Răspunderea patrimonială a angajatorului în situaţia în care angajatul a suferit un accident în timpul programului de muncă; analizarea condiţiilor ce trebuiesc a fi întrunite pentru angajarea răspunderii angajatorului

Prin cererea înregistrată la această instanţă sub nr. …, reclamantul … a chemat în judecată pe pârâta S…, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că din anul 2007 a desfăşurat la … ce aparţine pârâtei activităţi de pază în fiecare noapte de vineri şi sâmbătă, precum şi în alte zile ale săptămânii la solicitarea expresă a conducerii pârâtei. La data de 21.03.2009, în jurul orei 02.00, la punctul de lucru al pârâtei s-a creat o situaţie conflictuală între mai mulţi clienţi, cu acea ocazie fiind lovit în ochiul drept de o bilă de cauciuc ce provenea dintr-un pistol de aer comprimat. În urma acestui incident, a suferit o infirmitate permanentă prin pierderea ochiului drept. Mai susţine reclamantul că a încheiat contractul individual de muncă cu pârâta (antedatat 15.03.2009) abia la data de 25.03.2009, când administratorul societăţii a venit la spitalul unde era internat şi i-a solicitat acest lucru. Tot la acea dată a semnat şi fişa de instruire individuală.
Reclamantul precizează faptul că pârâta este vinovată de producerea acestei infirmităţi permanente întrucât a încălcat mai multe prevederi referitoare la organizarea activităţii de pază şi protecţie, respectiv nu au fost luate măsurile pentru prevenirea riscurilor la locul de muncă, prevăzute de Legea nr. 333/2003, H.G. nr. 355/2006 şi Legea nr. 319/2006. Astfel, i s-a solicitat să presteze activitatea de pază şi protecţie fără a avea calificarea şi pregătirea necesară în acest sens. De asemenea, pârâta nu a întocmit un plan de pază, nu a l-a instruit cu privire la măsurile ce trebuie respectate în vederea prevenirii accidentelor de muncă, nu a întocmit fişa postului cu atribuţiile şi răspunderile ce îi revin unui agent de pază, nu a elaborat instrucţiuni proprii de securitate şi sănătate în muncă. Reclamantul mai învederează şi faptul că pârâta nu a luat în considerare capacitatea sa de a presta activităţi de pază şi protecţie.
În dovedirea acţiunii, reclamantul a depus la dosarul cauzei, în copie, contractul individual de muncă, certificatul medico – legal nr. …, fişa de instruire individuală, un bilet de externare, formularul pentru înregistrarea accidentului de muncă înregistrat sub nr. … şi a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei şi proba testimonială.
Pârâta … a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.
În motivarea poziţiei sale procesuale, pârâta a susţinut că reclamantul a fost angajatul societăţii, conform contractului individual de muncă înregistrat la …, programul de lucru fiind de 4 ore pe noapte. Potrivit clauzelor acestui contract şi actelor anexă, s-a efectuat instructajul general de angajare şi instructajul la locul de muncă la data de 12 – 13.03.2009, la data de 15.03.2009 reclamantul urmând să înceapă activitatea. Cât priveşte susţinerile reclamantului referitoare la faptul că acest contract individual de muncă s-ar fi înregistrat prin antedatare, pârâta precizează că acestea sunt neîntemeiate, data de 15.03.2009 reprezentând data de la care reclamantul urma să înceapă activitatea şi nu data la care s-a semnat contractul. De asemenea, nici data de 25.03.2009 nu reprezintă data semnării contractului atât timp cât această dată este cuprinsă în ştampila ITM Iaşi aplicată odată cu depunerea contractului pentru înregistrare.
Pârâta mai susţine faptul că la data semnării contractului individual de muncă, i-a solicitat reclamantului să depună dovezile necesare pentru exercitarea activităţii de agent de pază, acesta susţinând însă ca va aduce înscrisurile în perioada de probă. Întrucât pe durata efectuării instructajului la locul de muncă reclamantul a demonstrat abilităţi care puteau forma convingerea că acesta a urmat cursuri specifice de pregătire şi că deţine atestările necesare, a acceptat ca atestatele respective să fie depuse în termenul de probă. De altfel, acesta este motivul pentru care s-a consemnat în cuprinsul contractului o perioadă de probă de 15 zile.
Pârâta precizează că după câteva zile de la începerea activităţii, reclamantul a fost implicat într-un incident conflictual dintre câţiva clienţi, incident ce a generat starea de invaliditate şi încetarea activităţii. Referitor la pretenţiile reclamantului, pârâta susţine că acestea sunt neîntemeiate întrucât sarcina probării calificărilor sale îi revenea acestuia. Singura culpă a societăţii o constituie faptul că a avut încredere în susţinerile reclamantului, însă acesta şi-a asumat pe deplin riscurile generate de o declaraţie falsă, astfel încât societatea nu poate fi obligată la daune.
În dovedirea susţinerilor sale, intimata a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul reclamantului şi proba testimonială.
Analizând actele şi lucrările dosarului cauzei, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:
Începând cu data de 15.03.2009, reclamantul … a fost salariatul pârâtei … pe postul de agent de intervenţie pază şi ordine, conform contractului individual de muncă înregistrat sub nr. …. Din cuprinsul acestui contract rezultă că programul de muncă era de 4 ore/noapte. Referitor la contractul individual de muncă, instanţa reţine faptul că din cuprinsul acestui contract nu rezultă data la care a fost semnat de către părţi. Cu toate acestea, instanţa reţine şi faptul că nici una dintre părţi nu contestă existenţa raporturilor de muncă la data de 21.03.2009.
La data de 21.03.2009 a avut loc la punctul de lucru unde îşi desfăşura reclamantul activitatea un incident în urma căruia acesta a suferit o invaliditate permanentă prin pierderea acuităţii vizuale a ochiului drept. În acest sens, din cuprinsul certificatului medico legal nr. … rezultă că la data de 21.03.2009 s-a practicat evisceraţie OD şi că evisceraţia chirurgicală de necesitate a globului ocular drept constituie pierdere de organ şi îi conferă reclamantului infirmitate fizică permanentă cu scăderea capacităţii de muncă în procent de 35%.
La data de 23.07.2009, pârâta a înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Iaşi accidentul de muncă din data de 21.03.2009 (formularul înregistrat sub nr. …).
Din cuprinsul procesului – verbal de cercetare încheiat la data de … de către Inspectoratul Teritorial de Muncă Iaşi rezultă că evenimentul produs în data de 21.03.2009, în jurul orei 02.00, în urma căruia reclamantul a suferit o invaliditate evidentă prin pierderea acuităţii vizuale a ochiului drept este accident de muncă, încadrându-se în prevederile art. 5 lit. g şi art. 30 alin. 1 lit. e din Legea nr. 319/2006 şi în prevederile art. 2 pct. 5 şi 13 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 319/2006, aprobate prin H.G. nr. 1425/2006. S-a mai reţinut prin procesul verbal faptul că angajatorul nu a obţinut autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă, fiind încălcate prevederile art. 13 lit. c din Legea nr. 319/2006. De asemenea, s-a reţinut că pârâta nu a prezentat documentele solicitate, respectiv fişa postului, evaluarea riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională generate de activităţile desfăşurate, planul de prevenite şi protecţie corespunzător riscurilor identificate, instrucţiuni proprii de securitate a muncii în raport cu activitatea care se desfăşoară, fişa de aptitudine a agentului de pază, planul de pază al unităţii, atestatul agentului de pază …
Din cuprinsul adresei nr. … emisă de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale – Inspecţia Muncii rezultă că, în urma analizării dosarului de cercetare privind evenimentul din data de 21.03.2009, s-a confirmat faptul că sunt întrunite condiţiile legale pentru a fi înregistrat şi evidenţiat ca accident de muncă urmat de invaliditate permanentă. De asemenea, din cuprinsul acestei adrese rezultă că s-a avizat dosarul de cercetare a accidentului de muncă din data de 21.03.2009.
Se mai reţine de către instanţă că art. 13 din Legea nr. 319/2006 cuprinde obligaţiile ce revin angajatorilor în vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale. Astfel, în conformitate cu aceste dispoziţii legale, angajatorul are obligaţia de a întocmi un plan de prevenire şi protecţie bazat pe evaluarea riscurilor, de a obţine autorizaţia de funcţionare din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă înainte de începerea oricărei activităţi, de a stabili pentru lucrători, prin fişa postului, atribuţiile şi răspunderile ce le revin în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, de a elabora instrucţiuni proprii pentru completarea şi/sau aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă ţinând seama de particularităţile activităţilor şi ale locurilor de muncă aflate în responsabilitatea lor, de a angaja numai persoane care, în urma examenului medical şi, după caz, a testării psihologice a aptitudinilor, corespund sarcinii de muncă pe care urmează să o execute.
În speţă, pârâta nu a făcut dovada faptului că şi-ar fi îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 319/2006.
Potrivit disp. art. 269 Codul muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. În consecinţă, pentru a exista răspunderea angajatorului este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: calitatea de salariat a persoanei păgubite, fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul cauzat salariatului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia angajatorului.
Or, în speţă, instanţa reţine că sunt întrunite condiţiile necesare pentru a fi angajată răspunderea pârâtei. Astfel, reclamantul avea calitatea de salariat, iar incidentul din data de 21.03.2009 s-a produs în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu. De asemenea, prejudiciul cauzat salariatului constă în infirmitatea fizică permanentă cu scăderea capacităţii de muncă în procent de 35%. Cât priveşte fapta ilicită, instanţa reţine că angajatorul nu şi-a îndeplinit toate obligaţiile legale referitoare la prevenirea accidentelor de muncă, obligaţii prevăzute în art. 13 din Legea nr. 319/2009. De altfel, şi prin procesul – verbal de cercetare încheiat la data de 17.04.2009 încheiat de Inspectoratul Teritorial de Muncă Iaşi se reţine faptul că societatea pârâtă este răspunzătoare de faptul că nu a obţinut autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă şi nu a prezentat documentele solicitate.
În consecinţă, reţinând că sunt îndeplinite toate condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii societăţii, instanţa constată că este întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata de daune morale pentru prejudiciul moral suferit.
Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, instanţa reţine faptul că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare. Astfel cum s-a reţinut şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 4505/03.07.2008, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele, pe orice plan, suferite de reclamant, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze prejudiciul moral cauzat, fără ca prin aceasta să se încerce o reparare cu mult peste vătămarea produsă, determinând o îmbogăţire fără justă cauză în persoana reclamantului. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei. Stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare avându-se în vedere consecinţele negative suferite de reclamant, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată însă, la stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa are şi vedere şi gradul de vinovăţie al angajatorului în producerea prejudiciului. În legătură cu acest aspect, instanţa reţine faptul că starea de infirmitate fizică permanentă a reclamantului este nu doar consecinţa neîndeplinirii de către angajator a obligaţiilor legale ce-i reveneau, ci şi rezultatul direct al acţiunii altor persoane care au fost trimise în judecată. De altfel, prin răspunsul la interogatoriu reclamantul a precizat faptul că în dosarul penal are calitatea de parte civilă.
Faţă de toate aceste aspecte, instanţa apreciază că este întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata de daune morale doar pentru suma de 10.000 lei.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanţa constată că este întemeiată în parte acţiunea formulată de reclamantul … în contradictoriu cu pârâta … urmând să o admită astfel şi să oblige pârâta să achite reclamantului suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale.

Tags: Raspunderea patrimoniala a angajatorului

Raspunderea patrimoniala a angajatorului. Constatarea starii de discriminare. Consecinte. Termen de prescriptie al dreptului material la actiune.

Domeniul asociat – Raspunderea patrimoniala a angajatorului. Constatarea starii de discriminare. Consecinte. Termen de prescriptie al dreptului material la actiune.

Angajatorul este obligat, în temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale sa îl despagubeasca pe salariat în situatia în care acesta a suferit un prejudiciu material, din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu sau în legatura cu munca sa (art. 269 alin. 1 Codul muncii).

Potrivit prevederilor O.G. nr. 137/2000 persoana care se considera discriminata poate solicita acordarea de despagubiri si restabilirea situatiei anterioare discriminarii, în termen de 3 ani de la data savârsirii faptei discriminatoare sau de la data când a luat cunostinta de aceasta. Termenul de prescriptie al dreptului la actiune începe sa curga de la data stabilirii starii de discriminare.

Sectia civila. Sentinta civila nr. 85/C din 01.02.2008.

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Neamt sub nr. 4875/103 din 06.11.2007, reclamantii V.B si H.P. , în calitate de asistenti judiciari la Tribunalul Neamt, au solicitat în contradictoriu cu pârâtii Tribunalul Neamt, Curtea de Apel Bacau, Ministerul Justitiei, Ministerul Economiei si Finantelor si Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii, sa se constatate discriminarea cauzata de prevederile art. 1 pct. 32 din O.G. nr. 83/2000 raportat la art. 33 alin. 1 si 2 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea si alte drepturi ale personalului din organele autoritatii judecatoresti, privind sporul de vechime în munca, precum si cea cauzata de dispozitiile art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 177/2002 si art. 28 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002, privind sporul de 30% pentru activitatea de combatere a infractiunilor de coruptie, anularea situatiei create prin discriminare si restabilirea situatiei anterioare prin acordarea despagubirilor reprezentând sporul de vechime în munca corespunzator fiecaruia pentru perioada 01.10.2000 – 01.03.2003, precum si a despagubirilor reprezentând sporul de 30% pentru activitatea de combatere a infractiunilor de coruptie pentru perioada 11.04.2002 – 01.03.2003, actualizate cu indicele de inflatie de la data executarii efective.

Totodata, reclamantii au mai solicitat obligarea pârâtilor Tribunalul Neamt, Curtea de Apel Bacau si Ministerul Justitiei sa le achite diferentele rezultate din calcularea drepturilor salariale ce li se cuveneau – respectiv prima de vacanta si premiul anual reprezentând cel de-al 13-lea salariu – si cele platite efectiv, pentru perioadele indicate mai sus, în baza celor doua sporuri, precum si sumele ce reprezenta diferenta dintre drepturile banesti achitate cu titlu de spor de vechime si spor de 30 – 40% în baza sentintei civile nr. 1591/D/10.11.2006 pronuntata de Tribunalul Bacau , si sumele reprezentând aceleasi drepturi calculate prin includerea sumelor solicitate prin aceasta actiune, actualizate cu indicele de inflatie de la data executarii efective.

De asemenea, au mai solicitat obligarea pârâtului Tribunalul Neamt sa efectueze mentiunile corespunzatoare sporurilor indicate mai sus în carnetele de munca si obligarea pârâtului Ministerul Economiei si Finantelor sa asigure sumele necesare acordarii acestor despagubiri.

În motivare reclamantii au aratat ca, înca de la data numirii în functia de asistent judiciar (30.06.2000), salarizarea lor s-a facut în temeiul disp. Legii nr.50/1996 cu modificarile ulterioare, iar apoi aceasta a fost reglementata prin aceleasi acte normative ca si pentru magistrati (OUG 177/2002, OUG 27/2006); ca sporul de vechime în munca a fost prevazut de art. 12 din Legea nr. 52/1991 privind salarizarea personalului din organele puterii judecatoresti, iar dupa abrogarea acesteia, de art. 31 din Legea nr. 50/1996, având acelasi obiect de reglementare, si ca au beneficiat de acesta pâna la aparitia O.G. nr. 83/2000, care a stabilit ca dispozitiile referitoare la sporul de vechime în munca nu se mai aplica magistratilor.

În continuare au aratat ca desi O.G. nr. 83/2000 nu a mai prevazut acest drept în favoarea lor, nici nu l-a abrogat în mod expres, situatia fiind aceeasi si sub incidenta O.U.G. nr. 177/2002, simpla stabilire a indemnizatiei lunare ca unica forma de remunerare neînlaturând beneficiului sporului de vechime în munca. Aceasta întrucât sporul mentionat este un drept salarial de natura personala, cu caracter general, determinat de activitatea desfasurata, indiferent de functia detinuta, punct de vedere a fost însusit si de Înalta Curte de Casatie si Justitie prin Decizia nr. XXXVI din 07.05.2007, pronuntata în solutionarea unui recurs în interesul legii.

Referitor la sporul de 30% pentru activitatea de combatere a infractiunilor de coruptie, solicitat pentru perioada 11.04.2002 – 01.03.2003, reclamantii au învederat ca prin Decizia nr. VI din 15.01.2007 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, pronuntata în solutionarea unui alt recurs în interesul legii, s-a dispus ca în aplicarea nediscriminatorie a prevederilor art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 177/2002 si art. 28 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002, drepturile salariale prevazute de aceste texte legale se cuvin tuturor magistratilor.

Au mai precizat ca prin sentinta civila nr. 1591/D/10.11.2006, pronuntata de Tribunalul Bacau, ramasa irevocabila prin respingerea ca nefondate a recursurilor formulate de pârâtii Ministerul Justitiei si Ministerul Economiei si Finantelor, le-a fost recunoscut sporul de vechime în munca si sporul de 30 – 40% cuvenit pentru activitatea de combatere a infractiunilor de coruptie, începând cu 01.01.2003 si pâna la data pronuntarii, iar drepturile banesti corespunzatoare le-au fost achitate, în cuantum actualizat.

Prin prezenta cerere de chemare în judecata reclamantii au considerat ca, în raport de dispozitiile Deciziilor nr. XXXVI din 07.05.2007 si nr. VI din 15.01.2007, sunt îndreptatiti sa solicite recunoasterea si plata drepturilor banesti corespunzatoare sporurilor de mai sus pentru perioadele indicate.

Au mai aratat ca prevederile art. 1 pct. 32 din O.G. nr. 83/2000 raportat la art. 33 alin. 1 si 2 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea si alte drepturi ale personalului din organele autoritatii judecatoresti, pe de o parte, precum si prevederile art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 177/2002 si art. 28 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002, pe de alta parte, i-au discriminat în mod direct, atât în raport cu personalul auxiliar de specialitate dar si în raport cu alte categorii de magistrati, fara o motivare obiectiva si rezonabila, scopul urmarit prin reglementarile incriminate fiind nelegitim iar metoda de atingere neadecvata.

Justificat de faptul ca drepturile salariale recunoscute anterior prin sentinta civila nr. 1591/D/10.11.2006 a Tribunalului Bacau nu au inclus, pentru perioada vizata, primele de vacanta si premiul anual reprezentând cel de-al 13-lea salariu, nici drepturile solicitate prin prezenta actiune, reclamantii au cerut obligarea pârâtilor Tribunalul Neamt, Curtea de Apel Bacau si Ministerul Justitiei la plata diferentelor rezultate din calcularea drepturilor salariale ce li se cuveneau si cele platite efectiv, actualizate cu indicele de inflatie de la data executarii efective.

În sprijinul cererii lor reclamantii au invocat practica Curtii Constitutionale si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului si au aratat ca pârâtul Ministerul Economiei si Finantelor are calitate procesuala pasiva potrivit dispozitiilor art. 1 din O.U.G. nr. 22/2002, iar în baza art. 242 pct. 2 C. pr. civ. au solicitat judecata în lipsa.

La cerere au atasat sentinta civila nr. 1591/D/10.11.2006 pronuntata de Tribunalul Bacau .

Pârâtul Ministerul Economiei si Finantelor, reprezentat de Directia Generala a Finantelor Publice Neamt, nu a depus întâmpinare, însa a anexat copia unei cereri de stramutare a litigiului adresata instantei supreme .

Prin întâmpinarea depusa pentru termenul de judecata din data de 14.12.2007 pârâtul Ministerul Justitiei si-a fundamentat apararile invocând, pe cale de exceptie, prescriptia dreptului la actiune pentru perioada 11.04.2002 – 01.03.2003 si autoritatea de lucru judecat pentru perioada 01.01.2003 – 01.03.2003 – ambele în ceea ce priveste plata sporului de vechime în munca si a sporului de 30%. Pe fondul cauzei acelasi pârât a formulat aparari numai pentru capatul de cerere privind plata diferentelor salariale constând în prima de vacanta si premiul anual reprezentând cel de al 13-lea salariu, solicitând respingerea acestora ca neîntemeiate deoarece:

– conform prevederilor art. 3 alin. 1 si 2 din O.U.G. nr. 177/2002, indemnizatia de încadrare bruta lunara a magistratilor era stabilita exclusiv pe baza functiilor detinute, în raport cu nivelul instantelor si parchetelor si cu vechimea în magistratura, fara includerea sporului de 30%, ce reprezenta doar un adaos de natura salariala acordat numai judecatorilor ce solutionau cauzele privitoare la infractiunile de coruptie;

– nici sporul de vechime în munca nu facea parte din indemnizatia de încadrare bruta lunara a magistratilor, sens în care nu putea fi luat în calcul la stabilirea altor venituri salariale;

– dreptul privind prima de vacanta nu a mai fost prevazut în beneficiul magistratilor de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 177/2002, împrejurare retinuta si de instanta suprema în Decizia nr. XXIII din 12.12.2005.

Analizând actele si lucrarile dosarului, în functie de sustinerile partilor, instanta constata ca actiunea formulata de reclamanti este întemeiata, urmând a fi admisa, iar exceptiile invocate vor fi respinse ca nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Reclamantii au calitatea de asistenti judiciari la Tribunalul Neamt. Prin sentinta civila nr. 1591/D/10.11.2006 pronuntata de Tribunalul Bacau, ramasa irevocabila prin respingerea ca nefondate a recursurilor formulate de pârâtii Ministerul Justitiei si Ministerul Economiei si Finantelor, acestora le-a fost admisa actiunea privind plata drepturilor banesti reprezentând sporul de vechime în munca si sporul de 30% – 40% pentru solutionarea infractiunilor de coruptie, începând cu 01.03.2003, la zi si pentru viitor, ce le-au fost achitate în luna decembrie 2006, în cuantum actualizat, pâna la data de 30.11.2006.

Justetea acordarii acestora a fost confirmata ulterior de instanta suprema care, prin Deciziile nr. VI din 15.01.2007 si nr. XXXVI din 07.05.2007, pronuntate în solutionarea unor recursuri în interesul legii, a retinut pe de o parte ca în aplicarea nediscriminatorie a prevederilor art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 177/2002 si art. 28 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002, drepturile salariale corespunzatoare sporurilor de 30 – 40% se cuvin tuturor magistratilor, iar pe de alta parte ca, desi O.G. nr. 83/2000 nu a mai prevazut sporul de vechime în munca pentru magistrati, în lipsa unei abrogari exprese sau implicite, beneficiul acestuia nu a fost înlaturat.

Astfel, Înalta Curte de Casatie si Justitie a concluzionat ca, pentru eliminarea oricarei discriminari între diferitele categorii de magistrati, este necesar ca aceia care nu au beneficiat de sporul specific de 30%, sa aiba dreptul la întregirea veniturilor salariale si cu acest spor, obligatia autoritatii care nu l-a acordat fiind întemeiata pe ideea de raspundere pentru tratament discriminatoriu.

De asemenea, a mai apreciat ca interpretarea sistematica a art. 31 din Legea nr. 50/1996 (devenit art. 33 dupa iesirea lui din vigoare), impunea mentinerea aplicabilitatii dispozitiilor ce au acordat dreptul de vechime în munca si pentru magistrati si, implicit, asistenti judiciari si nu doar pentru personalul auxiliar de specialitate, în considerarea principiului egalitatii în drepturi si a eliminarii oricarei forme de discriminare. Aceasta întrucât ar fi de neconceput ca magistratii si reclamantii sa nu beneficieze de sporul pentru vechime în munca, cât timp personalului auxiliar din unitatile unde ei îsi desfasoara activitatea i s-a mentinut acest spor, iar toate celelalte categorii de salariati au vocatie la un asemenea drept.

Prin actiunea de fata reclamantii au solicitat, ca un prim capat de cerere, acordarea acelorasi sporuri recunoscute prin sentinta civila nr. 1591/D/10.11.2006, însa pentru perioadele anterioare datei de 01.03.2003, respectiv 01.10.2000 – 01.03.2003 (sporul de vechime în munca) si 11.04.2002 – 01.03.2003 (sporul de 30%), invocând drept temei legal discriminarea lor, recunoscuta în cele doua decizii ale instantei supreme, ale caror dispozitii sunt obligatorii pentru instante potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedura civila.

În acest sens dispozitiile O.G. nr. 137/2000 prevad ca persoana care se considera discriminata poate solicita acordarea de despagubiri si restabilirea situatiei anterioare discriminarii, în termen de 3 ani de la data savârsirii faptei sau de la data când a luat cunostinta de aceasta.

Ori, existenta discriminarii ca fapta, în masura sa îi îndreptateasca pe reclamanti a beneficia de prevederile O.G. nr. 137/2000, a fost stabilita prin Deciziile nr. VI din 15.01.2007 si nr. XXXVI din 07.05.2007, de la pronuntarea carora începe sa curga termenul de prescriptie a dreptului la actiune. Din acest motiv admisibilitatea capatului de cerere privind acordarea sporurilor de vechime în munca si de 30% decurge, pentru perioadele aratate, din obligativitatea dispozitiilor retinute în cele doua hotarâri de îndrumare care se impun întocmai ca si legea.

În baza acelorasi considerente, exceptia privind prescriptia drepturilor mentionate, invocata de pârâtul Ministerul Justitiei, va fi respinsa ca nefondata întrucât prin deciziile de mai sus s-a stabilit ca prevederile art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, raportate la art. 1 pct. 32 din O.G. nr. 83/2000, art. 50 din O.U.G. nr. 177/2002 si art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 160/2000 „…se interpreteaza în sensul ca judecatorii, procurorii si ceilalti magistrati au beneficiat, pâna la intrarea în vigoare a Legii 45/2007, de sporul de vechime în munca, în cuantumul prevazut de lege…”, dar si ca – pentru aplicarea nediscriminatorie a dispozitiilor art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea si alte drepturi ale magistratilor, precum si ale art. 28 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002 – „drepturile salariale prevazute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistratilor”.

Nici exceptia autoritatii de lucru judecat, invocata de pârâtul Ministerul Justitiei pentru perioada 01.01.2003 – 01.03.2003 privind plata drepturilor banesti aferente sporurilor de vechime în munca si de 30% nu poate fi retinuta, urmând a fi respinsa ca nefondata întrucât, pe de o parte, prin sentinta civila nr. 1591/D/10.11.2006 Tribunalul Bacau nu a analizat pe fond pretentia dedusa judecatii, iar pe de alta parte nu este întrunita conditia triplei identitati de parti, obiect si cauza ceruta de art. 1201 C. civ. Aceasta deoarece, asa cum în mod corect au aratat reclamantii, solicitarile de fata sunt întemeiate pe prevederile speciale ale O.G. nr. 137/2000 privind discriminarea, cu citarea obligatorie a Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii, spre deosebire de litigiul anterior, care s-a fundamentat pe dispozitiile dreptului comun.

Printr-un alt capat de cerere reclamantii au solicitat obligarea pârâtilor Tribunalul Neamt, Curtea de Apel Bacau si Ministerul Justitiei sa le achite diferentele salariale rezultate din calcularea drepturilor ce li se cuvin cu titlu de prime de vacanta si premiul anual reprezentând cel de-al 13-lea salariu, si cele platite efectiv în perioadele mentionate – respectiv 01.10.2000 – 01.03.2003 pentru sporul de vechime în munca si 11.04.2002 – 01.03.2003 pentru sporul de 30%. Au justificat aceasta pretentie pe faptul ca, în urma admiterii primului capat de cerere, dar si a pronuntarii sentintei civile nr. 1591/D/10.11.2006 de catre Tribunalul Bacau, cuantumul indemnizatiei lor de baza lunara se majoreaza prin includerea celor doua sporuri.

Instanta apreciaza ca si acest capat de cerere este întemeiat deoarece drepturile salariale achitate reclamantilor în perioadele de mai sus nu au inclus si cele doua sporuri, recunoscute acestora prin hotarârea de fata si prin sentinta civila nr. 1591/D/10.11.2006 a Tribunalului Bacau.

Temeinicia acestei pretentii reiese din prevederile O.G. nr. 83/2000 (art. 1 pct. 8), O.U.G. nr. 177/2002 (art. 4) si ale O.U.G. nr. 27/2006 (art. 4 alin. 3), ce sunt în esenta identice, si care dispun ca sporurile reglementate de aceste texte legale se includ în indemnizatia de încadrare bruta lunara si „se ia în calcul la stabilirea … oricaror alte drepturi ce se determina pe baza veniturilor salariale”.

Reiese, cu caracter de principiu, ca sporurile acordate în baza acestor texte legale se includ în indemnizatia de încadrare bruta lunara si, pe cale de consecinta, si prima de concediu de odihna precum si premiul anual reprezentând al 13-lea salariu trebuiau, pentru perioadele indicate, sa fie calculate cu respectarea acestui principiu. Un argument în acest sens îl constituie prevederile art. 1 pct. 11 din Legea nr. 45/2006 potrivit carora magistratii au dreptul, la plecarea în concediul de odihna, pe lânga indemnizatia de concediu aferenta acestei perioade, si la o prima de concediu „… egala cu indemnizatia de încadrare bruta lunara din luna anterioara plecarii în concediu.”

Ori, întrucât prima de concediu de odihna si premiul anual reprezentând al 13-lea salariu sunt drepturi ce se determina pe baza veniturilor salariale, este normal ca indemnizatia de încadrare bruta lunara avuta ca punct de referinta la calcularea lor sa includa si sporurile mentionate mai sus, alaturi de sporul de fidelitate. Pentru perioadele mentionate indemnizatia de încadrare bruta lunara a inclus doar cel din urma spor, întrucât celelalte doua au fost recunoscute reclamantilor ulterior, prin hotarâri judecatoresti, neexistând la acea vreme o reglementare legala.

Pentru aceste considerente sustinerea pârâtului Ministerul Justitiei în sensul ca indemnizatia de încadrare bruta lunara a asistentilor judiciari includea numai sporul de fidelitate, nu si pe cele aratate mai sus, care ar reprezenta doar adaosuri de natura salariala, nu poate fi primita deoarece, când legiuitorul a reglementat acest drept prin art. 1 pct. 8 din O.G. nr. 83/2000, l-a definit folosind tot notiunea de „adaos”, pentru ca în O.U.G. nr. 27/2006 sa foloseasca notiunea de „majorare”. Ori, nu terminologia folosita în timp în actele normative, prezinta importanta, ci finalitatea urmarita de legiuitor, respectiv ca aceste sporuri sa fie avute în vedere la calcularea tuturor celorlalte drepturi salariale.

Totodata, instanta a retinut ca în mod gresit acest pârât si-a fundamentat apararile si pe dispozitiile O.U.G. nr. 24/2004 aprobata prin Legea nr. 601/2004, întrucât pretentiile reclamantilor nu au vizat si sporul de 40%, reglementat de aceste acte normative.

Având în vedere cele retinute, instanta a apreciat ca prevederile art. 1 pct. 32 din O.G. nr. 83/2000 raportat la art. 33 alin. 1 si 2 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea si alte drepturi ale personalului din organele autoritatii judecatoresti a instituit o discriminare directa a reclamantilor, în calitatea lor de asistenti judiciari, în raport cu personalul auxiliar de specialitate, iar prevederile art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 177/2002 si art. 28 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002 instituie o alta forma de discriminare directa prin diferentierile nerezonabile care se fac în cadrul categoriilor ce compun corpul de magistrati.

Reiese ca desi scopurile urmarite prin prevederile legale de mai sus, respectiv îmbunatatirea sistemului de retribuire a magistratilor, reglementarea prin acte normative separate a drepturilor salariale cuvenite acestora si altor categorii de personal din cadrul autoritatii judecatoresti, precum si reducerea neîntârziata a fenomenului de coruptie, sunt legitime, metoda de atingere nu este una adecvata, din moment ce reclamantii au fost privati de dreptul de a beneficia de sporul de vechime în munca si de sporul de 30%. În considerentele Deciziei nr. 20/02.02.2000 a Curtii Constitutionale s-a retinut jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului în cazul Marks contra Belgiei (1979) ca „în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminarii din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, reprezinta o încalcare a acestor prevederi, orice diferenta de tratament savârsita de stat între indivizi aflati în situatii analoge, fara o justificare obiectiva si rezonabila”.

Având în vedere cel retinute mai sus, apararile pârâtului Ministerul Justitiei în sensul ca reglementarea prin lege a unor drepturi în favoarea unor anumite categorii de persoane ar excede cadrului legal stabilit prin O.G. nr. 137/2000, vor fi înlaturate întrucât Curtea Constitutionala a dispus, prin Deciziile nr. 1/08.02.1994 si nr. 135/05.11.1996, ca „un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie sa se justifice rational, în respectarea principiului egalitatii cetatenilor în fata legii si a autoritatilor publice,”si ca „principiul egalitatii în fata legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situatii care, în functie de scopul urmarit, nu sunt diferite.”

Plata despagubirilor cuvenite reclamantilor se va face în functie de indicele de inflatie, conform art. 1084 C. civ., si nu potrivit art. 1088 C. civ., care reglementeaza dobânda legala. Acest aspect trebuie interpretat nu ca o sanctiune, ci ca o echilibrare a valorii pe care sunt îndreptatiti sa o pretinda pentru repararea pierderii suferite. Scaderea puterii de cumparare a sumelor datorate cu titlu de despagubiri nu se poate înlatura decât prin actualizarea lor cu indicele de inflatie, care spre deosebire de dobânda legala – ce se datoreaza de la data introducerea cererii de chemare în judecata – este aplicabila pentru întreaga perioada în care sumele datorate nu au fost achitate.

Va obliga pârâtul Ministerul Economiei si Finantelor sa aloce si sa includa în bugetul pârâtului Ministerul Justitiei sumele necesare efectuarii platilor drepturilor salariale acordate reclamantilor prin prezenta hotarâre. Aceasta întrucât în baza Legii nr. 500/2002 si H.G. nr. 386/2007 Ministerul Economiei si Finantelor coordoneaza actiunile ce tin de responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, respectiv pregatirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare precum si ale legilor privind aprobarea contului general anual de executie. În consecinta, acesta raspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum si de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

În temeiul art. 1 si 3 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de munca pârâtul Tribunalul Neamt a fost obligat sa efectueze mentiunile privind acordarea acestui spor în carnetul de munca al fiecarui reclamant.

Tags: Raspunderea patrimoniala a angajatorului