Top

Acţiune în grăniţuire. Reconstituirea dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991 (C.civ. art. 584)

Grăniţuirea reprezintă o operaţiune de delimitare, prin semne exterioare, a limitelor dintre două proprietăţi vecine. Fiind un atribut al dreptului de proprietate, care nu se stinge prin neuz, este imprescriptibil şi poate fi realizat doar în baza actelor de proprietate, întrucât are ca scop delimitarea proprietăţilor limitrofe.
Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 319 din 5 septembrie 2008
Prin sentinţa civilă nr. 114 din 13 martie 2007 pronunţată de Judecătoria Răducăneni a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii Z.D. şi Z.M. în contradictoriu cu pârâtul B.D. A fost stabilită linia de hotar între cele două proprietăţi în punctele 16, a, b, c conform planului de situaţie anexat raportului de expertiză, ce face parte din sentinţă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 399 din data de 9 mai 2006, reclamanţii Z.D. şi Z.M. au chemat în judecată, personal la interogatoriu pe pârâtul B.D. pentru ca în contradictoriu cu acesta şi pe baza probelor administrate să se dispună grăniţuirea proprietăţilor aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile aflate la dosarul cauzei.
În motivarea acţiunii precizează reclamanţii că prin decizia civilă nr. 172/2002 a Curţii de Apel Iaşi s-a anulat parţial titlul de proprietate nr. 63071/01.02.1994 emis de Comisia Judeţeană Iaşi de aplicare a Legii nr. 18/1991 pentru suprafaţa de 472 m.p. teren situat în intravilanul satul G., judeţul Iaşi, identificat cadastral în tarlaua 17, parcela 791, rămânându-le în proprietate suprafaţa de 719 m.p.
Prin decizia nr. 173/2002, Curtea de Apel Iaşi a anulat parţial titlul de proprietate nr. 64164 din 21 aprilie 1997 prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate numitei P.V., a cărei moştenitoare este reclamanta Z.M., pentru suprafaţa de 1.188 m.p. teren situat în intravilanul satului G., identificat cadastral în tarlaua 17, parcela 777-1, rămânându-i în proprietate suprafaţa de 1442 m.p. teren.
Analizând probatoriul administrat instanţa a constatat că reclamantul este proprietarul suprafeţei de 1191 m.p., teren înscris în titlul de proprietate nr. 63071 din 1 februarie 1994, iar autoarea reclamantului are înscrisă în proprietate suprafaţa de 2610 m.p., fiind eliberat titlul de proprietate nr. 64164 din 21 aprilie 1997.
Aceste două suprafeţe de teren au fost diminuate cu suprafaţa de 472 m.p. prin decizia civilă nr. 172/2002 şi respectiv cu suprafaţa de 1188 m.p., prin decizia civilă nr. 173 a Curţii de Apel Iaşi.
Potrivit art. 584 Cod civil „orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite de a sa; cheltuielile grăniţuirii se vor face pe jumătate”. Grăniţuirea constituie o operaţiune de delimitare, prin semne exterioare, vizibile, a limitelor dintre două proprietăţi limitrofe, pentru a se şti limitele fondului asupra căruia poartă dreptul de folosinţă a proprietarilor celor două fonduri.
Prin raportul de expertiză topometrică dispus şi efectuat în cauză de către expert s-a stabilit că delimitarea suprafeţei de 472 m.p., din suprafaţa de 1191 m.p., conform deciziei civile nr. 172/2002, teren situat în tarlaua 17, parcela 791 şi a suprafeţei de 1.188 m.p. din suprafaţa de 2610 m.p. conform deciziei civile nr. 173/2002 a Curţii de Apel Iaşi, teren situat în tarlaua 17, parcela 777/1 se va face de punctele de contur 16, A, B, C, suprafaţa având amplasamentul între punctele 16, A, B, C, 13, 14, 15, 15 16, drept pentru care acţiunea a fost admisă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul B.D. , criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală şi netemeinică.
Prin decizia civilă nr. 113 din 13 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi s-a admis apelul formulat de pârâtul B.D. împotriva sentinţei civile nr. 114 din 13 martie 2007 pronunţată de Judecătoria Răducăneni, sentinţă pe care a schimbat-o în tot în sensul că a fost respinsă ca prematură acţiunea formulată de reclamanţii Z.D. şi Z.M. în contradictoriu cu pârâtul B.D.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente.
Prin cererea introductivă reclamanţii intimaţi au solicitat grăniţuirea proprietăţii lor de cea a pârâtului apelant, proprietăţi stabilite prin decizia civilă nr. 172 din 30 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Iaşi şi decizia civilă 173 din 30 ianuarie 2002 a aceleiaşi instanţe.
Prin decizia civilă 172/2002 a Curţii de Apel Iaşi a fost anulat în parte titlul de proprietate nr. 63071/1994, titular fiind Z.D., pentru suprafaţa de 472 m.p. teren situat în T.17, P 791 intravilanul satului G.
Prin decizia civilă nr. 173/2002 a Curţii de Apel Iaşi a fost anulat titlul de proprietate 64164 din 21 aprilie 1997 titular P.V. – pentru suprafaţa 1188 m.p. teren situat în satul G. T.17, P.777-1.
Prin sentinţa civilă nr. 476/1992 a Judecătoriei Iaşi s-a reconstituit dreptul de proprietate pârâtului B.D. şi numiţilor B.A., B.Ag., C.A. asupra suprafeţei de 0,48 ha teren în comuna G. (C.), sentinţă depusă la dosarul de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 5284 din 10 iunie 1992 a Judecătoriei Iaşi a fost reconstituit dreptul de proprietate aceloraşi petenţi pentru suprafaţa de 4,39 ha teren comuna G.
La efectuarea expertizei, au fost avute în vedere cele două titluri de proprietate ale reclamanţilor intimaţi şi deciziile curţii de apel. Pârâtul apelant nu a prezentat nici un act de proprietate. Expertul a delimitat astfel doar proprietatea reclamanţilor.
În apel, s-au efectuat demersuri pentru identificarea titlului de proprietate al pârâtului.
Prin adresa nr. 48/2008 a Primăriei G. s-a comunicat faptul că pârâtul-apelant nu este beneficiarul nici unui titlu de proprietate deoarece a refuzat semnarea fişei de punere în posesie.
Este adevărat că dreptul său de proprietate este recunoscut prin cele două hotărâri judecătoreşti. Nu este stabilit însă amplasamentul terenului respectiv; procedura de reconstituire a dreptului de proprietate nefiind finalizată conform Legii 18/1991 şi H.G. 890/2005.
Urmează ca pârâtul să fie pus în posesie cu terenul respectiv, să se întocmească procesul verbal în acest sens şi să i se elibereze titlul de proprietate conform art. 33 şi urm. H.G. 890/2005.
Atât timp cât aceste operaţiuni specifice nu au fost efectuate, grăniţuirea nu poate fi realizată. Art. 584 Cod civil dispune:„Orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite de a sa”.
Este vorba, aşadar, despre doi proprietari, ale căror suprafeţe de teren se învecinează.
Grăniţuirea poate fi realizată doar în baza actelor de proprietate ale ambelor părţi, acte ce atestă atât dreptului de proprietate cât şi amplasamentul obiectului dreptului.
Grăniţuirea în sine presupune despărţirea prin hotar a două proprietăţi şi nu doar stabilirea limitelor unei proprietăţi.
Instanţa de fond a stabilit doar limitele proprietăţilor reclamanţilor ceea ce nu echivalează cu stabilirea hotarului între două proprietăţi alăturate.
În situaţia în care reclamanţii consideră că pârâtul le încalcă dreptul de proprietate, au la dispoziţie acţiunea în revendicare.
În raport de aceste considerente, Tribunalul a invocat, din oficiu, excepţia prematurităţii formulării acţiunii. La acelaşi termen din 16 ianuarie 2008, a mai fost invocată excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive.
S-a apreciat însă prioritară soluţionarea excepţiei prematurităţii formulării acţiunii atât timp cât pârâtului nu i-a fost emis titlul de proprietate şi nu se poate stabili cu certitudine numărul beneficiarilor.
Potrivit acestor aspecte, apelul a fost admis şi conform art. 296 Cod procedură civilă, a fost schimbată în tot sentinţa instanţei de fond.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii Z.D. şi Z.M., criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală pentru următoarele motive:
Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi situaţia de fapt atunci când a considerat că acţiunea în grăniţuire ar fi prematură întrucât procedura de reconstituire a dreptului de proprietate pe numele apelantului nu a fost finalizată.
Consideră recurenţii că instanţa ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor posibilitatea suspendării judecăţii şi nu să respingă acţiunea ca prematur introdusă.
Refuzând amplasamentul propus şi refuzând procesul-verbal de punere în posesie, apelantul a dovedit că este de rea-credinţă, condiţii în care instanţa a „legalizat” comportamentul abuziv al apelantului care îi profită starea de incertitudine creată.
Instanţa de apel nu a avut în vedere că la dosarul cauzei există două hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat din care rezultă atât calitatea de proprietar al apelantului, cât şi amplasamentul terenului său, astfel încât excepţia invocată şi admisă de către instanţa de apel este nelegală, fiind rezultatul unei interpretări juridice nelegale a actului juridic dedus judecăţii. Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă.
Intimatul B.D. a formulat în termenul procedural întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului întrucât motivele prezentate de reclamanţi nu pot constitui temei pentru modificarea deciziei atacate.
Neemiterea titlului de proprietate atrage imposibilitatea delimitării celor două proprietăţi învecinate, iar dacă reclamanţii ar considera că dreptul lor de proprietate ar fi încălcat ar putea promova o acţiune în revendicare.
Consideră intimatul că decizia instanţei de apel este legală şi temeinică, drept pentru care a solicitat respingerea recursului.
Analizând actele şi lucrările dosarului raportat la motivele de recurs învederate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Curtea constată că recursul formulat este neîntemeiat având în vedere următoarele considerente:
Articolul 584 Cod civil stipulează că „orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite de a sa …”. Din conţinutul textului rezultă că prin acţiunea în grăniţuire orice proprietar poate să obţină determinarea prin hotărâre judecătorească a limitelor dintre proprietăţi şi stabilirea traseului real pe care trebuie să îl urmeze hotarul.
Cum grăniţuirea presupune delimitarea prin semne exterioare a două proprietăţi vecine, ce aparţin unor titulari diferiţi, în cadrul acţiunii în grăniţuire instanţa are datoria să determine întinderea celor două fonduri învecinate şi să stabilească limita de hotar pe toată întinderea ei.
În speţă, instanţa de apel în mod corect a avut în vedere că stabilirea liniei de hotar ce presupune acţiunea în grăniţuire nu poate fi realizată atâta timp cât reclamantul nu a făcut dovada proprietăţii învecinate cu a sa.
Este adevărat că prin decizia civilă nr. 476/1992 a Judecătoriei Iaşi şi respectiv sentinţa civilă nr. 5284 din 10 iunie 1992 a Judecătoriei Iaşi, s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea numiţilor B.D., B.A., B.Ag. şi C.A. cu privire la suprafaţa de 0,48 ha teren şi respectiv de 4,39 ha teren situate pe raza comunei G., judeţul Iaşi.
Cu toate acestea, cum judicios reţine şi instanţa de apel, procedura de reconstituire a dreptului de proprietate nu a fost finalizată conform dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 şi a H.G. nr. 890/2005, în sensul că nu s-a realizat punerea în posesie şi eliberarea titlului de proprietate pe numele persoanelor cărora le-a fost reconstituit dreptul de proprietate.
Cum prin grăniţuire se determină cu precizie suprafeţele de teren ale celor două fonduri vecine şi întrucât nu se poate determina, individualiza suprafaţa de teren învecinată cu cea a reclamanţilor, în mod legal şi cu respectarea dispoziţiilor inserate în materia grăniţuirii, instanţa de apel a concluzionat asupra prematurităţii acţiunii atâta timp cât delimitarea proprietăţilor şi stabilirea traseului de hotar nu se poate face în lipsa determinării amplasamentului şi a individualizării terenului învecinat cu cel al reclamanţilor.
Drept urmare, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale consemnate în cauză, definind judicios actul juridic dedus judecăţii, s-a constatat că motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă nu îşi găsesc aplicabilitatea, astfel încât recursul formulat de reclamanţi, s-a vădit a fi nefondat şi drept consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă a fost respins ca atare.

Etichete: