Desfacerea contractului de munca in temeiul art. 65 Codul muncii.

Decizia de desfacere a contractului de munca întemeiata pe dispozitiile art. 65 Codul muncii trebuie sa se raporteze la posturile existente în organigrama societatii, la momentul emiterii deciziei.

Reclamanta C.D.M.R. a chemat în judecata SC M. SA pentru anularea deciziei nr. 126/05.11.2008 ca nelegala si netemeinica, reintegrarea în functia avuta anterior, obligarea pârâtei la plata despagubirilor egale cu salariale indexate, majorate sau reactualizate, precum si a celorlalte drepturi banesti de care ar fi beneficiat ca salariat, de la data concedierii si pâna la reintegrarea efectiva, precum si la cheltuieli de judecata.

În subsidiar, prin cererea precizata, reclamanta a solicitat plata drepturilor compensatorii de 6 salarii de baza brute negociate conform art. 80 din Contractul Colectiv de munca ramura transporturi încheiat pentru perioada 2008-2010.

A mentionat ca în perioada 1988-2006, a fost încadrata ca inginer în cadrul Biroului Mecano Energetic – investitii, dar începând cu anul 2006 si pâna la emiterea deciziei, a ocupat functia de Sef Birou Mecano-Energetic – investitii.

A precizat ca prin decizia nr. 126/05.11.2008 s-a dispus concedierea sa, în temeiul art. 65 si art. 66 din Codul Muncii, ca urmare a desfiintarii postului, în baza Hotarârii Consiliului de administratie din data de 29.10.2008.

În opinia reclamantei, desfiintarea postului nu este efectiva, deoarece prin modificarea organigramei societatii s-a schimbat numai titulatura din Birou – Mecano – Energetic- Investitii în Departament Tehnic, care a preluat atributiile acestui birou. De asemenea, desfiintarea postului nu este reala, cum nereal este si faptul ca la nivelul unitatii nu exista posturi vacante sau disponibile corespunzatoare pentru a-i fi oferite, deoarece angajatorul a solicitat prin presa locala la data de 02.12.2008 angajarea unui inginer pentru activitati de investitii/ administrativ .

În drept, s-au invocat dispozitiile art.76-78 din Codul Muncii.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea actiunii ca neîntemeiata, deoarece Consiliul de Administratie a luat hotarârea de a desfiinta o serie de posturi-inclusiv pe cel al reclamantei, pe fondul unei importante scaderi a traficului de marfuri operat în anul 2008 si a decis ca stoparea declinului financiar în care se gaseste societatea nu poate fi realizata decât prin desfiintarea unui nr. de 29 de posturi.

Pârâta a precizat ca aceasta a respectat procedura prevazuta de lege pentru concedierea individuala, desfiintarea posturilor fiind reala si efectiva. Prin anuntul din 02.12.2008 din ziarul local se prospecta doar piata muncii în plina criza economica, iar acest fapt nu poate duce la concluzia ca postul reclamantei nu a fost desfiintat, mai mult decât atât, administratia este în proces de implementare de soft-uri dedicate, care vor veni în sprijinul utilizatorilor, cu scopul de crestere a eficientei si rentabilitatii activitatii.

Prin sentinta civila nr.653/2009, Tribunalul Constanta a admis în parte actiunea, a anulat decizia nr.126/05.11.2008 si a obligat pârâta sa o reintegreze pe reclamanta în postul avut anterior concedierii, cu plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata.

S-a respins cererea da plata a unor salarii compensatorii, ca neîntemeiata, si a fost obligata intimata sa plateasca reclamantei suma de 500 lei cheltuieli de judecata.

Pentru a dispune astfel, prima instanta a retinut:

Potrivit art .65 alin 1 Codul muncii, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 55/2006, concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului reprezinta încetarea contractului individual de munca, determinata de desfiintarea locului de munca ocupat de salariat din unul sau mai multe motive fara legatura cu persoana acestuia, iar în conformitate cu alin. 2, desfiintarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aiba o cauza reala si serioasa.

Conditia de legalitate impusa de lege este ca desfiintarea locului de munca sa fie efectiva si sa aiba o cauza reala si serioasa.

În cauza, în statul de functiuni la data de 31.12.2008, pozitia nr. 257, figureaza contestatoarea C.D.M. cu functia de sef birou, cu toate ca prin decizia contestata nr.126/05.11.2008 a avut loc concedierea acesteia.

Desfiintarea locului muncii este efectiva, astfel cum cere legea, daca locul de munca în cauza a fost eliminat din statul de functiuni, iar în statul de functiuni din data de 30 noiembrie 2008 la pozitia 273 este înscris locul de munca al contestatoarei.

Din organigrama lunii decembrie rezulta un nr. de 46 angajati, iar organigrama din luna noiembrie 2008 reflecta faptul ca la departamentul tehnic existau 46 de angajati, precum si functia de sef birou mecanico energetic- investitii pe care îl ocupa contestatoarea, acest aspect fiind regasit si în organigrama pe luna octombrie 2008. În aceste conditii, s-a apreciat ca desfiintarea locului de munca ocupat de reclamanta nu se întemeiaza pe o cauza reala si obiectiva.

Pentru a se justifica masura concedierii trebuie sa se dovedeasca ca efectiv a avut loc o reorganizare si o restrângere reala impusa de nevoile societatii.

Prin anuntul publicitar din 02.12.2008 pârâta solicita angajarea unui inginer pentru activitatea de investitii, activitate de care se ocupa reclamanta conform fisei postului, astfel ca masura concedierii reclamantei nu se întemeiaza pe o cauza reala si serioasa, ci este fictiva, în conditiile în care desfiintarea postului a fost urmata la scurt timp de solicitarea angajarii altei persoane pe acelasi post, mentinut în statul de functiuni si în organigrama pâna în ianuarie 2009.

Pentru aceste considerente, instanta a constatat ca nu s-a facut dovada îndeplinirii cerintelor impuse de art. 65 din Codul Muncii admitând în parte cererea, cu consecinta anularii deciziei nr. 126/05.11.2008 si obligarea paratei la reintegrarea reclamantei pe postul avut anterior concedierii, cu plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta.

În aceste conditii, s-a respins ca neîntemeiata cererea privind plata unor salarii compensatorii.

In temeiul disp. art. 274 Cod procedura civila, a fost obligata pârâta la plata cheltuielilor de judecata în suma de 500 de lei, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinte a declarat recurs recurenta pârâta, care a formulat urmatoarele critici întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9 cod procedura civila:

– Instanta de fond a omis sa faca referire la decizia Consiliului de Administratie din 29.10.2008, respectiv la motivele care au determinat desfiintarea unor posturi în contextul scaderii semnificative a volumului de activitate atât la nivelul societatii cât si a întregului port.

Societatea a urmarit rentabilizarea activitatii prin realizarea unui management eficient, inclusiv a resurselor iar acest aspect trebuia retinut de catre instanta.

– Instanta a mai retinut ca, în statul de functiuni din 30.11.2008, la pozitia 273, cât si în cel din 31.12.2008, la pozitia 257, figureaza reclamanta cu functia de sef birou, cu toate ca prin decizia nr. 12/05.11.2008 a avut loc concedierea acesteia.

În referire la aceste aspecte, recurenta precizeaza ca postul reclamantei a fost desfiintat prin hotarârea CA/29.10.2008, iar aceasta decizie a fost comunicata salariatei prin decizia de concediere nr. 126/05.11.2008, în care se arata ca încetarea contractului de munca va avea loc dupa expirarea termenului de preaviz.

Mai mult decât atât, desi postul a fost desfiintat prin hotarârea CA, acest post a fost mentinut ca pozitie în organigrama, deoarece perioada de preaviz a fost suspendata ca urmare a concediului medical al reclamantei din perioada 02.12.2008-31.12.2008. Prin urmare, abia în organigrama lunii ianuarie 2009 s-a mentionat ca la departamentul tehnic sunt 45 de posturi si nu 46, asa cum prevedea organigrama anterioara.

– Instanta a mai retinut ca desfiintarea postului nu are la baza o cauza reala si serioasa, deoarece a fost urmata la scurt timp de o solicitare a angajarii altei persoane pe post.

Faptul ca la 02.12.2008 directorul administrativ a publicat un anunt în ziar prin care se prospecta piata muncii în plina criza economica, nu poate conduce la ideea ca postul reclamantei nu a fost desfiintat.

Aceasta deoarece din anunt rezulta ca se face referire la un post de inginer pentru activitatea de investitii/administrativ si nu de un inginer pentru departamentul tehnic asa cum eronat a interpretat instanta, departament unde atributiile reclamantei au fost preluate de ceilalti angajati.

Pentru aceste considerente, recurenta solicita admiterea recursului si modificarea sentintei în sensul respingerii actiunii reclamantei ca nefondata.

Prin întâmpinare, intimata reclamanta a solicitat respingerea recursului aratând ca postul a fost mentinut în organigrama în scopul angajarii altei persoane dar, dupa formularea cererii de chemare în judecata, s-a observat aceasta greseala si au emis o alta organigrama în ianuarie 2009 prin care acest post a fost suprimat. Imprejurarea ca nu a fost angajata nicio persoana este nerelevanta si nu are legatura cu motivarea deciziei de concediere.

Analizând sentinta recurata în raport de criticile formulate si de materialul probator administrat, Curtea constata ca recursul este nefondat.

Chiar daca instanta de fond a facut referire în motivarea sentintei si la faptul ca desfiintarea postului nu a avut la baza o cauza reala si serioasa si a facut trimitere la anuntul societatii pentru gasirea unei alte persoane în vederea angajarii, aceste aspecte nu sunt esentiale pentru solutionarea litigiului în conditiile în care primeaza problema legata de existenta acestui post la momentul emiterii deciziei.

Prin decizia nr.126/05.11.2008, angajatorul a dispus concedierea reclamantei ca urmare a desfiintarii postului, în baza Hotarârii Consiliului de administratie din data de 29.10.2008, motivând aceasta masura principiul rentabilitatii economice maxime, în scopul realizarii unui management eficient, cu diminuarea costurilor.

Prin urmare s-a impus modificarea organigramei unitatii, iar postul ocupat de reclamanta nu se mai justifica.

Instanta de fond a retinut ca prin caracterul efectiv al desfiintarii locului de munca se întelege suprimarea acestuia din statul de functii, masura care se întemeiaza pe o situatie concreta care trebuie dovedita iar desfiintarea este efectiva atunci când locul de munca este suprimat din structura societatii si nu se mai gaseste în organigrama acesteia ori în statul de functii.

Ceea ce intereseaza în litigiul de fata este daca la momentul emiterii deciziei, postul ocupat de reclamanta mai exista în statul de functiuni si daca motivul desfacerii contractului de munca l-a constituit desfiintarea postului.

La momentul la care s-a decis de catre Consiliul de Administratie desfiintarea unor posturi-printre care si cel al reclamantei, organigrama societatii cuprindea la departamentul tehnic un numar de 46 de angajati (octombrie 2008).

Din organigrama lunii noiembrie 2008 – când s-a emis decizia – rezulta faptul ca la departamentul tehnic existau tot 46 de angajati, fiind mentionat si postul aferent functiei de sef birou mecanico-energetic-investitii pe care îl ocupa contestatoarea.

Mai mult decât atât, chiar si în luna decembrie 2008 acest post a fost mentinut, dovada fiind statul de functiuni unde este mentionat si postul ocupat de reclamanta.

Prin urmare, instanta nu se putea raporta la o organigrama întocmita dupa momentului emiterii deciziei, deoarece cauzele care au dus la astfel de modificari nu au avut nicio legatura cu “motivele care determina concedierea” si care trebuie sa fie înserate în mod obligatoriu în decizie asa cum prevede art. 74(1) litera “a” Codul muncii.

Asadar, organigrama din luna ianuarie 2009 din care rezulta ca departamentul tehnic detine un nr. de 45 de angajati nu poate fi luata în considerare pentru a aprecia ca postul reclamantei a fost suprimat înca din luna noiembrie.

Recurenta a aratat ca, datorita concediului medical al reclamantei, nu s-a putut modifica organigrama si ca a intervenit suspendarea perioadei de preaviz.

Asa cum reiese din certificatele medicale anexate dosarului de fata, reclamanta a fost în concediu medical în luna decembrie, iar aceasta împrejurare a intervenit, de asemenea, ulterior emiterii deciziei, nefiind nici acesta un motiv pentru mentinerea postului în organigrama aferenta lunii noiembrie 2008.

Pentru aceste considerente, Curtea constata ca în mod corect instanta de fond a analizat temeinicia si legalitatea deciziei contestate din perspectiva motivelor de fapt si de drept care au existat la momentul emiterii acesteia, astfel ca, în temeiul art. 312 cod procedura civila, va respinge recursul sub toate aspectele, ca nefondat.

În conf. cu disp. art. 274 cod procedura civila, va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecata suportate de intimata reclamanta în recurs, în cuantum de 500 lei – onorariu avocat.

Tags: Desfacerea contractului de muncă

Desfacerea contractului de muncă

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr.578 din 28.01.2009, d-l P.C. a chemat în judecată SC G&S C.S. SRL Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie anulată decizia nr.60/13.01.2009 iar în subsidiar aplicarea unei sancţiuni mai blânde, reintegrarea sa în postul şi funcţia avută anterior desfacerii contractului de muncă, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale datorate din momentul desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrare, în sumă actualizată, obligarea intimatei la anularea înscrierilor din carnetul de muncă referitoare la sancţiunea disciplinară aplicată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii contestatorul a arătat că a fost angajat al societăţii intimate până la data de 14.01.2009, când i s-a desfăcut disciplinar contractul de muncă, săvârşindu-se, astfel, un abuz în urma unei cercetări prealabile vădit părtinitoare întrucât faptele pentru care a fost sancţionat nu corespund realităţii. Astfel, este adevărat că a găsit un telefon mobil în incinta Băncii Transilvania sucursala I. pe care l-a luat însă nu pentru a şi-l însuşi ci pentru a identifica pe proprietar, înştiinţându-i despre aceasta şi pe colegii săi, T.C. şi P.P., dovadă fiind şi faptul că în aceeaşi zi a încercat să afle proprietarul intrând în agenda telefonului, luând astfel legătura cu d-na B.C. căreia i-a comunicat faptul că telefonul se află în posesia lui şi că urma să i-l restituie prin punctul de lucru din I. al societăţii al cărei angajat este.

Pe cale de excepţie, a invocat contestatorul tardivitatea comunicării deciziei de încetare a contractului individual de muncă, a invocat în drept dispoziţiile art.268 alin.5 Codul muncii iar în dovedirea susţinerilor sale a solicitat administrarea probei cu înscrisuri (f.5-12), martori (T.C.,fl.95, S.V. fl.96) interogatoriul intimatei.

Acţiunea este legal scutită de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar potrivit art.285 Codul muncii.

Formulând întâmpinare prin reprezentantul său legal, administratorul societăţii, intimata SC G&S C.S. SRL Bucureşti a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată şi menţinerea deciziei nr.60/13.01.2009 cu motivarea că fapta salariatului de a-şi însuşi pe nedrept un bun care nu îi aparţine reprezintă o abatere gravă nu numai de la conduita impusă de fişa postului (fiind încălcate dispoziţiile art.52 din această fişă), regulamentul de ordine interioară sau orice alt act intern al societăţii dar mai cu seamă o abatere gravă de la prevederile legale penale, păstrarea în funcţie a contestatorului putând avea consecinţe grave asupra activităţii societăţii, având în vedere natura specifică a acesteia.

Se mai arată în întâmpinare că justificările contestatorului nu îl disculpă cu nimic întrucât avea obligaţia anunţării dacă nu a personalului băncii, măcar a şefilor direcţi de la punctul de lucru precum şi pe aceea a predării bunului găsit şi nu de a desfăşura cercetări pe cont propriu având în vedere că ipoteza cea mai plauzibilă era aceea ca proprietarul să se întoarcă la bancă pentru a-şi recupera telefonul.

Intimata a depus la dosar documentaţia în baza căreia a emis decizia contestată (f.21-76), alte înscrisuri (fl.89- 94) şi a solicitat, de asemenea, administrarea probei cu martori (T.C. fl.95 şi P.P. fl.97) şi cu interogatoriul contestatorului.

Acţiunea este legal scutită de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar potrivit art.285 Codul muncii.

La termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile, contestatorul a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului angajatorului de a aplica sancţiunea disciplinară arătând că deşi a luat cunoştinţă de faptă la data de 5.12.2008, decizia de sancţionare a fost emisă la data de 13.01.2009.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată următoarele:

În ceea ce priveşte excepţiile invocate pe care instanţa este datoare să le cerceteze cu precădere, faţă de dispoziţiile art.137 cpc, se reţine că, deşi a invocat tardivitatea deciziei de sancţionare, d-l C. P. nu a indicat şi vătămarea care nu s-ar putea acoperi altfel decât prin anularea actului, or art.105 alin.2 cpc arată că actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale (în speţă cu

încălcarea art.268 alin.3 din Codul muncii care nu constituie un caz de nulitate expresă a deciziei de sancţionare) se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

Nici excepţia prescripţiei dreptului angajatorului de a aplica sancţiunea disciplinară, prevăzută de art.268 alin.1 din Codul muncii nu poate fi considerată incidentă având în vedere că potrivit contractului individual de muncă nr.4702/14.07.2004 aflat în copie la f.23, 24 dosar, calitatea de angajator o are SC G.F.V. SRL Bucureşti, cu punct de lucru în Bacău unde contestatorul îşi desfăşoară activitatea, astfel încât termenul de 30 de zile prevăzut de art.268 alin.1 din Codul muncii urmează a fi calculat de la data la care cel îndreptăţit să aplice sancţiunea aluat cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare, şi nu de la data luării la cunoştinţă de către conducerea punctului de lucru din Bacău.

În consecinţă, instanţa va respinge atât excepţia prescripţiei dreptului angajatorului de a aplica sancţiunea cât şi excepţia nulităţii deciziei de concediere pentru necomunicarea acesteia în termen de 5 zile.

Pe fondul cauzei, se constată că probele administrate în cauză fac dovada faptului că la data de 3.12.2008, în timpul efectuării operaţiunii de remitere din incinta sucursalei Banca Transilvania din I., contestatorul a luat un telefon mobil aflat pe ghişeul băncii, după care a părăsit locaţia fără să anunţe nici un funcţionar din personalul băncii, astfel cum însuşi contestatorul recunoaşte arătând că a avut intenţia de identifica proprietarul bunului pentru a i-l restitui.

Această ipoteză, însă, nu poate fi acceptată întrucât în mod firesc, date fiind împrejurările de fapt, orice persoană aflată în aceeaşi situaţie ar fi atenţionat funcţionarii băncii cărora le-ar fi predat telefonul mobil pentru a se ocupa în continuare de identificarea proprietarului, în condiţiile în care acesta era, cu siguranţă, un client al sucursalei băncii din I. iar contestatorul se afla în această localitate în interes de serviciu, pentru o scurtă perioadă de timp, urmând a se întoarce în Bacău de îndată ce operaţiunile de remitere s-ar fi îndeplinit. Chiar dacă s-ar admite că d-lui C. P. i s-ar fi părut la acel moment mai potrivit să ia telefonul, cu aceeaşi intenţie de a-l restitui proprietarului, această variantă nu este confirmată de probele administrate, martorii audiaţi în cauză, T.C. şi P.P., care îl şi însoţeau pe contestator în ziua incidentului arătând că nu ştiau la acel moment ce avea de gând contestatorul să facă cu telefonul, primul dintre martori declarând chiar că ar fi fost întrebat de către contestator ce să facă cu telefonul, ceea ce arată că acesta nu avea intenţia clară de a-l restitui proprietarului după identificarea sa, cel puţin nu în acel moment.

Pe de altă parte, contestatorul nici nu face dovada demersurilor întreprinse pentru aflarea proprietarului bunului imediat după găsirea acestuia şi mai înainte de sesizarea băncii de către proprietar cu privire la pierderea telefonului, astfel încât se poate presupune şi faptul că s-a hotărât să-l restituie în momentul în care societatea intimată deja luase la cunoştinţă de producerea incidentului. Astfel, punctul de lucru din Bacău al societăţii intimate a fost înştiinţată încă din 4.12.2008 (f.26) iar contestatorul arată în declaraţia dată cu ocazia efectuării cercetării disciplinare prealabile că a contactat proprietarul bunului abia în data de 5.12.2008 (f.31).

În consecinţă, instanţa constată susţinerile contestatorului privind nevinovăţia sa ca nefiind întemeiate, fapta sa încălcând atribuţiile specificate în fişa postului referitoare la relaţia sa cu clienţii şi cu ceilalţi salariaţi cu care lucrează, aducând în mod cert un prejudiciu de imagine societăţii angajatoare, având în vedere specificul activităţii acesteia, transportul de valori.

Cum, însă, contestatorul nu a mai fost sancţionat decât o singură dată, prin decizia nr.1528/30.11.2007 pentru nemenţinerea în permanentă stare de funcţionare pe timpul staţionării a mijloacelor şi sistemelor de securitate ale blindatei (fl.94), instanţa apreciază că măsura desfacerii disciplinare a contractului de muncă este excesiv de aspră, motiv pentru care, admiţând contestaţia doar în parte, va dispune înlocuirea sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă cu aceea a suspendării contractului de muncă pe o perioadă de 10 zile lucrătoare (măsură apreciată ca fiind următoarea ca şi gravitate după desfacerea disciplinară a contractului de muncă), iar în temeiul art.78 din Codul muncii va dispune reintegrarea contestatorului şi obligarea intimatei la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul până la data reintegrării, mai puţin drepturile salariale reţinute ca urmare a aplicării sancţiunii prevăzute de art.264 alin.1 lit.b) din Codul muncii.

Admiţând în parte contestaţia, cererea privind cheltuielile de judecată va fi admisă în mod corespunzător, în parte, intimata urmând a fi obligată să plătească contestatorului 500 lei cu acest titlu, prin reducerea onorariului de avocat solicitat.

Tags: Desfacerea contractului de muncă

Desfacerea contractului de muncă “ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii”, conform art.65 din Codul muncii. Imposibilitatea reintegrării contestatorului în cazul anulării deciziei de concediere

Sancţiunea nulităţii concedierii intervine în situaţia în care angajatorul nu probează că postul contestatoarei şi nu un altul similar a fost suprimat din structura organizatorică. Ca efect al anulării deciziei, contestatoarea este îndreptăţită la repunerea în situaţia anterioară măsurii, în sensul plăţii drepturilor aşa cum rezultă din art.78 din Codul muncii.

Hotărârea judecătorească trebuie să fie dată în sensul în care ea produce efecte, în ceea ce priveşte reintegrarea. O hotărâre de reintegrare pe un post desfiinţat nu se va putea realiza decât scriptic, şi va fi urmată de o nouă procedură a concedierii pe temeiul art.65 din Codul muncii. În atare situaţie nu s-ar realiza decât o repunere formală în situaţia anterioară. Or, o hotărâre judecătorească, chiar şi în privinţa reintegrării trebuie să aibă un efect deplin în privinţa posibilităţii sale de punere în executare.

O altă interpretare ar duce la un paradox funcţional care constă în aceea că un drept stipulat în favoarea părţii într-o hotărâre să nu poate fi concretizat în practică şi, astfel, acest drept devine o obligaţie vidă de conţinut şi se reduce la un „nudum jus”.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 739 din 19 Iunie 2009

Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr.554/99/05.02.2008, contestatoarea S.G. a chemat în judecată pe intimata S.C. „A.Iaşi” S.A., solicitând desfiinţarea deciziei de concediere nr. 293/31.12.2007, reintegrarea sa pe postul deţinut anterior şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat.

În motivarea contestaţiei sale, contestatoarea a susţinut că decizia de desfacere a contractului de muncă este netemeinică şi nelegală, desfiinţarea postului neavând o cauză reală şi serioasă.

În dovedirea contestaţiei, contestatoarea a depus la dosarul cauzei, în copie, decizia nr. 293/31.12.2007.

Intimata S.C. „A.Iaşi” S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei.

În motivarea poziţiei sale procesuale, intimata a susţinut că prin decizia nr. 293/31.12.2007 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei, motivat de desfiinţarea locului de muncă al acesteia ca urmare a transformărilor tehnologice şi reorganizării întregii activităţi. A mai susţinut intimata că măsurile dispuse au fost prezentate Sindicatului „I.”, în cadrul şedinţei Comitetului Director din 11.01.2008. De asemenea, la data de 28.01.2008 a avut loc un control din partea I.T.M. Iaşi, neconstatându-se încălcarea dispoziţiilor Codului muncii.

În dovedirea susţinerilor sale, intimata a depus la dosarul cauzei, în copie, contractele individuale de muncă ale contestatoarei şi actele adiţionale la aceste contracte, decizia nr. 293/31.12.2007, procesul verbal de control din 28.01.2008, procesul verbal întocmit cu ocazia şedinţei Comitetului Director din 11.01.2008.

La termenul de judecată din 07 mai 2008, contestatoarea a invocat excepţia nulităţii deciziei de concediere raportat la prevederile art. 142 din Legea nr.31/1990 şi ale art.18 din regulamentul de organizare şi funcţionare al pârâtei.

De asemenea, la termenul de judecată din 02.04.2008, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia nulităţii deciziei, raportat la dispoziţiile art. 74 alin. 1 lit. d din Codul muncii.

Prin sentinţa civilă nr. 1446/01.10.2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi a fost respinsă excepţia nulităţii deciziei invocată de contestatoare, a fost admisă contestaţia şi s-a constatat nulitatea deciziei nr. 293/31.12.2007, fiind obligată intimata la reintegrarea contestatoarei, la plata drepturilor salariale cuvenite şi la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs intimata. Prin decizia nr. 63/27.01.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi a fost admis recursul, casată în parte sentinţa, respinsă excepţia nulităţii deciziei raportat la dispoziţiile art. 74 alin. 1 Codul muncii şi trimisă cauza spre rejudecare. De asemenea, prin aceeaşi sentinţă civilă a fost menţinută dispoziţia de respingere a excepţiei nulităţii deciziei invocată de contestatoare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul acestei instanţe, iar prin sentinţa civilă nr.632 din 10.04.2009 Tribunalul Iaşi a admis contestaţia formulată de contestatoarea S.G. în contradictoriu cu intimata S.C. „A.Iaşi” S.A. A fost anulată decizia nr. 293/31.12.2007 emisă de intimată, aceasta fiind obligă să o reintegreze pe contestatoare pe postul deţinut anterior concedierii. Totodată, a fost obligată intimata să achite contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data încetării contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Contestatoarea S.G. a fost salariata intimatei S.C. „A.Iaşi” S.A. pe postul de „femeie de serviciu” la Ferma nr.3, conform actului adiţional la contractul individual de muncă nr. 154/01.06.2005.

Prin decizia nr. 293/31.12.2007 emisă de intimată s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei în temeiul dispoziţiilor art. 55 lit. c, art. 58, art. 65 şi art. 73 şi urm. Codul muncii, ca urmare a transformărilor tehnologice, reorganizării întregii activităţi şi a desfiinţării locului de muncă.

Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. 1 Codul muncii, „concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia”, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”. Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când el este suprimat din structura angajatorului, când nu se mai regăseşte în organigrama acestuia sau în statul de funcţii. De asemenea, desfiinţarea locului de muncă are o cauză reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăţi economice sau transformări tehnologice, şi este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea.

Potrivit dispoziţiilor art. 287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.

Or, în speţă, s-a reţinut că intimata, căreia îi revenea sarcina probei, nu a făcut dovada desfiinţării efective a postului ocupat de contestatoare, respectiv nu a depus la dosarul cauzei organigrama sau statul de funcţii din care să rezulte că acest post a fost efectiv suprimat din structura sa. Astfel, instanţa a reţinut că singura organigramă depusă la dosar, ce putea fi avută în vedere de angajator la momentul luării măsurii de concediere, era cea aprobată de A.G.A. din 19.03.2007, organigramă în care Ferma nr. 3 nu apărea ca desfiinţată. În acelaşi sens, şi în statul de funcţii aprobat de A.G.A. din 19.03.2007 figura Ferma nr. 3 cu un număr total de 32 de salariaţi. Or, intimata nu a dovedit că acest stat de funcţii ar fi suferit modificări anterior luării măsurii concedierii, prin suprimarea unor posturi printre care şi cel ocupat de contestatoare. Mai mult, instanţa de fond a reţinut că angajatorul, abia prin înscrisurile depuse la dosarul de recurs, respectiv Hotărârea nr. 5/14.11.2008 a A.G.O.A, procesul-verbal de şedinţă din aceeaşi dată şi Hotărârea nr. 6/14.11.2008 a A.G.E.A., a dovedit aprobarea desfiinţării Fermei nr. 3 şi modificarea organigramei şi statului de funcţiuni în acest sens.

În consecinţă, având în vedere faptul că intimata nu a făcut dovada desfiinţării efective a locului de muncă al contestatoarei, instanţa de fond a constatat că decizia nr. 293/31.12.2007 era nelegală.

Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanţa de fond a constatat că era întemeiată contestaţia formulată de contestatoarea S.G. în contradictoriu cu intimata S.C. „A.Iaşi” S.A. şi în consecinţă instanţa a anulat decizia nr. decizia nr. 293/31.12.2007, iar în temeiul dispoziţiilor art. 78 Codul muncii, a obligat intimata să o reintegreze pe contestatoare pe postul deţinut anterior concedierii şi să-i achite acesteia o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data încetării contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, intimata SC A.Iaşi SA.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 Cod proc.civilă, recurenta a susţinut că încetarea raporturilor de muncă cu contestatoarea, prin concediere, a fost determinată de situaţia economică critică în care se afla societatea datorită reducerii producţiei şi prin urmare pierderilor financiare. Concedierea a avut loc în urma unei analize riguroase a întregii activităţi, aceasta fiind cât se poate de reală şi de serioasă.

Recurenta a mai motivat că locul de muncă şi postul contestatoarei a fost desfiinţat, societatea nu a mai avut posibilitatea de a-i oferi alte locuri de muncă, ceea ce face imposibilă reintegrarea.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârea primei instanţe, prin prisma criticilor formulate de recurentă, curtea de apel a constatat că recursul este fondat pentru considerentele expuse în continuare.

Încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei S.G., pe postul de „femeie de serviciu” la Ferma nr. 3 (în baza actului adiţional din 17.10.2005 la contractul individual de muncă nr.154/2005), s-a făcut pe temeiul dispoziţiilor art. 65 din Codul muncii, având ca fundament hotărârea A.G.A. nr.14 din 17.12.2007.

Codul muncii, în scopul asigurării stabilităţii raporturilor de muncă, prevede numeroase garanţii, menite să împiedice comportamentul abuziv al angajatorilor, printre care foarte importantă este stricta reglementare a condiţiilor de încetare a contractului individual de muncă. Acesta poate înceta şi pentru motive legate de funcţionarea în bune condiţii a unităţii, şi anume „ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii” astfel cum se prevede în art. 65(1).

În această situaţie alin.(2) al aceluiaşi articol arată că „Desfiinţarea locului de muncă trebuie sa fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”.

Curtea de apel a reţinut şi dispoziţiile art. 24 lit. a) din Carta socială europeană revizuită, dispoziţii care prevăd posibilitatea concedierii salariaţilor pentru „un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita acestora ori de cerinţele de funcţionare a întreprinderii, a instituţiei sau a serviciului”.

Dacă oportunitatea desfiinţării unor locuri de muncă este atributul exclusiv al angajatorului, efectivitatea, realitatea şi seriozitatea desfiinţării locului de muncă intră în competenta instanţelor judecătoreşti sesizate prin contestaţia salariatului concediat.

Curtea de apel a reţinut că pentru a fi efectivă desfiinţarea locului de muncă, este necesară înlăturarea acestuia din structura angajatorului, deci să nu se mai regăsească în organigrama şi statul de funcţii al angajatorului.

Analizând acest aspect, în raport de momentul concedierii contestatoarei, curtea a reţinut că recurenta nu a dovedit că, la data de 31.12.2007, postul ocupat de intimată a fost desfiinţat efectiv.

Curtea a mai reţinut că prin Hotărârea nr. 14 din 17.12.2007 Consiliului de Administraţie de la SC „A.Iaşi” SA, s-a aprobat „sistarea activităţii şi trecerea în conservare a capacităţilor de producţie, a mijloacelor fixe din cele trei sectoare, respectiv Ferma nr.3, 5 şi 7-8”, precum şi „concedierea individuală a unui număr de 20 salariaţi din cadrul Fermei nr.3, ca urmare a transformărilor tehnologice, a reorganizării întregii activităţi şi ca urmare a desfiinţării unor locuri de muncă”.

Curtea a relevat faptul că hotărârea nu viza, în concret, posturile supuse desfiinţării, ci avea un caracter general, menţionându-se în conţinutul acesteia doar dispoziţia cu privire la concedierea a 20 de salariaţi din cadrul Fermei nr. 3, a cărei activitate ar fi trebuit să fie sistată, în condiţiile în care existau un post de şef de fermă, un post de contabil fermă, 2 posturi de tehnicieni zootehnişti exploatare şi 28 posturi de crescători de păsări, în condiţiile în care singura organigramă depusă la dosar, ce putea fi avută în vedere de angajator la momentul luării măsurii de concediere, era cea aprobată în şedinţa A.G.A. din 19.03.2007, organigramă în care Ferma nr. 3 nu apărea ca desfiinţată în integralitate. În acelaşi sens, şi în statul de funcţii aprobat de A.G.A. din 19.03.2007 figura Ferma nr. 3 cu un număr total de 32 de salariaţi.

Prin consecinţă nu a rezultat că postul contestatoarei şi nu unul similar ar fi fost desfiinţat, ceea ce face ca decizia de concediere să fie anulabilă.

Sancţiunea nulităţii concedierii dispuse fără respectarea prevederilor legale a fost susţinută şi prin înscrisurile depuse la fond, din care a rezultat că sistarea activităţii la punctul de lucru Ferma nr. 3, până la accesarea fondurilor în vederea modernizării, a fost aprobată abia prin Hotărârea nr. 6/14.11.2008 a A.G.A de la S.C. „A.Iaşi” S.A. Aceasta a depus şi un nou stat de funcţiuni aplicabil în cadrul SC „A.Iaşi” SA, în care nu este menţionată şi Ferma nr. 3, însă schema de funcţionare a recurentei şi numărul maxim de posturi au fost aprobate prin Hotărârea nr. 5 din 14.11.2008 a A.G.A de la S.C. „A.Iaşi” S.A.

Dat fiind faptul că cele două hotărâri sunt ulterioare deciziei de concediere nr.293 din 31.12.2007, iar art. 77 Codul muncii prevede că, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt decât cele precizate în decizia de concediere, măsura încetării contractului de muncă pe temeiul art.65 din Codul muncii se vădeşte a fi nelegală şi prin urmare, în mod corect a fost sancţionată de prima instanţă.

În această circumstanţă, ca efect al anulării deciziei, contestatoarea era îndreptăţită la repunerea în situaţia anterioară măsurii, în sensul plăţii drepturilor aşa cum rezultă din art.78 din Codul muncii.

Curtea a constatat însă, imposibilitatea reintegrării contestatoarei, la momentul pronunţării prezentei decizii, pe postul avut anterior concedierii, date fiind Hotărârea nr. 5 şi Hotărârea nr. 6/14.11.2008 ale A.G.A S.C. „A.Iaşi” S.A., prin care activitatea la punctul de lucru Ferma nr. 3 a fost sistată în integralitate.

Pentru a decide în acest sens, Curtea a avut în vedere că hotărârea judecătorească trebuie să fie dată în sensul în care ea produce efecte.

O hotărâre de reintegrare pe un post desfiinţat nu se va putea realiza decât scriptic şi va fi urmată de o nouă procedură a concedierii pe temeiul art.65 din Codul muncii. În atare situaţie nu s-ar realiza decât o repunere formală în situaţia anterioară. Or, o hotărâre judecătorească, chiar şi în privinţa reintegrării, trebuie să aibă un efect deplin în privinţa posibilităţii sale de punere în executare.

O altă interpretare ar duce la un paradox funcţional, constând în aceea că un drept stipulat în favoarea părţii, într-o hotărâre judecătorească, să nu poată fi concretizat în practică şi, astfel, acest drept devine o obligaţie vidă de conţinut şi se reduce la un „nudum jus”.

În susţinerea acestei argumentări, curtea de apel a avut în vedere şi dispoziţiile art.37 alin.1 din Legea nr.202/2002, cu modificările ulterioare, care prevăd: „(2) Dacă nu este posibilă reintegrarea în unitate sau la locul de muncă a persoanei pentru care instanţa judecătorească a decis că i s-au modificat unilateral şi nejustificat, de către angajator, relaţiile sau condiţiile de muncă, angajatorul va plăti angajatului o despăgubire egală cu prejudiciul real suferit de angajat”.

Chiar dacă această lege viza o situaţia particulară, aceea a sancţionării discriminării între sexe, sub aspectul posibilităţii de reintegrare, putea fi avută în vedere, prin analogie, în susţinerea raţionamentelor anterioare.

În atare situaţie, salariatului concediat fără respectarea procedurii legale i se cuvin despăgubiri, în sensul art.78 din Codul muncii, din momentul luării măsurii de către angajator şi până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Pentru aceste considerente, curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 304 ind.1 C.pr.civ., coroborat cu art.312 C.pr.civ. a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa recurată.

Opinie seprată:

În speţă se impunea respingerea recursului declarat de pârâta S.C. „A.Iaşi” S.A. şi menţinerea sentinţei civile nr.632 din 10.04.2009 pronunţată de Tribunalul Iaşi, ca fiind temeinică şi legală.

Astfel, deşi instanţa de recurs a reţinut, la fel ca şi prima instanţă, că încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei S.G., pe postul de „femeie de serviciu” la Ferma nr. 3 s-a făcut pe temeiul dispoziţiilor art. 65 din Codul muncii, având ca fundament hotărârea A.G.A. nr.14 din 17.12.2007, recurenta nu a dovedit că, la data de 31.12.2007, postul ocupat de intimată a fost desfiinţat efectiv, deoarece prin Hotărârea nr. 14 din 17.12.2007 a Consiliului de Administraţie de la SC „A.Iaşi” SA, s-a aprobat „sistarea activităţii şi trecerea în conservare a capacităţilor de producţie, a mijloacelor fixe din cele trei sectoare, respectiv Ferma nr. 3, 5 şi 7-8”, precum şi „concedierea individuală a unui număr de 20 salariaţi din cadrul Fermei nr.3, ca urmare a transformărilor tehnologice, a reorganizării întregii activităţi şi ca urmare a desfiinţării unor locuri de muncă”, iar hotărârea nu viza în concret, posturile supuse desfiinţării, ci avea un caracter general, menţionându-se în conţinutul acesteia doar hotărârea de a se dispune concedierea a 20 de salariaţi din cadrul Fermei nr. 3, a cărei activitate ar fi trebuit să fie sistată, în condiţiile în care existau un post de şef de fermă, un post de contabil fermă, 2 posturi de tehnicieni zootehnişti exploatare şi 28 posturi de crescători de păsări, iar singura organigramă depusă la dosar, ce putea fi avută în vedere de angajator la momentul luării măsurii de concediere, era cea aprobată de A.G.A. din 19.03.2007, organigramă în care Ferma nr. 3 nu apărea ca desfiinţată în integralitate (în acelaşi sens şi în statul de funcţii aprobat de A.G.A. din 19.03.2007 figura Ferma nr. 3 cu un număr total de 32 de salariaţi), a concluzionat în mod greşit imposibilitatea reintegrării contestatoarei, la momentul pronunţării prezentei decizii, pe postul avut anterior concedierii, date fiind Hotărârea nr. 5 şi Hotărârea nr. 6/14.11.2008 ale A.G.A de la S.C. „A.Iaşi” S.A., prin care activitatea la punctul de lucru Ferma nr. 3 a fost sistată în integralitate.

Din înscrisurile depuse chiar de recurentă a rezultat că sistarea activităţii la punctul de lucru Ferma nr. 3, până la accesarea fondurilor în vederea modernizării, a fost aprobată abia prin Hotărârea nr. 6/14.11.2008 a A.G.A. de la S.C. „A.Iaşi” S.A.

Aceasta a depus şi un nou stat de funcţiuni aplicabil în cadrul SC „A.Iaşi” SA, în care nu era menţionată şi Ferma nr. 3, însă schema de funcţionare a recurentei şi numărul maxim de posturi au fost aprobate prin Hotărârea nr. 5 din 14.11.2008 a A.G.A de la S.C. „A.Iaşi” S.A.

Dat fiind faptul că cele două hotărâri erau ulterioare deciziei de concediere nr.293 din 31.12.2007, iar art. 77 Codul muncii prevede că, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt decât cele precizate în decizia de concediere, s-a reţinut de instanţa de control judiciar că măsura încetării contractului de muncă pe temeiul art.65 din Codul muncii se vădeşte a fi nelegală şi prin urmare, în mod corect a fost sancţionată de prima instanţă.

Ori, ceea ce a făcut S.C. „A.Iaşi” S.A. şi a reţinut greşit – potrivit opiniei separate – instanţa de recurs, a fost tocmai faptul că recurenta a încercat să acopere nelegalitatea deciziei de concediere din 31.12.2007 prin acte întocmite ulterior. Este însă inadmisibil a se desfiinţa un post care – aşa cum se susţine – era deja desfiinţat pentru aceleaşi motive şi a se invoca ulterior imposibilitatea reintegrării, cu atât mai mult cu cât legalitatea desfiinţării făcea obiectul unui proces în justiţie. Presupunând că lucrurile ar fi stat aşa, angajatorul ar fi trebuit sa-şi anuleze propria decizie de concediere şi să emită o alta la momentul în care desfiinţarea postului a devenit efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă. Astfel, ar fi existat posibilitatea şi pentru angajat să conteste – iar pentru instanţă să analizeze – legalitatea şi temeinicia desfiinţării postului prin hotărârile AGA nr.5 şi 6 din 14.11.2008.

Neprocedând aşa, s-a adus atingere stabilităţii raporturilor de muncă ale salariatului, care, deşi a dovedit nelegalitatea concedierii sale din 31.12.2007, nu a fost repus în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, conform art.78 alin 2 din Codul muncii, respectiv nu şi-a păstrat calitatea de salariat (cu toate drepturile adiacente, inclusiv vechime în muncă ş.a.), ci a primit doar despăgubirile băneşti prevăzute de art.78 alin.1 din Codul muncii.

Practic, instanţa de recurs, fiind în imposibilitate să analizeze legalitatea şi temeinicia desfiinţării postului prin hotărârile AGA nr.5 şi 6 din 14.11.2008 – care nu făceau obiectul judecăţii de faţă –, a examinat formal organigrama aprobată prin Hotărârea nr. 5 din 14.11.2008 a A.G.A de la S.C. „A.Iaşi” S.A., concluzionând că postul nu mai există şi nu mai este posibilă reintegrarea salariatului. Astfel, s-a acordat posibilitatea angajatorului să acopere o desfiinţare nelegală a unui post, fără posibilitatea cenzurării legalităţii şi temeiniciei acestei noi desfiinţări în instanţă, cu atât mai mult cu cât motivele invocate erau tot cele care au existat la data primei desfiinţări.

Pe de altă parte, dacă a constatat desfiinţarea postului prin Hotărârea nr. 5 din 14.11.2008 a A.G.A de la S.C. „A.Iaşi” S.A., instanţa de recurs nu ar mai fi trebuit să dispună acordarea despăgubirilor până la data pronunţării hotărârii, 19.06.2009. Procedând altfel, instanţa a recunoscut implicit nelegalitatea concedierii şi după data de 14.11.2008.

În consecinţă, prin modul în care a acţionat, angajatorul a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi principiul legalităţii, astfel încât se impunea şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere nelegal, conform art.78 alin.2 din Codul muncii.

Ca atare, se impunea respingerea recursului declarat de pârâta S.C. „A.Iaşi” S.A. şi menţinerea sentinţei civile nr.632 din 10.04.2009 pronunţată de Tribunalul Iaşi ca fiind temeinică şi legală.

Tags: Desfacerea contractului de muncă