Funcţionar public – suplimentul postului/supliment treaptă de salarizare

Dosar nr. 2706/88/2008

SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Sentinţa Civilă Nr. 181

Şedinţa publică de la 6 Februarie 2009

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr. 2706/88/2008, reclamanţii …………………. au chemat în judecată pârâta AGENŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ – TULCEA pentru a se dispune obligarea acesteia la plata efectivă a suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, calculate şi plătite începând cu data de 1 ianuarie 2007 şi în continuare, până la încetarea raporturilor de serviciu, precum şi suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază retroactiv, respectiv din data de 22 martie 2004 până la data de 1 ianuarie 2007, perioadă în care au fost suspendate abuziv prin O.U.G. nr. 92/2004.

In motivare, reclamanţii arată că, la solicitarea de acordare a sporurilor arătate, pârâta a comunicat că nu poate plăti aceste sume pentru că nu au fost prevăzute în bugetul instituţiei, capitole cu această destinaţie, cu toate că aceste drepturi trebuiau acordate începând cu 15 noiembrie 2001, fiind introduse în Legea nr. 188/1995 prin Legea nr. 161/2003, după care prin art. 44 din O.U.G. nr. 92/2004, s-a suspendat aplicarea respectivelor dispoziţii pentru perioada 2004 – 2006.

Se mai învederează că nici executivul, şi nici legiuitorul nu putea suspenda sau abroga acest drept întrucât un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat, iar cenzurarea legalităţii suspendării succesive a actului normativ revine instanţei, sub sancţiunea denegării de dreptate, şi nu Curţii Constituţionale.

Reclamanţii precizează, în continuare, că normele legale de suspendare contravin art. 41 şi art. 53 din Constituţie pentru că un drept nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o societate democratică dar contravin şi art. 16 alin. 1 din Constituţie pentru că se creează o situaţie de discriminare faţă de celelalte categorii de persoane încadrate în muncă şi art. 15 alin. 2 deoarece aceste norme legale sunt retroactive, suspendând un drept câştigat sub imperiul Legii nr. 188/1999 în mod retroactiv, încălcându-se şi art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O., în condiţiile în care sporurile solicitate reprezintă un drept de creanţă, respectiv un bun în înţelesul protocolului.

Se subliniază, de asemenea, că s-a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi că suspendările succesive au întrerupt cursul prescripţiei extinctive ce şi-a reluat cursul după încetarea suspendării, invocându-se şi dispoziţiile art. 1 alin. 2 lit. i) din O.U.G. nr. 137/2000 întrucât se creează discriminare faţă de categoriile de funcţionari publici ce au câştigat aceste drepturi.

In drept, se invocă dispoziţiile Constituţia României, Legii nr. 54/2003, Codul Muncii; Legii 188/1999 privind statutul funcţionarului public, republicată şi actualizată; Decretului 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă; Legii 554/2004 privind contenciosul administrativ; OUG 137/2000.

In dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar, în copie, practică judiciară.

In apărare, pârâta Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă – Tulcea a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamanţilor, ca nefondată.

Examinând cauza, în raport cu probele administrate, instanţa reţine că, reclamanţii sunt funcţionari publici în cadrul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă – Tulcea.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999, republicată, forma în vigoare începând cu 1 aprilie 2004, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

In perioada 2004 – 2006, dispoziţiile cuprinse la literele c) şi d) din textul legal menţionat au fost suspendate prin acte normative succesive: O.U.G. nr. 92/2004, Legea nr. 76/2005, O.U.G. nr. 2/2006 şi Legea nr. 417/2006.

Deşi este prevăzut în mod expres că în compunerea salariului funcţionarului public, pe lângă salariul de bază şi sporul de vechime, intră şi suplimentul postului, precum şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, legiuitorul nu a stabilit şi cuantumul sporurilor în discuţie sau un minim de criterii în baza cărora să poată fi determinate, limitându-se la precizarea că suplimentul prevăzut la lit. d) din art. 31 se stabileşte în raport cu treapta de salarizare.

In aceste condiţii, este evident că stabilirea cuantumului celor două suplimente a fost lăsată de legiuitor în competenţa Administraţiei a cărei activitate fundamentală este aceea a organizării legii sau a executării în concret a legii.

In consecinţă, este atributul exclusiv al Administraţiei să execute în concret prevederile cuprinse în art. 31 din Legea nr. 188/1999 şi care beneficiază de o largă marjă de apreciere din moment ce singurul criteriu impus de legiuitor fiind cel relativ la treapta de salarizare pentru fiecare categorie de funcţionari publici.

A stabili la acest moment legalitatea sau nelegalitatea dispoziţiilor de suspendare nu este relevant în speţă pe de o parte pentru că perioada de suspendare a expirat, iar pe de altă parte, pentru că suspendarea nu a vizat decât plata acestor drepturi salariale şi nu existenţa acestora, ce nu a fost înlăturată, prevederile legale ce reglementau dreptul la cele două tipuri de sporuri producându-şi efectele şi în continuare.

Insă, în lipsa unui act infralegislativ emis sau adoptat de către Administraţie, prin care să fie stabilit cuantumul sau procentul celor două suplimente solicitate de reclamantă, instanţa nu are competenţa de a determina ea însăşi întinderea drepturilor salariale deoarece s-ar substitui Administraţiei, ipoteză în care ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituţia României.

Prin urmare, funcţionarii publici, înainte de a solicita plata respectivelor suplimente, ar trebui să acţioneze în sensul determinării Administraţiei să-şi îndeplinească atribuţiile de stabilire a cuantumului sau procentului sporurilor, după ce a rămas în pasivitate o atât de îndelungată perioadă de timp, profitând de faptul că s-a dispus suspendarea temporară a plăţilor acestora.

Este lipsit de eficienţă că, la acest moment, să se dispună plata celor două sporuri salariale, în mod generic, întrucât, ulterior, în condiţiile în care Administraţia persistă într-o atare atitudine de pasivitate, o hotărâre pronunţată în sensul arătat ar fi imposibil de executat, în lipsa unor minime criterii de determinare, după cum s-a arătat.

De asemenea, chiar dacă se verifică o situaţie discriminatorie în raport cu alţi funcţionari publici ce au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care s-au admis acţiunile, o atare discriminare este doar aparentă întrucât, aşa cum s-a învederat, acele hotărâri nu pot fi puse în executare pentru că nu se poate determina modul de plată.

In măsura în care intervine Administraţia şi în îndeplinirea atribuţiilor sale, precizează modul de calcul al sporurilor respective, iar instituţia pârâtă persistă în refuzul de plată al sumelor la care reclamanta şi ceilalţi funcţionari publici au dreptul, nimic nu o împiedică pe reclamantă să promoveze o altă acţiune, fără a intra în discuţie o autoritate de lucru judecat.

Aşa fiind, având în vedere aspectele prezentate, instanţa urmează a respinge ca nefondată acţiunea promovată.

Tags: funcţionar public

FUNCŢIONAR PUBLIC. STARE DE INCOMPATIBILITATE. ÎNLĂTURAREA ACESTEIA DE CĂTRE FUNCŢIONAR. CONSECINŢE.

Prin Decizia 661/2006 s-a admis recursul formulat de recurenta M.M.L. în contradictoriu cu intimatul Prefectul jud. Neamţ, s-a modificat sentinţa recurată în tot în sensul că s-a admis acţiunea şi s-a anulat ordinul 485/2005 şi s-a dispus reîncadrarea recurentei în funcţia avută anterior şi obligarea intimatului la plata drepturilor salariale până la reîncadrare.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţe a reţinut că prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 1614/CA/2oo5, reclamanta M.M.L în contradictoriu cu pârâtul PREFECTUL JUDEŢULUI NEAMŢ a solicitat anularea Ordinului Prefectului judeţului Neamţ nr. 14347/07.XI. 2005, repunerea in situaţia anterioară, obligarea pârâtului la plata drepturilor băneşti de la data destituirii din funcţie, cât şi plata cheltuielilor de judecată.

In motivare reclamanta arată că începând cu anul 1995 şi-a desfăşurat activitatea, in calitate de funcţionar public, la Oficiul Prefectual Roman. În cursul anului 2004, împreună cu soţul său, au înfiinţat S.C „I.C” SRL ROMAN, în care aveau calitatea de asociaţi. Reclamanta susţine că de activitatea societăţii s-a ocupat soţul său şi nu a avut în vedere că prin această calitate ar fi incompatibilă cu funcţia publică ocupată în cadrul Oficiului Prefectual. În momentul în care a aflat că ar exista incompatibilitate între funcţia publică pe care o deţinea şi calitatea de administrator al societăţii a solicitat O.R.C. de pe lângă Tribunalul Neamţ retragerea din societate, menţiune efectuată prin încheierea judecătorului delegat înregistrată sub 60262 din 28.10.2005.

La data de 4 noiembrie 2oc5 Primăria municipiului Roman a solicitat Prefectului judeţului Neamţ transferul reclamantei.

Reclamanta arată că Ordinul contestat a fost emis cu încălcarea prevederilor art. 66 pct. 4 din Legea nr. 188/1999 republicată.

În susţinere anexează copia Ordinului Prefectului judeţului Neamţ nr. 485 din 07.11.2005.

Pârâta, prin întâmpinare (fila 11), a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca fiind inadmisibilă, iar pe fond neîntemeiată, ridicând excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 al. 1 din Legea nr. 554/2004. Pe fond, arată că, potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 94 al. 2 lit. „c” din Legea nr. 161/2003, funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate sau neremunerate. În cadrul societăţilor comerciale, eludarea acestor prevederi, legare fiind de natură să inducă funcţionarului public în cauză o stare de incompatibilitate.

Din adresa O.R.C. NT nr. 59438 din 20.l0.2005 rezulta că reclamanta avea calitatea de asociat şi administrator la SC „I.C” SRL ROMAN, firmă în stare de funcţionare, înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului în luna august 2004. Prefectul judeţului Neamţ, având în vedere starea de incompatibilitate survenită ia momentul dobândirii calităţii de administrator, cât şi făptul că reclamanta nu a acţionat pentru înlăturarea cazului de incompatibilitate în termen de 10 zile calendaristice de la data întervenirii acestuia, potrivit prevederilor art. 84 ai. 5 lit. b din Legea nr. 188/1099 – privind Statutul funcţionarilor publici – republicat a emis Ordinul nr. 485 din 07.11.2005, prin care petenta a fost destituită din funcţia publică de execuţie de consilier.

Cât priveşte susţinerile reclamantei că ar fi solicitat prefectului judeţului acordul cu privire la transferul său la Primăria municipiului Roman, pârâta arată că, aşa după cum rezultă şi din cuprinsul adresei Primăriei municipiului Roman nr. 66822/04.l1. 2005, înregistrată la prefectură sub nr. 15388 din 04.11.2005, transferul a fost aprobat de către primarul municipiului Roman la cererea reclamantei, nefiind un transfer în interesul serviciului. În aceste condicii, pârâta, prin adresa nr. 15388 din 07.11.2005, nu a aprobat cererea de transfer a reclamantei ci, pur şi simplu, a luat act de manifestarea de voinţa a acesteia de a-şi modifica raportul de serviciu, precum şi de aprobarea cererii de transfer de către conducătorul autorităţii publice la care se solicită transferul, potrivit art. 78 al. 5 din Legea 188/1999 – privind Statutul funcţionarilor publici – republicată. Pârâtul precizează că la data emiterii ordinului contestat, reclamanta avea încă funcţia publică de execuţie de consilier superior în cadrul aparatului de specialitate al prefectului, nefiind emisă încă dispoziţia primatului municipiului Roman, prin care reclamanta să fie numită într-o funcţie publică de execuţie în cadrul primăriei.

Prin sentinţa 66/CA/2006 instanţa de fond a respins acţiunea formulată de reclamantă, analizând atât fondul cauzei cât şi excepţia inadmisibilităţii şi reţinând următoarele:

Din anul 1995, reclamanta M.M. La ocupat funcţia publică de execuţie de consilier în cadrul Instituţiei Prefectului judeţului Neamţ – Oficiul Prefectual Roman.

Consiliul Judeţean Neamţ, prin adresa nr. 10968 din 13.10.2005, înregistrată la prefectură sub nr. 14347/14.10.2005 (fila 15), sesizează Instituţia Prefectului cu privire la o posibilă stare de incompatibilitate în care s-ar afla reclamanta M. M.L.. În urma sesizării pârâta a solicitat Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Neamţ să i se comunice datele pe care le deţine cu privire la SC „I.C” SRL Roman, precum şi dacă reclamanta are vreuna din calităţile care ar determina, conform prevederilor legale în materie, o situaţie de incompatibilitate.

Cu adresa 59838/20.10.2005 (fila 17), ORC Neamţ comunică faptul că reclamanta M.M.L are calitatea de asociat şi administrator al SC „I.C” SRL Roman, care este în stare de funcţionare şi a fost înregistrată în luna august 2004.

Potrivit art. 84 al. 5 lit. „b” din legea 188/1999 – republicată, funcţionarul public are obligaţia ca în termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii unui caz de incompatibilitate să acţioneze pentru încetarea acestuia. În speţă, reclamanta avea obligaţia ca până la data de 19.08.2004, inclusiv, să opteze fie pentru păstrarea calităţii de funcţionar public, fie pentru cea de administrator şi asociat la S.C. „I. C.” SRL ROMAN.

Funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate sau neremunerate, in cadrul societăţilor comerciale, potrivit dispoziţiilor art. 94 al. 2 lit. „c” din Legea nr. 161/2003.

Nesocotirea prevederilor legale susmenţionate induc funcţionarului public î cauză o stare de incompatibilitate.

Reclamanta, in calitatea ia de funcţionar public, nu poate invoca necunoaşterea acestor prevederi legale. Cunoştea că se află in stare de incompatibitate, drept pentru care, in ultima declaraţie de interese, înregistrată la sediul prefecturii (fila 19) sub nr. 086 din 06.05.2005, a omis să precizeze şi cele două calităţi, de administrator, respectiv de asociat, pe care le avea la SC „I.C” SRL ROMAN, neaducând la cunoştinţa conducătorului instituţiei starea de incompatibilitate pe care şi-a creat-o din luna august 2004.

Instanţa înlătură menţiunea reclamantei că ordinul contestat ar fi fost antedatat şi că de fapt acesta ar fi fost emis abia la data de 09 decembrie 2005, motivat de faptul că la dosarul cauzei (fila 20) pârâta a depus borderou de recomandate nr. 6 din 11.11.2005, în care la poziţia 58 figurează ca expediat către Oficiul Prefectual Roman ordinul contestat, înregistrat la prefectură sub nr. 14347 (număr pe care-l şi contestă reclamanta in acţiunea introductivă).

Cat priveşte susţinerea reclamantei, potrivit căreia ordinul a fost emis fără a se respecta condiţia prevăzută de art. 6o al. 4 din Legea nr. 188/1999 – republicată, instanţa o va înlătura, intrucât destituirea din funcţie nu a fost dispusă ca o sancţiune disciplinară, ci potrivit art. 84 al. 5 din Legea nr. 188/1990 – republicată, ca urmare a pasivităţii funcţionarului public pentru rezolvarea stării de incompatibilitate.

Cu privire ia cererea prin care reclamanta susţine că ar fi solicitat prefectului acordul cu privire la transferul său ia Primăria municipiului Roman, instanţa a reţinut , din cuprinsul adresei Primăriei municipiului Roman nr. 68822/04.11.2005 (fila 23), înregistrată la prefectură sub nr. 15388 din 04.11.2005, că transferul a fost aprobat de către primarul municipiului Roman la cererea reclamantei, nefiind un transfer in interesul serviciului şi că, potrivit art. 78 al. 5 din Legea nr. 188/1999 republicată, transferul la cerere se face intr-o funcţie publică echivalentă”, in urma aprobării cererii de transfer a funcţionarului public de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice la care se solicită transferul.

Prin adresa nr. 15388/07.11.2005 (fila 24) pârâta nu a aprobat cererea de transfer a reclamantei, a luat act de manifestarea de voinţă a acesteia de a-şi modifica raportul de serviciu, precum şi de aprobarea cererii de transfer dată de conducătorul Primăriei municipiului Roman.

După cum rezultă şi din xerocopia carnetului de muncă al reclamantei depus la dosar (filele 27-29) la data emiterii ordinului contestat, aceasta avea încă funcţia de execuţia de consilier superior superior în cadrul aparatului de specialitate al prefecturii.

Cât priveşte excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 al. 2 din legea 554/2004, invocată de pârâtă, instanţa a reţinut că reclamanta înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ, trebuia să solicite autorităţii emitente a ordinului contestat reexaminarea actului administrativ.

La solicitarea instanţei de a face dovada îndeplinirii procedurii prealabile anterior sesizării, reclamanta formulează, în temeiul art. 7 al. 7 din Legea 554/2004, în cursul judecării cauzei, o plângere adresată pârâtei la data de 06.02.2006, după cum reiese din recipisa poştală (fila 43).

Prin adresa nr. 322/31 din 21.02.2006, pârâta a respins plângerea formulată de reclamantă, pe considerentul că, motivul invocat pentru a uza de prevederile art. 7 al. 7 din legea 554/2004, nu poate fi asimilat, în nici un caz, unui motiv temeinic.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta care susţine că măsura contestată a fost luată după încetarea stării de incompatibilitate, cu încălcarea dispoziţiilor art. 66, 68, 89 din Legea 188/1999, că măsura luată este o sancţiune care trebuia luată cu respectarea dispoziţiilor legii. Se mai susţine că la data luării măsurii, aceasta nu mai era în subordinea Prefectului, deoarece obţinuse transferul la o altă instituţie. Consideră că a realizat plângerea prealabilă.

În drept recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Curtea, verificând sentinţa recurată sub aspectul criticilor formulate de recurentă şi ţinând seama de dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă, constată fondat recursul, pentru considerentele ce se vor dezvolta în continuare :

Recurenta a fost funcţionar public în cadrul Oficiului Prefectual Roman iar în data de 06.08.2004 devine asociat şi administrator la S.C. „I.C” SRL ( fila 17).

În data de 28.10.2005 recurenta se retrage din administrarea societăţii comerciale şi din societatea comercială.

Ulterior încetării calităţii de asociat şi administrator la societatea comercială „I.C” SRL, prin Ordinul 485/07.11.2005 Prefectului judeţului Neamţ a dispus încetarea raporturilor de serviciu prin destituirea din funcţia publică a recurentei, Ordin emis în baza art. 94 al. 2 lit. „c” din Legea 161/2003 şi art. 84 al. 5 lit. „b” din Legea 188/1999 ®.

Prin art. 94 din Legea 161/2003 sunt consacrate, în al. 1, incompatibilităţile funcţionarilor publici, iar în al. 2 – 4 sunt consacrate interdicţiile privind activitatea funcţionarilor publici.

Potrivit art. 65 al. 2 lit. „j” din Legea 188/199 ® constituie abatere disciplinară încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, conflicte de interese şi interdicţiile stabilite prin lege funcţionarilor publici. Aşadar, potrivit legii, încălcarea dispoziţiilor privind interdicţiile prevăzute de lege constituie abatere disciplinară, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile legii privind constatarea şi sancţionarea funcţionarilor publici prevăzute în Cap. 8 din Legea 188/199 ®.

Ordinul contestat se fundamentează pe dispoziţiile art. 84 al. 5 din Legea 188/1999 ®. Potrivit acestui text de lege destituirea din funcţia publică din motive imputabile funcţionarului public se dispune, fie ca sancţiune disciplinară (lit. „a”), fie dacă s-a ivit un caz legal de incompatibilitate, iar funcţionarul public nu acţionează pentru încetarea acestuia în termen de 10 zile de la data intervenirii cazului de incompatibilitate.

Aşa cum s-a arătat, încălcarea dispoziţiilor legale privind incompatibilităţile şi interdicţiile angajează răspunderea disciplinară şi în raport de aceste dispoziţii se impune a se interpreta dispoziţiile art. 84 al. 5 lit. „b” din Legea 188/199 ®, care consacră un caz specific de destituire din funcţia publică a funcţionarului aflat în stare de incompatibilitate.

Astfel, consacrând un termen în care funcţionarul public trebuie să acţioneze pentru înlăturarea stării de incompatibilitate, acest text de lege se constituie atât într-o măsură de eliminare administrativă a stării de incompatibilitate cât şi o sancţiune specifică prin care este sancţionată pasivitatea funcţionarului public.

Aşa fiind, destituirea din funcţie în condiţiile art. 84 al. 5 lit. „b” din Legea 188/199 ® intervine întotdeauna când funcţionarul public nu a acţionat pentru eliminarea incompatibilităţii intervenite, termenul de 10 zile fiind un termen de fapt în interesul acestuia. În toate situaţiile în care funcţionarul public a înlăturat starea de incompatibilitate, destituirea din funcţie a acestuia nu poate fi dispusă decât ca o sancţiune disciplinară aplicată pentru abaterea prevăzută de art. 65 al. 2 lit. „j” din acelaşi act normativ, după procedura prevăzută de lege.

A interpreta aceste dispoziţii în sensul că în orice situaţie de incompatibilitate se poate dispune destituirea din funcţia publică în condiţiile art. 84 al. 5 lit. „b” din Legea 188/1999 ® ar lipsi de efect dispoziţiile art. 65 al. 2 lit. „j” din aceeaşi lege, ceea ce nu poate reprezenta voinţa legiuitorului, dispoziţiile legale trebuind interpretate în sensul producerii unor consecinţe şi nu în sensul inaplicării lor.

Cum din probele administrate rezultă că recurenta a înlăturat starea de incompatibilitate la data de 28.10.2005, destituirea sa din funcţie după această dată putea fi dispusă numai în cadrul procedurii prevăzută de lege pentru răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici.

În consecinţă, este nelegală emiterea ordinului de destituire din funcţie, fără să se respecte dispoziţiile art. 66 al. 2, 4 din Legea 188/1999 ® şi a H.G. 1210/2003, instanţa de fond făcând o greşită aplicare a legii. Aşa fiind va fi admis recursul, se va modifica în tot sentinţa recurată iar, în fond, se va admite acţiunea formulată.

Referitor la susţinerile recurentei privind transferul său la altă instituţie, acestea nu pot fi primite, aprobarea transferului la cererea funcţionarului public, de către instituţia la care se solicită transferul nu produce efecte imediate faţă de instituţia în care îşi desfăşoară activitatea, dispoziţiile referitoare la termenul de 30 zile prevăzute pentru demisie sunt aplicabile prin analogie.

Faptul că instituţia a luat notă de aprobarea cererii de transfer, nu poate fi apreciată ca o renunţare a instituţiei la termenul de 30 zile în care urmează a fi îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 84 al. 8 din Legea 188/1999 ®.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei procedurii prealabile, potrivit art. 89 al. 1 din Legea 188/1999, actul prin care încetează raportul de serviciu se contestă la instanţa de contencios – administrativ în 30 zile de la emiterea lui, dispoziţiile privind procedura prealabilă nefiind aplicabilă, în acest din urmă caz contestarea în instanţă realizându-se nu după comunicarea actului ci de la data când s-a răspuns la plângerea prealabilă sau trebuia să se răspundă la aceasta.

Decizia 661/13.10.2006

Tags: funcţionar public

Funcţionar public. Sancţiune disciplinară. Soluţionarea acţiunii în anulare fără a se asigura participarea la procedura contencioasă a autorităţii emitente a actului administrativ contestat. Lipsa rolului activ al instanţei

În cazul în care reclamantul nu a chemat în judecată pe emitentul actului administrativ contestat instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor, în condiţiile art. 161 din Legea nr. 554/2004, necesitatea de a se introduce în cauză autoritatea ce a luat măsura contestată.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 20/CA din 19 ianuarie 2009

Prin sentinţa din 25.09.2008, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean I., dispunând anularea dispoziţiei emise de şeful Poliţiei municipale, prin care reclamantului i s-a aplicat sancţiunea disciplinară „mustrare scrisă”, precum şi a dispoziţiei şefului Inspectoratului de Poliţie Judeţean I., prin care a fost a fost respins recursul ierarhic îndreptat împotriva sancţiunii disciplinare menţionate, pe motiv că aceasta a fost luată fără să fi existat o sesizare prealabilă din partea autorităţii care supraveghează urmărirea penală în dosarele instrumentate de reclamant, că doar procurorul era în măsură să se pronunţe cu privire la chestiunea respectării termenelor şi cu privire la temeinicia măsurilor dispuse de poliţistul ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul poliţiei judiciare şi că nu toate faptele ce se impută celui în cauză au fost cercetate şi probate.

Împotriva acestei sentinţe a introdus recurs pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean I., care a criticat hotărârea primei instanţe pe motiv că nu s-a observat faptul că cercetarea administrativă nu a vizat conţinutul şi finalitatea cercetărilor penale în care era implicat reclamantul, ci doar lipsa oricăror acte de urmărire în dosarele repartizate, respectiv neprezentarea planului de cercetare procurorului, în vederea avizării, precum şi neîndeplinirea sarcinilor de serviciu prin lăsarea în nelucrare a sesizărilor primite.

Reclamantul are statut de poliţist, regimul său disciplinar fiind guvernat de Legea nr. 360/2002 şi de Ordinul nr. 400/2004 al ministrului internelor, acte normative care stabilesc, printre altele, că sancţiunea disciplinară „mustrare scrisă” poate fi luată de şeful ierarhic, fără consultarea prealabilă a comisiei de disciplină.

În cauză, deşi măsura de sancţionare disciplinară a fost luată de şeful Poliţiei municipale, nici acesta şi nici structura administrativă pe care el o conduce, a cărei existenţă şi funcţionare este prevăzută de Legea nr. 218/2002, ca structură autonomă de structura judeţeană cu personalitate juridică, nu au fost chemate în judecată şi nici instanţa nu a pus în discuţie, în condiţiile art. 161 din Legea nr. 554/2004, necesitatea introducerii lor în cauză, pentru a se asigura soluţionarea litigiului în raport cu toate structurile administrative implicate în raportul juridic litigios.

Dacă, în principiu, structura administrativă emitentă a unui act administrativ de autoritate este cea care trebuie să răspundă, în mod direct, pentru legalitatea actului emis în exercitarea atribuţiunilor conferite, tot astfel, corelativ acestei obligaţii, acea structură administrativă are dreptul de a susţine în faţa instanţei legalitatea şi temeinicia măsurii luate, din moment ce acel act a generat raportul juridic litigios, ce opune funcţionarul public autorităţii care a dispus aplicarea sancţiunii disciplinare.

Cum, în speţă, sancţiunea „mustrare scrisă” a fost luată de şeful Poliţiei municipale, acesta este cel care trebuie să răspundă, în mod direct şi nemijlocit, de legalitatea dispoziţiei emise în regim de putere publică.

În lipsa autorităţii emitentă a actului contestat, instanţa nu era în drept să anuleze dispoziţia de sancţionare disciplinară.

Faptul că reclamantul nu a chemat în judecată pe emitentul actului administrativ contestat nu exonera instanţa, atâta timp cât ea s-a considerat legal investită cu soluţionarea cererii de anulare a dispoziţiei de sancţionare disciplinară, de obligaţia de a pune în discuţia părţilor, în condiţiile art. 161 din Legea nr. 554/2004, necesitatea de a se introduce în cauză autoritatea ce a luat măsura contestată.

Neasigurarea participării la procedura contencioasă a autorităţii implicate în aplicarea sancţiunii disciplinare echivalează cu o încălcare a dreptului acesteia de a se apăra şi implicit a dreptului la un proces echitabil.

Ca atare, constatând că soluţionarea litigiului s-a realizat fără asigurarea drepturilor procesuale recunoscute autorităţii emitentă a actului administrativ contestat, recursul pârâtului urmează a fi admis, în sensul casării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei în vederea rejudecării aceleiaşi instanţe, pentru a se pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a autorităţii emitente a actului contestat şi a se asigura dreptul la apărare al acesteia, urmând a se stabili dacă, în acest caz, sesizarea comisiei de disciplină şi hotărârea adoptată de aceasta, pot avea vreo semnificaţie, ori, urmare, pentru măsura luată de şeful funcţionarului public, măsură pe care acesta o putea aplica şi fără consultarea comisiei de disciplină.

Tags: funcţionar public

Funcţionar public. Decizie sancţiune disciplinară. Neindividualizarea „neglijenţelor” ce i se impută. Consecinţe

Sintagma folosită de organul administrativ în decizia de sancţionare privind „neglijenţa repetată în soluţionarea lucrărilor”, fără individualizarea acestora, a intervalului de timp când s-au consumat şi a motivelor pentru care s-au înlăturat apărările funcţionarului public, sunt de natură a conduce la nulitatea deciziei de sancţionare.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 370/CA din 10 iulie 2008
Prin sentinţa civilă nr. 141/CA din 12 mai 2008 a Tribunalului Vaslui s-a hotărât:
Admite acţiunea formulată de A.I. împotriva Inspectoratului Teritorial de Muncă Vaslui.
Desfiinţează decizia nr. 36 din 05 martie 2008 a inspectorului-şef al Inspectoratului Teritorial de Muncă Vaslui.
Tribunalul a reţinut în motivarea sentinţei următoarele:
Prin decizia nr. 36 din 5 martie 2008 a inspectorului-şef, este sancţionat A.I. cu mustrare scrisă pentru neglijenţă repetată în rezolvarea lucrărilor.
Din decizie nu rezultă despre ce abateri disciplinare este făcută menţiune. Din actele depuse rezultă cu mare probabilitate că au apărut discrepanţe între situaţia reală a lucrărilor efectuate de funcţionar şi cele raportate statistic, lunar. Prin notă explicativă funcţionarul arată că este vorba de o eroare de raportare: lucrarea care dura mai mult de o lună apare raportată pe toată durata efectuării, în timp ce finalizarea apar o singură dată.
Nu s-au produs dovezi de vinovăţie (neglijenţă sau intenţie) a funcţionarului, eroarea fiind de regulă exoneratoare de răspundere disciplinară. Această situaţie a fost avută în vedere la rapoartele de evaluare a performanţelor profesionale, dar la analiza ulterioară s-a considerat că există prezumţie de vinovăţie fără a se face verificări privind vinovăţia funcţionarului aflat în eroare de raportare statistică. În consecinţă sancţiunea disciplinară este nelegală pentru că nu s-au verificat apărările şi nu s-au înlăturat motivat.
Deoarece faptele presupuse nu întrunesc trăsăturile unor abateri disciplinare, urmează a se admite acţiunea şi a se dispune anularea deciziei.
Curtea a constatat recursul pârâtei ca fiind nefondat, pentru considerentele de mai jos.
Astfel, corect a reţinut instanţa de fond că decizia nr. 36 din 05 martie 2008 în litigiu nu cuprinde elementele a căror lipsă este sancţionată cu nulitatea absolută a actului administrativ de sancţionare, astfel cum se prevede expres în art. 268 alin. (2) Codul muncii, respectiv: „a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, b) precizarea prevederilor din statutul personal, regulamentul intern… care au fost încălcate …; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea…”.
Ori, art. 1 din decizia sus-menţionată prevede doar săvârşirea abaterilor disciplinare constând în „neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor”, fără a se individualiza concret în ce au constat aceste neglijenţe, perioada de timp când au fost săvârşite, explicaţiile oferite de angajat în cadrul procedurii prealabile şi motivul înlăturării lor, omisiuni ce conduc la nulitatea actului.
Abia prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta-recurentă face cunoscute „neglijenţele” comise de intimat, constând în erori de raportare, pentru care i-a luat notă explicativă intimatului „la data de 14 februarie 2008”, pentru activitatea prestată de acesta în anul 2007.
Numai că aceeaşi activitate (a anului 2007), fusese deja apreciată de angajator ca fiind corespunzătoare, din moment ce i-a acordat calificativul „foarte bine” pentru acelaşi interval de timp, situaţie în care cenzura efectuată de angajator se vădeşte a fi şi contradictorie în raport cu activitatea intimatului.

Tags: funcţionar public

Funcţionar public. Sancţiune disciplinară constând în trecerea într-o funcţie inferioară pe o perioadă de un an, cu diminuarea salariului, dispusă prin două decizii consecutive. Lipsa menţiunilor prevăzute de art. 268 alin. 2 C. muncii. Consecinţe

Nu se poate reţine faptul că angajatorul ar fi emis două decizii de sancţionare pentru aceeaşi faptă, atât timp cât prima dispune trecerea reclamantului într-o funcţie inferioară, iar cea de-a doua procedează în fapt la individualizarea funcţiei publice inferioare, în baza aceluiaşi temei de drept.
Dispoziţiile de sancţionare sunt însă nelegale, întrucât nu respectă condiţiile de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 268 alin. 2 C. muncii şi, de asemenea, nefondate, în fapt culpa privind sustragerea unor sume de bani din trezorerie fiind stabilită de organele de urmărire penală, în sarcina exclusivă a unei angajate aflate în subordinea reclamantului, fără legătură cu activitatea desfăşurată de aceasta.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 211/CA din 7 aprilie 2008
Prin sentinţa civilă nr. 589/E din 21 martie 2007, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată de contestatorul B.F.-A., în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi, a anulat deciziile nr. 40 din 2 februarie 2006 şi nr. 44 din 3 februarie 2006 emise de intimată, a dispus repunerea reclamantului în situaţia anterioară emiterii deciziilor sus-menţionate, prin reintegrarea acestuia în funcţia de conducere de şef serviciu la Serviciul verificarea şi decontarea cheltuielilor publice la Administraţia Finanţelor Publice Paşcani, cu plata drepturilor băneşti de care a fost lipsit, obligând intimata să plătească contestatorului suma de 1.900 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut instanţa de fond că, prin Decizia nr. 40 din 2 februarie 2006, s-a dispus sancţionarea disciplinară a reclamantului cu trecerea într-o funcţie publică inferioară pe o perioadă de până la 1 an, cu diminuarea corespunzătoare a salariului, pentru săvârşirea abaterilor prevăzute de art. 65 alin. 2 lit. j) cu trimitere la art. 42 din Legea nr. 188/1999.
Potrivit art. 65 alin. 2 lit. j) din Legea nr. 188/1999: „Constituie abatere disciplinară următoarele fapte: j) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici”. Totodată, art. 42 din aceeaşi lege prevede că: „(1) Funcţionarii publici au obligaţia să îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici. (2) Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor. (3) Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi civică prevăzute de lege”.
Pentru aceleaşi abateri disciplinare intimata emite a doua zi o nouă decizie, cu nr. 44 din 3 februarie 2006, prin care stabileşte aceeaşi sancţiune în sarcina contestatorului.
Deciziile sunt, prin urmare, nelegale, nefiind permisă emiterea a două decizii de sancţionare pentru aceeaşi faptă.
Mai mult decât atât, în cea de a doua decizie nu este prevăzut termenul în care sancţiunea poate fi contestată şi instanţa la care se poate face, fapt care atrage nulitatea absolută a deciziei în conformitate cu dispoziţiile art. 268 alin. 2 C. muncii, acesta fiind aplicabil în lipsa unor prevederi specifice în Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici.
Tot astfel, în decizia nr. 40 din 2 februarie 2006 nu se arată prevederile din statutul de personal sau din regulamentul intern au fost încălcate, ceea ce atrage de asemenea sancţiunea nulităţii absolute a deciziei în temeiul art. 268 alin. 2 C. muncii. Menţiunea că, potrivit fişei postului, contestatorul „avea obligaţia să organizeze şi să coordoneze activitatea de trezorerie din cadrul A.F.P.M. a municipiului Paşcani în conformitate cu instrucţiunile elaborate în acest scop şi să prezinte măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii” nu este de natură să îndeplinească cerinţa impusă de art. 268 alin. 2 lit. b) din Codul muncii; aceste menţiuni sunt generale, nefiind precizate care anume prevederi din fişa postului, statutul de personal sau regulamentul inter au fost încălcate de contestator.
Prin decizia nr. 456/C.A. din 17 septembrie 2007, Curtea de Apel Iaşi a procedat la admiterea recursului promovat de pârâta D.G.F.P. Iaşi, cu consecinţa casării sentinţei civile nr. 589/E din 21 martie 2007 a Tribunalului Iaşi şi reţinerea cauzei în vederea rejudecării pe fond, pentru completarea probatoriului de natură a stabili raportul de cauzalitate dintre activitatea intimatului şi delapidarea săvârşită de M.E.
Cu ocazia rejudecării, la dosarul cauzei a fost suplimentat probatoriul cu înscrisuri, constând în actele de urmărire penală a numitei M.E., finalizată prin decizia nr. 823 din 22 noiembrie 2007, pronunţată în dosarul nr. 784/866/2006 al Curţii de Apel Iaşi şi răspunsul expertei A.M. la obiecţiunile formulate de D.G.F.P. Iaşi, obiecţiuni respinse de instanţa de fond, deşi cercetarea lor era de natură a lămuri pricina.
Prin nota de susţineri depusă în cauză, reclamantul invocă excepţia de nulitate absolută a deciziilor în litigiu, întrucât i-a fost aplicată o sancţiune nelegală, din moment ce a fost trecut disciplinar într-o funcţie de execuţie (consilier clasa I, grad profesional superior), deşi era şef serviciu, astfel încât nu putea opera decât o eventuală retrogradare a sa într-o funcţie de conducere imediat inferioară, respectiv cea de şef birou, conform organigramei unităţii.
De asemeni, pârâta a procedat la emiterea de două decizii de sancţionare, în loc de una, pentru aceeaşi faptă, în condiţiile în care forma acestora încalcă prevederile art. 35 alin. (2) din H.G. nr. 1210/2003 privind organizarea Comisiilor de disciplină, întrucât descriu eronat situaţia de fapt, făcând trimitere la procesul verbal de audit, în loc să însereze propriile constatări şi nu prevăd temeiul de drept al sancţiunii aplicate.
Verificând prioritar această excepţie dirimantă, reţinută şi de instanţa de fond, Curtea reţine următoarele:
Astfel, este reală susţinerea pârâtei-recurente potrivit căreia în cauză nu a emis două decizii de sancţionare pentru aceeaşi faptă, din moment ce prin decizia nr. 40 din 2 februarie 2006 se procedează la sancţionarea reclamantului cu „trecerea într-o funcţie publică inferioară pe o perioadă de un an, cu diminuarea corespunzătoare a salariului” în conformitate cu dispoziţiile art. 65 alin. (3) lit. d) pentru baterile prevăzute de art. 65 alin. (2) lit. j) cu trimitere la art. 42 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, iar prin decizia nr. 44 din 3 februarie 2006, emisă „având în vedere prevederile art. 1 şi 2 din decizia nr. 40 din 2 februarie 2006” se procedează în fapt la individualizarea „funcţiei publice inferioare”, respectiv cea de „execuţie de consilier clasa I, grad profesional superior, treapta de salarizare 2 în cadrul aceluiaşi serviciu”, în baza aceluiaşi temei de drept.
Printre motivele sale de recurs pârâta nu contestă însă omiterea din conţinutul deciziei de sancţionare nr. 40 din 2 februarie 2006, a menţiunilor obligatorii conform art. 268 alin. 2 din Codul muncii pentru astfel de decizii, – respectiv dispoziţiile legale din regulamentul de ordine interioară pretins încălcate de angajat -, făcând referiri asupra fondului cauzei.
Şi sub acest din urmă aspect însă sancţiunea se vădeşte a fi nefondată, atât raportul de expertiză întocmit de expert A.M., cât şi instanţa penală prin sentinţa nr. 1966 din 4 decembrie 2006 a Judecătoriei Iaşi privind pe inculpata M.E., reţinând culpa exclusivă a acesteia din urmă pentru sustragerea din tezaurul Trezoreriei Paşcani 4 a unei importante sume de bani – 149.000 Ron -, facilitată de denominarea monedei naţionale, fără legătură cu activitatea desfăşurată de reclamant.
Din contră, raportul de expertiză atestă faptul că „legiuitorul nu a elaborat şi o soluţie pentru situaţiile nou create” de denominarea sus-menţionată, respectiv „a creşterii numărului de fracţii, şi implicit a masei monetare mari puse la dispoziţia casierilor …, generată de existenţa în circulaţie a celor două tipuri de monedă: cea veche şi cea nouă”, facilitând astfel activitatea infracţională a casierei M.E., în condiţiile în care „obligaţia de a urmări, preîntâmpina şi limita formarea pachetelor incomplete şi a fracţiilor, nu este prevăzută în fişa postului ca de altfel în nici una din prevederile normelor bancare, întrucât aceasta nu putea fi preîntâmpinată şi limitată”.
Faţă de cele de mai sus, Curtea a dispus ca, după casarea cu reţinere, să se procedeze la admiterea acţiunii reclamantului B.F.A., cu consecinţa anulării deciziilor pârâtei D.G.F.P. a Judeţului Iaşi nr. 40 din 2 februarie 2006 şi respectiv nr. 44 din 3 februarie 3006 şi a repunerii reclamantului în situaţia anterioară emiterii acestor decizii, în sensul repunerii în funcţia de conducere anterioară şi a plăţii drepturilor băneşti de care a fost lipsit.

Tags: funcţionar public

Funcţionar public. Decizie privind desemnarea persoanelor cărora urma să li se acorde prime salariale. Evaluarea performanţelor funcţionarilor publici, ca atribut al colectivului cu funcţie de conducere. Competenţa instanţei de contencios administrativ

Competenţa instanţei de contencios administrativ în cenzurarea modului de apreciere a performanţelor funcţionarilor publici, exercitat de colectivul cu funcţie de conducere al penitenciarului, se circumscrie doar în privinţa verificării respectării procedurilor consacrate şi a existenţei unei motivări pertinente, de natură a elimina eventuala exercitare abuzivă a dreptului de dispoziţie.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr.27/C.A. din 21.01.2008
Prin sentinţa civilă nr.1808/E din 14 septembrie 2007, Tribunalul Iaşi, respingând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Penitenciarului I., a respins acţiunea formulată de reclamantul S.D. în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul I.; acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul V.M., în calitatea sa de director al Penitenciarului I., respingându-se ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a chemat în judecată pe pârâţi, pentru ca prin hotărâre să se dispună anularea deciziei prin care a fost tăiat de la dreptul la primă, prevăzut de art.34 din Legea nr.293/2004 şi că această măsură a fost luată potrivit prevederilor anexei 6 la Ordinul ministrului justiţiei nr.2498/C/1999.
S-a mai reţinut că, din fişa de evaluare pe anul 2006, rezultă că reclamantul nu a primit punctaj maxim la nici unul din indicatorii de performanţă profesională înseraţi în cuprinsul acestui act şi că, din aceeaşi fişă, mai rezultă că reclamantul acţionează în situaţii deosebite fără a evalua cauzele, astfel că nu se poate susţine că funcţionarul public şi-a îndeplinit în mod exemplar atribuţiile de serviciu, fapt ce a îndreptăţit Consiliul de conducere al Penitenciarului I. să nu-i acorde prima în cuantum de 400 lei, considerente pentru care acţiunea a fost respinsă, inclusiv solicitarea de a se obliga pârâţii la plata de daune.
Curtea a constatat că cererea de recurs a reclamantului este nefondată, sens în care a reţinut următoarele:
În mod justificat prima instanţă a primit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului V.M., chemat în judecată în calitatea sa de director al instituţiei publice cu care reclamantul se află în raporturi de serviciu, întrucât desemnarea persoanelor cărora urma să li se acorde prime, pentru activitatea desfăşurată în anul 2006, nu s-a făcut prin actul exclusiv al pârâtului, ci a fost urmarea discutării propunerilor într-un cadru lărgit, astfel că, indiferent dacă acel organism purta denumirea de „consiliu de conducere”, sau era format din cadrele de conducere ale Penitenciarului, hotărârea este una colectivă, răspunderea conducătorului unităţii neputându-se disocia, în acest caz, de răspunderea organismului ce a luat decizia colectivă, pentru care pârâtul nu poartă o răspundere individuală.
În cauză este necontestat faptul că reclamantul–recurent S.D. este funcţionar public civil cu statut special şi că regimul său juridic este guvernat de Legea nr.293/2004.
În conformitate cu dispoziţiile art.34 lit.a) din actul normativ citat, funcţionarii publici din sistemul administraţiei penitenciare au dreptul, printre altele, ca, pe lângă salariul de bază, să primească prime, condiţiile de acordare a acestora fiind stabilite prin norme departamentale, art.79 din Legea nr.293/2004 prevăzând în mod expres că, până la adoptarea unei noi reglementări de salarizare, rămân aplicabile în continuare dispoziţiile legale referitoare la salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională.
Faptul că, până la data adoptării măsurii administrative contestate, puterea legiuitoare nu a adoptat reglementările la care face referire art.79 din Legea nr.293/2004, nu poate fi imputat pârâţilor, care nu au dreptul la iniţiativă legislativă, în condiţiile în care vechea reglementare nu conţinea norme discriminatorii sau contrare legii, dreptul la prime şi premii păstrându-se ca un drept suplimentar şi nu ca un drept imperativ pentru angajator.
Ca atare, în lipsa unui nou cadru normativ, în mod justificat prima instanţă s-a raportat la prevederile Ordinului nr.2498/C/1999, emis de ministrul justiţiei, care reglementau, prin anexa nr.6, modul de aplicare a unor articole din Legea nr.138/1999.
Ori, metodologia de aplicare a art.28 nu conţine elemente de nelegalitate, prin faptul că impune ca acordarea premiilor să se facă în raport de anumite criterii de performanţă, respectiv obţinerea de rezultate ori realizări excepţionale sau remarcabile pentru că şi permite celor chemaţi să dispună să nu acorde premiile constituite prin aplicarea unei cote de 5% asupra fondului de salarii persoanelor care au fost sancţionate disciplinar, precum şi celor care au avut rezultate slabe în activitate, în perioada la care se referă premierea, corelaţia dintre muncă şi remuneraţie acesteia dovedindu-se a fi una corectă şi legală.
Prin urmare, era atributul colectivului cu funcţie de conducere din cadrul Penitenciarului I. de a aprecia performanţele funcţionarilor publici şi a decide dacă acestea pot fi considerate „rezultate excepţionale” sau „realizări remarcabile”, care să justifice acordarea premiilor evocate.
Această evaluare nu poate face obiectul controlului instanţelor judecătoreşti, decât sub aspectul verificării respectării procedurilor consacrate şi a verificării existenţei unei motivări pertinente, care să prevină şi să elimine eventuala exercitare abuzivă a dreptului la dispoziţie.
Ori, în cazul reclamantului–recurent, nu se poate vorbi nici de „rezultate excepţionale” şi nici de „realizări remarcabile”, atâta timp cât din caracterizarea dată Penitenciarului I., la solicitarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, rezultă că acesta a fost sancţionat disciplinar în anii 1998, 1999, 2001, 2003, 2005, iar în anul 2001 a fost cercetat de parchetul militar pentru săvârşirea infracţiunii de lovire, scoaterea de sub urmărire penală făcându-se prin aplicarea unei sancţiuni administrative şi nu prin constatarea inexistenţei faptelor.
Chiar dacă nu s-ar dat nici o eficienţă juridică, în cauza de faţă, faptul că Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi l-a cercetat pe reclamantul–recurent, în dosarul nr.815/P/2006, pentru comiterea infracţiunii de purtare abuzivă, Curtea constată că în mod justificat a reţinut prima instanţă că simplul fapt al acordării calificativului „Foarte bine”, în anul 2006, nu înseamnă că funcţionarul public a înregistrat rezultate excepţionale sau realizări remarcabile.
Semnând fără obiecţiuni fişa de evaluare, ce i s-a întocmit de către şeful de birou, aprobată de directorul adjunct al Penitenciarului I., reclamantul–recurent a fost de acord cu constatarea că el „a respectat atribuţiile stabilite prin fişa postului”, dar numai „în mare parte”, menţiune din care nu se poate trage o altă concluzie decât aceea că au existat şi situaţii în care acele atribuţiuni nu au fost îndeplinite la nivelul exigenţelor şi mai ales că „acţionează fără a evalua cauzele”, că ţinuta sa nu este întotdeauna cea corectă şi că nivelul de comunicare cu persoanele cu care vine în contact nu este în toate situaţiile eficient , deficienţe care justifică pe deplin neîncadrarea activităţii recurentului în categoria celor cu rezultate excepţionale sau realizări remarcabile, care să oblige conducerea instituţiei publice să-l stimuleze prin acordarea de premii şi prime.
Ca atare, constatând că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală şi că, chiar în condiţiile acordării calificativului „Foarte bine”, pârâtul este în drept să ţină cont, la acordarea premiilor, de minusurile necontestate din activitatea funcţionarului public, Curtea, în temeiul art.312 C.proc.civ., va respinge recursul promovat de către reclamant.

Tags: funcţionar public

Funcţionar public. Drepturi salariale stabilite prin acord/contract colectiv de muncă neopozabil angajatorului. Consecinţe

Acordul/contractul colectiv de muncă încheiat între autoritatea administrativă angajatoare în raport cu reclamanţii funcţionari publici, şi personalul cu contract de muncă, nu îşi poate extinde efectele în privinţa funcţionarilor publici, în condiţiile în care drepturile salariale cuvenite nu se regăsesc în legislaţia ce guvernează raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici reclamanţi.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr.29/C.A. din 21.01.2008
Prin sentinţa civilă 1230/E/6.07.2007 a Tribunalului Iaşi a fost respinsă cererea reclamantei C.P., în contradictor cu pârâţii Preşedintele Consiliului Judeţean şi Consiliul Judeţean Iaşi, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă totodată cererea reclamantei de acordare a tuturor drepturilor speciale aprobate prin Acordul/Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul Consiliului Judeţean Iaşi, începând cu luna ianuarie 2007, conform H.C.S. 276/8.12.2006 şi repunerea în drepturi privind sporul de dispozitiv acordat până la finele anului 2006, formulată în contradictor cu pârâta D.J.E.P.-Iaşi.
A reţinut instanţa de fond:
Potrivit adeverinţei nr.3078/17.04.2007 emisă de Consiliul Judeţean Iaşi şi dispoziţiei nr.240/16.03.2005 a aceleiaşi autorităţi a administraţiei publice, reclamanta C.P., având calitatea de funcţionar public, a fost transferată în interesul serviciului, începând cu data de 1.04.2005, din aparatul propriu al Consiliului Judeţean Iaşi în cadrul D.J.E.P.-Iaşi.
În conformitate cu prevederile art.6 alin.3 din O.G. nr.84/ 2001, serviciile publice comunitare judeţene funcţionează ca instituţii publice de interes judeţean cu personalitate juridică.
În consecinţă, D.J.E.P.-Iaşi are personalitate juridică, având calitatea de angajator în raporturile de serviciu stabilite cu reclamanta, fapt confirmat de reprezentantul reclamantei în şedinţa publică din 27.04.2007, când a precizat că pârâţii Consiliul Judeţean Iaşi şi Preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi au fost chemaţi în judecată avându-se în vedere calitatea lor de ordonatori de credite, iar D.J.E.P.-Iaşi, în calitate de angajator.
Deoarece, în cadrul raporturilor de serviciu, răspunderea pentru neplata drepturilor salariale către angajaţi, aparţine doar angajatorului, instanţa, reţinând că pârâţii Consiliului Judeţean Iaşi şi Preşedintele Consiliului au calitatea de ordonatori de credite, nu de angajatori, urmează a respinge cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte fondul litigiului, instanţa reţine că, potrivit prevederilor art.78 alin. 3 din Legea nr.188/1999 (art.90 al. 3 în forma actuală a legii), funcţionarul public transferat în interesul serviciului are dreptul la o îndemnizaţie egală cu salariul net calculat la nivelul salariului din luna anterioară celei în care se transferă, plata drepturilor salariale urmând a fi suportată de autoritatea sau instituţia publică la care se face transferul .
Hotărârea Consiliului Judeţean Iaşi nr.276/8.12.2006 prin care s-a aprobat Actul Adiţional nr.11778/21.11.2006 la Acordul/contractul colectiv de muncă nr.218/ 25.11.2005 act adiţional prin care s-au stabilit drepturile salariale speciale solicitate de reclamantă, este ulterioară datei transferului în interesul serviciului al reclamantei de la Consiliul Judeţean Iaşi la Direcţia Judeţeană de Evidenţă a Persoanelor Iaşi, după cum ulterioare sunt atât Actul Adiţional, cât şi Acordul/Contractul colectiv de muncă menţionate anterior.
Verificând conţinutul Actului Adiţional nr.11778/21.11.2006 şi Acordului/contractului colectiv de muncă nr.218/ 25.11.2005, instanţa a constatat că acestea au fost încheiate, în baza dispoziţiilor art.61 alin. 1 din Legea nr.188/ 1999, între Consiliul Judeţean Iaşi şi Sindicatul Salariaţilor din Consiliul Judeţean Iaşi, D.J.E.P.-Iaşi nefiind parte semnatară a acestor acorduri.
Pentru acest motiv, măsurile convenite în cuprinsul acordurilor respective nu sunt opozabile D.J.E.P. Iaşi, această instituţie neputând fi obligată la respectarea lor.
Pentru a beneficia de drepturile prevăzute în actele amintite mai sus, se impune ca sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici din cadrul D.J.E.P.-Iaşi, să încheie acorduri referitoare la respectivele drepturi şi cu această instituţie publică.
Având în vedere că reclamanta nu a beneficiat de plata drepturilor speciale prevăzute în Actul Adiţional nr.11778/2006 în luna anterioară transferului său în interesul serviciului (adeverinţa nr.703/ 21.06.2007 a D.J.E.P.-Iaşi), acest act fiind ulterior momentului realizării transferului, pentru a avea dreptul la plata în continuare a sporurilor respective şi după data transferului potrivit art.78 alin. 3 din Legea nr.188/ 1999 (în prezent art.90 al. 3) şi că angajatorul său, respectiv D.J.E.P.-Iaşi, singurul obligat la plata sumelor reprezentând drepturi salariale, nu este parte a acordurilor invocate ca fundament al acordării drepturilor speciale solicitate, instanţa a respins cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu acest din urmă pârât ca nefondată.
Curtea a constatat recursul declarat ca fiind nefondat, pentru considerentele de mai jos.
Astfel, este de necontestat în speţă faptul că reclamanta se află într-un raport de serviciu cu intimata D.J.E.P. Iaşi, guvernat de dispoziţiile Legii nr.188/1999 a funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare, care în art.31 al.(3) prevede expres că „Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici”, salariul fiind compus din: „salariul de bază; b) sporul pentru vechimea în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare” (art.31 al.(1) din aceeaşi lege).
Ori, în cauză recurenta invocă drept temei al drepturilor salariale Acordul/Contractul colectiv de muncă încheiat între Preşedintele Consiliului Judeţean Iaşi ca angajator şi Sindicatul Salariaţilor din Consiliul Judeţean Iaşi, alcătuit din aparatul propriu de specialitate al Consiliului Judeţean Iaşi şi persoanele angajate pe bază de contract individual de muncă, deşi potrivit dispoziţiilor art.1 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, o astfel de convenţie se încheie „între patron sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă”.
Noţiunea de „patron” definită de aceeaşi lege (al.(2) al art.1) exclude aşadar posibilitatea perfectării de contracte colective de muncă între „administraţia publică locală, prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale” prevăzută de art.1 al.(1) din Legea nr.188/1999 şi funcţionarii publici, art.2 din acest act normativ definind „funcţia publică” ca fiind „ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, Stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome”, atribuţii şi responsabilităţi general valabile la nivelul întregii ţări, de la care subiecţii raportului juridic de funcţie nu pot deroga pe cale contractuală.
În acest sens, art.110 din legea funcţionarilor publici prevede expres că şi în ce îi priveşte pe funcţionarii publici cu statut special (din structurile Parlamentului, Administraţiei Preşedinţiale, Consiliului Legislativ, etc.) autorităţile respective „au obligaţia de a armoniza statutele speciale cu prevederile prezentei legi, cu consultarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici”, drepturile şi responsabilităţile acestora fiind aşadar expres prevăzute prin norme legale, iar nu contractuale.
Cât priveşte trimiterea reclamantei la dispoziţiile cuprinse în Codul muncii, Curtea constată că prevederile art.117 din Legea 118/1999 prevăd că dispoziţiile legii speciale „se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative ori penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice”, aşa încât, atât timp cât funcţionarilor publici li se prevede expres prin legea specială regimul legal de salarizare, rezultă că regimul juridic al funcţiei publice nu se poate completa cu prevederile specifice contractuale în materia salarizării, existente în Codul muncii şi Legea 130/1996 a contractului colectiv de muncă.
În atari condiţii, Curtea reţine că prevederile contractului colectiv de muncă nr.218/25.11.2005, respectiv a actului adiţional nr.11778/21.11.2006, chiar dacă fac referire şi la „toţi funcţionarii publici” din aparatul propriu al Consiliului Judeţean Iaşi, în realitate sunt aplicabile doar persoanelor „angajate pe bază de contract de muncă”, ce intră într-adevăr sub incidenţa dispoziţiilor Codului muncii şi a Legii 130/1996.
În acest sens este exprimat de altfel şi punctul de vedere al Consiliului Judeţean Iaşi –D.O.R.U.I.–Serviciul organizare şi resurse umane în adresa cu nr.662/22.01.2007 expediată D.J.E.P. Iaşi, respectiv că fondurile asigurate prin bugetul Consiliului Judeţean Iaşi sunt în măsură a asigura doar drepturile salariale constând în „salariul de încadrare, indemnizaţia de conducere, salariul de merit, sporul de vechime, sporul pentru titlul ştiinţific de doctor, sporul pentru condiţii vătămătoare”, acestea găsindu-şi izvorul în prevederile legale aplicabile instituţiei angajatoare pârâte, pentru celelalte drepturi salariale evocate în Hotărârea 276/2006, urmând ca angajatoarea „să-şi asigure venituri acoperitoare din surse proprii”.

Tags: funcţionar public

Litigiu privind functionarii publici

Dosar nr. 1686/89/2009
TRIBUNALUL VASLUI
SECŢIA CIVILĂ
SENTINŢA CIVILĂ Nr. 289/CA
Şedinţa publică de la 07 Decembrie 2009
Instanţa constituită din:
PREŞEDINTE IOLANDA-MIHAELA PASCARU
Grefier RALUCA EHOR

Pe rol soluţionarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul E G, domiciliat în…, în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE VASLUI, având ca obiect litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999).

La apelul nominal făcut în şedinţă publică au lipsit părţile.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează următoarele: cauza se află la al patrulea termen de judecată; procedura de citare este legal îndeplinită; la data de 04.12.2009 prin serviciul registratură pârâţii au depus înscrisurile solicitate; se solicită judecarea cauzei în lipsă.

S-au verificat actele şi lucrările dosarului, după care, instanţa, din oficiu, în baza art. 163 Cod procedură civilă, invocă excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 38/CA/09.02.2009 a Tribunalului Vaslui cu privire la drepturile salariale din perioada 2004-26.10.2009 şi reţine cauza spre soluţionare cu privire la excepţia invocată, la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice invocată de pârâţi prin întâmpinare, şi pe fondul cauzei.

INSTANŢA

Asupra cauzei de faţă constată următoarele

Prin cererea înregistrată sub nr. 1686/89/2009, reclamantul E G a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vaslui solicitând obligarea părţilor la plata sumelor de bani reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, sume actualizate cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective, pentru anii 2004, 2005, 2006, 2007, 2008 şi 2009 până la data pronunţării hotărârii.

În motivarea cererii, reclamantul arată că este funcţionar public în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Vaslui din anul 2000 şi în conformitate cu prevederile art.31 alin.1 lit. c şi d din legea nr. 188/1999, republicată, funcţionarul public are dreptul la un salariu compus din : salariul de bază, sporul de vechime, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Până la republicarea legii nr. 188/1999 din anul 2007, când legii i s-a dat o nouă numerotare, suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare erau prevăzute la art. 29 alin. 1 lit. c şi d din lege, care, prin art. 44 din OUG 92/2004 au fost suspendate până la data de 31.12.2006. Deşi în conformitate cu cap. XIII din Legea nr. 251/2006 prevederile art. 29 alin. 1 lit. c şi d din Legea nr. 188/1999 au reintrat în vigoare la data de 01.01.2007, Direcţia generală a Finanţelor Publice Vaslui refuză acordarea acestor drepturi lună de lună. Susţine reclamantul că suspendarea aplicării prevederilor legale care recunosc dreptul la suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare al funcţionarilor publici nu echivalează cu stingerea acestui drept , ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul sau până la data de 31.12.2006, prin art. 44 din OUG nr. 92/2004. de asemeni, dreptul la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare constituie un drept de remunerare a muncii care face parte din conţinutul complex al dreptului fundamental la muncă.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1 alin. 4 şi art.15 alin. 2 din Constituţia României şi ale Legii nr. 188/1999 cu modificările şi completările ulterioare.

În susţinerea cererii, reclamantul a depus înscrisuri, respectiv: adeverinţă din care rezultă calitate de funcţionar public, cerere către DGFP Vaslui de acordare a suplimentului postului şi suplimentului corespunzător treptei de salarizare; practică judiciară.

Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată.

Legal citaţi, pârâţii au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, motivat de faptul că acesta este ordonator principal de credite şi reclamantul nu are raporturi de muncă directe cu ministerul. Totodată, au solicitat suspendarea cauzei în temeiul prevederilor art. 244 alin. 1 Cod procedură civilă, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a fost sesizată pentru pronunţarea unei decizii de unificare a practicii judiciare în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin. 1 lit. c şi d din Legea nr. 188/1999 şi art. 1 alin. 1 din OG 6/2007. Pe fondul cauzei pârâţii au solicita respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată.

La termenul din data de 7 decembrie 2009, din oficiu, în baza art. 163 Cod procedură civilă, instanţa a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 38/CA/09.02.2009 a Tribunalului Vaslui cu privire la drepturile salariale din perioada 2004-26.10.2009.

În cauză a fost administrată proba cu acte.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa constată că:

În temeiul art. 137 Cod procedură civilă se vor analiza prioritar în următoarea succesiune excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pârâtului Ministerul Finanţelor publice.

Sentinţa 38/CA/2009 a Tribunalului Vaslui, irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia 555/CA/26.10.2009 a Curţii de Apel Iaşi, prin care a fost respinsă acţiunea formulată de Sindicatul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant legal şi al reclamantului E G are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză pentru drepturile salariale solicitate pentru perioada 2004 – 26.10. 2009.

Între cele două cauze există triplă identitate de părţi, de obiect-suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare pentru perioada 2004 – 26.10.2009 şi de cauză-legea 188/1999.

În consecinţă sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 1201 Cod civil pentru a fi admisă excepţia invocată din oficiu cu privire la autoritatea de lucru judecat .

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice va fi respinsă pentru că acesta deşi nu are raporturi de serviciu cu reclamanta, în calitate de ordonator principal de credite îi revine obligaţia alocării resurselor pentru asigurarea executării sentinţei în eventualitatea admiterii acţiunii. În virtutea acestei obligaţii se apreciază că pârâtul are calitate procesuală pasivă.

Pe fond instanţa constată că drepturile solicitate de către reclamant sunt reglementate de dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, conform cărora „pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului si suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Potrivit prevederilor art. 31 al.3 din Legea nr. 188/1999 se statuează că salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind sistemul unic de salarizare al funcţionarilor publici, al cărui proiect cade în sarcina Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, potrivit art.22 alin.1 lit. e din aceeaşi lege.

Pentru aplicarea art. 31 din Legea nr.188/1999 tocmai pentru a fi stabilit cuantumul drepturilor salariale invocate, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici a elaborat un proiect de act normativ privind salarizarea funcţionarilor publici, proiect care instituia mecanismul de stabilire a salariului funcţionarilor publici, compus din cinci componente: salariul de bază, suplimentul postului, sporul de vechime, suplimentul corespunzător treptei de salarizare, alte prime şi sporuri.

Acest proiect de act normativ nu a fost promovat până în prezent, astfel că nu există baza legală pentru calcularea (cuantificarea) şi acordarea suplimentului postului şi a suplimentului treptei de salarizare.

Cele două drepturi salariale care formează obiectul prezentei cauze nu au fost cuantificate nici prin prevederile OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor de salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unic de salarizare si alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007.

Instanţa reţine că pentru a fi posibilă cuantificarea (calcularea) suplimentului postului şi a suplimentului gradului, ca părţi componente ale salariului funcţionarilor publici este necesară existenţa unor dispoziţii date în aplicarea (executarea) art. 29 alin. (1) lit. c) şi d), devenit 31, din Legea nr. 188/1999, atribuţie ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forţă juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea prevederilor respective din Legea nr. 188/1999.

Cum nici în cuprinsul O.G. nr.6/2007 nu sunt reglementate şi definite cele două sporuri, nestabilindu-se nici un coeficient pentru acordarea acestora, drepturile pretinse de reclamant nu pot fi acordate. Eventuala stabilire la nivelul procentului de 25% pentru fiecare drept de către instanţă ar fi arbitrară şi fără suport legal, instanţa depăşindu-şi, astfel, atribuţiile şi funcţiunea instituită prin Legile nr.303 şi 304/2004 şi C.pr.civ, aceea de aplicare a legii în cazul de speţă. Practic instanţa ar legifera în locul legiuitorului şi în favoarea funcţionarilor reclamanţi prin obligarea pârâtei la plata contravalorii celor 2 suplimente .

În plus, este evident, în concordanţă cu prevederile art. 31 al.3 din Legea nr. 188/1999 – cuantumul acestor drepturi nu poate fi stabilit decât prin lege.

Prin admiterea prezentei cereri de chemare în judecata s-ar nesocoti şi decizia nr. 820/ 2008 a Curţii Constituţionale în cuprinsul căreia se învederează expres că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe considerentul că ar fi discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale jurisprudenţială sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Astfel, instanţele judecătoreşti nu au posibilitatea de a acorda un spor salarial al cărui cuantum nu a fost determinat de autorităţile competente.

Rezultă aşadar, că atât timp cât vocaţia reclamanţilor la primirea sporurilor din litigiu, nu a fost materializată prin identificarea cuantumului dreptului salarial respectiv, de administraţia competentă identificată de legiuitor, în condiţiile în care ordonatorului principal de credite nu-i fuseseră acordate sumele corespunzătoare acordării vreunui drept salarial reprezentând un astfel de spor, reclamantul nu dispune de vreun drept salarial „recunoscut prin lege”, în sensul art. 1 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, la plata căruia angajatorul pârât să poată fi obligat de instanţa de contencios administrativ, în actualul cadru legislativ.

În cauză nu se poate invoca nici încălcarea dispoziţiilor art.1 din Protocolul Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale pentru că cele două sporuri solicitate de reclamant nu constituie un bun în înţelesul art.1 din Protocol, neavând caracterul unei creanţe certe, lichide si exigibile.

Pronunţarea unor sentinţe prin care s-au acordat asemenea drepturi în cauze similare nu reprezintă o justificare pentru admiterea prezentei acţiuni pentru că practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept în sistemul român de drept.

În şedinţa din 21 septembrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a soluţionat recursul în interesul legii promovat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie si prin decizia nr. 20/2009 s-a stabilit că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. 1 lit. „c” şi „d” din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe calea judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Deşi această decizie nu a fost publicată în Monitorul Oficial pentru a fi obligatorie se va lua în considerare această soluţie ce tinde la unificarea practicii.

Faţă de cele expuse, acţiunea formulată de către reclamant va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 38/CA/2009 a Tribunalului Vaslui.

Respinge acţiunea formulată de reclamantul E G, domiciliat în…, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vaslui şi Ministerul Finanţelor Publice având ca obiect drepturi salariale pentru perioada 2004-26.10.2009 întrucât este autoritate de lucru judecat a sentinţei 38/CA/2009 a Tribunalului Vaslui.

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.

Respinge acţiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vaslui şi Ministerul Finanţelor Publice având ca obiect drepturi salariale începând cu 27 octombrie 2009 ca neîntemeiată.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică de la 07 Decembrie 2009.

Tags: autoritate de lucru judecat, funcţionar public, Legea nr. 188/1999, OG nr.6/2007, treapta de salarizare

Functionar public din sistemul administratiei penitenciarelor. Compensarea chiriei lunare

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 302/CA (24.11.2008)
Autor: Tribunalul Vaslui
Domenii asociate: chirii

Prin decizia de imputare nr. M25/128 din 01.07.2008 directorul Penitenciarului Vaslui a imputat în sarcina contestatorului Doroftei Ioan suma de 1121 lei reprezentând contravaloarea chiriei pentru perioada 09.02.2008-29.02.2008 si luna martie 2008.

Potrivit dispozitiilor art.38 alin.1, litera a din legea nr.293/2004, functionarul public din sistemul administratiei penitenciare, transferat în interesul serviciului în alta localitate decât cea în care îsi are domiciliul beneficiaza de locuinta pentru serviciu, daca nu detine nici el, nici sotia/sotul în proprietate personala o locuinta în localitatea în care se transfera;pâna la asigurarea locuintei de serviciu, beneficiaza de compensarea lunara a chiriei, în cuantum de pâna la 50% din venitul realizat, dar nu mai mult decât chiria prevazuta în contractul de închiriere, încheiat în conditiile legii.

Prin OUG nr.4/2008 s-au modificat prevederile art.38,privind acordarea compensatiei , astfel ca potrivit alin.6 al art.38, nu se acorda compensatia lunara pentru chirie în situatia în care contractul de închiriere a fost încheiat cu rudele de pâna la gradul II inclusiv ale functionarului public cu statut special ori ale sotiei/ sotului acestuia/acesteia.

La art.II din OUG nr.4/2008 s-a prevazut ca la data intrarii în vigoare a prevederilor art.38alin.1-4 din legea nr.293/2004, functionarii publici cu statut special care beneficiaza de compensarea lunara a chiriei îsi pastreaza acest drept pâna la expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul de închiriere.

Reclamantul a beneficiat de compensarea lunara a chiriei conform contractului de închiriere din 09.08.2007 înregistrat la AFP Vaslui, astfel ca îsi mentine acest drept si dupa intrarea în vigoare a OUG nr.4/2008 .

Plata compensatiei lunare nu era conditionata în vechea reglementare de gradul de rudenie dintre proprietar si chirias si nici art. II din OUG nr.4/2008 nu contine dispozitii exprese care sa-l excluda pe chirias de la beneficiul compensatiei.

Contestatia fiind întemeiata, urmeaza sa fie admisa.

Instanta va dispune anularea deciziei de imputare si va exonera petentul de la plata sumei imputate.

Tags: funcţionar public, închiriere, OUG nr.4/2008

Dreptul functionarilor publici la acordarea sporurilor privind suplimentul postului si suplimentul corespunzator treptei de salarizare

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 305/CA (24.11.2008)
Autor: Tribunalul Vaslui
Domenii asociate: salarizare

Potrivit dispozitiilor art. 29 lit. c si d din Legea nr. 188/1999, devenit art. 31 prin republicare în 2006, pentru activitatea desfasurata , functionarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de baza, sporul pentru vechime în munca, suplimentul postului, suplimentul gradului.

Conform prevederilor art. 44 din O.U.G.nr.92/2004 si art. 48 din O.U.G. nr.2/2006, acordarea acestor drepturi a fost suspendata pâna la 31 decembrie 2006. Dispozitiile art.29, devenit 31 prin republicare, au reintrat în vigoare de la 1 ianuarie 2007 conform art. 13 din Legea nr.251/2006.

Tot prin aceasta lege s-a modificat art.29 al.1 lit.”d” din Legea nr.188/1999, în sensul ca „suplimentul gradului „ a fost înlocuit cu” suplimentul corespunzator treptei de salarizare”.

Reclamantii nu au beneficiat de aceste sporuri desi în art. 41 din O.G.nr.6/2007 privind salarizarea functionarilor publici s-a stipulat dreptul functionarilor publici la plata sporurilor si a altor drepturi salariale prevazute de legislatie specifica autoritatii sau institutiei publice în care îsi desfasoara activitatea.

În anexa la O.G. nr. 6/2007 la pct.”D” denumit sporuri specifice s-a prevazut ca personalul mentionat în anexa beneficiaza si drepturile prevazute de dispozitiile legale în vigoare, deci si de sporurile pretinse de reclamanti prin cererea formulata.

Desi dreptul reclamantilor la plata sporurilor solicitate este prevazut de Legea nr. 188/1999, pentru a fi posibila cuantificarea suplimentului postului si a suplimentului gradului, ca parti componente ale salariului functionarilor publici, este necesara existenta unor dispozitii date în aplicarea dispozitiilor art. 29 al.1 lit. c si a devenit art. 31 prin republicare, atributie ce revine legiuitorului în cazul promovarii unui act normativ cu forta juridica de lege.

În conditiile în care nu este reglementata modalitatea de calcul a suplimentului postului si a suplimentului gradului, nici instanta nu are competenta de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinta acordarii efective a unui drept prevazut de lege care în prezent nu este posibil de exercitare efectiva.

Cuantificarea de catre instanta în raport de alte criterii ar reprezenta si o nesocotire a Deciziei Curtii Constitutionale nr. 820/2008 în cuprinsul careia s-a retinut ca ,, instantele judecatoresti nu au competente sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii , si sa le înlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”. Pâna la cuantificarea sporurilor cererea este prematur introdusa.

Urmeaza ca pentru aceste motive instanta sa respinga cererea ca prematur introdusa.

Tags: funcţionar public, Legea nr. 188/1999, OG nr.6/2007, OUG nr.2/2006, suplimentul postului, treapta de salarizare