Inviolabilitatea diplomatică

Sentimentul unui agent diplomatic cu experiență profundă este că „mereu, vizibil, diplomatul trăiește sub un clopot de sticlă – este imun (…) imunitatea înseamnă să te afli sub un clopot de sticlă al imunității, incasabil; cel care se fisurează este diplomatul”.

Couve de Murville

1. Considerații introductive

În Convenţia de la Viena cu pri­vire la relaţiile diplomatice din 1961 se arată că „o convenţie internaţională cu privire la relaţiile, privilegiile şi imunităţile diplomati­ce ar contribui la favorizarea rela­ţiilor de prietenie dintre ţări, orica­re ar fi diversitatea regimurilor lor constituţionale şi sociale” şi con­comitent se precizează că „sco­pul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a creea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplini­rea eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice ca organe de repre­zentare a statelor”.[1]

Instituţia imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor diplomatice ocupă un loc central în cadrul dreptului diplomatic, constituind garanţia activităţii diplomatice însăşi pentru că, fără acordarea de imunităţi şi privilegii exercitarea funcţiilor de către agenții diplomatici nu ar putea avea loc.

Asigurarea tratamentului pe care-l presupun imunităţile şi privilegiile diplomatice constituie o premisă necesară, nu numai pentru relaţiile normale dintre cele două state între care s-a stabilit raportul de misiune, ci şi pentru comunitatea internaţională în ansamblul ei. Deci, importanţa imunităţilor şi privilegiilor diplomatice depăşeşte cadrul funcţional iniţial de premisă a existenţei unei misiuni diplomatice, având implicaţii şi asupra relaţiilor normale dintre statul acreditant şi statul acreditar, influenţând relaţiile comunităţii internaţionale însăşi.

Instituţia inviolabilităţii misiunilor diplomatice şi a personalului lor îşi păstrează actualitatea fiind destul de frecvente şi grave cazurile de încălcare a protecţiei şi securităţii misiunilor şi reprezentanţilor lor diplomatici şi consulari. Deşi trimişii diplomatici beneficiază dintr-o epocă îndepărtată de o protecţie specială în baza vechilor reguli cutumiare, precum şi a Convenţiilor de la Viena din 1961 şi 1963 privind relaţiile diplomatice şi consulare şi cu toate că Adunarea Generală a O.N.U. de mai multe ori a examinat anumite aspecte ale problemei, în ultimele decenii s-au înregistrat un şir vast de violări sau nerespectări ale dispoziţiilor pertinente ale dreptului internaţional, în special convenţiile prin care sunt reglementate relaţiile diplomatice şi consulare, inclusiv securitatea fizică a personalului diplomatic şi consular şi inviolabilitatea localurilor diplomatice şi consulare; ori, această evoluţie riscă să aducă daune într-un mod ireparabil mecanismelor înseşi ale relaţiilor internaţionale.

1.1 Noțiune

Inviolabilitatea, denumită şi „imunitate de constrângere”, constituie cel mai vechi privilegiu diplomatic, fiind cunoscută încă din antichitate.

Noţiunea de „inviolabilitate” are două înţelesuri:

• în sens larg este echivalentă cu „imunitatea”, iar
• în sens restrâns desemnează acel tratament la care este îndreptăţit agentul diplomatic; statul acreditar fiind răspunzător faţă de statul acreditant pentru asigurarea celei mai depline protecţii a persoanei agentului diplomatic şi a persoanei faţă de actele de autoritate, de violenţe sau de insulte.

Convenţia de la Viena a adoptat sensul cel mai general şi, totodată, cel mai corect pe care îl are această noţiune, nemaifăcând confuzie între imunitatea de jurisdicţie şi inviolabilitate. Pentru a asigura o securitate apropiată persoanelor îndrituite la o protecţie internaţională specială, în anul 1973 s-a adoptat Convenţia privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecţie internaţională specială, în acelaşi context plasându-se şi Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. cu privire la „Examinarea măsurilor eficace vizând întărirea protecţiei şi securităţii misiunilor şi reprezentanţilor diplomatici şi consulari”.

Existenţa în legislaţia statului acreditar a unor dispoziţii legale cuprinzând sancţiuni speciale pentru fapte de încălcare a inviolabilităţilor diplomatice, ar eşua din punct de vedere legal îndeplinirea de către statul în cauză a obligaţiei de protecţie a reprezentanţilor diplomatici. Într-o serie de state, precum Guatemala, Cuba, Norvegia, Egipt, Brazilia, Argentina, Elveţia, există asemenea prevederi legale, iar ca expresie a respectării dreptului internaţional şi a principiului imunităţii diplomatice, România a adoptat în legislaţia sa penală (art. 171 Cod Penal) o dispoziţie potrivit căreia calitatea de reprezentant al unui stat străin constituie o circumstanţă agravantă a infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii.[2]

2. Inviolabilitatea misiunii diplomatice

2.1 Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice

Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice presupune obligaţia statului acreditar de a nu permite funcţionarilor şi agenţilor săi pătrunderea şi îndeplinirea oricărui act de autoritate în incinta localurilor misiunii, obligaţia specială de a lua măsurile care se impun pentru a proteja localurile împotriva pătrunderii sau producerii de daune din partea persoanelor particulare, precum şi împiedicarea oricărui act care ar duce la tulburarea liniştii localurilor misiunii.

Originea inviolabilităţii localurilor misiunii diplomatice este legată de un concept care astăzi este absolut depăşit: extrateritorialitatea sediului diplomatic. De asemenea, inviolabilitatea misiunii diplomatice a fost şi o consecinţă a inviolabilităţii persoanelor a şefului de misiune („Act of Anne”[3], Legea S.U.A., Convenţia de la Havana din 1928).

În prezent, această inviolabilitate este un atribut al statului acreditant, pe motiv că localurile sunt folosite ca sediu al misiunii. Convenţia de la Viena prevede în art. 22:

„1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenţilor statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii.

2. Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau micşorarea demnităţii acesteia.

3. Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum şi mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii”.

Imobilul misiunii diplomatice se află, totuşi, sub jurisdicţia legislativă a statului acreditar; i se aplică legea locului (lex rei sitae), adică legea care reglementează contractul de închiriere, ca şi tranzacţiile comerciale perfectate asupra sediului misiunii, inclusiv toate taxele referitoare la asemenea tranzacţii.

Obligaţia statului acreditar de a asigura inviolabilitatea misiunii diplomatice reprezintă mai mult decât o simplă obligaţie de non facere, are un caracter general, cuprinzător, activ, de efectivitate, statul primitor fiind ţinut pe mai multe planuri, măsurile pe care le ia au un caracter special, depăşesc îndatoririle generale de asigurare a ordinii publice. Măsurile trebuie să fie complete, exhaustive şi operatorii din punct de vedere al neutralizării factorilor provocatori, îndreptate în toate direcţiile şi tinzând la asigurarea nu numai a apărării împotriva actelor de ingerinţă din partea persoanelor particulare, ci şi la abţinerea agenţilor săi de la acte care ar înfrânge inviolabilitatea.

Al doilea aspect al statului acreditar este de a acorda protecţie localurilor misiunii: luarea unor măsuri de securitate din partea poliţiei statului acreditant; supravegherea, însă, se va efectua în anumite limite rezonabile. Conţinutul inviolabilităţii rezidă în faptul că fără consimţământul şefului de misiune, nimeni – indiferent de calitate şi sub niciun pretext – nu poate să pătrundă în incinta localurilor misiunii, să cauzeze daune bunurilor acestuia ori să-i împiedice activitatea şi să-i tulbure liniştea. În incinta misiunii nu se va putea înmâna vreo atenţie ori notifica o chemare în faţa instanţei pentru o persoană care se găseşte acolo, chiar dacă nu se bucură de privilegii diplomatice. Legislaţiile unor ţări prevăd că actele judiciare trebuie trimise pe cale diplomatică.

Inviolabilitatea subzistă nu numai faţă de statul în care fiinţează misiunea diplomatică acreditată, dar şi faţă de statul terţ care s-ar întâmpla să exercite controlul asupra teritoriului acelui stat – puterea ocupantă. Dacă în condiţii obişnuite trebuie asigurată de poliţie doar o anumită supraveghere a localului misiunii, atunci când există indicii că vor avea loc manifestaţii, statul acreditar trebuie să întărească protecţia. În caz contrar, îşi angajează responsabilitatea sa internaţională. La fel, în cazul în care autorităţile au date cu privire la unele acţiuni care se pun la cale împotriva localurilor misiunii – cum a fost cazul Legaţiei Române la Berna.[4] Această obligaţie de protecţie a statului acreditar este dublă: pe de o parte, el trebuie să preîntâmpine orice agresiune în mod rezonabil previzibilă, iar, pe de altă parte, datorează o asistenţă rapidă a şefului misiunii pentru a-i permite să-şi îndeplinească în mod liber funcţiile. Inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice are un caracter absolut, în nicio împrejurare nu se admite pătrunderea agenţilor statului acreditar în incinta misiunii, afară dacă există consimţământul în acest sens al şefului de misiune. S-a ridicat problema însă dacă acestei reguli n-ar trebui să i se aducă anumite limitări, mai ales în cazul în care membrii misiunii au abuzat în mod manifest şi grav de inviolabilitate? Tendinţa care prevalează în practică şi doctrină este de a exclude orice excepţie adusă normei generale. Prin cuprinderile pe care le are Convenţia de la Viena a consacrat principiul inviolabilităţii absolute a localurilor misiunii diplomatice. Din examinarea legislaţiei statelor constatăm că majoritatea acestora prevăd inviolabilitatea fără nicio excepţie; în unele statate (S.U.A.) se prevede posibilitatea de a pătrunde în localurile diplomatice în caz de incendiu sau calamitate; în alte legislaţii se prevede că judecătorul va trebui să ceară autorizaţia şefului de misiune, dar în caz de refuz sau dacă nu răspunde în 12 ore, decizia va aparţine Ministerului de Justiţie sau puterii executive.

În cazul în care s-ar pune problema efectuării unor lucrări care implică folosirea terenului pe care se află clădirile misiunii, statul acreditant are numai o obligaţie morală şi nu legală să coopereze cu statul acreditar. Protecţia localurilor misiunii diplomatice are în vedere imobilele sau părţile din imobile folosite pentru nevoile misiunii, terenul pe care sunt situate şi care le înconjoară, alte dependinţe, grădina, garajul şi locul de parcare. Nu este relevant titlul de proprietate, ci afectaţiunea pe care a primit-o clădirea. Inviolabilitatea începe în momentul în care imobilul este efectiv afectat scopului misiunii şi durează până când imobilul nu mai este folosit pentru nevoile misiunii diplomatice; Convenţia de la Viena cuprinde în art. 45: „În caz de rupere a relaţiilor diplomatice între două state sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar statul acreditar este ţinut chiar şi în caz de conflict armat, să respecte şi să protejeze localurile misiunii, precum şi bunurile şi arhivele sale”. Această dispoziţie vine să prelungească durata inviolabilităţii, însă aceasta nu ar mai putea fi pretinsă când cauza ruperii relaţiilor diplomatice ar fi fost tocmai abuzul la această inviolabilitate din partea misiunii diplomatice respective. Art. 41 al Convenţiei de la Viena impune ca localurile misiunii să nu fie folosite în alte scopuri decât pentru îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Ce se întâmplă dacă, cu încălcarea acestor obligaţii, localurile misiunii sunt o sursă de pericol public? O parte a teoriei dreptului diplomatic, bazată pe interpretarea art. 31 al Chartei Naţiunilor Unite, recunoaşte dreptul statului acreditar de a pătrunde, în legitimă apărare, în localurile misiunii, atunci când există un pericol grav contra populaţiei locale, când securitatea de stat e ameninţată, cu condiţia ca faptul să fie urgent şi decizia să fie luată de puterea executivă a statului acreditar. Mulţi autori, printre care şi dr. Ion M. Anghel în lucrarea „Drept diplomatic și consular” susţin că inviolabilitatea este absolută şi în aceste cazuri.

2.2 Inviolabilitatea bunurilor misiunii diplomatice

Art. 22, al. 3 din Convenţia de la Viena din 1961 precizează: „mobilierul şi celelalte obiecte care se găsesc în localurile misiunii diplomatice, precum şi mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii”.

Iată câteva ipoteze de examinat.

Pot autorităţile locale să percheziţioneze un autoturism al unei misiuni diplomatice dacă se presupune că ar transporta obiecte nepermise? Art. 36 al Convenţiei de la Viena prevede posibilitatea controlului bagajelor agentului diplomatic, dacă acesta este de acord, în cazul în care există serioase motive să se presupună că ar conţine obiecte interzise, chiar periculoase. Convenţia nu spune nimic despre acest drept asupra autoturismelor diplomatice. Considerăm că forma imperativă a art. 22, al. 3 se impune.

Nu pot fi urmărite şi blocate nici conturile bancare ale unei misiuni diplomatice, întrucât acestea fac parte din mijloacele de îndeplinire a funcţiilor acesteia, ori, conform art. 25 al Convenţiei de la Viena, statul acreditar are obligaţia specială de „a acorda toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcţiilor misiunii”.

2.3 Inviolabilitatea arhivelor misiunii diplomatice și  inviolabilitatea  corespondenței

Asigurarea inviolabilităţii arhivelor [5] prezintă o importanţă deosebită pentru funcţionarea unei misiuni diplomatice. Drepturile trimisului ar fi cu totul imperfecte şi secretele sale divulgate dacă arhivele ar fi susceptibile a fi cercetate, confiscate ori i s-ar cere să fie produse în instanţă. Inviolabilitate arhivelor se asigură prin însuşi faptul că se află în incinta localurilor misiunii diplomatice – fapt care face ca, prin extindere, interdicţia pătrunderii în aceste localuri să antreneze aplicarea acestui beneficiu şi pentru ceea ce se află înăuntrul lor. Art. 24 al Convenţiei de la Viena prevede: „Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-ar afla”. Se desprinde intenţia de a înlătura orice îndoială că inviolabilitatea acestor obiecte este independentă de aceea a persoanei căreia îi pot fi încredinţate sau de locul unde sunt ţinute în mod normal.

Inviolabilitatea arhivelor diplomatice este absolută, nu poate fi încălcată în niciun caz şi sub niciun pretext, ea supravieţuieşte ruperii relaţiilor diplomatice şi chiar stării de război. Importanţa asigurării confidenţialităţii este aşa de mare încât, de obicei, membrii misiunii procedează la distrugerea ei înainte de plecare. Simplul fapt al existenţei arhivelor într-un edificiu, după ce misiunea diplomatică a încetat să funcţioneze, continuă să imprime edificiului respectiv calitatea de sediu diplomatic – cu toate consecinţele pe care această calitate le antrenează.

Corespondenţa diplomatică este separată de arhiva diplomatică; în Convenţia cu privire la relaţiile consulare din 1963, corespondenţa este componentă a noţiunii de „arhive consulare”, ceea ce nu face Convenţia diplomatică din 1961. Inviolabilitatea corespondenţei diplomatice este consacrată de art. 27, paragraful 2 al Convenţiei de la Viena, care mai precizează, în plus, că prin expresia „corespondenţă oficială” se înţelege întreaga corespondenţă referitoare la „misiune şi funcţiile sale”. Obligaţia statului acreditar de a permite comunicarea liberă a misiunii diplomatice este distinctă de obligaţia de a asigura secretul ei.

3. Inviolabilitatea personalului misiunii diplomatice

3.1 Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic și a personalului administrativ și tehnic

Principala imunitate de care beneficiază agentul diplomatic este inviolabilitatea personală.

Philippe Cahier constata, pe bună dreptate, că „deşi caracterul sacru al diplomatului a dispărut, nu este mai puţin adevărat că el nu-şi poate îndeplini liber sarcinile, dacă trăieşte sub ameninţarea că va putea fi arestat”. Cahier citează cazul ambasadorului rus Matveiev, arestat la Londra pentru neplata unor datorii. Regina Ana a trimis ţarului un emisar special pentru a cere scuze şi a promulgat legea internă privind inviolabilitatea diplomaţilor străini.[6]

Aşadar, temeiul inviolabilităţii nu poate fi altul decât asigurarea îndeplinirii funcţiilor oficiale, aşa cum subliniază şi Preambulul Convenţiei de la Viena din 1961. Potrivit art. 29 al Convenţiei diplomatice: „Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arest sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale”.

Rezultă că inviolabilitatea priveşte două aspecte:

a) Interdicţia autorităţilor statului acreditar de a exercita orice act de coerciţiune asupra persoanei agentului diplomatic;

b) Obligaţia statului acreditar de a impune autorităţilor sale să trateze agentul diplomatic cu respectul cuvenit şi să-i asigure respectul libertăţii, demnităţii etc., inclusiv ca acestea să nu fie lezate chiar de particulari.

Primul aspect care trebuie lămurit constă în limitele acestei inviolabilităţi. Problema se pune întrucât art. 76 al Rezoluţiei Institutului de Drept Internaţional, la sesiunea de la New York din anul 1929, interpretează inviolabilitatea ca fiind o interdicţie de la orice constrângere cum ar fi arestarea, extrădarea, expulzarea. Cecil Hurst susţinea că statele în legitimă apărare pot impune constrângerea pentru expulzarea unui diplomat care a acţionat împotriva intereselor statului acreditar.

Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic este absolută; majoritatea statelor au consemnat această măsură în legislaţiile lor interne. Comisia de Drept Internaţional a precizat, însă, că acest drept este absolut, dar că statul acreditar poate lua măsuri „care să împiedice comiterea de crime sau delicte” şi, continuăm noi, fără a dispune măsuri de limitare a libertăţii personale prin arest sau detenţiune.

Continuând ideea referitoare la dreptul statului de a expulza un diplomat, considerăm că, potrivit art. 9 din Convenţia diplomatică din 1961, misiunea unui agent diplomatic încetează dacă statul acreditar l-a declarat „persona non grata” şi statul acreditant nu l-a rechemat într-un termen rezonabil acordat, potrivit art. 39, paragraful 2 din Convenţie, de către statul acreditar. Expulzarea, prin urmare, este interzisă „manu militari” atâta timp cât diplomatul este în funcţie; ea este admisă când el a încetat a mai fi considerat că îndeplineşte atribuţiile oficiale la misiunea diplomatică respectivă. Potrivit art. 32 al Convenţiei de la Viena „statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art. 37”. Observăm că art. 29 prevede inviolabilitatea, iar art. 37, imunitatea. Rezultă că imunitatea personală a agentului diplomatic este absolută şi nici chiar statul acreditant, care poate fi de acord cu o judecată a agentului său în statul acreditar nu poate renunţa la ea şi să accepte ca acesta să fie arestat în statul acreditar.

Care este situaţia bunurilor unui agent diplomatic? Desigur, corespondenţa diplomatului, bunurile sale mobile, salariul, conturile bancare etc. sunt tot atâtea mijloace de a asigura îndeplinirea funcţiilor sale. În anul 1926 Guvernul Elveţiei, la o întrebare a Naţiunilor Unite, răspundea în acest sens, invocând practica statelor şi făcând observaţia că ar putea fi sesizabile unele bunuri pe care le posedă diplomatul, cu titlu particular, în statul acreditar. Anumite bunuri pot fi urmărite. Este cazul prevăzut la art. 30, paragraful 3 al Convenţiei de la Viena – bunurile asupra cărora agentul poate fi chemat în judecată în statul acreditar, beneficiind de imunitate de jurisdicţie civilă.

Al doilea aspect al inviolabilităţii este obligaţia statului acreditar de a lua măsuri generale ca valorile personale ale agentului diplomatic (libertatea, demnitatea etc.) să nu fie atinse, sub nicio formă, de autorităţi sau de particulari. Aceste obligaţii se asigură prin luarea unor măsuri de protecţie specială, ale cărei forme sunt lăsate la latitudinea statului acreditar. Dacă se solicită o formă anume de protecţie, de exemplu – paza militară, statul care o solicită o face contra retribuţie sau plată a serviciilor speciale prestate. Există o obligaţie a statului acreditar de a lua măsuri ca împotriva unei misiuni diplomatice să nu se exercite presiuni, ca în rândul populaţiei locale să nu se creeze o stare de spirit care ar împiedica exercitarea misiunii? Răspunsul este afirmativ şi în multe legi penale se prevăd sancţiuni împotriva celor care ar acţiona în public ultragiind un şef de misiune sau discreditându-l altfel.[7]

Membrii personalului administrativ şi tehnic al unei misiuni diplomatice beneficiază „dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu îşi au reşedinţa permanentă în acest stat, de privilegiile şi imunităţile acordate, menţionată la paragraful 1, art.31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor” (art. 37 al Convenţiei diplomatice).

Rezultă că aceştia beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală absolută [8] şi de imunitate de constrângere, care este inviolabilitatea penală însă, pot fi urmăriţi în bunurile lor, pentru acte îndeplinite în afara atribuţiilor oficiale (chemaţi în judecată civilă pentru neplata unor comenzi de bunuri, pentru neonorarea unor obligaţii contractuale etc.). Totuşi, se consideră că salariile acestei categorii de personal sunt neurmăribile, constituind mijlocul de îndeplinire a sarcinilor aferente.

3.2 Inviolabilitatea reședinței agentului diplomatic

Inviolabilitatea sediului misiunii acoperă şi pe aceea a reşedinţei statului şefului de misiune [9] (ca urmare a faptului că, potrivit definiţiei, reşedinţa acestuia face parte din localurile misiunii) chiar a celorlalţi agenţi diplomatici, afară dacă reşedinţa acestora din urmă este distinctă de ambasadă sau legaţie.

Nu există nicio diferenţă pe plan practic între inviolabilitatea localurilor misiunii şi aceea a locuinţelor membrilor personalului diplomatic, iar gradul de inviolabilitate nu variază de la o categorie diplomatică la alta. Distincţia ce s-ar putea enunţa se limitează doar la fundamentarea lor juridică: în vreme ce inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice constituie o distinctă „formă a imunităţii de stat care se referă la o clădire folosită în scopuri guvernamentale”, inviolabilitatea reşedinţei rămâne o consecinţă a statului diplomatic a celui care o ocupă, decurge din inviolabilitatea sa personală. În Convenţia de la Viena, art. 30, paragraful 1 prevede că: „Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeaşi ocrotire ca şi misiunea”.

Pentru ca autorităţile locale să fie ţinute a asigura respectarea inviolabilităţii reşedinţei diplomatice, este nevoie ca această reşedinţă să-i fie notificată în prealabil Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar. Norma inviolabilităţii reşedinţei agentului diplomatic are ca obiectiv exclusiv protecţia persoanei agentului diplomatic. Protecţia documentelor şi a bunurilor care se află în localul misiunii sau la reşedinţă decurge din inviolabilitatea de care acestea se bucură.

De aceeaşi protecţie se bucură şi celelalte bunuri, indiferent unde s-ar afla, pentru că regula de drept internaţional prevede că, în măsura în care este legat de funcţiile diplomatice, un bun beneficiază de un regim de imunitate completă. Astfel, autoturismul agentului diplomatic nu poate fi sechestrat sau percheziţionat, iar în unele ţări este exceptat chiar şi de regulile de parcare, un cont bancar are acelaşi regim, deoarece nu se poate determina uşor ce proporţie din cont este necesară pentru asigurarea funcţiilor diplomatice, cât şi pentru asigurarea existenţei sale demne. Nu există o regulă de drept internaţional care să confere inviolabilitate tuturor bunurilor unui agent diplomatic, cu toate acestea nici nu s-ar putea susţine că numai proprietatea care este deţinută în virtutea funcţiei sale se bucură de inviolabilitate, pentru că, aşa cum s-a arătat încă de pe timpul lui Grotius, pentru deplina securitate a unui ambasador „tot ceea ce-i aparţine trebuie protejat de la orice constrângere”. Documentele, corespondenţa şi, cu unele excepţii, proprietatea agenţilor diplomatici beneficiază de inviolabilitate în baza art. 30, paragraful 2.

În Comentariul Comisiei de Drept Internaţional se arată că proprietatea mobiliară respectivă este în primul rând cea din reşedinţa privată a agentului, dar include şi autoturismul, contul bancar, precum şi alte bunuri necesare pentru folosinţa personală ori sunt esenţiale pentru existenţa lui. Contul bancar nu este supus restricţiilor, sechestrului sau executării şi, de asemenea, acţiunile pe care un agent diplomatic le deţine.

Este de menţionat că regula inviolabilităţii bunurilor unui agent diplomatic întâlneşte aceleaşi limite în cadrul cărora se află fixată şi imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic însuşi:

• acţiunile reale imobiliare şi
• acţiunile privind succesiunile deschise în favoarea agentului diplomatic pe teritoriul statului acreditar.

Din principiul exceptării de la jurisdicţia civilă a statului primitor rezultă că nicio notificare, fie judiciară, fie executorie nu poate fi îndreptată împotriva proprietăţii agentului diplomatic. Ca atare, instanţa nu va emite un ordin pentru executarea sau sechestrarea bunurilor unui trimis, inclusiv autoturismul său, mobilierul casnic şi alte bunuri de folosinţă personală. De asemenea, poliţia sau autorităţile executive nu pot sechestra niciun articol aparţinând unui diplomat, în cadrul îndeplinirii îndatoririlor lui de serviciu pe baza legilor locale. Comisia de Drept Internaţional a înţeles că nu există nici un motiv să se acorde jurisdicţie instanţelor locale în legătură cu proprietatea imobiliară privată a unui agent diplomatic în statul acreditar, afacerile sau activităţile sale personale şi cazurile în care acţionează ca executor sau administrator, dacă nu este posibil să se satisfacă hotărârea prin punerea ei în executare; era totuşi important să se asigure ca inviolabilitatea persoanei sau reşedinţei sale să nu fie încălcată.

4. Sancționarea cazurilor de nerespectare a inviolabilității

Protecţia datorată agentului diplomatic îşi găseşte exprimarea nu numai în măsurile de poliţie necesare pentru a preveni ofensele, ci, în special, în pedepsirea severă a ofensatorilor. În cazul în care s-a produs un atac împotriva persoanei agentului diplomatic, statul acreditar este ţinut să ia orice măsură pentru ca autorul atacului să fie prins, judecat şi pedepsit, astfel, el va fi responsabil din punct de vedere internaţional pentru omisiunea sa. Materializând această obligaţie, un număr de state au prevăzut în legislaţia lor că persoanele vinovate de atac asupra diplomaţilor vor fi pasibile de pedepse severe, altele calificând infracţiunea de inviolabilitate ca infracţiune de drept internaţional (S.U.A. şi Belgia).[10] Nu există totuşi o regulă de drept internaţional care să stabilească că dreptul naţional trebuie să prevadă o pedeapsă mai grea pentru fapta din care s-a produs un prejudiciu diplomaţilor.

Din punct de vedere practic, gradul mai ridicat de protecţie datorat unui agent diplomatic poate avea un înţeles numai atunci când o penalitate specială însoţeşte comiterea unui act care atinge demnitatea diplomatică. În scopul garantării unei protecţii mărite pentru agenţii diplomatici, legile penale ale unor ţări cuprind dispoziţii speciale şi se poate constata că, îndeobşte, legile interne reprimă violarea acestui principiu.[11] În dreptul unor ţări continentale s-a prevăzut infracţiunea de insultă adusă ambasadorului. În cazul în care s-ar comite de către un agent public un act care ar viola imunitatea unui trimis, se impune o reparaţie adecvată. Spre exemplu, un ambasador special a fost acreditat de Marea Britanie pentru a transmite ţarului, într-o audienţă publică, expresia regretului Reginei pentru insulta adusă ambasadorului.[12] Pe de altă parte, este de aşteptat ca un reprezentant diplomatic să respecte legile şi regulamentele pentru menţinerea ordinii şi siguranţei publice în statul în care este trimis, pentru a nu-şi limita singur exercitarea efectivă a funcţiilor sale.

Exemplu: În noiembrie 1935, autoturismul ministrului iranian la Washington a fost oprit pentru depăşirea limitei de viteză şi ministrul a fost imobilizat atunci când acesta a recurs la violenţe împotriva forţelor de poliţie, deşi au exprimat un regret formal pentru incident, guvernul S.U.A. a menţionat că privilegiul imunităţii diplomatice impune persoanei în cauză obligaţia de a respecta legile ţării.

Dacă, comiterea unei ofense împotriva unui agent diplomatic este consecinţa logică a conduitei şi a situaţiei la care s-a ajuns din cauza diplomatului însuşi, se poate spune cu temei că ofensa nu este o violare a imunităţii sale diplomatice.

În 1973, a fost elaborată „Convenţia privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici”. Statele părţi şi-au asumat obligaţia să reglementeze în legislaţia internă fapta internaţională de omor, răpire, orice alt act împotriva integrităţii corporale sau libertăţii unei persoane care se bucură de protecţie internaţională. Statele s-au obligat să sancţioneze aceste infracţiuni ţinând seama de gravitatea lor şi să ia măsurile ce se impun în vederea stabilirii competenţei lor în cazul comiterii acestora, fiind ţinute să ia măsuri necesare, potrivit legislaţiei lor interne, în vederea pornirii urmăririi lor penale sau pentru a-i extrăda pe infractori. Statele s-au angajat să colaboreze la prevenirea acestor infracţiuni, mai ales prin măsurile menite să prevină pregătirea pe teritoriul lor a unor astfel de fapte, prin schimbul de informaţii şi coordonarea măsurilor administrative (comunică Secretariatului General O.N.U. rezultatul definitiv în procedura penală contra autorului prezumat al infracţiunii) şi prin asistenţa juridică în orice fază a procedurii penale angajate pentru orice infracţiune. În cazul în care nu-l extrădează, statul respectiv este obligat să supună cazul, fără excepţie şi fără întârzieri nejustificate, autorităţilor sale competente să exercite acţiunea penală după o procedură conformă cu legislaţia acestuia.

5. Azilul diplomatic

Dreptul de azil în cadrul misiunilor diplomatice este negat de majoritatea statelor europene şi de S.U.A., insă el este recunoscut de statele Americii Latine. Acest drept este prevăzut în Convenţia privind drepturile de azil, semnată la Havana în 1928 şi modificată la Caracas în 1954 şi în alte Convenţii între statele Americii Latine. Comisia de Drept Internaţional şi Conferinţa de la Viena, care au aprobat Convenţia din 1961, au refuzat să abordeze aceste probleme sub cuvânt că urmează a fi rezolvate ulterior.

Azilul diplomatic ca şi cel teritorial sunt acordate în baza unor considerente de ordin umanitar, unii autori considerând că acest drept ar trebui inclus în categoria drepturilor recunoscute persoanei. Azilul diplomatic şi azilul teritorial sunt două instituţii distincte, cu o configuraţie proprie bine conturată.

În cazul azilului diplomatic, beneficiarul azilului se găseşte pe teritoriul statului de refugiu şi în afara ţării unde pretinsa infracţiune a fost comisă, statul respectiv exercitând în mod cu totul normal suveranitatea sa.

În cazul azilului teritorial, beneficiarul azilului, care se găseşte refugiat într-o ambasadă sau pe un vapor străin ancorat în apele teritoriale, se află pe teritoriul statului unde pretinsul delict a fost comis; acordarea azilului diplomatic se limitează la persoanele acuzate de comiterea unor infracţiuni politice ori sunt victime ale persecuţiei politice; azilul teritorial îl sustrage tribunalelor locale în mod normal competente şi constituie din partea statului o veritabilă intervenţie.

În vreme ce azilul teritorial nu este încă o regulă pozitivă, dar este pe cale de a deveni, azilul diplomatic nu are existenţă legală decât în America Latină.[13] Statele sud-americane au acceptat ca trimişii străini să poată oferi azil refugiaţilor politici în timp de revoluţie sau de război civil; dreptul de azil a fost recunoscut astfel, atât prin cutumă, cât şi prin tratat [14], totuşi acest drept nu se bazează pe o regulă de drept internaţional, ci pur şi simplu pe uzanţele locale.

În baza dreptului internaţional, niciun stat nu are obligaţia de a recunoaşte unui agent diplomatic străin dreptul de a acorda azil persoanelor care au săvârşit o infracţiune sau altor persoane care nu aparţin misiunii sale. Statele Americii Latine au prevăzut dreptul la azil prin Convenţia de la Havana din 1928, modificată ulterior în 1954 la Caracas.

În doctrină s-a susţinut că azilul diplomatic ar avea atât un caracter cutumiar, cât şi convenţional.

Curtea Internaţională de Justiţie a interpretat azilul diplomatic într-un mod restrictiv (acordarea azilului implică o derogare de la suveranitatea statului, pentru că sustrage infractorul de la jurisdicţia statului de reşedinţă şi constituie o intervenţie în domenii care ţin exclusiv de competenţa acestui stat; de aceea, o asemenea derogare nu poate fi recunoscută decât dacă baza ei legală este stabilită în fiecare caz separat) şi a statuat că azilul este legitim acordat numai în cazul unui pericol iminent şi persistent, şi în acest caz, nu constituie o chestiune de drept, ci de acţiune umanitară.

Majoritatea ţărilor din America Latină au fost nemulţumite de această abordare restrictivă şi aceasta a condus la încheierea Convenţiei Inter-americane cu privire la azilul diplomatic (Caracas 1954). Instituţia azilului diplomatic aduce în discuţie o situaţie contradictorie, generatoare de dificultăţi pentru state. Pe de o parte, azilul diplomatic constituie o excepţie de la jurisdicţia autorităţilor locale, o formă de intervenţie în treburile interne ale statului primitor; acordarea de azil fiind, de multe ori, în dauna bunelor relaţii între două state – putându-se ajunge până la ruperea relaţiilor diplomatice sau declararea şefului de misiune ca „persona non grata”. Pe de o parte, refuzul de a acorda azil unei anumite persoane urmărite pentru atitudine politică poate să se dovedească neinspirat în cazul unei opoziţii victorioase.

În doctrină, s-a reţinut ca principale caracteristici ale azilului diplomatic următoarele:

• exercitarea jurisdicţiei de către un stat străin asupra naţionalilor suveranilor teritoriali oferindu-le protecţie împotriva statului lor naţional trebuie să rămână în toate cazurile o derogare strictă de la regula generală a supremaţiei teritoriale;
• nu există un drept de azil, azilul constituie un atribut discreţionar al statului acreditant, pentru că nu implică obligaţia de a-l acorda şi nici nu trebuie să-şi motiveze refuzarea cererii făcute;
• azilul nu este subiect de reciprocitate;
• calificarea delictului imputat beneficiarului diplomatic aparţine statului care-l acordă; deşi şeful de misiune diplomatică este îndreptăţit să determine dacă există un caz de acordare a azilului în conformitate cu tratatul, o asemenea determinare nu este concludentă, pentru că principiile dreptului internaţional nu recunosc nici un drept de calificare unilaterală sau definitivă a dreptului de a acorda azil de către statul care îl acordă.

În caz de dezacord între statele în chestiune, dacă azilul a fost în mod corespunzător acordat în conformitate cu tratatul, statul teritorial nu este în drept să întreprindă o acţiune unilaterală pentru a impune predarea persoanei în cauză, recursul trebuie făcut la un organ judiciar imparţial.

Cetăţenia refugiatului nu afectează dreptul de acordare a azilului; pentru a preîntâmpina un posibil abuz la dreptul de azil, statul teritorial are dreptul să ceară ca refugiatul să fie trimis în afara teritoriului său cât mai urgent posibil; în schimb, cealaltă parte este îndreptăţită la un „safe-conduct” pentru refugiat.[15]

Misiunea diplomatică care a acordat azilul are obligaţia strictă de interzicere a oricărei activităţi politice din partea beneficiarului azilului, căruia nu i se mai permite să menţină contacte politice.

5.1 Cauza privind azilul diplomatic Columbia contra Peru

Conflictul dintre Columbia și Peru își are originea în dreptul de azil oferit in data de 3 ianuarie 1949 de către Ambasadorul columbian în Lima lui M. Victor Raul Haya de la Torre, liderul unui partid politic din Peru, Alianța revoluționarilor americani.

În data de 3 octombrie 1948, a izbucnit o rebeliune militară în Peru. Au fost întreprinse acțiuni împotriva lui Haya de la Torre pentru instigarea și conducerea aceste rebeliuni. A fost căutat de către autoritățile din Peru, dar fără succes.

Ȋmpreună cu alţi membri ai partidului, Victor Raul Haya de la Torre au fost cercetaţi penal pentru rebeliune militarǎ. Aflȃndu-se ȋncǎ ȋn libertate la data de 16 noiembrie, somaţiile au fost publicate, obligȃndu-l sǎ se prezinte ȋn faţa magistraţilor. Pe 3 ianuarie 1949, i-a fost acordat azil politic la Ambasada Columbiei ȋn Lima. Ȋntre timp, pe 27 octombrie 1948, o grupare militarǎ și-a ȋnsuşit puterea ȋn Peru şi a publicat un decret furnizȃnd pentru curţile militare un instrument pentru judecarea cazurilor de rebeliune, tulburare a liniştii şi ordinii publice; totuşi acest decret nu a fost aplicat procedurilor legale iniţiate ȋmpotriva lui Haya de la Torre şi altora, şi a fost declarat ȋn faţa Curţii cǎ acest decret nu a fost aplicat ȋn cazul lui Haya de la Torre. Ȋn plus, pe perioada cuprinsă între 4 octombrie și începutul lunii februarie 1949, Peru a fost ȋntr-o stare de asediu.

Pe data de 4 ianuarie 1949, Ambasadorul Columbiei ȋn Lima a informat Guvernul din Peru asupra azilului politic acordat lui Haya de la Torre; ȋn acelaşi timp, Ambasadorul columbian a cerut ca formalitǎţile pentru extrǎdare sǎ fie iniţiate pentru ca refugiatul sǎ poatǎ pǎrǎsi ţara. Pe 14 ianuarie, el a adǎugat faptul ca refugiatul a fost calificat ca fiind un refugiat politic. Guvernul din Peru a contestat aceastǎ calificare si a refuzat sǎ acorde extrǎdarea, motivȃnd că Haya de la Torre ar fi comis infracţiuni ordinare şi cǎ nu este ȋndreptǎţit sǎ se bucure de beneficiile azilului.

O corespondenţǎ diplomatică a fost purtatǎ, finalizatǎ cu semnarea, ȋn Lima, ȋn data de 31 august 1949, a unui act prin care cele douǎ Guverne sunt de acord sǎ supunǎ acest caz judecǎţii Curţii Internaţionale de Justiţie. Nereuşind sǎ ajungǎ la un consens, cele douǎ Guverne au adresat Curţii Internaţionale de Justiţie anumite ȋntrebǎri cu privire la disputa lor; aceste ȋntrebǎri au fost prezentate intr-o cerere de chemare in judecatǎ formulate de cǎtre Columbia şi ȋntr-o ȋntȃmpinare formulatǎ de cǎtre Peru.

Susținerea făcută de către Columbia:

Columbia a susţinut ȋn faţa Curţii cǎ, avȃnd ȋn vedere Convenţia ȋn vigoare – Acordul Bolivian privind extrǎdarea din 1911, Convenţia din Havana privind azilul din 1928, Convenţia din Montevideo privind azilul politic din 1933 – şi potrivit Dreptului Internaţional American, a fost ȋndreptǎţitǎ sǎ clasifice natura infracţiunii pentru scopul azilului. Cu privire la acest lucru, Curtea a considerat cǎ, dacǎ calificarea ȋn aceasta chestiune a fost provizorie, nu poate fi niciun dubiu pe acest subiect: dacǎ reprezentantul diplomatic ar considera cǎ sunt ȋndeplinite condiţiile cerute, atunci ar putea sǎ-şi pronunţe opinia si dacǎ aceasta din urmǎ ar fi contestatǎ, o controversǎ ce ar apǎrea ar putea fi soluţionatǎ potrivit metodelor oferite de cǎtre pǎrţi.

Dar a rezultat din procedurile acestui caz cǎ, Columbia şi-a susţinut dreptul de a califica infracţiunea unilateral si definitiv, trecȃnd peste Peru. Primul dintre tratatele invocate – Acordul bolivian – consacrǎ intr-un articol recunoaşterea instituţiei azilului ȋn concordanţǎ cu principiile dreptului internaţional. Dar aceste principii nu conferǎ dreptul unei calificǎri unilaterale. Pe de altǎ parte, atunci cȃnd Acordul bolivian a prezentat regulile extrǎdǎrii, nu a fost posibilǎ deducerea concluziilor privind azilul diplomatic. Ȋn cazul extrǎdǎrii, refugiatul s-a aflat pe teritoriul statului unde exista refugiul: daca azilul i-ar fi acordat, o asemenea decizie nu ar deroga de la suveranitatea statului ȋn care a fost comisǎ infracţiunea. Dimpotrivǎ, ȋn cazul azilului diplomatic, refugiatul s-a aflat pe teritoriul statului ȋn care a comis infracţiunea: decizia de acordare a azilului a derogat de la suveranitatea statului respectiv, infractorul fiind mutat din jurisdicţia acelui stat.

Cȃt despre cel de al doilea tratat invocat de Columbia – Convenţia din Havana – acesta nu recunoaşte dreptul calificǎrii unilaterale, explicit sau implicit. Cel de al treilea tratat – Convenţia din Montevideo – acesta nu fusese ratificat de cǎtre Peru şi poate fi invocat ȋmpotriva acelei ţǎri.

Ȋn cele din urmǎ, cu privire la dreptul internaţional american, Columbia nu a dovedit existenţa, regional sau local, a unei practici uniforme a calificǎrii unilaterale ca fiind un drept al statului de refugiu şi ca o obligaţie asupra statului pe teritoriul cǎruia s-a produs fapta considerată infracţiune. Faptele propuse Curţii conţineau o mare contradicţie şi fluctuaţii pentru a face posibilǎ constatarea  unei practice particulare specific Americii Latine şi acceptatǎ ca şi izvor de drept.

Prin urmare, s-a considerat cǎ statul ce a acordat azilul, ȋn speţǎ, Columbia, nu a fost competent sǎ califice natura infracţiunii printr-o decizie unilaterală şi definitivǎ, fǎrǎ a lua ȋn considerare poziţia statului Peru.

Columbia a susţinut de asemenea cǎ Peru a fost pus sub obligaţia de a lua mǎsurile necesare pentru ca refugiatul sǎ pǎrǎseascǎ ţara ȋn siguranţǎ. Curtea, lǎsȃnd deoparte pentru moment chestiunea dacǎ azilul a fost acordat ȋn mod corect, a notat cǎ acea clauza din Convenţia din Havana care oferǎ garanţii pentru refugiat, a fost aplicabilǎ doar unui caz unde statul teritorial a cerut pǎrǎsirea teritoriului sǎu de cǎtre refugiat: abia dupǎ o asemenea cerere a putut agentul diplomatic care a oferit azilul sǎ cearǎ, ȋn schimb, acordarea unei mǎsuri de asigurare a siguranţei refugiatului pe durata pǎrǎsirii ţǎrii: dar aceastǎ practicǎ, care şi-a gǎsit explicaţia ȋn motive de expeditivitate, nu a plasat nicio obligaţie ȋn sarcina statului teritorial.

Ȋn speţa de faţǎ, Peru nu a fǎcut nici o cerere ca refugiatul sǎ pǎrǎseascǎ ţara si prin urmare nu este obligat sǎ ofere aceste mǎsuri de siguranţǎ pentru refugiat.

Susținerea făcută de către Peru:

Ȋn ȋntȃmpinarea formulatǎ, Peru a cerut Curţii sǎ declare cǎ azilul a fost acordat lui Haya de la Torre, cu ȋncǎlcarea Convenţiei din Havana, ȋn primul rȃnd, ȋntrucȃt Haya de la Torre a fost acuzat, nu de o infracţiune politicǎ, ci de o infracţiune ordinarǎ şi ȋn al doilea rȃnd, pentru cǎ urgenţa cerutǎ de cǎtre Convenţia din Havana pentru justificarea azilului a absentat ȋn aceasta speţǎ.

Observȃnd cǎ Peru nu ceruse deloc predarea refugiatului, Curtea a examinat acest prim punct. Cu privire la acest subiect, Curtea a notat cǎ singura acuzaţie ȋmpotriva refugiatului a fost o rebeliune militarǎ, care nu este o infracţiune comunǎ. Ȋn consecinţǎ, Curtea a respins ȋntȃmpinarea statului Peru privitoare la acest punct, declarȃnd-o ca fiind nefondatǎ.

Asupra chestiunii privind starea de urgenţǎ, Curtea, observȃnd cǎ justificarea esenţialǎ a azilului se aflǎ ȋn eminenţa sau persistenţa pericolului ȋndreptat ȋmpotriva persoanei refugiatului, a decis analizarea tuturor factorilor prezenţi ȋn caz.

Trei luni trecuserǎ ȋntre rebeliunea militarǎ si acordarea azilului. Nu se mai punea problema protejǎrii lui Haya de la Torre din considerente umanitare ȋmpotriva actiunilor violente şi necontrolate ale unor elemente iresponsabile ale populaţiei; pericolul ce ȋl privea pe Haya de la Torre a fost acela de a avea de a face cu procedurile legale. Conventia de la Havana nu a fost conceputǎ pentru protejarea cetǎţenilor care au complotat ȋmpotriva instituţiilor statului sau de urmǎrile legale. Nu era suficient sa fii acuzat de o infracţiune politicǎ pentru a obţine azilul; azilul putea interveni doar ȋmpotriva unei acţiuni ȋn justiţie ȋn cazurile ȋn care acţiuni arbitrare se substituiau ordinii de drept si regulilor de drept. Nu a fost probat ca situaţia din Peru din acel moment ar fi implicat subordonarea justiţiei executivului sau abrogarea garanţiilor judiciare.

Pe lȃngǎ acest lucru, Convenţia de la Havana nu a putut stabili un sistem legal care sǎ poatǎ garanta persoanelor acuzate de sǎvȃrşirea unor infracţiuni politice, privilegiul evadǎrii jurisdicţiei naţionale. O asemenea concepţie ar intra ȋn conflict cu una dintre cele mai vechi tradiţii ale Americii Latine, aceea e neintervenţiei ȋn politica internǎ a unui stat. Dacǎ Convenţia de la Havana ar fi vrut sa asigure o protecţie generalǎ tuturor persoanelor persecutate pentru infracţiuni politice din cursul unor evenimente revoluţionare, pentru simplul motiv cǎ ar trebui prezumat cǎ aceste evenimente interfereaza cu administrarea justiţiei, acesta ar duce la un amestec strǎin al unei naturi particular ofensive ȋn treburile interne ale statelor.

Cȃt priveşte numeroasele cazuri citate de cǎtre Columbia, Curtea a fost de pǎrere cǎ aceste consideraţii de convenienţe sau de expedienţe politice par sǎ fi ȋndemnat statul teritorial sǎ recunoascǎ azilul, fǎrǎ ca o decizie ȋn cauzǎ sǎ fi fost dictatǎ de cǎtre orice sentiment de obligaţie legalǎ. Azilul ȋn America Latinǎ a fost o instituţie care ȋşi datora dezvoltarea ȋn mare mǎsura factorilor extra-legali.

Dupǎ declararea faptului ca la data la care a fost oferit azilul, adicǎ pe data de 3 ianuarie 1949, nu era nici un caz de urgenţǎ in accepţiunea datǎ de Convenţia de la Havana, judecǎtorii Curţii Internaţionale de Justiţie au declarat cǎ aceasta ȋn niciun caz nu constituia o criticǎ a Ambasadorului Columbiei. Aprecierea sa ȋn acest caz nu a fost un factor relevant pentru ȋntrebarea privitoare la validitatea azilului: doar realitatea obiectivǎ a situaţiei a avut importanţǎ.

Rezolvarea dată de către Curtea Internațională de Justiție:

Dupǎ dezbaterea motivǎrilor formulate de cele două state si analiza minuţioasǎ a tuturor factorilor implicaţi ȋn aceasta cauzǎ, Curtea Internaţionalǎ de Justiţie a ajuns la concluzia că acordarea azilului nu s-a fǎcut ȋn conformitate cu art. 2, alin. 2 al Covenţiei de la Havana.

Dupǎ analiza motivǎrilor formulate de fiecare ţarǎ ȋn parte, Curtea, cu 14 voturi impotriva a 2 voturi, a declarat cǎ, Columbia nu este ȋn mǎsurǎ sǎ califice unilateral şi fǎrǎ a lua ȋn considerare poziţia ţǎrii Peru natura infracţiunii comise de cǎtre refugiat. De asemenea a decis, cu 15 voturi ȋmpotriva unui vot, cǎ Guvernul peruan nu este obligat sǎ ȋl extrǎdeze pe refugiat. Pe de altǎ parte, Curtea a respins cu 15 voturi contra unui vot ȋntȃmpinarea peruanǎ, cum cǎ Haya de la Torre a fost acuzat de infracţiuni ordinare; Curtea a menţionat ca singura acuzaţie adusǎ lui Haya de la Torre a fost acea privind rebeliunea militarǎ, iar rebeliunea militarǎ nu este, ȋn sine, o infracţiune ordinarǎ. Ȋn final, cu 10 voturi ȋmpotriva a 6, Curtea, fǎrǎ a critica atitudinea Ambasadorului Columbiei ȋn Lima, a considerat cǎ cerinţele pentru ca cererea pentru azil sǎ fi fost acordatǎ ȋn conformitate cu tratatele relevante ȋn speţǎ nu au fost ȋndeplinite atunci cȃnd Haya de la Torre a primit azil.

Ȋntr-adevǎr, potrivit ȋnterpretǎrii realizate de Curte a Convenţiei de la Havana, azilul nu poate constitui un obstacol ȋn calea mǎsurilor legale instituite de catre autoritǎţile judiciare ce opereazǎ in conform legi.

6. Concluzie

În concluzie, instituţia mai sus numită, analizată în această lucrare nu a trecut prin schimbări esenţiale în decursul anilor, a demonstrat o stabilitate remarcabilă într-o perioadă de mari schimbări în raporturile diplomatice internaţionale. Aceasta, probabil, se explică datorită nealterării intereselor fundamentale ale statelor în domeniul cercetat. Bineînţeles că instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice, în care există practic o bogată, dar şi neuniformă jurisprudenţă, practică internaţională şi tratări doctrinare, va continua să suporte careva modificări şi îmbogăţiri de conţinut, în special sub influenţa tendinţelor actuale ale dreptul internaţional şi ale relaţiilor internaţionale.

Diversificarea actuală a relaţiilor internaţionale, globalizarea tot mai accentuată a economiei obligă statele să practice o diplomaţie care să le protejeze şi să le promoveze cât mai bine interesele, astfel încât – în acest sistem global care se structurează în prezent – fiecare popor să-și ocupe locul pe care îl merită. Având în vedere dificultăţile cu care se confruntă fiecare naţiune în perspectiva ocupării unui asemenea loc, factorii politici de decizie au obligaţia să acorde atenţia cuvenită negocierilor diplomatice, şi în special instituţiei imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor diplomatice.

Analizând cele expuse în lucrare, considerăm că instituţia inviolabilității diplomatice trebuie pe cât posibil să servească intereselor statului acreditant şi diplomaţilor săi, dar în acelaşi timp, preocupările ultimilor nu trebuie să fie exagerate şi să devină obligatorii pentru statul acreditar, ignorând aspectele politice şi sociale sensibile ale acestuia.

Bibliografie

• Burian Alexandru, Privilegiile Şi Imunităţile Diplomatice, în  Revista Naţională de Drept, vol. 1, 2002.
• Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
• Aurel Bonciog, Drept diplomatic, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2000.
• Alexandru Buruian, Drept di­plomatic şi consular , Editura Cuant, Chişinău, 2003.
• Viorel Marcu, Drept Instituţional Comunitar, Editura Lumina Lex, 2000.
• Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Actami, Bucureşti, 2001.
• Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, adoptată la 18 aprilie 1961.
• Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963.
• Convenţia cu privire la prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici (1973).

---

[1] Burian Alexandru, Privilegiile şi imunităţile diplomatice, în  Revista Naţională de Drept, vol. 1, 2002, p. 34.

[2] Art.171 Cod Penal.

[3] Legea Ana din anul 1709.

[4] Un grup de refugiaţi români au ocupat, în noaptea de 14-15 februarie 1955, sediul misiunii şi reşedinţa şefului misiunii române la Berna; întrucât fusese rănit mortal şoferul, iar alţi membri ai legaţiei fuseseră făcuţi prizonieri, însărcinatul cu afaceri a acordat poliţiei permisiunea să pătrundă în misiune şi să-i captureze pe agresori. Poliţia, care încercuise legaţia, a refuzat însă să acţioneze, pe motiv că în local se aflau membrii ai legaţiei şi trebuia să se evite omorârea altor persoane şi a negociat cu agresorii. Guvernul român a reproşat statului acreditar faptul că nu a protejat suficient legaţia, astfel încât să preîntâmpine agresiunea şi faptul de a nu fi luat măsurile care se impuneau pentru restabilirea fără întârziere a imunităţii diplomatice a misiunii.

[5] Art. 24 al Convenţiei de la Viena din 1961.

[6] Legea Ana din 21 aprilie 1709.

[7] Art. 296 din Codul Penal elveţian.

[8] Art. 31, pct.1 al Convenţiei de la Viena din 1961.

[9] Art. 30, paragraful 1 al Convenţiei de la Viena din 1961.

[10] Curtea Supremă a S.U.A. a suţinut că persoana unui ministru public este sacră şi inviolabilă şi oricine comite o violare loveşte securitatea comună şi bunăstarea naţiunilor.

[11] De exemplu, potrivit Dreptului Penal englez se face vinovat de comiterea unui delict corecţional cel care, prin forţă sau constrângere penală, violează orice privilegiu conferit reprezentantului diplomatic al ţărilor străine sau care intentează un proces, urmăreşte sau execută orice mandat asupra persoanei unui reprezentant diplomatic al unui stat străin.

[12] A dus la creearea Legii Ana în 1709.

[13] Louis Delbez, Les principes generaux du droit international public, Paris, 1964, p. 204.

[14] Convenţia de la Havana din 1928, modificată la Caracas în 1954.

[15] În cauza Asylum, Curtea a ajuns la concluzia că numai după ce statul teritorial a cerut plecarea refugiatului ar putea ca statul care acordă azilul să ceară un „safe-conduct”.

Articol publicat de Dumitru Ramona

Universitatea Transilvania Brașov, Master Sisiteme și instituții de drept internațional și drept comunitar

Etichete: inviolabilitate diplomatica