Acţiune în conflict de muncă promovată de organizaţia sindicală în numele şi pentru membrii săi de sindicat. Competenţă teritorială.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 322 (01.03.2010)
Autor: Curtea de Apel Alba Iulia-secţia asig.sociale

Codul muncii-art.284 alin.(2)

În aplicarea art. 284 alin.(2) Codul muncii, care reglementează competenţa teritorială exclusivă în materia conflictelor de muncă, determinant nu este sediul sindicatului, ci domiciliul sau reşedinţa membrilor în numele cărora sindicatul s-a adresat justiţiei, cei din urmă având calitate procesuală activă exercitată prin sindicat.

Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 322/01 martie 2010.

Prin acţiunea în conflict de drepturi înregistrată la Tribunalul Alba sub dosar nr. 1707/107/2009, reclamanta F.A.F a chemat-o în judecată pe pârâta C.N.C.F. „C.F.R” S.A, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa, pârâta să fie obligată la respectarea dispoziţiilor art. 64 alin.(1) şi art. 65 alin.(1) din C.C.M la nivel de unitate pe anii 2005-2006, 2007-2008, respectiv, de a acorda angajaţilor, membrii de sindicat ajutorul material aferent Zilei feroviarului pentru anii 2006, 2007, 2008, respectiv un salariu de bază pentru fiecare an lucrat la nivelul clasei unu de salarizare, actualizat cu rata inflaţiei la data plăţii efective.

În motivarea acţiunii sale reclamanta arată că este o organizaţie sindicală legal constituită la nivel naţional şi reprezintă şi protejează interesele membrilor săi de sindicat, salariaţi ai C.N.C.F. „C.F.R.” S.A.

F.A.F. a participat prin reprezentanţii săi la negocierea şi încheierea (semnarea) contractelor colective de muncă la nivelul C.N.C.F. „ C.F.R” S.A., pe anii 2005-2006 prelungit prin acte adiţionale şi pe anii 2007-2008, iar potrivit art.64 alin (1), respectiv art. 65 alin.(1) din aceste contracte s-a prevăzut pentru salariaţi un ajutor material de cel puţin un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare, de Ziua Feroviarului; ajutor pe care pârâta refuză să-l acorde.

În drept s-au invocat prev. art.64 alin.1 C.C.M. 2005-2006, art. 65 alin.1 C.C.M. 2007-2008, art.40 alin.2, art.155, art.166 alin.1, art. 236 alin.1, art.243, art.239 Codul Muncii, art.28 şi urm din Legea nr. 54/2003, Legea nr. 130/1996, art. 41 alin.5 Constituţia României, art.969 Cod Civil.

Prin întâmpinarea depusă pârâta pârâta C.N.C.F. „C.F.R” S.A, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, faţă de sediul reclamantei, iar pe fond solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că fondul de salarii este limitat, că s-au achitat drepturi similare celor pretinse de reclamantă, iar compania este în imposibilitate obiectivă de plată a altor ajutoare decât cele efectiv acordate.

Prin sentinţa civilă nr. 1367/21.10.2009 pronunţată de Tribunalul Alba în dosar nr. 1707/107/2009 s-a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Alba invocată de pârâta C.N.C.F. „C.F.R.” S.A. Bucureşti.

S-a admis, în parte acţiunea formulată de reclamanta F.A.F., în numele şi pentru membrii săi de sindicat, în contradictoriu cu pârâta C.N.C.F. „ C.F.R” S.A şi în consecinţă:

A fost obligată pârâta să plătească în favoarea fiecăruia dintre reclamanţi suma egală cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare pentru anii: 2006, 2008 şi parţial pentru anul 2007 (mai puţin suma de 100 lei achitată) reprezentând ajutor material aferent zilei feroviarului.

S-a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 100 lei, reprezentând plata parţială pentru anul 2007.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî, astfel, tribunalul a reţinut, competenţa Tribunalului Alba în judecarea cauzei de faţă având în vedere prev. art. 284 alin.2 Codul Muncii şi domiciliul reclamanţilor-membri de sindicat, iar pe fond temeinicia şi legalitatea pretenţiilor reclamanţilor faţă de clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul companiei.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat, recurs, în termenul legal, prev. de art. 79 din Legea nr.168/1999, C.N.C.F. „ C.F.R” S.A, solicitând admiterea acestuia, casarea în întregime a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei judecătoreşti competente, respectiv Tribunalului Bucureşti.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta critică sentinţa primei instanţe ca fiind nelegală şi netemeinică sub următoarele aspecte:

-încălcarea competentei altei instanţe (art. 304 punct 3 Cod procedură civilă), instanţa competentă fiind Tribunalul Bucureşti, deoarece calitate procesual activă în cauză o are F.A.F. cu sediul în Bucureşti; acţiunea promovată de un sindicat fiind una de substituire şi nu de reprezentare (depune practică judiciară în acest sens);

-pronunţarea hotărârii cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii (art. 304 pct 9 teza a II cod procedură civilă cu aplicarea art. 304 indice 1 Cod procedură civilă), arătându-se că la pronunţarea hotărârii, tribunalul nu a ţinut cont de argumentele pârâtei. Pe fondul cauzei, recurenta reinterează argumentele din faţa instanţei de fond privind fondul limitat de salarii, anexând în acest sens evoluţia fondului de salarii pe perioada 2006-2008 şi efortul financiar pentru plata ajutorului material pentru ziua feroviarului pe perioada 2006-2008, din care rezultă că dacă aceste drepturi s-ar fi acordat s-ar fi depăşit fondul de salarii.

În drept se invocă: Cod procedură civilă, Legea nr.53/2003-Codul Muncii, Legea nr.54/2003 a sindicatelor, O.U.G. nr. 79/2001.

Prin întâmpinarea depusă de intimata F.A.F. în această fază procesuală se solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea sentinţei ca temeinică şi legală, deoarece sindicatul are calitatea de reprezentant al intereselor persoanelor fizice, care toate au domiciliul în raza de competenţă teritorială a Tribunalului Alba, iar pe fond cererea salariaţilor este justificată pe dispoziţiile C.C.M, iar susţinerea recurentei că fondul de salarii este limitat nu are legătură cu litigiul dedus judecăţii.

CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform cerinţelor art. 304 indice (1)cod procedură civilă, în limitele statuate de art. 306 alin. (2) Cod procedură civilă, a reţinut următoarele:

Recursul este nefondat.

Cu privire al primul motiv de recurs (art. 304 punct 3 cod procedură civilă) se reţine că soluţia primei instanţe este corectă deoarece potrivit art. 28 alin.(2) din Legea nr.54/2003, sindicatele pot reprezenta în justiţie pe membrii săi, în vederea soluţionării unor conflicte de drept intervenite între aceştia şi angajatorii lor, situaţie în care sindicatul nu are calitate procesuală, ci numai calitatea de reprezentant al membrilor săi.

Ca urmare, în aplicarea art. 284 alin.(2) Codul muncii, care reglementează competenţa teritorială exclusivă în materia conflictelor de muncă, determinant nu este sediul sindicatului, ci domiciliul sau reşedinţa membrilor în numele cărora sindicatul s-a adresat justiţiei, cei din urmă având calitate procesuală activă exercitată prin sindicat (în acest sens Î.C.C.J, sec.civ. şi de propr.int. decizia nr. 6654/6 iulie 2006).

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs (art.304 punct 9 Cod procedură civilă) se constată că soluţia primei instanţe face o aplicare şi interpretare corectă a normei legale la starea de fapt confirmată de probele dosarului.

Astfel, reclamanţii – salariaţii ai CNCF „C.F.R” S.A- sunt îndreptăţiţi la plata dreptului salarial pretins, constând în ajutor material aferent Zilei Feroviarului, drept reglementat de art. 64 alin.(1) din Contractul Colectiv de muncă pe anii 2005-2006, respectiv art. 65 alin.(2) din Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2007-2008, încheiat la nivelul aceste companii.

Potrivit art. 243 Codul Muncii executarea C.C.M. este obligatoriu pentru părţi, neîndeplinirea obligaţiilor asumate atrăgând răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta.

De asemenea, potrivit art. 40 alin.(2) Codul Muncii „angajatorul are obligaţia să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă”.

De altfel, în speţă, recurenta nu contestă acest drept apărarea sa constând în imposibilitatea plăţii datorită limitării fondului de salarii. Or, lipsa fondurilor salariale nu exonerează angajatorul de plata drepturilor salariale, atâta timp cât ordonatorii de credit au obligaţia de a respecta inclusiv dispoziţiile legale din materia dreptului muncii, cele care reglementează drepturile salariaţilor, în elaborarea bugetelor instituţiilor angajatoare din subordine.

Fiind un drept care îşi are o deplină reglementare legală şi contractuală, exerciţiul lui nu poate fi poate fi îngrădit de dificultăţile financiare ale societăţii, care şi-a asumat prin negocierea şi semnarea C.C.M. această obligaţie (corelativă dreptului în litigiu).

În fine, practica altor instanţe depusă la dosar nu poate obliga instanţa a da o soluţie identică, iar Curtea Europeană a drepturilor Omului, prin hotărârea pronunţată la data de 06.12.2007 în cauza Beian c. României, a precizat faptul că divergenţele de jurisprudenţă constituie prin natură, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond, având autoritate asupra competenţei lor teritoriale, iar rolul de a reglementa aceste contradicţii ale jurisprudenţei revine instanţei supreme.

Faţă de cele ce preced, Curtea constatând că nu ne aflăm în nici unul din cazurile de casare sau modificare a hotărârii expres şi limitativ prev. de art. 304 punct 1-9 Cod procedură civilă;

În conformitate cu art. 312 alin.(1) Cod procedură civilă, cu aplicarea art. 82 din Legea nr. 168/1999, a respins ca nefondat recursul cu care a fost investită de către pârâtă; menţinând ca legală şi temeinică soluţia tribunalului.

Tags: competenta teritoriala, conflict de muncă, Legea nr. 54/2003, O.U.G. nr. 79/2001

Litigiu munca – art. 270 alin 1 codul muncii

TRIBUNALUL TULCEA
Dosar nr. 2884/88/2008
SECŢIA CIVILĂ, COMERCIALĂ ŞI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV
SENTINŢA CIVILĂ NR. 373
Şedinţa publică din data de 6 martie 2009

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei “…”, la data de 21 aprilie 2008, sub nr. 1904/327/2008, formulată de către reclamanta S.C. “…” S.R.L. “…”, cu sediul în “…”, strada “…”nr. “…”, judeţ “…”, în contradictoriu cu pârâtul “…”, cu domiciliul în “…”, strada “…”nr. 1, bloc “…”, sc. “”, ap. “”, judeţ “…”, a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 4636 lei.

Prin Sentinţa civilă nr. 1780/27 iunie 2008 a Judecătoriei “…” a fost admisă cererea şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 4636 lei.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:

In cauză, pârâtul angajat în cadrul societăţii reclamante s-a urcat la volanul unui autovehicul, proprietatea angajatorului, ce se afla în timpul operaţiunii de descărcare, pe care l-a mutat, manevră ce a cauzat distrugerea pompei de basculare a autovehiculului.

Trebuie menţionat faptul că pârâtul a fost angajat nu în funcţia de conducător auto, ci de conducător de ambarcaţiune, aşa cum a rezultat din carnetul de muncă al acestuia (fila 17 din dosarul cauzei).

Aşadar, nu s-a putut reţine că prejudiciul suferit de către reclamantă are vreo legătură cu atribuţiile de serviciu ale pârâtului, cerinţă instituită de art. 270 din Codul Muncii, pentru antrenarea răspunderii contractuale a pârâtului.

Că pârâtul prin fapta sa a provocat reclamantei un prejudiciu a rezultat, fără dubiu, din conţinutul angajamentului existent la dosar (fila 5), semnat de către pârât şi prin care acesta s-a obligat să-i plătească reclamantei în termen de 30 de zile suma de 4636,16 lei reprezentând valoarea pompei şi contravaloarea manoperei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul care a criticat-o ca netemeinică, nelegală.

Cum instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată pe baza dispoziţiilor art. 998 Cod civil, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale şi nu a avut în vedere dispoziţiile art. 270 alin. 1 din Codul muncii, tribunalul a constatat că hotărârea instanţei de fond este nelegală, fiind pronunţată de un complet nelegal constituit, fiind vorba despre un litigiu de dreptul muncii.

În consecinţă, a admis recursul, şi a casat hotărârea atacată, trimiţând cauza la Tribunalul “…”, complet specializat în litigii de muncă.

La Tribunalul “…” s-a format dosarul nr.2884/88/2008.

Reclamanta a depus la dosarul cauzei: precizări; decizia nr.1″…”2/2007; cererea înreg.sub nr.1095/2007; foaie colectivă de prezenţă pentru sept.2007, carte de identitate a vehiculului TL-“…”-YVI; scrisoarea emisă din Germania; adresele nr.145/2009, nr.137/2009; devizul nr.153/2007 şi concluzii scrise.

Examinând cererea în raport de probele administrate în cauză, instanţa constată următoarele:

Pentru a fi angajată răspunderea salariatului, trebuie să fie îndeplinite condiţiile prevăzute la art.270 alin.1 din C.muncii, ceea ce presupune ca angajatorul să facă dovada nerespectării de către salariat a atribuţiilor sale de serviciu.

Pentru a fi antrenată răspunderea patrimonială trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii.

a) la baza răspunderii patrimoniale stă vinovăţia (culpa celui în cauză);

b) răspunderea patrimonială în cadrul raporturilor juridice de muncă este o răspund ere individuală;

c) răspunderea patrimonială este o răspundere integrală, nu numai pentru dauna efectivă şi actuală ci şi pentru foloasele nerealizate;

d) răspunderea patrimonială nu poate fi antrenată fără existenţa unui prejudiciu material;

e) calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celei ce a produs paguba;

f) fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca;

g) raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Potrivit înscrierilor din carnetul de muncă al pârâtului, acesta a avut raporturi de muncă cu reclamanta în perioada 1.06.2007 – 7.09.2007, în funcţia de conducător ambarcaţiune.

Martorul “…” a precizat în faţa instanţei că pârâtul, deşi îndeplinea în cadrul societăţii funcţia de conducător ambarcaţiune, în data de 7.09.2007 s-a aflat la volanul unei autobasculante, lucru pe care l-a mai făcut şi cu ceva timp în urmă.

Tot martorul “…” a menţionat că şi el dacă dorea, putea să conducă acea autobasculantă.

Martorul “…” a precizat în faţa instanţei că într-una din zilele de la începutul lunii septembrie 2007, pârâtul încercând să descarce încărcătura din autobasculantă, a constatat că nu poate întrucât nu-i funcţiona mecanismul.

Din depoziţia martorului “…”, audiat în instanţă rezultă că o pompă hidraulică se defectează după 7 – 8 ani de utilizare, chiar dacă ar fi cuplată tot timpul.

Acesta a mai menţionat că şi după ce i s-a defectat pompa hidraulică, pârâtul a mai lucrat pe acea maşină câteva zile.

Potrivit art.270 alin.2 din C.muncii salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.

În cauza de faţă s-a dovedit că într-adevăr pompa de basculare s-a defectat dar, nu se poate reţine fapta personală şi exclusivă a pârâtului, având în vedere că autovehiculul marca “…” cu număr de înmatriculare TL.”…”.”…”a fost fabricat în anul 1984, iar reclamanta nu a făcut dovada că de la momentul fabricaţiei şi până în luna sept.2007 i-ar fi schimbat acestuia vreo pompă de basculare, în condiţiile în care maşina a fost utilizată atâţia ani.

Faţă de aceste considerente, instanţa urmează a respinge acţiunea, ca nefondată.

Având în vedere că cererea reclamantei este nefondată şi întrucât pârâtul a efectuat cheltuieli în acest proces, instanţa urmează a obliga reclamanta să plătească pârâtului suma de 1392,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Tags: Legea nr. 54/2003, litigii de munca

Funcţionar public – suplimentul postului/supliment treaptă de salarizare

Dosar nr. 2706/88/2008
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinţa Civilă Nr. 181
Şedinţa publică de la 6 Februarie 2009

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr. 2706/88/2008, reclamanţii …………………. au chemat în judecată pârâta AGENŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ – TULCEA pentru a se dispune obligarea acesteia la plata efectivă a suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, calculate şi plătite începând cu data de 1 ianuarie 2007 şi în continuare, până la încetarea raporturilor de serviciu, precum şi suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază retroactiv, respectiv din data de 22 martie 2004 până la data de 1 ianuarie 2007, perioadă în care au fost suspendate abuziv prin O.U.G. nr. 92/2004.

In motivare, reclamanţii arată că, la solicitarea de acordare a sporurilor arătate, pârâta a comunicat că nu poate plăti aceste sume pentru că nu au fost prevăzute în bugetul instituţiei, capitole cu această destinaţie, cu toate că aceste drepturi trebuiau acordate începând cu 15 noiembrie 2001, fiind introduse în Legea nr. 188/1995 prin Legea nr. 161/2003, după care prin art. 44 din O.U.G. nr. 92/2004, s-a suspendat aplicarea respectivelor dispoziţii pentru perioada 2004 – 2006.

Se mai învederează că nici executivul, şi nici legiuitorul nu putea suspenda sau abroga acest drept întrucât un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat, iar cenzurarea legalităţii suspendării succesive a actului normativ revine instanţei, sub sancţiunea denegării de dreptate, şi nu Curţii Constituţionale.

Reclamanţii precizează, în continuare, că normele legale de suspendare contravin art. 41 şi art. 53 din Constituţie pentru că un drept nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o societate democratică dar contravin şi art. 16 alin. 1 din Constituţie pentru că se creează o situaţie de discriminare faţă de celelalte categorii de persoane încadrate în muncă şi art. 15 alin. 2 deoarece aceste norme legale sunt retroactive, suspendând un drept câştigat sub imperiul Legii nr. 188/1999 în mod retroactiv, încălcându-se şi art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O., în condiţiile în care sporurile solicitate reprezintă un drept de creanţă, respectiv un bun în înţelesul protocolului.

Se subliniază, de asemenea, că s-a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi că suspendările succesive au întrerupt cursul prescripţiei extinctive ce şi-a reluat cursul după încetarea suspendării, invocându-se şi dispoziţiile art. 1 alin. 2 lit. i) din O.U.G. nr. 137/2000 întrucât se creează discriminare faţă de categoriile de funcţionari publici ce au câştigat aceste drepturi.

In drept, se invocă dispoziţiile Constituţia României, Legii nr. 54/2003, Codul Muncii; Legii 188/1999 privind statutul funcţionarului public, republicată şi actualizată; Decretului 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă; Legii 554/2004 privind contenciosul administrativ; OUG 137/2000.

In dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar, în copie, practică judiciară.

In apărare, pârâta Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă – Tulcea a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamanţilor, ca nefondată.

Examinând cauza, în raport cu probele administrate, instanţa reţine că, reclamanţii sunt funcţionari publici în cadrul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă – Tulcea.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999, republicată, forma în vigoare începând cu 1 aprilie 2004, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

In perioada 2004 – 2006, dispoziţiile cuprinse la literele c) şi d) din textul legal menţionat au fost suspendate prin acte normative succesive: O.U.G. nr. 92/2004, Legea nr. 76/2005, O.U.G. nr. 2/2006 şi Legea nr. 417/2006.

Deşi este prevăzut în mod expres că în compunerea salariului funcţionarului public, pe lângă salariul de bază şi sporul de vechime, intră şi suplimentul postului, precum şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, legiuitorul nu a stabilit şi cuantumul sporurilor în discuţie sau un minim de criterii în baza cărora să poată fi determinate, limitându-se la precizarea că suplimentul prevăzut la lit. d) din art. 31 se stabileşte în raport cu treapta de salarizare.

In aceste condiţii, este evident că stabilirea cuantumului celor două suplimente a fost lăsată de legiuitor în competenţa Administraţiei a cărei activitate fundamentală este aceea a organizării legii sau a executării în concret a legii.

In consecinţă, este atributul exclusiv al Administraţiei să execute în concret prevederile cuprinse în art. 31 din Legea nr. 188/1999 şi care beneficiază de o largă marjă de apreciere din moment ce singurul criteriu impus de legiuitor fiind cel relativ la treapta de salarizare pentru fiecare categorie de funcţionari publici.

A stabili la acest moment legalitatea sau nelegalitatea dispoziţiilor de suspendare nu este relevant în speţă pe de o parte pentru că perioada de suspendare a expirat, iar pe de altă parte, pentru că suspendarea nu a vizat decât plata acestor drepturi salariale şi nu existenţa acestora, ce nu a fost înlăturată, prevederile legale ce reglementau dreptul la cele două tipuri de sporuri producându-şi efectele şi în continuare.

Insă, în lipsa unui act infralegislativ emis sau adoptat de către Administraţie, prin care să fie stabilit cuantumul sau procentul celor două suplimente solicitate de reclamantă, instanţa nu are competenţa de a determina ea însăşi întinderea drepturilor salariale deoarece s-ar substitui Administraţiei, ipoteză în care ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituţia României.

Prin urmare, funcţionarii publici, înainte de a solicita plata respectivelor suplimente, ar trebui să acţioneze în sensul determinării Administraţiei să-şi îndeplinească atribuţiile de stabilire a cuantumului sau procentului sporurilor, după ce a rămas în pasivitate o atât de îndelungată perioadă de timp, profitând de faptul că s-a dispus suspendarea temporară a plăţilor acestora.

Este lipsit de eficienţă că, la acest moment, să se dispună plata celor două sporuri salariale, în mod generic, întrucât, ulterior, în condiţiile în care Administraţia persistă într-o atare atitudine de pasivitate, o hotărâre pronunţată în sensul arătat ar fi imposibil de executat, în lipsa unor minime criterii de determinare, după cum s-a arătat.

De asemenea, chiar dacă se verifică o situaţie discriminatorie în raport cu alţi funcţionari publici ce au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care s-au admis acţiunile, o atare discriminare este doar aparentă întrucât, aşa cum s-a învederat, acele hotărâri nu pot fi puse în executare pentru că nu se poate determina modul de plată.

In măsura în care intervine Administraţia şi în îndeplinirea atribuţiilor sale, precizează modul de calcul al sporurilor respective, iar instituţia pârâtă persistă în refuzul de plată al sumelor la care reclamanta şi ceilalţi funcţionari publici au dreptul, nimic nu o împiedică pe reclamantă să promoveze o altă acţiune, fără a intra în discuţie o autoritate de lucru judecat.

Aşa fiind, având în vedere aspectele prezentate, instanţa urmează a respinge ca nefondată acţiunea promovată.

Tags: C.E.D.O., funcţionar public, Legea nr. 188/1999, Legea nr. 54/2003, Legea nr. 76/2005, Legea nr.417/2006, O.U.G. nr. 137/2000, O.U.G. nr. 2/2006, O.U.G. nr. 92/2004, suplimentul postului, treapta de salarizare