Top

Uzucapiune

Pronunţând sentinţa civilă nr.499/25.01.2010 Judecătoria Bacău a respins ca rămasă fără obiect excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria municipiului Bacău şi ca nefondată cererea precizată de reclamanţii D.G., D.C., D.D. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bacău, prin Primar.

Pentru a pronunţa această sentinţă, a reţinut judecătoria că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1337/03.04.1978 încheiat la fostul Notariat de stat judeţean Bacău reclamanta D.G. a dobândit împreună cu soţul său, D.C., în prezent decedat (cu moştenitorii reclamanţi din prezenta cauză, conform certificatului de moştenitor nr. 1077/1984) imobilul-casă situat în Bacău, iar terenul aferent acestei construcţii, în suprafaţa de 425 mp, a trecut în proprietatea statului, conform art. 30 din Legea nr. 58/1974. Cumpărătorilor li s-a atribuit terenul în folosinţă pe toată durata existenţei construcţiei, cu plata unei taxe anuale, astfel cum aceştia recunosc şi prin cererea de chemare în judecată.

În 1999, în temeiul art. 36 alin. 3 şi 6 din Legea nr. 18/1991, se emite Ordinul Prefectului nr. 54/03.03.1999 prin care se atribuie în proprietate reclamanţilor suprafaţa de teren de 425 mp care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1337/03.04.1978 şi al deciziei de atribuire. Din expertiza topo-cadastru efectuată în cauză, instanţa a reţinut că reclamanţii stăpânesc în fapt suprafaţa de 638 mp, mai mult cu 213 mp faţă de ordinul Prefectului.

În temeiul art. 1890 C.civ. „toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua-credinţă.” Potrivit art.1847 C.civ., ca să se poată prescrie, se cere o posesie utilă, anume o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, calităţi care trebuie să fie întrunite cumulativ când se invocă dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani.

Posesia este cunoscută în doctrină ca fiind compusă din două elemente, un element material (numit corpus) care implică săvârşirea diferitelor acte de folosinţă ale lucrului şi un element psihologic (numit animus) care constă în voinţa posesorului de a se comporta ca proprietar. Lipsa acestui din urmă element determină precaritatea posesiei, anume lipsa înseşi a posesiei deoarece detentorul precar posedă nu pentru sine ci pentru altul, ceea ce presupune că el este legat cu privire la acel bun printr-un raport de obligaţie care îi conferă anumite puteri asupra lucrului (cum este dreptul de folosinţă a bunului) şi îl obligă să stăpânească bunul în numele aceluia care i-a conferit aceste puteri, cu obligaţia pentru detentor de a păstra şi a restitui lucrul.

În cauză, reclamanţii au stăpânit terenul de 213 mp cu titlu precar, în condiţiile în care au deţinut cu acelaşi titlu – pentru altul – şi terenul de 425 mp până la momentul anului 1999 când le-a fost atribuit în proprietate prin ordin al prefectului. Deţinând cu titlu precar acest teren, nu se poate susţine că au stăpânit „pentru sine”, respectiv sub titlu de proprietar, nici terenul de 213 mp în litigiu, întrucât au conservat aceeaşi „stare psihologică”, acelaşi animus. Terenul de 425 mp a fost atribuit reclamanţilor în folosinţă pe toată durata existenţei construcţiei, aşa încât, potrivit art. 1853 alin. 1 şi 2 C.civ., actele de folosinţă fiind exercitate „prin simpla îngăduinţă a proprietarului” nu constituie posesie sub nume de proprietar. Abia din 1999 de când li s-a atribuit în proprietate acest teren s-ar putea spune că au început a poseda pentru sine şi suprafaţa în litigiu, însă în prezent termenul de 30 de ani nu este încă împlinit.

Susţinerea pârâtului potrivit căreia a intervenit o întrerupere a cursului posesiei nu este întemeiată întrucât nu a intervenit o recunoaştere a dreptului de proprietate al pârâtului din partea reclamanţilor, în condiţiile art. 1865 pct. 3 C.civ., de vreme ce cererea de atribuire vizează suprafaţa de 425 mp care a făcut obiectului contractului de vânzare-cumpărare şi nu suprafaţa de 213 mp.

Prin urmare, reclamanţii nu au dovedit că în persoana lor sunt îndeplinite cele două condiţii pentru a uzucapa: posesia utilă a terenului şi exercitarea timp de 30 de ani a acestei posesii, fără a exista obligaţia producerii unui titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă (art. 1890 teza finală C.civ.).

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, solicitând modificarea parţială a sentinţei în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, cu motivarea că aprecierea primei instanţe potrivit căreia recurenţii ar fi stăpânit cu titlu precar suprafaţa de 213 mp nu are nici un suport, această parcelă fiind distinctă de cea de 425 mp menţionată în contractul de vânzare-cumpărare nr.1337/1998, spre deosebire de care suprafaţa de 213 mp nu a trecut în proprietatea statului şi nu le-a fost atribuită în folosinţă, lipsind, prin urmare, orice titlu care să confere actelor de posesiune caracter precar. În cauză, arată recurenţii-reclamanţi, nu a fost administrată nici o probă care să răstoarne prezumţia instituită de art.1854 Cod civil, dimpotrivă, din declaraţiile martorilor audiaţi rezultând că din 1978 şi până în prezent s-au comportat ca adevăraţi proprietari.

Formulând întâmpinare prin reprezentantul său legal, intimatul-pârât, municipiul Bacău, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, sentinţa civilă nr.499/25.01.2010 pronunţată de Judecătoria Bacău fiind legală şi temeinică (f.15-17).

Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Prin cererea înregistrată sub nr. 1969/180/13.02.2009 pe rolul Judecătoriei Bacău reclamanţii D.G., D.C. şi D.D. în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUNLUI BACĂU, reprezentat de Primar, au solicitat ca prin hotărârea care se va pronunţa să se constate că au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 212,31 mp teren intravilan curţi situaţi în Bacău, cu vecinătăţile: la nord – str. V.P., la sud – C.G., la est – str. D.C., la vest – teren proprietate, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 645, 1837, 1847 şi următoarele C.civ.

Cum înşişi recurenţii-reclamanţi au arătat în motivarea cererii lor cu ocazia măsurătorilor efectuate în vederea intabulării dreptului de proprietate s-a constatat că suprafaţa aferentă construcţiilor situate în Bacău, dobândite prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1337/3.04.1978, este de 637,31 mp astfel cum rezultă din planul de amplasament şi delimitare a corpului de proprietate efectuat de ing. L.I., din care pentru suprafaţa de 425 mp teren s-a constituit dreptul de proprietate conform ordinului prefectului nr. 54/03.03.1999.

Prin urmare, cele două suprafeţe, de 213 mp şi de 425 mp, despre care vorbesc recurenţii, au format încă de la început un corp unitar, în acelaşi sens fiind şi declaraţiile martorilor audiaţi la cererea recurenţilor-reclamanţi, d-na V.L. şi d-l V. H. (f.58,59 dosar judecătorie) care au arătat că terenul, în suprafaţă de aproximativ 600 mp, este împrejmuit cu gard cu fundaţie de beton construit în acest fel încă din 1978, nici unul dintre aceşti martori nevorbind despre două suprafeţe distincte de teren, care să fie supuse unor regimuri juridice diferite, astfel cum în mod eronat se susţine în motivele de recurs.

În consecinţă, considerând sentinţa judecătoriei legală şi temeinică, în temeiul art.312 alin.(1) Cpc instanţa va respinge ca nefundat recursul civil .

Etichete: