Ascultarea martorilor – procedura confruntarii
Precizari prealabile
Confruntarea este un procedeu probator complementar, care constă în reascultarea în mod simultan a persoanelor în ale căror declaraţii date anterior, în aceeaşi cauză penală, există contradicţii care trebuie lămurite. Acest procedeu nu este necesar dacă clarificarea contradicţiilor se poate realiza pe baza probelor de la dosar. Confruntarea poate avea loc nu numai între martori ci şi între părţile din cauză sau alte persoane. Organul judiciar competent poate dispune efectuarea confruntării din oficiu sau la cererea părţilor în faza de urmărire penală; ori la cererea procurorului sau a părţilor în faza de judecată.[1]
În cazul martorilor, cauzele care pot duce la apariţia unor contraziceri cu ocazia cercetării infracţiunilor pot fi de natura subiectivă, precum:
- nesinceritatea acestora, determinată de influenţarea lor de către alte persoane interesate în cauză;
- sentimente de afecţiune sau de duşmănie faţă de părţi;
- relaţii de subordonare în care se găsesc faţă de învinuit sau inculpat;
sau cauze obiective: timpul scurs de la săvârşirea faptei, deficienţe de auz, văz sau de memorare, percepţie şi redare, timpul scurt în care s-a produs evenimentul. Atunci când contradicţiile se referă la aspecte importante ale cauzei şi nu există pericolul punerii de acord a persoanelor nesincere, se va recurge la acest procedeu, deoarece el nu poate fi decât benefic pentru aflarea adevărului şi înlăturarea unor incertitudini, tendinţe de nesinceritate sau de altă natură pe care le-ar putea avea persoanele ascultate în cauză.
Confruntarea este importantă şi pentru:
§ obţinerea unor date noi în cauză, în cazul martorilor de bună-credinţă care nu şi-au putut aminti împrejurări importante în care s-a săvârşit fapta;
§ cunoaşterea mai bună a personalităţii martorului ascultat anterior şi în funcţie de aceasta evaluarea declaraţiei lui.
Simpla existenţă a contradicţiilor între declaraţiile martorilor nu este suficientă pentru efectuarea confruntării deoarece organele judiciare pot încerca lămurirea acestora pe baza probelor din dosar. Efectuarea confruntării prezintă şi posibilitatea persoanelor nesincere de a specula contradicţiile în interes propriu, sesizarea punctelor slabe şi punerea de acord a acestora în legătură cu ceea ce vor susţine. Organul judiciar trebuie să analizeze foarte bine realizarea confruntării, printr-o pregătire temeinică.[2]
Pregătirea confruntării
Având în vedere importanţa deosebită pe care o prezintă pentru aflarea adevărului în cauză, confruntarea trebuie să fie foarte bine pregătită fiind necesară:
§ studierea cu atenţie a declaraţiilor anterioare date în cauză pentru a se stabili care sunt contradicţiile ce nu pot fi clarificate decât prin intermediul acestui procedeu; organul judiciar va analiza care dintre persoanele ce urmează a fi confruntate pot fi apreciate ca fiind sincere şi pentru a stabili cauza contradicţiilor;
§ stabilirea persoanelor ce urmează a fi confruntate şi a întrebărilor ce se vor fi puse; în timpul confruntării pot fi adresate şi alte întrebări, în funcţie de răspunsurile ce vor fi date la întrebările stabilite prin planul de ascultare;
§ stabilirea persoanelor ce urmează a fi confruntate dacă sunt sincere, pentru a realiza o pregătire corespunzătoare în vederea confruntării;
§ reascultarea persoanelor ce urmează a fi confruntate înaintea desfăşurării acestui procedeu pentru a se stabili cauza reală a contrazicerilor din declaraţii şi pentru a se evita pe cât posibil confruntarea;[3] Această ascultare nu se confundă cu ascultarea propriu-zisă, are rolul de a constata apariţia unor noi elemente care să facă posibilă clarificarea, fără confruntarea contradicţiilor din declaraţiile anterioare.
§ invitarea la sediul organului judiciar a persoanelor care urmează a fi reascultate;
§ stabilirea persoanelor din cadrul organului judiciar care urmează să participe la efectuarea confruntării; numărul acestora trebuie să fie de cel puţin doi pentru a asigura observarea corespunzătoare a comportamentului persoanelor ascultate;
§ întocmirea planului de ascultare, menţionându-se următoarele: data şi locul confruntării, aspectele ce trebuie clarificate, întrebările necesare, persoanele ce se vor confrunta, persoanele organului judiciar care vor participa la realizarea confruntării.
Procedura confruntării
Potrivit art.88 C.pr.pen. persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic. Persoanele confruntate nu sunt ascultate conform procedurii obişnuite, ci vor răpunde numai la întrebările adresate de organul judiciar care vor clarifica cauza contrazicerilor. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa, potrivit dispoziţiilor art.88 alineatul 2 Cod procedură penală, ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări. Confruntarea se va realiza într-un birou stabilit pentru realizarea acestui procedeu, întâietate va avea persoana care s-a remarcat prin probele de la dosar ca fiind sinceră, fiind informată despre activitatea ce se va desfăşura, urmând a fi întrebată dacă îşi menţine declaraţia. Confruntarea se va realiza prin prezenţa celor două persoane aşezate în faţa organului judiciar sau instanţei de judecată pentru a fi observate reacţiile lor la întrebările adresate şi pentru a nu putea comunica între ele.
Persoana ascultată în calitate de martor va depune jurământul prevăzut de art.85 Cod procedură penală, iar în cazul în care nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art.260 Cod penal. Martorul minor nu va depune jurământ nici cu această ocazie.
Primele întrebări adresate persoanelor confruntate au caracter introductiv prin care sunt întrebate dacă se cunosc şi care este natura relaţiilor dintre ele; după aceasta vor fi adresate întrebările stabilite în planul de confruntare care vizează clarificarea aspectelor contradictorii.
Întrebările trebuie să fie clare, scurte, concise, referindu-se direct la aspectele contradictorii care au determinat confruntarea. Declaraţiile anterioare nu pot fi citite întrucât persoanele confruntate vor avea tendinţa să-şi menţină aceleaşi depoziţii. Întrebările vor fi puse pe rând fiecărei persoane confruntate consemnându-se imediat şi răspunsul; acestea au dreptul să revină asupra răspunsurilor date, să facă completări, precizări. Organul judiciar are obligaţia să adopte un rol activ şi să insiste pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei care au determinat confruntarea. De asemenea organul judiciar are obligaţia să stabilească cauzele reale care determină în continuare adoptarea unor poziţii divergente între persoanele confruntate. Pe timpul confruntării organul judiciar trebuie să aibă o comportare calmă, pregătire temeinică în legătură cu cauza care se soluţionează. Martorul de rea-credinţă uneori încearcă să creeze incidente pentru a împiedica realizarea confruntării:
- persoana nesinceră neagă că ar cunoaşte persoana cu care este confruntată;
- încercarea martorului de rea-credinţă de a sugera răspunsul pe care trebuie să-l dea persoana cu care este confruntată;
- simularea unor stări de boala, suferinţă pentru a impresiona cealaltă persoană;
- refuzul de a răspunde la întrebările puse.
După epuizarea întrebărilor stabilite în planul confruntării, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pot încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări.
Fixarea rezultatului confruntării
Declaraţiile făcute şi răspunsurile date cu ocazia confruntării se consemnează în proces-verbal, semnat de persoanele confruntate şi de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de judecată precum şi de grefier. În cazul în care persoana confruntată a răspuns la întrebări, dar refuză să semneze se va face menţiune despre acestea în procesul verbal.
Procesul-verbal cuprinde următoarele:
- data şi locul unde este încheiat;
- numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
- numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;
- descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;
- numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora. Dacă vreuna dintre aceste persoane refuză sau nu poate să semneze se face menţiune despre aceasta. Rezultatul confruntării va fi apreciat prin coroborarea datelor obţinute cu celelalte mijloace de probă. În urma confruntării se poate obţine un rezultat pozitiv, în majoritatea cazurilor, sau negativ. Rezultatul este pozitiv când una din persoanele confruntate declară că revine asupra declaraţiei anterioare sau ambele persoane au făcut reciproc reveniri, contrazicerile care au determinat confruntarea sunt înlăturate. Rezultatul este negativ când nici una dintre persoanele confruntate nu revine asupra declaraţiilor făcute anterior confruntării şi nu oferă explicaţii de natură să lămurească contradicţiile.
[1] Măgureanu Ilie, “Ascultarea persoanelor în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.216
[2]Neagu Ion,” Drept procesual penal”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2004, pg.361
[3] Paraschiv Carmen Silvia, “Drept procesual penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004,pg.205
Publicat de: pe 3 October, 2008 
Categorie: Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor
Aprecierea probelor reprezintă unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal, deoarece întregul volum de muncă depus de organele de urmărire, instanţele judecătoreşti precum şi de părţile din proces se concretizează în soluţia ce va fi dată în urma acestei activităţi. În art.63 alineatul 2 Cod procedură penală, modificat prin Legea nr.281/2003 se prevede că ” probele nu au valoare dinainte stabilită”. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Din cele expuse rezultă următoarele principii:
§ nedeterminarea anticipată de către legiuitor a valorii probelor ce se administrează în procesul penal;
§ libertatea de apreciere a probelor de către organele de urmărire penală şi de instanţele de judecată;
§ stabilirea scopului pentru care sunt examinate şi apreciate probele administrate, anume pentru “aflarea adevărului”.
Potrivit principiului liberei aprecieri a probelor, declaraţiile martorilor au aceeaşi forţă probantă ca şi celelalte mijloace de porbă cu deosebirea că în timp ce declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului precum şi cele ale părţilor pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coraborate cu alte probe art.69 şi art.75 Cod procedură penală. Declaraţiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod necondiţionat. Aceasta conduce la ideea că în situaţia în care într-o cauză penală există un singur martor, organele judiciare îşi pot întemeia soluţia pe declaraţia acestuia dacă produce încredere deplină că relatează adevărul. Declaraţia unui singur martor considerată sinceră poate fi suficientă pentru condamnarea inculpatului dacă confirmă cu fermitate vinovăţia acestuia.
Declaraţiile martorilor au un caracter relativ, concluzie desprinsă din îndelungata experienţă judiciară. Mărturia care prin ea însăşi produce forţa probantă, trebuie examinată atât în raport cu persoana, cu sursa din care provine, cu faptul la care se referă, cu datele şi informaţiile furnizate. Principalele cauze ale relativităţii mărturiei sunt următoarele:
§ imperfecţiunea organelor de simţ ale omului însoţite de o serie de factori obiectivi sau subiectivi care influenţează nu numai percepţia ci şi procesul de memorare sau de redare a celor percepute;
§ formarea unor opinii specifice organelor judicare doritoare să vadă în declaraţia martorului o reproducere absolut fidelă a faptelor la care au asistat.
Importanţa şi complexitatea administrării şi aprecierii probei testimoniale este deosebită, astfel încât pentru a stabili că martorul audiat a fost sincer, că depoziţia sa corespunde realităţii obiective, magistratul trebuie să posede o bogată cultură judiciară, să stăpânească reguli tactice criminalistice de ascultare. Evaluarea probei testimoniale presupune necesitatea reconstituirii drumului pe care îl parcurge procesul de formare a mărturiei: recepţia informaţiilor, stocarea memorială a acestor informaţii, comunicarea lor sub forma reproducerii şi recunoaşterii precum şi luarea în considerare a factorilor obiectivi şi subiectivi.
Aprecierea unei mărturii se bazează pe două principii fundamentale şi anume cel al sincerităţii martorului şi cel al fidelităţii declaraţiei, al reproducerii datelor cu privire la făptuitor şi la împrejurările faptei.[1] În situaţia în care există un singur martor şi declaraţia acestuia se află în contradicţie cu celelalte probe existente în dosar, dar martorul este sincer, se impune efectuarea şi a alor activităţi procesuale şi procedurale pentru a se stabili cauza acestei situaţii. Literatura de specialitate prevede şi cauzele ce pot determina ca mărturia să fie de rea-credinţă:
§ martorul trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale pentru a convinge organul judiciar de inutilitatea chemării sale în scopul de a se elibera de obligaţia de a depune mărturie;
§ martorul trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale ori denaturează împrejurări favorabile învinuitului sau inculpatului datorită resentimentelor faţă de acesta, datorită sentimentelor de ură, de invidie care de cele mai multe ori se manifestă sub forma invidiei;
§ martorul nu declară tot ceea ce ştie sau prezintă faptele denaturant sau din temere de a fi tras la răspundere penală pentru o faptă săvârşită anterior nedescoperită;
§ pornirea de a depunde mincinos poate fi determinată de sentimentele de frică, de teama inspirată martorului datorită presiunilor, ameninţărilor exercitate împotriva sa sau a familiei sale.
§ martorul este interesat material sau moral în rezultatul cauzei datorită raporturilor în care se află cu învinuitul sau inculpatul ori cu una dintre părţi.
Organele judiciare în cadrul operaţiei de apreciere a probelor testimoniale trebuie să facă o atentă şi completă analiză a depoziţiilor martorilor, numai în aceste condiţii putând să considere că a stabilit vinovăţia sau nevinovăţia şi să ia o decizie legală şi temeinică. Atunci când o mărturie e apreciată ca fiind sinceră, exactă, dar e contrazisă de celelalte probe administrate în cauză, aceasta nu poate sta la baza deciziei organelor judiciare.[2]
Procesul penal reprezintă cadrul unor contraziceri care urmând etapele impuse de lege vor duce la aflarea adevărului, astfel încât proba cu martori nu poate exista fără contraziceri, fără incertitudini. Proba cu martori are ca punct central omul, cuvintele sale, ceea ce a văzut; astfel încât fiecare persoană percepe mediul corespunzător în mod diferit, în funcţie de posibilităţile sale fizice şi psihice, evident nu toţi vor putea relata o anumită situaţie în acelaşi fel. În cazul mărturie nu este important numai ce reţii, ci să-ţi dai seama exact de ceea ce ai reţinut, valoarea mărturiei nu este în raport de numărul martorilor, deoarece minoritatea poate avea dreptate faţă de majoritate.
Proba cu martori este utilizată în rezolvarea cazelor pentru ca înainte de acte, de persoanele care participă la săvârşirea unei fapte direct sau indirect, voluntar sau involuntar, reprezintă posibilitatea de a afla adevărul mult mai repede, chiar dacă există şi unele dificultăţi întâmpinate de organele judiciare în cazul martorilor de rea-credinţă. Însă pentru a înlătura aceste dificultăţi s-au conturat de-a lungul timpului, metodele psihologice, metodele de tactică criminalistică, pentru a combate căile prin care infractorul, persoanele care au legătură cu fapta, martorul de rea-credinţă, încearcă să devieze organul judiciar în aflarea adevărului.
Declaraţiile martorilor reprezintă unul dintre cele mai vechi mijloace de probă şi în acelaşi timp cele mai folosite în cadrul procesului penal. Ascultarea unei persoane în calitate de martor, care are cunoştinţă despre o anumită faptă sau împrejurare vizând un fapt juridic sau cauză penală, aflarea unei informaţii obţinută prin mărturie au ca scop aflarea adevărului. A afla adevărul în cauza penală înseamnă a realiza o concordanţă deplină între situaţia aşa cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ei şi concluziile la care a ajuns organului judiciar cu privire la împrejurările respective. Aflarea adevărului trebuie realizată în concordanţă cu condiţiile prevăzute de lege, astfel încât să nu depăşească legalitatea şi cadrul impus de aceasta. Aflarea adevărului nu reprezintă doar un principiu care a fost introdus de lege pentru a avea semnificaţia de legislaţie modernă, ridicată la standardele europene, ci a dus şi la instaurarea unui sistem de garanţii care guvernează legea procesual penală. Declaraţiile martorilor în măsura în care relevă elementele de fapt ce pot servi ca probă pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, pentru identificarea persoanei care a săvârşit-o sau pentru recunoaşterea unor împrejurări esenţiale cauzei, contribuie direct la aflarea adevărului, deci la soluţionarea procesului penal. Declaraţiile martorilor îndeplinesc această funcţie fie prin ele însele când nu există alte mijloace de probă, fie prin coroborarea cu alte mijloace de probă în situaţia când există.
[1]Neagu Ion, „Drept procesual penal”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2004, pg.328
[2]Ciopraga Aurel , „Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, Editura Junimea, Iaşi, 1979, pg.42
