă.

In plus aceste documente fiscale emise de furnizor, cuprind toate informaţiile cerute de legea contabilităţii, pentru a fi luate în considerare la calculul obligaţiilor fiscale la bugetul de stat, aceasta dacă se are în vedere şi faptul că prin valorificarea comercializarea de către societatea noastră a acestor mărfuri către alţi agenţi economici- conform facturilor anexate prezentei) bitumului rutier, societatea a înregistrat venituri si a colectat TVA , elemente care au contribuit la constituirea bazei de impozitare, la calculul impozitului pe profit şi TVA, calculate, înregistrate în evidenta contabilă a societăţii noastre, raportate şi plătite organelor fiscale competente- statul român însuşindu-şi aceste plăţi.

2. Instanţa reţine că în activitatea comercială, pentru evitarea unor riscuri comercianţii trebuie să depună diligente, respectiv să obţină informaţii despre starea unei firme de la ORC, astfel cum prevăd dispoziţiile Legii nr.469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale.

Or, instanţa de fond s-a aflat în eroare cu privire la dispoziţiile acestei legi, în sensul că, în cuprinsul acesteia nu se are în vedere obligativitatea unui comerciant de a verifica credibilitatea financiară şi seriozitatea celuilalt cocontractant.

In derularea actelor şi faptelor de comerţ, comercianţii se bucură de o prezumţie de seriozitate cu atât mai mult cu cât societatea furnizare este înfiinţată din anul 2003.

3. Instanţa de fond, la pronunţarea hotărârii a avut în vedere că vânzătorul nu a furnizat o serie de documente care să ateste calitatea produsului.

Cu privire la apărările intiM formulate prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond, arătă că aceasta reduce şi atribuie vinovăţie administratorului societăţii doar prin prisma faptului că plăţile au fost făcute în numerar.

Faţă de aceste susţineri arătă că, prin procesul -verbal contestat nu a fost sacţIată pentru această faptă ( a plăţilor în numerar) ci pentru faptul că am a transporat marfa fără documente de provenienţă.

Când Statul român prin Ministerul Finanţelor a încasat impozitul pe profit -lunar şi TVA aferent, nu s-a pus problema că a plătit în numerar şi nici că societatea furnizoare „este pusă sub semnul întrebării aşa cum se exprimă intimata.

Nu poate fi imputat faptul că societatea furnizoare nu şi-a achitat obligaţiile fiscale către bugetul de stat, deoarece, nu intră în competenţa societăţii si nici nu se poate trage concluzia că şi societatea a fost de rea -credinţă ca urmare a acestui fapt.

Faptul că prin nota explicativă, administrarul societăţii a recunoscut că nu are încheiat contract, nu se poate trage concluzia că în acest fel, se face vinovat de i săvârşirea contravenţiei reţinută de către intimată.

Indicarea de către intimată a modalităţii de recuperare a sumei confiscate, respectiv prin înscrierea la masa credală a SC T SRL, reprezintă o atitudine impardonabilăşi de autoritate din moment ce tot acesta afirmă că societatea vânzătoare este radiată din Registrul Comerţului.

În dovedirea recursului, recurenta a depus la dosar accte.

Intimata Garda Financiară-Secţia Judeţeană Bacău a depus întâmpinare, aratând că, în ce priveşte motivele de recurs, grupându-le au rezultat următoarele:

1- că neîncheierea unui contract şi plata în numerar a mărfii nu duc la prezumţia de nelegalitate a tranzacţiei:

2- ca înregistrarea tranzacţiei in contabilitatea societăţii si plata taxelor si impozitelor aferente acesteia fac dovada legalităţii tranzactiei si existentei documentelor de provenienţa a bitumului.

3- ca legea nu obliga recurenta sa depună nici o diligenta in verficarea seriozităţii partenerului de afaceri, ca deţine documente care atesta calitatea produsului iar recurenta nu are nicio vina ca partenerul de afaceri nu si-a plătit taxele si impozitele către stat.

Întimata arată că în pronunţarea sentinţei instanţa de fond nu a avut in vedere si prezumţia de nelegalitate ridicata de aceasta. Înregistrarea tranzacţiei in contabilitate si plata taxelor si impozitelor către stat sunt operaţiuni post factum săvârşirii contravenţiei si fara legătura cu aceasta, nu sunt nici dovedite si nici nu ar reprezintă probe utile si pertinente cauzei. Cat priveşte valabilitatea documentelor legale de provenienţa a mărfii, instanţa de fond s-a pronunţat in sensul ca acestea sunt valabile daca in momentul Tului sunt valabil emise si nu reprezintă doar un simplu inscris sub forma materiala, facturile in cauza fiind insa nule in baza preved. art. 46 alin. 1 teza finala din L 85/2008.

In considerentele hotărârii instanţa de fond a invocat preved. L 469/2002 privind unele masuri pentru intarirea disciplinei contractuale precum si lipsa documentelor privind documentele care atesta calitatea produsului doar pentru a evidenţia lipsa oricărei diligente din partea petentei in verificarea seriozităţii partenerului sau de afaceri care a dus, in final, la nulitatea facturilor, aceasta parte de considerent anticipând argumentul hotărâtor: nulitatea facturilor.

Decizia Curţii Supreme de Justiţie vizează cazurile in care la data controlului contravenienta nu avea asupra ei documentele de provenienţa legala dar le prezintă ulterior instanţei. In speţa data, documentele au fost prezentate agenţilor constatatori la data controlului, o noua prezentare nedovedind nimic. In aceeaşi situaţie sunt NIR-urile si facturile de vânzare, fiind verificate la data controlului.

Mai mult, din facturile de cumpărare si NIR-uri rezulta ca s-a cumpărat bitum rutier iar din facturile de vânzare către terţi, alt bitum, respectiv bitum esso 50 – 70 si bitum esso 70-100. Chiar daca recurenta ar reuşi sa dovedească ca bitumul cumpărat este acelaşi cu cel vândut, proba este irelevanta cauzei, operaţiunile fiind post -factum săvârşirii contravenţiei si fara nici o legătura cu aceasta si cu obiectul cauzei deduse judecaţii.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu , potrivit dispoziţiior art. 3041 Cod proced civilă, instanţa de recurs a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Recurenta a fost sancţIată prin procesul verbal de constatare a contravenţiilor seria G, nr. 0011295/31.03.2008 reţinându-se în sarcina săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 1 lit. e din Legea 12/1990.

În conformitate cu art. 16 din OG2/2001 „ (1) Procesul-verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu: data şi locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncă ale contravenientului; descrierea faptei contravenţIale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite;

Potrivit art. 17 din acelaşi act normativ „ Lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constată şi din oficiu.”

Aşa cum se poate constata, în procesul verbal de contravenţie a fost trecută data efectuării controlului, care, nu este aceeşi cu data săvârşirii faptei.

A reţinu instanţa de recurs că este irelevant în cauză că în nota de constatare, la descrierea faptei s-a menţIat că s-a efectuat controlul pentru perioada octombrie 2007.

De asemenea, şi pe fondul cauzei, instanţa de recurs a reţinut că recursul este întemeiat. Deşi multiplele apărări se fac şi pe aspecte colaterale, respectiv, pe faptul că s-a achitat contravaloarea mărfurilor cu sume cash, instanţa reţine că societatea nu a fost sancţIată pentru plata în numerar.

Societatea a fost sancţIată pentru săvârşirea contravenţeiei prevăzute de art. 1 lit e din Legea 12/1990 „ efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu este dovedită, în condiţiile legii. Documentele de provenienţă vor însoţi mărfurile, indiferent de locul în care acestea se află, pe timpul Tului, al depozitării sau al comercializării. Prin documente de provenienţă se înţelege, după caz, factura fiscală, factura, avizul de însoţire a mărfii, documentele vamale, factura externă sau orice alte documente stabilite prin lege*).”

În cauză instanţa de recurs a reţinut că mărfa, respectiv bitumul a fost însoţită de facturi. Este irelevant dacă facturile proveneau de la o societate în faliment sau urmărită penal. Deşi la capitolul descriere faptă se face o incriminare a societăţii vânzătoare, intimata nu a făcut dovada ilegalităţii facturilor.

În intâmpinarea depusă în recurs, intimata Garda Financiară a arătat că instanţa de fond nu a avut în vedere prezumţia de nelegalitate ridicată de intimată şi a solicitat instanţei să se pronunţe asupra acestui aspect, însă fără a preciza despre ce nelegalitate este vorba. La fond, aceasta nu a înţeles să invoce vreo nelegalitate. Doar, după încheierea dezbaterilor, în concluziile scrise, arată că toate operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschidrii procedurii falimentului sunt nule. Intimata prezumă nulitatea acestor acte, însă nu solicită prin întâmpinare ca instanţa să se pronunţe asupra acestui aspect. Mai mult decât atât, asupra nelegalităţii acestor operaţiuni competent a se pronunţa este judecătorul sindic care administrează procedura falimentului.

Din punct de vedere legal prin document de provenienţă se înţelege şi acel document care este apt să dobândească calitatea de document justificativ , care stă la baza înregistrării lui în contabilitate.

Iar din interpetarea alin.2 din art. 6 al. Legii 82/1991rezultă că răspunderea aparţine celui care a întocmit, vizat si aprobat documentul, în speţă, cele trei facturi fiscale nu au fost întocmite de admnistratorul petentei- recurente, împrejurare care nu implică nici o culpă a societăţii recurente.

In plus aceste documente fiscale emise de furnizor, cuprind toate informaţiile cerute de legea contabilităţii, pentru a fi luate în considerare la calculul obligaţiilor fiscale la bugetul de stat, aceasta dacă se are în vedere şi faptul că prin valorificarea ( comercializarea de către societatea noastră a acestor mărfuri către alţi agenţi economici-conform facturilor anexate prezentei) bitumului rutier, societatea a înregistrat venituri şi a colectat TVA , elemente care au contribuit la constituirea bazei de impozitare, la calculul impozitului pe profit şi TVA, calculate, înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii noastre., raportate şi plătite organelor fiscale competente-statul român însuşindu-şi aceste plăţi.

Prin urmare, până la constatarea nulităţii facturilor, se prezumă că aceaste sunt valabile şi existau la data efectuării controlului, fiind în conformitate cu dispoziţiile art. 155 al.5 Cod fiscal.

Toate celelalte aspecte invocate de părţi, respectiv existenţa/inexistenţa unui contract încheiat între cele două societăţi, plata mărfii în numerar, presupusa activitate penlă a S.C. T S.R.L., obligaţia petentei recurente de a verifica orice societate cu care are relaţii comerciale, existenţa/inexistenţa documentelor care atestă calitatea produsului exced cadrului procesual şi urmează ca instanţa să nu le analizeze.

Faţă de aceste aspecte, instanţa, în temeiul art. 304 al. 1 pct 9 şi art. 312 al.2 Cod procedură civilă, art. 16 al.1 din OG 2/2001 va admite recursul, va modifica sentinţa recurată şi pe fond va admite plângerea contravenţIală, anulând procesul verbal de contravenţie.

Împotriva acestei decizii intimata Garda Financiară-Secţia Judeţeană Bacău a formulat contestaţie în anulare solicitând admiterea contestaţiei ,anularea deciziei iar pe fond respingerea ca nefundat a recursului promovat de S.C. BITUMAC S.R.L.

Susţine contestatoarea că în pronunţarea deciziei instanţa de recurs a făcut greşeli materiale care au dus la soluţIarea greşită ,respectiv:

-documetele legale de provenienţă ale mărfii confiscate , respectiv facturile , sunt nule în baza preved. Art.46 alin.1 teza finală din Lg. Nr.85/ 2008, ele nemiputând produce efecte juridice.De altfel, susţine contestatoarea , asupra acestor documente instanţa de fond s-a pronunţat în sensul că sunt vala bile dacă în momentul Tului respecta legea şi nu reprezenta doar un simplu înscris sub formă materială .

– în recurs petenta nu a contestat sub nicio formă soluţia instanţei de fond cu privire la nulitatea facturilor, astfel că instanţa de recurs a acordat maimult decât s-a cerut atunci când a considerat că facturile lovite de nulitate absolută sunt valabile.

-instanţa de recurs nu a avut în vedere şi prezumţia de nelegalitate ridicată de contestatoare la fondul cauzei care ducea la constatarea că întreaga operaţiune desfăşurată de petentă a fost făcută cu fraudarea legii.

-instanţa de recurs a încălcat principiul nemijlocirii administrării probelor întrucât expertiza contabilă din dosarul penal nu poate constitui proba în instanţa civilă.

-înregistrarea tranzacţiei în contabilitate şi plata taxelor şi impozitelor cătrea stat sunt operaţiuni post factum săvârşirii contravenţiei şi fără legătură cu aceasta

Susţine contestatoarea că din facturile de cumpărare şi NIR-uri rezultă că s-a cumpărat bitum rutier iar din facturile de vânzare către terţi , alt bitum, respectiv bitum esso 50-70 şi bitum esso 70-100 , astfel că, chiar dacă petenta ar reuşi să dovedească că bitumul cumpărat este acelaşi cu cel vândut proba este irelevantă cauzei .

În drept contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art.318 alin1 C.Pr.Civ.S-a solicita judecata cauzei în lipsă.

Intimata a formulat întâmpinare solicitând , prin raportarea la motivele invocate de contestatoarea respingerea contestaţie în anulare ca inadmisibilă, iar pe fond a precizat că instanţa de recurs a stabilit în concret situaţia de fapt , a dat eficienţă normelor de drept aplicabile , a răspuns la toate apărările făcute de intimată prin întâmpinare şi a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

Analizând contestaţia prin prisma motivelor invocate Tribunalul constată că aceasta este nefondată pentru considerentele ce succed:

Potrivit prevederilor art. 318 Cod procedura civila, prevederi pe care a fost întemeiată prezenta contestaţie , hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare numai în cazuri expres si limitativ prevazute de lege :când dezlegarea data este rezultatul unei greseli materiale sau când instanta , respingând recursul sau admitându-l numai în parte, a omis din greseala sa cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare.

Referitor la primul motiv textul are în vedere greseli materiale cu caracter procedural. Privitor la al doilea motiv de contestatie în anulare speciala, aceasta poate fi exercitata numai daca instanta de recurs a omis sa analizeze un motiv cu care a fost învestita, contestatie care poate fi promovata numai de recurent, intimata neavând interes.Totodata contestatia în anulare speciala mai poate fi formulata atunci când recursul a fost respins sau admis în parte, nu si în caz de casare sau modificare totala, sau instanta a omis sa cerceteze un motiv de casare sau de modificare.

Din motivatia expusa de contestatoare în cuprinsul contestatiei sale rezulta ca acesta este nemultumit de modul în care au fost analizate si apreciate de către instanţa de recurs documentele de provenienţă a mărfii .Mai mult motivele expuse au fost formulate şi prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei în recurs, fiind analizate de instanţa de recurs , aşa cum rezultă din considerentele deciziei contestate.

Astfel cum a fost prezentata motivatia contestatiei si raportat la împrejurarile spetei, aceasta nu poate fi subsumata nici unuia din cazurile de contestatie în anulare strict si limitativ prevazute de lege, situatie ce impune respingerea cererii .

Contestatia în anulare este o cale extraordinara de atac, de retractare, deciziile irevocabile emise de o instanta în recurs putând fi anulate numai în mod exceptIal si doar atunci când se constata ivirea unui caz strict prevazut de lege, neexistând pentru contestator dreptul de recurs la recurs.

Faţă de considerentele ce preced şi tinând seama de disp. art.318 C.p.c.iv Tribunalul urmează a respinge ca nefondată contestaţia în anulare.

Prin decizia nr. din 02.06.2009 pronunţată de Tribunalul Bacău –Secţia comercială şi de contencios administrativ în dos nr. /180/2008 s-a admis recursul formulat de recurenta S.C. B SRL în contradictoriu cu intimat GARDA FINANCIARĂ- SECŢIA JUDEŢEANĂ BACĂU împotriva sentinţei civile /11.09.2008 pronunţată de Judecătoria Bacău; s-a modificat sentinţa recurată /11.09.2008 şi pe fond s-a admis plângerea contravenţIală formulată de SC B SRL şi s-a anulat procesul verbal de contravenţie seria G nr. din 31.03.2008 întocmit de Garda Financiară, Secţia Bacău.

De asemenea s-a exonerat petenta de plata amenzii contravenţIale şi s-a dispus restituirea către aceasta a contravalorii mărfii confiscate.

Pentru a se pronunţa în acest sens instanţa de recurs a constatat următoarele :

Prin sentinţa civilă nr. /11.09.2008 pronunţată în dosarul nr. /180/2008 al Judecătoriei Bacău s-a respins plângerea formulată de petenta S.C. B S.R.L. , în contradictoriu cu intimata GARDA FINANCIARĂ – SECŢIA JUDEŢEANĂ BACĂU, cu sediul în Bacău, ca nefondată.

Analizând materialul probatoriu administrat instanţa de fond a constatat următoarele:

Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău sub nr. /180/2008 din 16.04.2008 petenta S.C. B S.R.L. a contestat procesul verbal de constatarea contravenţiei seria G nr. încheiat de Garda Financiară Bacău în calitate de organ constatator la data de 31.03.2008.

Plângerea a fost formulată în termen legal şi este scutită de plata taxei de timbru.

În motivarea plângerii petentul arată în esenţă că în luna octombrie 2007 s-a aprovizIat cu bitum de la S:C. La T S.R.L., tranzacţie în urma căreia s-au emis 3 facturi în valoare totală de 17017 lei pe care le-a achitat, însă a fost sancţIată potrivit art.1 lit.e din Lg.12/1990 şi i s-a confiscat contravaloarea facturilor, pentru că nu au avut documente de provenienţă, societatea vânzătoare nemaidesfăşurând activitate.

În susţinerea plângerii petenta a depus copia procesului verbal, nota de constatare, o notă explicativă şi un proces verbal de ridicare de documente, ataşate la dosar la filele 5-9, şi nu a mai solicitat administrarea de alte probatorii.

Legal citată, petenta a fost reprezentată în instanţă de apărător ales, dl. avocat A Pruteanu.

Organul constatator, legal citat, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii şi s-a prezentat în instanţă.

În întâmpinare, organul constatator arată că societatea vânzătoare se află în lichidare din anul 2005 şi are dosar penal pe rol pentru emiterea de facturi fiscale false şi că este o aşa-zisă firmă „fantomă”, că petenta a făcut plăţi în numerar în trei rânduri pentru suma de 255.731 lei, depăşind plafonul maxim zilnic de 5000 de lei.

Din actele şi lucrările dosarului instanţa a reţinut:.

Prin procesul verbal de constatare a convenţiei seria G nr. /31.03.2008 i s-a aplicat petentei o amendă contravenţIală în cuantum de 20.000 de lei pentru săvârşirea faptelor prevăzute şi sancţIate de art.2 lit.g din Lg.12/1990 republicată.

S-a reţinut în sarcina petentei faptul că s-a aprovizIat cu bitum rutier cu facturile 000045/4.10.2007, 000046/15.10.2007 şi 000049/22.10.2007 în valoare de 255.731 de lei de la S.C. La Tuz Sistem S.R.L. Constanţa, societate aflată în lichidare din anul 2005 şi urmărită penal pentru nefuncţIare la sediu. S-a mai reţinut în procesul verbal că cele trei facturi fiscale consemnează fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu este dovedită în condiţiile legii.

În conformitate cu art.6 din Lg.12/1990 s-a dispus confiscarea contravalorii mărfurilor achiziţIate (bitumul rutier) cu facturile consemnate anterior, în valoare de 255.731 lei.

Procesul verbal a fost semnat de organul constatator şi de reprezentantul societăţii petente.

În nota explicativă ataşată la dosar la fl.7, reprezentantul petentei a precizat la întrebările organului constatator că nu a încheiat cu vânzătoarea contract de livrare şi că suma a fost achitată în numerar.

Din înscrisurile ataşate la dosarul cauzei instanţa a reţinut că petenta a achiziţIat de la S.C. La T S.R.L. Constanţa, în trei tranşe, bitum rutier în valoare de 255.731 de lei, sumă achitată în numerar după emiterea facturilor.

Organul constatator a aplicat petentei o amendă şi sancţiunea complementară a confiscării contravalorii mărfii pentru contravenţia prevăzută de art.1 lit.e din Legea 12/1990, care sancţIează „efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu este dovedită în condiţiile legii…”

Legiuitorul a definit sintagma „documente de provenienţă” ca fiind „factura fiscală, avizul de însoţire a mărfii, documentele vamale, factura externă sau orice alte documente stabilite prin lege.”

Fapta descrisă de organul constatator în procesul verbal şi necontestată de petentă, constituie contravenţia pentru care petentei s-a aplicat sancţiunea.

Instanţa a reţinut această soluţie pentru următoarele considerente:

Prin „documente de provenienţă” se înţeleg acele documente care însoţesc marfa şi care la acel moment sunt valabile potrivit legii, şi nu doar înscrisul ca existenţă materială, fizică.

Apărarea petentei că marfa a fost procurată cu cele trei facturi şi că validitatea acestora nu-i poate fi imputată nu poate fi primită, pentru că în activitatea comercială, pentru evitarea unor asemenea riscuri, comercianţii trebuie să depună diligenţe.

Astfel, orice persoană interesată poate obţine informaţii despre starea unei firme de la Oficiul Registrului Comerţului.

Mai mult, plafonarea prin lege a plăţilor în numerar la suma de 5000 lei zilnic a avut ca raţiuni de instituire şi obţinerea de informaţii despre cocontractanţi, ştiut fiind că unul din atributele de identificare ale unei persoane juridice este şi contul bancar.

Comercianţii în activitatea pe care o derulează trebuie să depună toate diligenţele necesare în scopul obţinerii de informaţii privind credibilitatea financiară şi seriozitatea persoanei juridice cu care intră în raporturi contractual. În acest sens s-au instituit organisme speciale şi norme la care comercianţii trebuie să apeleze pentru evitarea acestor riscuri, în acest sens elaborându-se şi Legea 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale.

Petenta nu poate invoca validitatea facturilor, întrucât ele consemnează operaţiuni care potrivit legii sunt nule, întrucât potrivit art.46 alin.1 teza finală din Lg.85/2008 privind procedura insolvenţei „toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii (de insolvenţă) sunt nule”.

Valoarea mare a celor trei tranzacţii, 255.731 de lei noi, trebuia să inducă cumpărătoarei, în speţă petenta, depunerea de diligenţe privitoare la starea contractantului.

Aceeaşi concluzie se poate impune şi dacă se are în vedere tipul mărfii achiziţIate, pentru care vânzătorul trebuia să furnizeze o serie de documente care să ateste calitatea produsului.

Pentru considerentele expuse, instanţa urmează a respinge plângerea, considerând-o nefondată, petenta nefăcând dovada că a achiziţIat marfa cu documente valabile.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs petenta S.C. B S.R.L., criticând soluţia de fond sub următoarele aspecte:

In susţinerea plângerii a arătat că societatea a achiziţIat, în mod real, mărfurile arătate, a plătit contravaloarea facturilor, în numerar, iar ulterior a revândut marfa către alţi agenţi economici.

Astfel, legiuitorul defineşte în mod clar sensul şi conţinutul noţiunii de „provenienţă dovedită în condiţiile legii”. Art. 1 lit.e) teza a III a din Legea nr.12/1990 prevede că „Prin documente de provenienţă se înţelege, după caz, factura fiscală, factura, avizul de însoţire a mărfii, documentele vamale, factura externă sau orice alte documente stabilite prin lege”.

La momentul controlului respectiv 31.03.2008, recurenta a făcut dovada ahiziţIării mărfurilor cu documentele legale de provenienţă, respectiv cu cele facturi înregistrate în evidentele contabile- astfel cumprevede şi legiuitorul.

Împrejurarea că nu a fost încheiat un contract între cei doi agenţi economici şi că plata s-a făcut în numerar, nu fundamentează temeiul de drept reţinut de intimată şi nu reprezintă o prezumţie de nelegalitate prin raportarea la elementele extrinseci operaţiunii comerciale în sine ( plăţile aferente operaţiunii, starea firmei vânzătoare, etc.)

In speţă, nu este obligatorie încheierea unui contract comercial ( în unele state din occident simpla strângere de mână echivalează cu încheierea unui contract) ,fiind de esenţa operaţiunii comerciale în sine. Iar împrejurarea că plăţile în numerar au depăşit plafonul maxim /zi, nu conduce la concluzia că recurenta a desfăşurat o activitate ilicită în sensul art. 1 lit. e) din Legea nr.12/1990.

În privinţa menţiunilor din nota de constatare seria BC nr. 100574/31.03.2008 potrivit cărora societarea recurentă nu a respectat obligaţia legală de a dovedi sursa de aprovizIare cu mărfuri, recurenta arată că faptul că SC T SRL a desfăşuat anumite activităţi cu consecinte juridice în plan contravenţIal sau penal nu înseamnă în mod auTt că acestea se extind şi asupra societăţii recurente.

Instanţa de fond a reţinut că „ prin documente de provenienţă se înţeleg acele documente care însoţesc marfa şi care la acel moment sunt valabile, potrivit legii şi nu doar înscrisuri ca existenţă materială, fizică. ”

Or, potrivit art. 6 din Legea nr.82/1991 legea contabilităţii :

1) Orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.

2) Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.

Aşa fiind, din punct de vedere legal, prin document de provenienţă se înţelege şi acel document care este apt să dobândească calitatea de document justificativ , care stă la baza înregistrării lui în contabilitate.

Iar din interpetarea alin.2 din legea precizată rezultă că răspunderea aparţine celui care a întocmit, vizat şi aprobat documentul, în speţă, cele trei facturi fiscale nu au fost întocmite de admnistratorul petentei- recurente, împrejurare care nu implică nici o culpă.

In plus aceste documente fiscale emise de furnizor, cuprind toate informaţiile cerute de legea contabilităţii, pentru a fi luate în considerare la calculul obligaţiilor fiscale la bugetul de stat, aceasta dacă se are în vedere şi faptul că prin valorificarea comercializarea de către societatea noastră a acestor mărfuri către alţi agenţi economici- conform facturilor anexate prezentei) bitumului rutier, societatea a înregistrat venituri si a colectat TVA , elemente care au contribuit la constituirea bazei de impozitare, la calculul impozitului pe profit şi TVA, calculate, înregistrate în evidenta contabilă a societăţii noastre, raportate şi plătite organelor fiscale competente- statul român însuşindu-şi aceste plăţi.

2. Instanţa reţine că în activitatea comercială, pentru evitarea unor riscuri comercianţii trebuie să depună diligente, respectiv să obţină informaţii despre starea unei firme de la ORC, astfel cum prevăd dispoziţiile Legii nr.469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale.

Or, instanţa de fond s-a aflat în eroare cu privire la dispoziţiile acestei legi, în sensul că, în cuprinsul acesteia nu se are în vedere obligativitatea unui comerciant de a verifica credibilitatea financiară şi seriozitatea celuilalt cocontractant.

In derularea actelor şi faptelor de comerţ, comercianţii se bucură de o prezumţie de seriozitate cu atât mai mult cu cât societatea furnizare este înfiinţată din anul 2003.

3. Instanţa de fond, la pronunţarea hotărârii a avut în vedere că vânzătorul nu a furnizat o serie de documente care să ateste calitatea produsului.

Cu privire la apărările intiM formulate prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond, arătă că aceasta reduce şi atribuie vinovăţie administratorului societăţii doar prin prisma faptului că plăţile au fost făcute în numerar.

Faţă de aceste susţineri arătă că, prin procesul -verbal contestat nu a fost sacţIată pentru această faptă ( a plăţilor în numerar) ci pentru faptul că am a transporat marfa fără documente de provenienţă.

Când Statul român prin Ministerul Finanţelor a încasat impozitul pe profit -lunar şi TVA aferent, nu s-a pus problema că a plătit în numerar şi nici că societatea furnizoare „este pusă sub semnul întrebării aşa cum se exprimă intimata.

Nu poate fi imputat faptul că societatea furnizoare nu şi-a achitat obligaţiile fiscale către bugetul de stat, deoarece, nu intră în competenţa societăţii si nici nu se poate trage concluzia că şi societatea a fost de rea -credinţă ca urmare a acestui fapt.

Faptul că prin nota explicativă, administrarul societăţii a recunoscut că nu are încheiat contract, nu se poate trage concluzia că în acest fel, se face vinovat de i săvârşirea contravenţiei reţinută de către intimată.

Indicarea de către intimată a modalităţii de recuperare a sumei confiscate, respectiv prin înscrierea la masa credală a SC T SRL, reprezintă o atitudine impardonabilăşi de autoritate din moment ce tot acesta afirmă că societatea vânzătoare este radiată din Registrul Comerţului.

În dovedirea recursului, recurenta a depus la dosar accte.

Intimata Garda Financiară-Secţia Judeţeană Bacău a depus întâmpinare, aratând că, în ce priveşte motivele de recurs, grupându-le au rezultat următoarele:

1- că neîncheierea unui contract şi plata în numerar a mărfii nu duc la prezumţia de nelegalitate a tranzacţiei:

2- ca înregistrarea tranzacţiei in contabilitatea societăţii si plata taxelor si impozitelor aferente acesteia fac dovada legalităţii tranzactiei si existentei documentelor de provenienţa a bitumului.

3- ca legea nu obliga recurenta sa depună nici o diligenta in verficarea seriozităţii partenerului de afaceri, ca deţine documente care atesta calitatea produsului iar recurenta nu are nicio vina ca partenerul de afaceri nu si-a plătit taxele si impozitele către stat.

Întimata arată că în pronunţarea sentinţei instanţa de fond nu a avut in vedere si prezumţia de nelegalitate ridicata de aceasta. Înregistrarea tranzacţiei in contabilitate si plata taxelor si impozitelor către stat sunt operaţiuni post factum săvârşirii contravenţiei si fara legătura cu aceasta, nu sunt nici dovedite si nici nu ar reprezintă probe utile si pertinente cauzei. Cat priveşte valabilitatea documentelor legale de provenienţa a mărfii, instanţa de fond s-a pronunţat in sensul ca acestea sunt valabile daca in momentul Tului sunt valabil emise si nu reprezintă doar un simplu inscris sub forma materiala, facturile in cauza fiind insa nule in baza preved. art. 46 alin. 1 teza finala din L 85/2008.

In considerentele hotărârii instanţa de fond a invocat preved. L 469/2002 privind unele masuri pentru intarirea disciplinei contractuale precum si lipsa documentelor privind documentele care atesta calitatea produsului doar pentru a evidenţia lipsa oricărei diligente din partea petentei in verificarea seriozităţii partenerului sau de afaceri care a dus, in final, la nulitatea facturilor, aceasta parte de considerent anticipând argumentul hotărâtor: nulitatea facturilor.

Decizia Curţii Supreme de Justiţie vizează cazurile in care la data controlului contravenienta nu avea asupra ei documentele de provenienţa legala dar le prezintă ulterior instanţei. In speţa data, documentele au fost prezentate agenţilor constatatori la data controlului, o noua prezentare nedovedind nimic. In aceeaşi situaţie sunt NIR-urile si facturile de vânzare, fiind verificate la data controlului.

Mai mult, din facturile de cumpărare si NIR-uri rezulta ca s-a cumpărat bitum rutier iar din facturile de vânzare către terţi, alt bitum, respectiv bitum esso 50 – 70 si bitum esso 70-100. Chiar daca recurenta ar reuşi sa dovedească ca bitumul cumpărat este acelaşi cu cel vândut, proba este irelevanta cauzei, operaţiunile fiind post -factum săvârşirii contravenţiei si fara nici o legătura cu aceasta si cu obiectul cauzei deduse judecaţii.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate, în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu , potrivit dispoziţiior art. 3041 Cod proced civilă, instanţa de recurs a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Recurenta a fost sancţIată prin procesul verbal de constatare a contravenţiilor seria G, nr. 0011295/31.03.2008 reţinându-se în sarcina săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 1 lit. e din Legea 12/1990.

În conformitate cu art. 16 din OG2/2001 „ (1) Procesul-verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu: data şi locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncă ale contravenientului; descrierea faptei contravenţIale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite;

Potrivit art. 17 din acelaşi act normativ „ Lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constată şi din oficiu.”

Aşa cum se poate constata, în procesul verbal de contravenţie a fost trecută data efectuării controlului, care, nu este aceeşi cu data săvârşirii faptei.

A reţinu instanţa de recurs că este irelevant în cauză că în nota de constatare, la descrierea faptei s-a menţIat că s-a efectuat controlul pentru perioada octombrie 2007.

De asemenea, şi pe fondul cauzei, instanţa de recurs a reţinut că recursul este întemeiat. Deşi multiplele apărări se fac şi pe aspecte colaterale, respectiv, pe faptul că s-a achitat contravaloarea mărfurilor cu sume cash, instanţa reţine că societatea nu a fost sancţIată pentru plata în numerar.

Societatea a fost sancţIată pentru săvârşirea contravenţeiei prevăzute de art. 1 lit e din Legea 12/1990 „ efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu este dovedită, în condiţiile legii. Documentele de provenienţă vor însoţi mărfurile, indiferent de locul în care acestea se află, pe timpul Tului, al depozitării sau al comercializării. Prin documente de provenienţă se înţelege, după caz, factura fiscală, factura, avizul de însoţire a mărfii, documentele vamale, factura externă sau orice alte documente stabilite prin lege*).”

În cauză instanţa de recurs a reţinut că mărfa, respectiv bitumul a fost însoţită de facturi. Este irelevant dacă facturile proveneau de la o societate în faliment sau urmărită penal. Deşi la capitolul descriere faptă se face o incriminare a societăţii vânzătoare, intimata nu a făcut dovada ilegalităţii facturilor.

În intâmpinarea depusă în recurs, intimata Garda Financiară a arătat că instanţa de fond nu a avut în vedere prezumţia de nelegalitate ridicată de intimată şi a solicitat instanţei să se pronunţe asupra acestui aspect, însă fără a preciza despre ce nelegalitate este vorba. La fond, aceasta nu a înţeles să invoce vreo nelegalitate. Doar, după încheierea dezbaterilor, în concluziile scrise, arată că toate operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschidrii procedurii falimentului sunt nule. Intimata prezumă nulitatea acestor acte, însă nu solicită prin întâmpinare ca instanţa să se pronunţe asupra acestui aspect. Mai mult decât atât, asupra nelegalităţii acestor operaţiuni competent a se pronunţa este judecătorul sindic care administrează procedura falimentului.

Din punct de vedere legal prin document de provenienţă se înţelege şi acel document care este apt să dobândească calitatea de document justificativ , care stă la baza înregistrării lui în contabilitate.

Iar din interpetarea alin.2 din art. 6 al. Legii 82/1991rezultă că răspunderea aparţine celui care a întocmit, vizat si aprobat documentul, în speţă, cele trei facturi fiscale nu au fost întocmite de admnistratorul petentei- recurente, împrejurare care nu implică nici o culpă a societăţii recurente.

In plus aceste documente fiscale emise de furnizor, cuprind toate informaţiile cerute de legea contabilităţii, pentru a fi luate în considerare la calculul obligaţiilor fiscale la bugetul de stat, aceasta dacă se are în vedere şi faptul că prin valorificarea ( comercializarea de către societatea noastră a acestor mărfuri către alţi agenţi economici-conform facturilor anexate prezentei) bitumului rutier, societatea a înregistrat venituri şi a colectat TVA , elemente care au contribuit la constituirea bazei de impozitare, la calculul impozitului pe profit şi TVA, calculate, înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii noastre., raportate şi plătite organelor fiscale competente-statul român însuşindu-şi aceste plăţi.

Prin urmare, până la constatarea nulităţii facturilor, se prezumă că aceaste sunt valabile şi existau la data efectuării controlului, fiind în conformitate cu dispoziţiile art. 155 al.5 Cod fiscal.

Toate celelalte aspecte invocate de părţi, respectiv existenţa/inexistenţa unui contract încheiat între cele două societăţi, plata mărfii în numerar, presupusa activitate penlă a S.C. T S.R.L., obligaţia petentei recurente de a verifica orice societate cu care are relaţii comerciale, existenţa/inexistenţa documentelor care atestă calitatea produsului exced cadrului procesual şi urmează ca instanţa să nu le analizeze.

