Top

RĂSPUNDEREA ADMINISTRATORULUI. CONDIŢII. MANAGEMENT DEFECTUOS.

Prin Decizia 717/2006 s-au Respins recursurile ca nefondate promovate de recurenta – intervenientă A. F. P. A MUN. ONEŞTI şi de recurenta – reclamantă A. V. A. S. BUCUREŞTI în contradictoriu cu intimatul – pârât B. I. şi intimata – lichidator S.C. C. E. SA . Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 113/12.04.2006, promovată de Tribunalul Bacău – Secţia Comercială şi Contencios Administrativ în dosarul nr. 7268/2005, s-a respins ca nefondată cererea A.V.A.S. de atragere a răspunderii personale a pârâtului B. I., fost administrator statutar al debitoarei falite S.C. „B.” S.R.L.( reprezentată de lichidator judiciar S.C. „Cont Expert” S.A.

S-a respins, totodată şi cererea de intervenţie, având acelaşi obiect, formulată de A.F.P. Oneşti, reclamanta şi intervenienta fiind obligate la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente:

Pârâtul a avut calitatea de administrator statutar al S.C. „B” S.R.L., societate faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii reorganizării judiciare (prin sentinţa civilă nr. 3077/15.12.2003 a Tribunalului Bacău ) şi ulterior – deschiderea procedurii falimentului (prin încheierea din 16.02.2004 pronunţată în dosarul nr. 8909/2003), reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Arhivelor Statului – formulând cererea pentru atragerea răspunderii personale a pârâtului, în temeiul art. 137 lit.”c” şi „f” din Legea 64/1995.

A.F.P. Oneşti a formulat cererea de intervenţie în interes propriu, solicitând obligarea aceluiaşi pârât la plata sumei de 123.098 RON, reprezentând creanţă nerecuperată de la debitoarea falită, în temeiul art. 137 lit. „a”, „b”, „c” din Legea 64/1995, modificată.

Având în vedere cele două cereri de atragere a răspunderii personale, poziţia pârâtului şi probatoriul administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că potrivit raportului privind cauzele şi împrejurările ajungerii debitoarei în insolvenţă şi a persoanelor vinovate depus de lichidatorul judiciar, la 06.06.2005, rezultă că debitoarea a ajuns în insolvenţă datorită lipsei de contracte de prestări servicii ferme, care să asigure încasarea la timp de venituri, a faptului că principalul partener al debitoarei, S.C. C. SA Borzeşti, a intrat în faliment şi a unui management defectuos din partea administratorului statutar, pârâtul din prezenta cauză.

Totodată, s-a reţinut că pârâtul a ţinut contabilitatea în conformitate cu prevederile Legii nr. 82/1991, republicată.

Din tot probatoriul administrat în cauză, s-a reţinut că nu sunt întrunite cerinţele art. 137 din Legea 64/1995, republicată, pentru angajarea răspunderii pârâtului în vederea acoperirii pasivului rămas neacoperit.

Astfel, chiar dacă pârâtul a continuat activitatea şi în condiţiile în care debitoarea înregistra pierderi, continuarea activităţii s-a făcut în speranţa că societatea se va redresa, şi nu în scopuri personale, cum pretinde reclamanta şi intervenienta.

Deşi s-a invocat că pârâtul a folosit bunurile şi creditele debitoarei în scop personal, că a făcut acte de comerţ în interes propriu, sub acoperirea persoanei juridice, şi că a folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi, aceste fapte nu au fost dovedite.

Concluzionând în sensul că nu s-a făcut dovada întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, sub nici unul din aspectele prevăzute la art. 137 din Legea 64/1995, judecătorul sindic a respins atât cererea principală, cât şi cererea intervenientei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât intervenienta – A.F.P. Oneşti, cât şi reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti.

1. Intervenienta A.F.P. Oneşti a criticat sentinţa

instanţei de fond pentru nelegalitate, susţinând că pentru a fi aplicabile art. 137 din Legea 64/1995 este suficient ca pentru fapta pârâtului să constituie numai o condiţie favorabilă pentru ajungerea la faliment, nefiind necesar să constituie o cauză exclusivă a intervenţiei, cu susţinerea acestei teze invocându-se modul de formulare a art.137.

S-a apreciat ca fiind nefundat recursul pentru următoarele considerente:

Răspunderea reglementată de art. 137 din Legea 64/1995 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra administratorului, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârşirea uneia din fapte enumerate de textul de lege, aceasta a contribuit la ajungerea societăţii debitoare în stare de insolvenţă.

Natura juridică a răspunderii administratorului este aceea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delectuale.

Aceasta înseamnă că pentru angajarea răspunderii administratorului e necesar să se dovedească îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale,prevăzute de art. 998 – 999 cod civil (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa).

Ca urmare, chiar dacă s-ar accepta punctul de vedere al recurentei-intimate, problema esenţială este dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru răspunderea delictuală, condiţii care capătă o conotaţie specială în situaţia prevăzută de art. 137.

Cum recurenta-intervenientă a susţinut doar că în cauză ar fi incidente dispoziţia art. 137 lit. a – c, fără a indica în concret care sunt faptele de care se face vinovat, intimatul-pârât şi fără a administra probe în sprijinul susţinerilor sale, curtea apreciază că recursul acesteia este nefondat.

2. Recurenta-reclamantă A.V.A. S. Bucureşti a solicitat modificarea sentinţei recurate, în sensul atragerii răspunderii patrimoniale a pârâtului în temeiul art. 137 lit. „c” şi „f” din Legea 64/1995, invocând dispoziţiile art.304 punctul 9 şi art. 304 (1) Cod Procedură Civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că societatea-debitoare înregistra pierderi cu mult înainte de deschiderii procedurii, iar continuarea activităţii a dus doar la cronicizarea stării de insolvenţă, condiţii în care, apreciază recurenta, că răspunderea pârâtului poate fi antrenată în temeiul art. 137 lit. „c” din Legea 64/1995, întrucât aceasta nu a solicitat stabilirea stării de insolvenţă, ceea ce duce la prezumţia că a continuat activitatea în interes personal.

În sprijinul acestei teze, recurenta a invocat dispoziţiile art. 32 din Legea 64/1995, care instituie obligaţia debitorului aflat în insolvenţă de a sesiza instanţa pentru deschiderea procedurii prevăzută de Legea 64/1995.

Un alt argument invocat de recurentă în sprijinul acestei interpretări date art.137 lit. „c” îl constituie dispoziţiile art. 72 din Legea 31/1990 şi ale art.374 Cod Comercial, texte din interpretarea cărora concluzionează recurenta că interesul personal al administratorilor de a continua activitatea unei societăţi comerciale este prezumat, deoarece mandatul comercial este prezumat a fi oneros.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada incidenţei vreunuia din cazurile prevăzute de art. 137 din Legea 64/1995, iar criticile ambelor recurente sunt neîntemeiate.

Recursul A.V.A.S. este nefondat pentru următoarele considerente :

Art.137 lit.”c” din Legea 64/1995 prevede posibilitatea ca o parte din pasivul debitoarei falite să fie suportată de administratori (sau alte persoane ) care au dispus în interes personal continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăţi.

Pentru a se reţine incidenţa acestor dispoziţii însă, e necesar să se facă dovada că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate şi culpa).

Recurenta-reclamantă nu face nici o referire la aceste aspecte, ci susţine că vinovăţia pârâtului ar fi prezumată.

Antrenarea răspunderii unei persoane in temeiul art. 137 insă, nu poate interveni în baza unor prezumţii, ci numai a unor dovezi clare sub aspectele menţionate.

Înlăturând prezumţia susţinută de recurentă, nu se poate reţine că pârâtul ar fi dispus continuarea activităţii societăţii în interes personal, după cum nu s-a făcut dovada că ar fi folosit mijloace ruinătoare pentru a procura societăţii fonduri în scopul întârzierii încetării de plăţi (art. 137 lit „f” ).

Singura probă administrată în cauză este raportul lichidatorului privind cauzele insolvenţei societăţii S.C. „B” S.R.L. ,care reţine drept cauză principală contextul economic specific activităţii desfăşurate de aceasta şi managementul defectuos.

Cum managementul defectuos nu este menţionat ca unul din cauzele pentru care se poate antrena răspunderea administratorului, având în vedere că nu s-au făcut alte probe din care să rezulte vinovăţia pârâtului în condiţiile art. 137 lit. „c” şi „f”, soluţia judecătorului sindic, de respingere a acţiunii este legală şi temeinică.

Decizia 717/26.10.2006

Etichete:

Răspunderea administratorului. Schimbarea denumirii, a sediului în altă localitate, radierea din registrul comerţului, vânzarea părţilor sociale, rapoartele lichidatorului

Conduita administratorului statutar poate conduce la atragerea răspunderii patrimoniale a societăţii adusă în stare de faliment.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 511 din 3 noiembrie 2008

Corect prima instanţă a obligat pe pârâtul M.I.-S. împreună cu B.C. şi B.L. la plata pasivului S.C. „C.” SRL Vaslui, în sumă de 87.349 lei, fiind succesiv administratori ai debitoarei care au adus-o în stare de insolvenţă.

Rapoartele întocmite de lichidatorul judiciar, pun în evidenţă că la starea de insolvenţă a contribuit substanţial şi pârâtul M.I.-S. Astfel, ca asociat unic al S.C. „T.GRUP” S.P.R.L. Reşiţa a cerut schimbarea denumirii în S.C. „C.” S.R.L., mutarea sediului societăţii în judeţul Vaslui şi radierea societăţii din Registrul Comerţului al judeţului Caraş-Severin.

Totodată a înstrăinat părţile sociale către pârâţii B.L. şi B.C.

Mutarea sediului şi cesionarea părţilor sociale la un preţ unic au fost făcute în scopul sustragerii sale de la plata datoriilor către creditori. Pot fi făcute astfel de operaţiuni, dar cu bună credinţă.

Fiind notificat să depună actele timp de aproximativ 2 ani, nu s-a conformat. Faţă de împrejurările de fapt, nu se poate reţine că a procedat legal.

În contextul dat şi având în vedere că nu s-au găsit bunuri în patrimoniul societăţii, evident că operaţiunile au fost făcute în interes personal prejudiciind creditorii.

Neputând stabili când anume s-a creat starea de insolvenţă, răspunderea solidară a fost corect reţinută de instanţa de fond.

În contextul dat, faţă de conţinutul rapoartelor întocmite de lichidatorul judiciar, corect s-a reţinut răspunderea şi în sarcina recurentului în temeiul art. 138 lit. „b şi d” combinat cu art. 998, 999 Cod civil vizând culpa delictuală.

Raportat la aceste considerente, toate susţinerile pârâtului prin recursul declarat sunt nefondate.

Pentru aceste motive, s-a respins recursul formulat de M.I.-S. contra sentinţei comerciale nr. 234/F din 11 iunie 2008 a Tribunalului Vaslui – judecător sindic.

Etichete: