Recalculare drepturi de pensie cu luarea în calcul a formelor de retribuire în acord global

În privinţa recalculării drepturilor de pensie, potrivit OUG nr. 4/2005, formele de retribuire în acord global nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual sens în care s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 30/2009

Decizia civilă nr. 1018/01.09.2010 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. 392/14.04.2010 Tribunalul Brăila a respins ca nefondată contestaţia formulată de contestatorul G. I. împotriva deciziei de pensionare nr. 1-190378/14.12.2009 emisă de intimata C.J.P..

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatorul considerând-o nelegală şi netemeinică.

În motivarea recursului se arată că a făcut dovada cu adeverinţa nr. 4062/31.10.2008 eliberată de SC C. SA Brăila că începând cu data de 01.09.1975 până la data emiterii adeverinţei a beneficiat de spor de acord global pentru care s-a calculat şi virat lunar CAS iar instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile Legii nr. 19/2000.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul obligării intimatei la recalcularea pensiei cu luarea în calcul şi cu sumele realizate prin muncă în acord global.

Prin decizia civilă nr. 1018/01.09.2010, Curtea de Apel Galaţi a respins ca nefundat recursul având în vedere următoarele considerente.

Din interpretarea art. 78 alin. 4 din Legea nr. 19/2000, aşa cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 250/2007 rezultă că, „punctajul asiguratului, stabilit conform prevederilor alin. (1) şi (2), se calculează la nivelul veniturilor brute realizate pentru care s-au plătit contribuţii de asigurări sociale”.

Anterior, art. 23 alineatul (3) din Legea nr. 19/2000 avea următorul cuprins:

(3) „Baza de calcul prevăzută la alin. (1) şi (2) (baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale în cazul asiguraţilor) nu poate depăşi plafonul a de 5 ori salariul mediu brut.

Acest articol s-a modificat în sensul că, „baza de calcul prevăzută la alin. (1) şi (2) este venitul brut realizat lunar”.

Ca urmare, singurele modificări pe care le aduce Legea nr. 250/2007 sunt în sensul că, începând cu 23.07.2007 (data intrării în vigoare a legii) salariaţii sunt obligaţi să plătească contribuţia individuală de asigurări sociale la întregul venit realizat, fără a mai exista plafonul de 5 ori salariul mediu brut, iar potrivit principiului contributivităţii, nici punctajul realizat de asigurat într-un an calendaristic nu mai este plafonat la 5 puncte, ci este calculat în funcţie de sumele la care s-a achitat contribuţia.

Legea nr. 250/2007 nu modifică art. 164 din Legea nr. 19/2000, care arată modul în care se calculează punctajul anual până la intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000.

Astfel, aşa cum corect a evidenţiat C.J.P., potrivit art. 164 din Legea nr. 19/2000, la determinarea punctajelor anuale, până la intrarea în vigoare a legii, se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înregistrare a acestora în carnetul de muncă, astfel:

a) salariile brute, până la data de 1 iulie 1977;

b) salariile nete, de la data de 1 iulie 1977 până la data de 1 ianuarie 1991;

c) salariile brute, de la data de 1 ianuarie 1991.

La determinarea punctajelor anuale, pe lângă salariile prevăzute la alin. (1) se au în vedere şi sporurile care au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate în carnetul de muncă.

La determinarea punctajelor anuale, pe lângă salariile prevăzute la alin. (1) se au în vedere şi sporurile cu caracter permanent, care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare.

Prin O.U.G. nr. 4/2005 s-au prevăzut sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare care, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor şi care se utilizează la determinarea punctajului mediu anual, fiind enumerate în anexă.

Sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare prevăzute la alin. (2) se dovedesc prin înscrisurile din carnetele de muncă sau prin adeverinţe întocmite conform legii, eliberate de angajatori, care poartă întreaga răspundere cu privire la valabilitatea şi corectitudinea acestora.

Adeverinţele prin care se dovedesc aceste sporuri trebuie să cuprindă:

– denumirea unităţii;

– perioada în care s-a lucrat, cu indicarea datei de începere şi de încetare a raportului de muncă;

– funcţia, meseria sau specialitatea exercitată;

– denumirea sporurilor, procentul sau suma acordată;

– perioada în care a primit sporul şi temeiul în baza căruia s-a acordat;

– adeverinţele vor purta număr, data eliberării, ştampila unităţii, precum şi semnătura celui care angajează unitatea sau a persoanei delegate în acest sens de conducerea unităţii, cu menţiunea expresă că, nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001:

– formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale; etc.

Ca urmare, sporul pentru acord global nu putea fi luat în calcul de reclamantă la calculul pensiei, potrivit menţiunii exprese a legii (O.U.G. nr. 4/2005).

Mai mult, nu se poate reţine că acesta a avut un caracter permanent, întrucât din adeverinţe rezultă că acesta s-a acordat sporadic, doar în anumite luni. De altfel, faptul că unitatea a utilizat permanent această formă de retribuire nu este echivalent cu noţiunea de spor cu caracter permanent utilizată de Legea nr. 19/2000.

Referirea reclamantului la art. 1 din Decretul nr. 389/1972 nu contribuie la schimbarea aspectelor cauzei: contribuţia de 15% era datorată de angajator (nu de salariat) la totalul salariilor brute realizate de salariaţi.

Un principiu nu poate înlocui dispoziţia expresă a legii iar pentru drepturile solicitate de recurenta-reclamantă există menţiuni exprese în lege în sensul că asemenea venituri nu pot fi valorificate la calculul pensiei.

Practica judiciară depusă la dosar nu este obligatorie pentru instanţă întrucât potrivit Constituţiei, judecătorii se supun doar legii.

Hotărârile judecătoreşti pronunţate în alte cauze sunt opozabile doar acelor părţi litigante din cauza respectivă şi nu „erga omnes” (tuturor).

În consecinţă, instanţa trebuie să se bazeze în pronunţarea soluţiei adoptate pe temeiuri de drept aplicabile speţei dedusă judecăţii şi pe propria convingere rezultată din analizarea situaţiei de fapt raportată la probele administrate în cauză.

Mai mult, CEDO prin hotărârea pronunţată la data de 6.12.2007 în cauza Beian împotriva României a precizat faptul că divergenţele de jurisprudenţă constituie prin natură, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate asupra competenţei lor teritoriale iar rolul de a reglementa aceste contradicţii ale jurisprudenţei revine instanţei supreme.

Mai mult, această problemă a fost tranşată prin decizia nr. 30/14.11.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a stabilit că ansamblul dispoziţiilor cuprinse în art. 164 alin. 1, 2, 3 din Legea nr. 19/2000 şi în O.U.G. nr. 4/2005 stabileşte care sunt veniturile ce constituie baza de calcul a drepturilor de pensie.

Astfel, în privinţa perioadelor anterioare datei de 1 aprilie 2001 (când a intrat în vigoare Legea nr. 19/2000) sunt incidente dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 164 din acest act normativ, care permit valorificarea în procesul de stabilire a punctajelor anuale doar a veniturilor obţinute ce au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare.

Pe de altă parte, în privinţa recalculării drepturilor la pensie, O.U.G. nr. 4/2005 prevede la pct. VI al anexei că formele de retribuire în acord nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001.

Prin urmare, este evident că textele de lege enunţate, fiind clare şi lipsite de echivoc, nu suntem în prezenţa unei ambiguităţi de reglementare, astfel încât nu se poate considera că problema de drept supusă examinării este susceptibilă de a fi soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, iar dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile.

În consecinţă, pentru toate considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă, va fi respins ca nefondat recursul.

Tags: Recalculare drepturi de pensie

Recalculare drepturi de pensie

Faţă de faptul că s-a pronunţat o decizie în interesul legii asupra interpretării dispoziţiilor art. 77 alin. 2 raportate la art. 43 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 19/2000, instanţa de judecată nu poate da o altă soluţie şi nu poate emite o altă interpretare contrară acesteia.

Decizia civilă nr. 470/R/05.05.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. 1563/11.12.2008 pronunţată de către Tribunalul Galaţi în dosarul nr. 4612/121/2008, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul B. E. în contradictoriu cu pârâta C. J. P. Galaţi.

A fost obligată pârâta să recalculeze drepturile de pensie ale contestatorului conform O.U.G. nr. 4/2005 prin utilizarea unui stagiu complet de cotizare de 20 de ani începând cu data de 01.07.2005.

A fost obligată intimata la plata diferenţelor dintre pensia astfel stabilită şi cea efectiv încasată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Reclamantul B.E. a chemat în judecată civilă pe pârâta C. J. P. Galaţi, solicitând ca aceasta să fie obligată să emită o decizie de recalculare a pensiei, conform disp. O.U.G. nr. 4/2005, din data de 01.07.2005, în care la stabilirea punctajului anual să fie utilizat un stagiu complet de cotizare de 20 de ani.

A solicitat, de asemenea ca pârâta să fie obligată la plata diferenţelor dintre pensia cuvenită şi cea efectiv încasată.

A arătat în motivarea cererii că drepturile de pensie i-au fost stabilite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, pensia sa încadrându-se în categoria celor ce li se aplică recalcularea potrivit O.U.G. nr. 4/2005.

A arătat că are o vechime în muncă de 42 de ani, 10 luni, 9 zile din care, în grupa I de muncă, 26 ani.

A considerat că stagiul complet de cotizare ce trebuia avut în vedere de pârâtă este de 20 de ani şi nu de 30 ani, întrucât la recalcularea pensiei trebuiau avute în vedere condiţiile de stagiu şi vârstă prevăzute de Legea nr. 3/1977. Potrivit art. 14 din acest act normativ pentru o activitate desfăşurată în grupa I de muncă de cel puţin 20 de ani, stagiul complet de cotizare este de 20 de ani şi nu de 30 ani.

A depus la dosar deciziile nr. 111531 din 02.04.2003, din data de 30.06.2005, din data de 01.07.2007, precum şi cea emisă la 01.06.1990, copia buletinului de identitate şi a carnetului de muncă.

În drept şi-a întemeiat cererea pe disp. Legii nr. 19/2000, Legii nr. 3/1977, H.G. nr. 1550/2004, O.U.G. nr. 4/2005, H.G. nr. 550/2005.

A solicitat ca soluţionarea cauzei să se facă în lipsa sa.

Pârâta, prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Potrivit normelor metodologice date în aplicarea H.G. nr. 1550/2004, privind procesul de evaluare al pensiilor în vederea recalculării reglementată de O.U.G. nr. 4/2005, „pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 01.07.1977 – 31.03.2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977(art. 2, alin. 3 din norme).

Reclamantul, ale cărui drepturi de pensie au fost deschise la 01.06.1990, se încadrează în această categorie de pensionari, deci îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 3/1977, privind stabilirea stagiului complet de cotizare.

Prevederile art. 8 din Legea nr. 3/1977, statuează faptul că „personalul muncitor care are o vechime în muncă de 30 de ani bărbaţii şi 25 de ani femeile are dreptul la pensie pentru munca depusă şi limita de vârstă”.

În aceste condiţii, în mod corect, la recalcularea drepturilor de pensie cuvenite, conform O.U.G. nr. 4/2005, C.L.P. Tecuci a folosit la stabilirea punctajului mediu anual stagiul complet de cotizare de 30 de ani şi nu de 20, cum în mod greşit solicită reclamantul.

S-au depus la dosar deciziile de pensionare nr. 111531/2.04.2008 şi din 30.06.2005, precum şi documentele ce au stat la baza emiterii lor.

La termenul de judecată din data de 28.10.2008, prin cererea depusă la dosar, reclamantul a arătat că, contestă decizia emisă la data de 02.04.2008, solicitând ca pârâta să depună la dosar şi buletinul de calcul ce a stat la baza emiterii sale.

A depus la dosar adeverinţa nr. 1.8/250/2007 emisă de compania Naţională de Căi Ferate CFR SA Iaşi, copia recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al României, sentinţele civile nr. 4801/2008 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, nr. 671/2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, decizia civilă nr. 1453/2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Pârâta a mai depus la dosar la termenul de judecată din data de 04.11.2008 o nouă decizie de recalculare a pensiei emisă la data de 04.11.2008 în baza O.U.G. nr. 100/2008.

Analizând şi coroborând ansamblul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 55/1.10.1990, reclamantului B. E. i-a fost acordată o pensie pentru limită de vârstă şi muncă depusă începând cu data de 01.06.1990.

Potrivit înscrisurilor din carnetul de muncă, acesta avea la data pensionării un stagiu de cotizare, respectiv o vechime în grupa I de muncă de 24 ani, 10 luni şi 9 zile.

Pensia reclamantului a fost recalculată începând cu data de 01.07.2005 în baza O.U.G. nr. 4/2005, reţinându-se un stagiu complet de cotizare de 30 de ani, aşa cum rezultă şi din decizia nr. 111531/02.04.2008.

În cauză, în raport de data la care drepturile de pensie ale contestatorului au fost stabilite, respectiv 01.06.1990, la recalculare se aplică dispoziţiile art. 4 alin. 1 din O.U.G. nr. 4/2005 potrivit cărora determinarea punctajului mediu anual şi cuantumul fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor H.G. nr. 1550/2004.

Art. 2 alin. 4 din H.G. nr. 1550/2004 prevede că pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 01.07.1977 – 31.03.2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977.

Art. 14 din acest act normativ prevede că:

1) Persoanelor care au lucrat efectiv cel puţin 20 ani în locuri care,potrivit legii, se încadrează în grupa I de muncă, sau cel puţin 25 ani în grupa II de muncă, la stabilirea pensiei li se ia în calcul, pentru fiecare an lucrat în aceste grupe câte:

– un an şi şase luni pentru grupa I de muncă;

– un an şi trei luni pentru grupa II de muncă;

2) Pe această bază persoanele care au lucrat în grupele I şi II de muncă au dreptul, la cerere, să fie pensionate, la împlinirea vârstei de:

– 52 ani, pentru grupa I şi 57 ani pentru grupa II, bărbaţii;

– 50 ani pentru grupa I şi 52 ani pentru grupa II, femeile

3) Persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de alin 1 sunt pensionate, la cerere, şi la 50 de ani, atât bărbaţii cât şi femeile din grupa I de muncă, şi la 55 ani bărbaţii sau 50 de ani femeile, din grupa II de muncă.

4) Persoanele care au vechime în muncă prevăzută de lege şi au lucrat efectiv cel puţin 15 ani în locurile încadrate în grupa I de muncă sau cel puţin 20 ani în locurile încadrate în grupa II de muncă au dreptul,la cerere, să li se reducă vârsta de pensionare prevăzută de art. 8 alin 2, în mod proporţional cu anii lucraţi în grupele I sau II de muncă, dar nu mai puţin de 52 ani, pentru grupa I şi 57 ani pentru grupa II, bărbaţii, sau 50 ani pentru grupa I şi 52 ani pentru grupa II, femeile.

Dispoziţiile art. 14 mai sus invocate derogă de la cele ale art. 8 din aceeaşi lege, prevăzând un stagiu de cotizare de 20 de ani pentru persoanele care au lucrat efectiv cel puţin 20 de ani în locuri de muncă încadrate în grupa I de muncă iar reclamantul a muncit peste 20 de ani în astfel de locuri.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 40/22.09.2008 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs pârâta C. J. P. Galaţi, pentru următoarele motive:

În situaţia celor care şi-au desfăşurat activitatea în grupa I sau II de muncă nu se poate vorbi de un alt stagiu complet de cotizare în afara celui de 30 de ani.

A opinat în sensul că recursul în interesul legii soluţionat prin decizia nr. 40 din 22.09.2008 şi reţinut de instanţa de fond nu este de natură să susţină soluţia recurată ci dimpotrivă, opinia Procurorului General este în concordanţă cu cele învederate de Casa de Pensii.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca nefondată.

În drept a întemeiat recursul pe disp. art. 304 pct. 9 şi 304 indice 1 C.pr.civilă.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât prima instanţă a pronunţat o hotărârea legală şi temeinică, fiind aplicabile disp. art. 329 C.pr.civilă.

Prin decizia nr. 470/R/05.05.2009 a Curţii de Apel Galaţi a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta C. J. P. Galaţi împotriva sentinţei civile nr. 1563/11.12.2008 pronunţată de Tribunalul Galaţi.

Curtea a apreciat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În cauză, la data de 22.09.2008, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 40, admiţându-se recursul în interesul legii, stabilindu-se că:

Dispoziţiile art. 77 alin. (2) raportat la art. 43 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, se interpretează în sensul că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977 – 31 martie 2001 şi care şi-au desfăşurat activitatea în grupe speciale de muncă este cel reglementat de art. 14 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 C.pr.civilă.

Deci, interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în concordanţă cu motivele invocate de intimatul reclamant şi de către prima instanţă.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 6 decembrie 2007 în Cauza Beian împotriva contra României), rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a reglementa contradicţiile jurisprudenţei, fiind mecanismul capabil să asigure coerenţa practicii, în scopul de a se evita insecuritatea juridică şi incertitudinea.

În consecinţă, faţă de faptul că s-a pronunţat o decizie ca urmare a promovării recursului în interesul legii asupra interpretării art. 77 alin. (2) raportat la art. 43 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 19/2000, Curtea nu poate da o altă soluţie şi nu poate emite o altă interpretare contrară deciziei nr. 40/22.09.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De altfel, prin Decizia nr. 93 din 11 mai 2000, Curtea Constituţională a statuat că, în temeiul art. 329 din Codul de procedură civilă, scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul ţării. Pentru realizarea acestui scop Curtea Supremă de Justiţie se pronunţă asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluţionate de instanţele judecătoreşti. Potrivit aceluiaşi text, dezlegarea dată de instanţa supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanţe.

„Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale – se arată într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza “C.R. contra Regatului Unit”, 1995) – în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară […]”. Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii.

Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremă contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituţie în conformitate cu care: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

Printr-o altă decizie, nr. 528/02.12.1997, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 lit. d) şi ale art. 31 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, statuând că: „Principiul supunerii judecătorului numai faţă de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie, nu are şi nu poate să aibă semnificaţia aplicării diferite şi chiar contradictorii a aceleiaşi dispoziţii legale, în funcţie exclusiv de subiectivitatea interpretării aparţinând unor judecători diferiţi. O asemenea concepţie ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenţei judecătorilor, a unor soluţii ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeaşi, aplicarea ei nu poate fi diferită, iar intima convingere a judecătorilor nu poate justifica o asemenea consecinţă”. De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeaşi decizie, că „Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impusă şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, deci inclusiv a autorităţii judecătoreşti, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia şi a aceleiaşi legi soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii”.

Curtea Constituţională a reţinut, de asemenea, că această soluţie legislativă este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane la un „proces echitabil”, conform art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin hotărârea pronunţată în Cauza „Brincat contra Italiei”, 1992) că independenţa judecătorilor este privită în raport cu puterea executivă, fără ca această independenţă să excludă subordonarea faţă de alţi judecători, dacă aceştia se bucură, ei înşişi, de independenţă faţă de puterea executivă.

În aceste condiţii, susţinerea recurentei în sensul că se poate lua în considerare punctul de vedere al Procurorului General al României exprimat în cadrul recursului promovat nu este întemeiată.

Pentru instanţe este obligatorie opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie statuată prin soluţia dată în urma admiterii recursului în interesul legii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 329 alin. 3 C. pr. civilă.

Tags: Recalculare drepturi de pensie