Faţă de aceste aspecte, instanţa, în temeiul art. 304 al. 1 pct 9 şi art. 312 al.2 Cod procedură civilă, art. 16 al.1 din OG 2/2001 va admite recursul, va modifica sentinţa recurată şi pe fond va admite plângerea contravenţIală, anulând procesul verbal de contravenţie.

Împotriva acestei decizii intimata Garda Financiară-Secţia Judeţeană Bacău a formulat contestaţie în anulare solicitând admiterea contestaţiei ,anularea deciziei iar pe fond respingerea ca nefundat a recursului promovat de S.C. BITUMAC S.R.L.

Susţine contestatoarea că în pronunţarea deciziei instanţa de recurs a făcut greşeli materiale care au dus la soluţIarea greşită ,respectiv:

-documetele legale de provenienţă ale mărfii confiscate , respectiv facturile , sunt nule în baza preved. Art.46 alin.1 teza finală din Lg. Nr.85/ 2008, ele nemiputând produce efecte juridice.De altfel, susţine contestatoarea , asupra acestor documente instanţa de fond s-a pronunţat în sensul că sunt vala bile dacă în momentul Tului respecta legea şi nu reprezenta doar un simplu înscris sub formă materială .

– în recurs petenta nu a contestat sub nicio formă soluţia instanţei de fond cu privire la nulitatea facturilor, astfel că instanţa de recurs a acordat maimult decât s-a cerut atunci când a considerat că facturile lovite de nulitate absolută sunt valabile.

-instanţa de recurs nu a avut în vedere şi prezumţia de nelegalitate ridicată de contestatoare la fondul cauzei care ducea la constatarea că întreaga operaţiune desfăşurată de petentă a fost făcută cu fraudarea legii.

-instanţa de recurs a încălcat principiul nemijlocirii administrării probelor întrucât expertiza contabilă din dosarul penal nu poate constitui proba în instanţa civilă.

-înregistrarea tranzacţiei în contabilitate şi plata taxelor şi impozitelor cătrea stat sunt operaţiuni post factum săvârşirii contravenţiei şi fără legătură cu aceasta

Susţine contestatoarea că din facturile de cumpărare şi NIR-uri rezultă că s-a cumpărat bitum rutier iar din facturile de vânzare către terţi , alt bitum, respectiv bitum esso 50-70 şi bitum esso 70-100 , astfel că, chiar dacă petenta ar reuşi să dovedească că bitumul cumpărat este acelaşi cu cel vândut proba este irelevantă cauzei .

În drept contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art.318 alin1 C.Pr.Civ.S-a solicita judecata cauzei în lipsă.

Intimata a formulat întâmpinare solicitând , prin raportarea la motivele invocate de contestatoarea respingerea contestaţie în anulare ca inadmisibilă, iar pe fond a precizat că instanţa de recurs a stabilit în concret situaţia de fapt , a dat eficienţă normelor de drept aplicabile , a răspuns la toate apărările făcute de intimată prin întâmpinare şi a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

Analizând contestaţia prin prisma motivelor invocate Tribunalul constată că aceasta este nefondată pentru considerentele ce succed:

Potrivit prevederilor art. 318 Cod procedura civila, prevederi pe care a fost întemeiată prezenta contestaţie , hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare numai în cazuri expres si limitativ prevazute de lege :când dezlegarea data este rezultatul unei greseli materiale sau când instanta , respingând recursul sau admitându-l numai în parte, a omis din greseala sa cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare.

Referitor la primul motiv textul are în vedere greseli materiale cu caracter procedural. Privitor la al doilea motiv de contestatie în anulare speciala, aceasta poate fi exercitata numai daca instanta de recurs a omis sa analizeze un motiv cu care a fost învestita, contestatie care poate fi promovata numai de recurent, intimata neavând interes.Totodata contestatia în anulare speciala mai poate fi formulata atunci când recursul a fost respins sau admis în parte, nu si în caz de casare sau modificare totala, sau instanta a omis sa cerceteze un motiv de casare sau de modificare.

Din motivatia expusa de contestatoare în cuprinsul contestatiei sale rezulta ca acesta este nemultumit de modul în care au fost analizate si apreciate de către instanţa de recurs documentele de provenienţă a mărfii .Mai mult motivele expuse au fost formulate şi prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei în recurs, fiind analizate de instanţa de recurs , aşa cum rezultă din considerentele deciziei contestate.

Astfel cum a fost prezentata motivatia contestatiei si raportat la împrejurarile spetei, aceasta nu poate fi subsumata nici unuia din cazurile de contestatie în anulare strict si limitativ prevazute de lege, situatie ce impune respingerea cererii .

Contestatia în anulare este o cale extraordinara de atac, de retractare, deciziile irevocabile emise de o instanta în recurs putând fi anulate numai în mod exceptIal si doar atunci când se constata ivirea unui caz strict prevazut de lege, neexistând pentru contestator dreptul de recurs la recurs.

Faţă de considerentele ce preced şi tinând seama de disp. art.318 C.p.c.iv Tribunalul urmează a respinge ca nefondată contestaţia în anulare.

Etichete: