CONFLICT DE MUNCA. DIMINUAREA INDEMNIZATIEI DE CONCEDIU DE ODIHNA A CADRELOR DIDACTICE CU 25% POTRIVIT LEGII NR.118/2010 CARE AU ÎNCEPUT EFECTUAREA CONCEDIULUI DE ODIHNA ANTERIOR INTRARII ÎN VIGOARE A ACESTUI ACT NORMATIV. NELEGALITA

CONFLICT DE MUNCA. DIMINUAREA INDEMNIZATIEI DE CONCEDIU DE ODIHNA A CADRELOR DIDACTICE CU 25% POTRIVIT LEGII NR.118/2010 CARE AU ÎNCEPUT EFECTUAREA CONCEDIULUI DE ODIHNA ANTERIOR INTRARII ÎN VIGOARE A ACESTUI ACT NORMATIV. NELEGALITATE.

Reclamanta UNIUNEA SINDICATELOR LIBERE DIN ÎNVATAMÂNT IALOMITA, în numele membrilor de sindicat – cadre didactice, a chemat în judecata pârâtii SCOALA VALEA CIORII, CONSILIUL LOCAL VALEA CIORII si PRIMARUL COMUNEI VALEA CIORII, solicitând pe cale judecatoreasca obligarea pârâtei Scoala Valea Ciorii la calcularea indemnizatiei de concediu de odihna aferent anului scolar 2009-2010 în cuantum integral, fara aplicarea diminuarii cu 25% prevazuta de Legea nr.118/2010, în conformitate cu prevederile legale aflate în vigoare cu 10 zile anterior plecarii în concediu, precum si plata diferentei dintre indemnizatia astfel calculata si cea efectiv încasata pentru concediul de odihna aferent anului 2009-2010.

Totodata, s-a solicitat obligarea pârâtilor CONSILIUL LOCAL VALEA CIORII, în calitate de finantator al unitatii de învatamânt si PRIMARUL COMUNEI VALEA CIORII, în calitate de ordonator principal de credite, sa asigure finantarea pentru plata sumelor mai sus mentionate si virarea sumelor necesare catre pârâta unitate de învatamânt.

Solutionând cauza, tribunalul a admis cererea asa cum a fost formulata .

Pentru a se pronunta astfel, instanta de judecata a retinut urmatoarele:

Potrivit adeverintelor nr.1323/14 octombrie 2010 si 1454/13 decembrie 2010, emise de pârâta Scoala Valea Ciorii, rezulta ca membrii de sindicat în numele carora

s-a pornit prezenta actiune au intrat efectiv în concediu legal de odihna aferent anului scolar 2009-2010 anterior datei de 3 iulie 2010, iar indemnizatia de concediu le-a fost platita ulterior cu diminuarea la data ridicarii ei, cu 25%, prin aplicarea dispozitiilor Legii nr.118/2010 .

Pentru cei în cauza, personal contractual, dreptul comun cu privire la acordarea concediului de odihna, stabilirea si plata indemnizatiei aferente acestuia îsi gaseste materia în sectiunea l din Codul muncii, unde la art.145 se statueaza ca pentru perioada concediului de odihna salariatul beneficiaza de o indemnizatie de concediu care nu poate fi mai mica decât salariul de baza, indemnizatiile si sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectiva prevazute în contractul individual de munca .

Indemnizatia de concediu de odihna reprezinta media zilnica a drepturilor salariale prevazute mai sus din ultimele trei luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicata cu numarul de zile de concediu .

Aceasta indemnizatie de concediu de odihna astfel calculata se plateste de catre angajator cu cel putin 5 zile înainte de plecarea în concediu .

La aceasta trebuie adaugate si prevederile art.7 din H.G. nr.250/1992, privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor din administratia publica, din regiile autonome cu specific deosebit si din unitatile bugetare, republicata, care se adreseaza unei categorii de subiecti calificati în rândul carora se situeaza si cadrele didactice – membrii de sindicat, potrivit cu care pe durata concediului de odihna salariatii au dreptul la o indemnizatie calculata în raport cu numarul de zile de concediu înmultite cu media zilnica a salariului de baza, sporului de vechime si, dupa caz, indemnizatia pentru functia de conducere, luate împreuna, corespunzatoare fiecarei luni calendaristice în care se efectueaza zilele de concediu de odihna.

Media zilnica a veniturilor prevazute mai sus se stabileste în raport cu numarul zilelor lucratoare din fiecare luna în care se efectueaza zilele de concediu .

Indemnizatia de concediu de odihna astfel stabilita se plateste cu cel putin 5 zile înaintea plecarii în concediu .

De asemenea, trebuie avute în vedere si aplicarea prevederilor art.59 alin.4 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel National pe anii 2007-2010, înregistrat la M.M.S.S.F. sub nr.2895/29 decembrie 2006, potrivit carora indemnizatia de concediu si, dupa caz, prima de vacanta se platesc înainte de plecarea în concediu, prevederi obligatorii pentru partile contractante potrivit art.236 alin.4 din Codul muncii si art.30 din Legea nr.130/1996.

Acestea fiind reglementarile comune, în ceea ce priveste personalul din învatamânt exista si reglementari speciale care au prioritate de aplicare .

Astfel, potrivit art.103 lit.a din Legea nr.128/1977, privind statutul personalului didactic cu modificarile ulterioare, rezulta ca cadrele didactice au dreptul la un concediu anual cu plata în perioadele vacantelor scolare, respectiv universitare cu o durata de cel putin 62 zile, exclusiv duminicile si sarbatorile legale.

În aplicarea acestor dispozitii legale, cu luarea în considerare si a H.G. nr.250/1992, s-a emis Ordinul nr.3251/12 februarie 1998 al Ministrului Educatiei Nationale, care la pct.21-26 reglementeaza dreptul la o indemnizatie de concediu de odihna pentru personalul din învatamânt a carei plata se face cu cel putin 5 zile înaintea plecarii în concediu, stabilind totodata si modul de calculare a cuantumului acestei indemnizatii în raport cu numarul zilelor de concediu înmultite cu media zilnica a salariului de baza, a sporului de vechime si, dupa caz, a indemnizatiei pentru functia de conducere, luate împreuna, corespunzatoare fiecarei luni calendaristice în care se efectueaza zilele de concediu ; în cazul în care concediul de odihna se efectueaza în cursul a doua luni consecutive, media veniturilor se calculeaza distinct pentru fiecare luna în parte.

Media zilnica a veniturilor se stabileste în raport cu numarul zilelor lucratoare din fiecare luna în care se efectueaza zilele de concediu de odihna.

În calculul indemnizatiei concediului de odihna acordat personalului didactic se iau în considerare si sporurile care fac parte din salariul de baza, conform Legii nr. 128/1997.

Mai mult decât atât, potrivit art.29 alin.4 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura de Învatamânt 2007-2008, înregistrat la M.M.F.E.S. sub nr.596/12 noiembrie 2007, se prevede ca indemnizatia de concediu se acorda salariatului cu cel putin 10 zile înainte de plecarea în concediu de odihna, contract prelungit si pentru anul de învatamânt 2009-2010, potrivit art.9 alin.2 din contract.

Prevederile legale cât si cele cuprinse în contractul colectiv de munca stabilesc în sarcina angajatorului obligatia acestuia de a calcula si a plati indemnizatia de concediu pentru angajat înainte cu cel putin 5/10 zile de plecarea acestuia în concediul de odihna.

Respectivele reglementari fac parte de drept din contractul individual de munca intervenit între angajator si angajat, devenind astfel expresia vointei acestuia, iar nerespectarea lor poate angaja raspunderea patrimoniala contractuala a celui vinovat, potrivit art.269 Codul muncii, atât cât priveste stabilirea cuantumului indemnizatiei de concediu cât si nerespectarea termenului de plata a acestuia.

Prin urmare, în raport de cele aratate mai sus, rezulta ca indemnizatia de concediu reprezinta o creanta pe care angajatul o are fata de angajator, creanta a carei întindere se stabileste în conditiile reglementarilor de mai sus si a carei plata trebuie sa se faca cu cel putin 5/10 zile înainte de data la care angajatul pleaca în concediu de odihna.

Fiind o creanta care trebuie platita, înseamna ca aceasta trebuie sa îndeplineasca cele trei conditii obligatorii reglementate de art.379 Cod procedura civila, respectiv sa fie certa, lichida si exigibila, lipsa oricareia dintre aceste conditii facând ca plata sa nu fie legala.

În cauza, indemnizatia de concediu este o creanta certa, întrucât existenta ei rezulta din dispozitiile legale care o reglementeaza si din contractul individual de munca intervenit între angajat si angajator, este o creanta lichida, întrucât se refera la o suma de bani al carui cuantum este precis determinat potrivit bazei de calcul stabilit de lege si, în sfârsit, este o creanta exigibila întrucât este stabilit si împlinit termenul de plata al acesteia .

Asadar, din cele aratate rezulta ca dreptul de creanta al cadrelor didactice – membrii de sindicat cu privire la indemnizatia de concediu al luat nastere cu cel putin 5/10 zile înainte de plecarea acestora în concediul de odihna, în conditiile si sub imperiul dispozitiilor legale în vigoare la acea data.

În raport de cele aratate pâna aici, tribunalul considera ca doua sunt problemele de drept ce trebuie analizate pentru rezolvarea acestei spete, în conditiile aparitiei Legii nr.118/2010, care au dus la diminuarea drepturilor salariale ale personalului didactic, si anume :

– interpretarea dispozitiilor legale care reglementeaza modalitatea de stabilire a dreptului cadrelor didactice asupra indemnizatiei de concediu ;

– aplicarea în timp a legii cu privire la întinderea si plata indemnizatiei de concediu, atunci când plata acesteia se face ulterior efectuarii concediului de odihna ;

Asa cum s-a aratat mai sus, dreptul cadrelor didactice la indemnizatia de

concediu si plata acesteia se naste cu 5/10 zile înainte de plecarea în concediul de odihna .

Cu alte cuvinte, la acel moment, pentru a fi platita, indemnizatia de concediu trebuie sa fie certa, iar pentru aceasta calcularea ei trebuie sa se faca în raport de criterii fixe si nu fluctuante .

Prin urmare, stabilirea dreptului la indemnizatia de concediu a cadrelor didactice trebuie facuta în raport de veniturile salariale ale acestora, corespunzator perioadei efectuarii concediului de odihna asa cum acestea sunt, cu 5/10 zile înainte de plecarea în concediu, venituri asupra carora nu se mai poate reveni daca ulterior acestea au fost modificate urmare unor schimbari legislative.

A proceda altfel, înseamna a introduce în modalitatea de stabilire a indemnizatiei d e concediu un element de incertitudine determinat de eventuala fluctuatie legislativa, ceea ce ar face ca aceasta creanta sa nu mai fie lichida si deci sa nu poata fi platita cu 5/10 zile înainte de plecarea în concediul de odihna, asa cum prevad reglementarile legale în materie si obligatiile contractuale.

A doua problema de drept ce trebuie rezolvata este determinata de faptul ca plata indemnizatiei de concediu s-a facut dupa efectuarea concediului d e odihna, perioada în interiorul careia a intrat în vigoare Legea nr.118/2010, prin care s-au diminuat drepturile salariale ale personalului didactic si, prin urmare, si baza de calcul în raport de care se stabileste aceasta indemnizatie .

Din probele administrate în cauza, respectiv adeverintele 1323/14 octombrie 2010 si 1454/13 decembrie 2010, emise de pârâta Scoala Valea Ciorii rezulta ca membrii de sindicat în numele carora s-a pornit prezenta actiune au intrat efectiv în concediu de odihna aferent anului scolar 2009-2010 anterior datei de 3 iulie 2010 .

Faptul ca, cadrelor didactice – membrii de sindicat li s-a platit indemnizatia de concediu ulterior datei la care dreptul de creanta în legatura cu aceasta a luat nastere, data la care intrase în vigoare Legea nr.118/2010, nu are nicio relevanta, situatia ivita în favoarea acestora fiind cea raportata la data nasterii dreptului si nu cea a valorificarii acestuia .

A proceda altfel înseamna a încalca principiul neretroactivitatii legii, principiu statuat atât de art.15 alin.2 din Constitutie, potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile, cât si de art.1 din Codul civil, potrivi caruia legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactiva.

În acest sens, aratam ca Legea nr.118/30 iunie 2010, privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar a fost publicata în Monitorul Oficial, Partea I, nr.441/30 iunie 2010 si a intrat în vigoare la data de 3 iulie 2010, potrivit dispozitiilor art.12 alin.1 din Legea nr.24/2000, iar dreptul cadrelor didactice – membrii de sindicat cu privire la indemnizatia de concediu s-a nascut cu cel putin 5 zile înainte de plecarea în concediu, deci anterior datei de 3 iulie 2010 .

În atare situatie, masura luata de catre pârâti ca la momentul platii efective a indemnizatiei de concediu sa procedeze la diminuarea acesteia cu 25% este nelegala, motiv pentru care, în conditiile art.269 din Codul muncii, urmeaza ca pârâta Scoala Valea Ciorii sa raspunda patrimonial în sensul acoperirii prejudiciului astfel produs prin aceasta diminuare, motiv pentru care, sub acest aspect, cererea reclamantei urmeaza a fi admisa ca întemeiata.

Fiind temeinic si legal, capatul de cerere cu privire la calcularea si plata indemnizatiei de concediu de odihna aferent anului scolar 2009-2010 fara aplicarea diminuarii cu 25% prevazuta de Legea nr.118/2010, întemeiata apare si pretentia reclamantei ca pârâtii Consiliul Local Valea Ciorii si Institutia Primarului comunei Valea Ciorii sa fie obligati sa asigure finantarea pentru plata sumelor mai sus mentionate si virarea sumelor necesare catre pârâta unitate de învatamânt.

În acest sens, trebuie aratat ca potrivit art.167 alin.1 din Legea nr.84/1995 unitatile de învatamânt preuniversitar de stat functioneaza ca unitati finantate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unitatilor administrativ-teritoriale pe a caror raza îsi desfasoara activitatea, de la bugetul de stat si din alte surse, potrivit legii. De asemenea, potrivit dispozitiilor art.167 alin.13 din aceeasi lege, finantarea de baza si finantarea complementara a unitatilor de învatamânt se fac pe baza de contract întocmit conform normelor metodologice pentru finantarea învatamântului preuniversitar, încheiat între directorul unitatii de învatamânt preuniversitar si primarul localitatii în a carei raza teritoriala se afla unitatea de învatamânt.

De mentionat ca finantarea de baza asigura desfasurarea în conditii normale a procesului de învatamânt la nivel preuniversitar, conform standardelor nationale, fiind asigurata prin bugetele locale ale unitatilor administrativ teritoriale de care apartin unitatile de învatamânt, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat si din alte venituri ale bugetelor locale (art.167 alin.3), iar potrivit art.167 alin.5 lit,a din Legea nr.84/1995 cheltuielile de personal fac parte din finantarea de baza .

Cum la propunerea primarului consiliul local aproba bugetul local, în conformitate cu dispozitiile art.36 alin.4 din legea nr.215/2001, precum si repartizarea fondurilor pe unitatile de învatamânt preuniversitar, cele doua autoritati publice au obligatia legala de a asigura sumele necesare pentru plata drepturilor salariale ale personalului didactic, inclusiv indemnizatia de concediu.

Daca instanta de judecata nu ar obliga pârâtii Consiliul local Valea Ciorii si Institutia Primarului comunei Valea Ciorii sa asigure sumele necesare, atunci admiterea primului capat de cerere cu privire la obligarea pârâtei Scoala Valea Ciorii la calcularea si plata indemnizatiei de concediu de odihna fara diminuarea cu 25% ar fi iluzorie.

Acestea fiind considerentele, tribunalul a admis în totalitatea cererea formulata de reclamanta .

TRIBUNALUL IALOMITA – SECTIA CONFLICTE DE MUNCA – Sentinta civila nr.2758/F/14 decembrie 2010

Tags: conflict de muncă

Conflict de muncă. Drepturi băneşti. Solicitarea de către personalul auxiliar de specialitate din justiţie a ajutorului bănesc pentru naşterea unui copil conform contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional 2007 – 2010.

Prin cererea înregistrata pe rolul acestui tribunal, reclamanta A.M. a chemat în judecata pârâtii Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Bucuresti si Tribunalul Ialomita solicitând obligarea acestora la plata ajutorului banesc, egal cu un salariu de baza actualizat la data platii efective pentru nasterea unui copil , conform art.51 lit. c din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel National 2007 – 2010.

În motivarea cererii sale, reclamanta, grefier la Judecatoria Slobozia, a aratat ca la data de 5 martie 2007 a dat nastere unui copil si ca, în conformitate cu dispozitiile Contractului Colectiv de Munca Unic la Nivel National pentru anii 2007 – 2010, trebuia sa primeasca un ajutor banesc egal cu un salariu de baza, platit de unitate mamei, pentru nasterea fiecarui copil .

Aceasta obligatie este imperativa pentru toate unitatile angajatoare din tara, întrucât prin unitate se întelege, potrivit art.2 alin.2 din C.C.M. unic 2007 – 2010 si institutiile publice, asociatiile de orice fel si organele de stat .

Mai mult decât atât, arata reclamanta, toate drepturile cuprinse în contractul colectiv unic sunt garantate tuturor salariatilor, încadrati la toti angajatorii din tara, inclusiv personalului încadrat în justitie, care desi are o lege de salarizare speciala, beneficiaza totodata si de drepturile si ajutoarele prevazute pentru toti ceilalti salariati din tara, fara nicio distinctie si fara nicio discriminare .

Daca s-ar proceda altfel, sustine reclamanta, s-ar încalca prevederile legale, privind nediscriminarea, garantate pe plan intern, atât prin Constitutia României cât si prin O.G. nr.137/2000 cât si pe plan international, prin Conventiile O.I.M. nr.100/1951 asupra egalitatii de remunerare, 111/1958, privind discriminarea în domeniul fortei de munca si exercitarii profesiei si 183/2000, privind protectia maternitatii cu scopul de a proteja egalitatea tuturor femeilor care muncesc .

Cererea reclamantei se dovedeste a fi nelegala si netemeinica urmând a fi respinsa pentru urmatoarele considerente:

Potrivit dispozitiile art.12 alin.1 din Legea nr.130/1996, privind contractul colectiv de munca pentru salariatii institutiilor bugetare, prin contractele de munca nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale caror acordare si cuantum sunt stabilite prin dispozitii legale, prevederi cuprinse si la art.3 alin.3 din Contractul Colectiv de Munca Unic la nivel national pe anii 2007 – 2010 .

În acest sens, este de observat ca dreptul solicitat de reclamanta si prevazut la art.51 lit.c din C.C.M. 2007 – 2010, constând în contravaloarea unui salariu pe unitate platit mamei pentru nasterea fiecarui copil este reglementat prin art.25 din Legea nr.416/2001 .

Prin urmare, în raport de cele aratate mai sus, reclamantei nu i se poate acorda dreptul reglementat la art.51 lit.c din C.C.M. 2007 – 2010, întrucât astfel de drept este reglementat prin Legea nr.416/2001 .

Mai mult decât atât, drepturile salariale si de orice natura pentru personalul auxiliar de specialitate din justitie, din care face parte si reclamanta este reglementat de legi speciale (Legea nr.567/2004 si O.G. nr.8/2007) iar printre drepturile cuvenite acesteia nu se prevede si dreptul solicitat prin cererea de chemare în judecata .

În cauza nu se poate retine nici faptul ca reclamanta, fata de alte categorii profesionale, se afla într-o situatie de discriminare în conditiile reglementate de O.G. nr.137/2000 .

Astfel, C.E.D.O, legat de art.14, privind interzicerea discriminarii, a apreciat ca diferenta de tratament devine discriminare atunci când se induc distinctii între situatii analoage si comparabile, fara ca acestea sa se bazeze pe o justificare rezonabila si obiectiva (18 februarie 1991- cauza FREDIM contra Suediei sau 23 iunie 1993 – cauza HOFFMAN contra Austriei) .

Ori, justificarea rezonabila si obiectiva în cazul în speta rezida în aceea ca drepturile salariale si de alta natura cuvenite legal reclamantei sunt achitate de o institutie publica finantata integral de la bugetul de stat iar interesul legislatiei privind gestionarea acestui buget face ca drepturile cuvenite angajatilor unei astfel de institutii sa fie stabilite prin lege si sa nu se poata constitui obiect al unor negocieri colective, asa cum prevad de altfel si dispozitiile art.157 alin.2 Codul muncii .

Asa fiind, pentru aceste considerente, urmeaza a respinge ca neîntemeiata cererea formulata de reclamanta A. M., împotriva pârâtilor Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Bucuresti si Tribunalul Ialomita .

Tribunalul Ialomita – sentinta civila nr. 155/F/12.02.2008.

Tags: conflict de muncă

CONFLICT DE MUNCA. COMPETENTA MATERIALA

13. CONFLICT DE MUNCA. COMPETENTA MATERIALA

Prin sentinta civila nr. 72 din 7 februarie 2005, Tribunalul Suceava a admis exceptia de necompetenta materiala a acestei instante invocate de paratii Ministerul Justitiei si Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, cu motivarea ca magistratii nemultumiti de modul de stabilire a drepturilor salariale pot formula contestatie la organele de conducere ale celor doua parate, iar potrivit art. 42 alin. 2 din O.U.G. nr. 177/2002, competenta materiala de solutionare a cauzei in prima instanta revine Curtii de Apel Bucuresti.

Recursul reclamantilor a fost admis prin decizia civila nr. 228 din 10 mai 2005 a Curtii de Apel Suceava, cu consecinta casarii sentintei si trimiterea cauzei spre solutionare aceleiasi instante in complet specializat pentru conflicte de munca, pentru urmatoarele considerente:

Exceptia necompetentei materiale a Tribunalului Suceava, invocata de parat nu poate fi retinuta intrucat textul invocat, art. 42 alin.1 din O.U.G. nu 177/2002 se refera la nemultumirile generate de modul de stabilire a drepturilor salariale, situatie ce poate genera promovarea de catre magistrati si celelalte categorii de personal de specialitate a contestatiei in termen de 5 zile de la comunicare, la organele de conducere ale Ministerului Justitiei sau Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, dupa caz.

Ori, potrivit art. 21 alin. 4 din Constitutia revizuita conform Legii nr. 429/2003, jurisdictiile speciale administrative sunt facultative si orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime, astfel incat nici o lege nu poate ingradi acest drept.

Conform art. 155 din Codul muncii aprobat prin Legea nr. 53/2003 salariul cuprinde salariul de baza, indemnizatiile, sporurile precum si alte adaosuri iar potrivit art. 40 din aceeasi lege angajatorul are obligatia de a acorda salariatilor toate drepturile ce decurg din lege, sa plateasca toate contributiile si impozitele aflate in sarcina sa, precum si sa retina si sa vireze contributiile si impozitele datorate de salariati, in conditiile legii.

Drept consecinta, cum potrivit art. 68 din Legea nr. 168/1999 sunt considerate conflicte de drepturi si conflictele privind plata despagubirilor provenite din indeplinirea necorespunzatoare a obligatiilor stabilite prin lege, competenta materiala de solutionare a cauzei revine tribunalului, in complet specializat, potrivit art. 284 alin. 2 din Codul muncii si art. 2 pct. 1 lit. b1 Cod procedura civila.

Tags: conflict de muncă

Acţiune în conflict de muncă promovată de organizaţia sindicală în numele şi pentru membrii săi de sindicat. Competenţă teritorială.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 322 (01.03.2010)
Autor: Curtea de Apel Alba Iulia-secţia asig.sociale

Codul muncii-art.284 alin.(2)

În aplicarea art. 284 alin.(2) Codul muncii, care reglementează competenţa teritorială exclusivă în materia conflictelor de muncă, determinant nu este sediul sindicatului, ci domiciliul sau reşedinţa membrilor în numele cărora sindicatul s-a adresat justiţiei, cei din urmă având calitate procesuală activă exercitată prin sindicat.

Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 322/01 martie 2010.

Prin acţiunea în conflict de drepturi înregistrată la Tribunalul Alba sub dosar nr. 1707/107/2009, reclamanta F.A.F a chemat-o în judecată pe pârâta C.N.C.F. „C.F.R” S.A, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa, pârâta să fie obligată la respectarea dispoziţiilor art. 64 alin.(1) şi art. 65 alin.(1) din C.C.M la nivel de unitate pe anii 2005-2006, 2007-2008, respectiv, de a acorda angajaţilor, membrii de sindicat ajutorul material aferent Zilei feroviarului pentru anii 2006, 2007, 2008, respectiv un salariu de bază pentru fiecare an lucrat la nivelul clasei unu de salarizare, actualizat cu rata inflaţiei la data plăţii efective.

În motivarea acţiunii sale reclamanta arată că este o organizaţie sindicală legal constituită la nivel naţional şi reprezintă şi protejează interesele membrilor săi de sindicat, salariaţi ai C.N.C.F. „C.F.R.” S.A.

F.A.F. a participat prin reprezentanţii săi la negocierea şi încheierea (semnarea) contractelor colective de muncă la nivelul C.N.C.F. „ C.F.R” S.A., pe anii 2005-2006 prelungit prin acte adiţionale şi pe anii 2007-2008, iar potrivit art.64 alin (1), respectiv art. 65 alin.(1) din aceste contracte s-a prevăzut pentru salariaţi un ajutor material de cel puţin un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare, de Ziua Feroviarului; ajutor pe care pârâta refuză să-l acorde.

În drept s-au invocat prev. art.64 alin.1 C.C.M. 2005-2006, art. 65 alin.1 C.C.M. 2007-2008, art.40 alin.2, art.155, art.166 alin.1, art. 236 alin.1, art.243, art.239 Codul Muncii, art.28 şi urm din Legea nr. 54/2003, Legea nr. 130/1996, art. 41 alin.5 Constituţia României, art.969 Cod Civil.

Prin întâmpinarea depusă pârâta pârâta C.N.C.F. „C.F.R” S.A, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, faţă de sediul reclamantei, iar pe fond solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că fondul de salarii este limitat, că s-au achitat drepturi similare celor pretinse de reclamantă, iar compania este în imposibilitate obiectivă de plată a altor ajutoare decât cele efectiv acordate.

Prin sentinţa civilă nr. 1367/21.10.2009 pronunţată de Tribunalul Alba în dosar nr. 1707/107/2009 s-a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Alba invocată de pârâta C.N.C.F. „C.F.R.” S.A. Bucureşti.

S-a admis, în parte acţiunea formulată de reclamanta F.A.F., în numele şi pentru membrii săi de sindicat, în contradictoriu cu pârâta C.N.C.F. „ C.F.R” S.A şi în consecinţă:

A fost obligată pârâta să plătească în favoarea fiecăruia dintre reclamanţi suma egală cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare pentru anii: 2006, 2008 şi parţial pentru anul 2007 (mai puţin suma de 100 lei achitată) reprezentând ajutor material aferent zilei feroviarului.

S-a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 100 lei, reprezentând plata parţială pentru anul 2007.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî, astfel, tribunalul a reţinut, competenţa Tribunalului Alba în judecarea cauzei de faţă având în vedere prev. art. 284 alin.2 Codul Muncii şi domiciliul reclamanţilor-membri de sindicat, iar pe fond temeinicia şi legalitatea pretenţiilor reclamanţilor faţă de clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul companiei.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat, recurs, în termenul legal, prev. de art. 79 din Legea nr.168/1999, C.N.C.F. „ C.F.R” S.A, solicitând admiterea acestuia, casarea în întregime a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei judecătoreşti competente, respectiv Tribunalului Bucureşti.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta critică sentinţa primei instanţe ca fiind nelegală şi netemeinică sub următoarele aspecte:

-încălcarea competentei altei instanţe (art. 304 punct 3 Cod procedură civilă), instanţa competentă fiind Tribunalul Bucureşti, deoarece calitate procesual activă în cauză o are F.A.F. cu sediul în Bucureşti; acţiunea promovată de un sindicat fiind una de substituire şi nu de reprezentare (depune practică judiciară în acest sens);

-pronunţarea hotărârii cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii (art. 304 pct 9 teza a II cod procedură civilă cu aplicarea art. 304 indice 1 Cod procedură civilă), arătându-se că la pronunţarea hotărârii, tribunalul nu a ţinut cont de argumentele pârâtei. Pe fondul cauzei, recurenta reinterează argumentele din faţa instanţei de fond privind fondul limitat de salarii, anexând în acest sens evoluţia fondului de salarii pe perioada 2006-2008 şi efortul financiar pentru plata ajutorului material pentru ziua feroviarului pe perioada 2006-2008, din care rezultă că dacă aceste drepturi s-ar fi acordat s-ar fi depăşit fondul de salarii.

În drept se invocă: Cod procedură civilă, Legea nr.53/2003-Codul Muncii, Legea nr.54/2003 a sindicatelor, O.U.G. nr. 79/2001.

Prin întâmpinarea depusă de intimata F.A.F. în această fază procesuală se solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea sentinţei ca temeinică şi legală, deoarece sindicatul are calitatea de reprezentant al intereselor persoanelor fizice, care toate au domiciliul în raza de competenţă teritorială a Tribunalului Alba, iar pe fond cererea salariaţilor este justificată pe dispoziţiile C.C.M, iar susţinerea recurentei că fondul de salarii este limitat nu are legătură cu litigiul dedus judecăţii.

CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform cerinţelor art. 304 indice (1)cod procedură civilă, în limitele statuate de art. 306 alin. (2) Cod procedură civilă, a reţinut următoarele:

Recursul este nefondat.

Cu privire al primul motiv de recurs (art. 304 punct 3 cod procedură civilă) se reţine că soluţia primei instanţe este corectă deoarece potrivit art. 28 alin.(2) din Legea nr.54/2003, sindicatele pot reprezenta în justiţie pe membrii săi, în vederea soluţionării unor conflicte de drept intervenite între aceştia şi angajatorii lor, situaţie în care sindicatul nu are calitate procesuală, ci numai calitatea de reprezentant al membrilor săi.

Ca urmare, în aplicarea art. 284 alin.(2) Codul muncii, care reglementează competenţa teritorială exclusivă în materia conflictelor de muncă, determinant nu este sediul sindicatului, ci domiciliul sau reşedinţa membrilor în numele cărora sindicatul s-a adresat justiţiei, cei din urmă având calitate procesuală activă exercitată prin sindicat (în acest sens Î.C.C.J, sec.civ. şi de propr.int. decizia nr. 6654/6 iulie 2006).

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs (art.304 punct 9 Cod procedură civilă) se constată că soluţia primei instanţe face o aplicare şi interpretare corectă a normei legale la starea de fapt confirmată de probele dosarului.

Astfel, reclamanţii – salariaţii ai CNCF „C.F.R” S.A- sunt îndreptăţiţi la plata dreptului salarial pretins, constând în ajutor material aferent Zilei Feroviarului, drept reglementat de art. 64 alin.(1) din Contractul Colectiv de muncă pe anii 2005-2006, respectiv art. 65 alin.(2) din Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2007-2008, încheiat la nivelul aceste companii.

Potrivit art. 243 Codul Muncii executarea C.C.M. este obligatoriu pentru părţi, neîndeplinirea obligaţiilor asumate atrăgând răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta.

De asemenea, potrivit art. 40 alin.(2) Codul Muncii „angajatorul are obligaţia să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă”.

De altfel, în speţă, recurenta nu contestă acest drept apărarea sa constând în imposibilitatea plăţii datorită limitării fondului de salarii. Or, lipsa fondurilor salariale nu exonerează angajatorul de plata drepturilor salariale, atâta timp cât ordonatorii de credit au obligaţia de a respecta inclusiv dispoziţiile legale din materia dreptului muncii, cele care reglementează drepturile salariaţilor, în elaborarea bugetelor instituţiilor angajatoare din subordine.

Fiind un drept care îşi are o deplină reglementare legală şi contractuală, exerciţiul lui nu poate fi poate fi îngrădit de dificultăţile financiare ale societăţii, care şi-a asumat prin negocierea şi semnarea C.C.M. această obligaţie (corelativă dreptului în litigiu).

În fine, practica altor instanţe depusă la dosar nu poate obliga instanţa a da o soluţie identică, iar Curtea Europeană a drepturilor Omului, prin hotărârea pronunţată la data de 06.12.2007 în cauza Beian c. României, a precizat faptul că divergenţele de jurisprudenţă constituie prin natură, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond, având autoritate asupra competenţei lor teritoriale, iar rolul de a reglementa aceste contradicţii ale jurisprudenţei revine instanţei supreme.

Faţă de cele ce preced, Curtea constatând că nu ne aflăm în nici unul din cazurile de casare sau modificare a hotărârii expres şi limitativ prev. de art. 304 punct 1-9 Cod procedură civilă;

În conformitate cu art. 312 alin.(1) Cod procedură civilă, cu aplicarea art. 82 din Legea nr. 168/1999, a respins ca nefondat recursul cu care a fost investită de către pârâtă; menţinând ca legală şi temeinică soluţia tribunalului.

Tags: competenta teritoriala, conflict de muncă, Legea nr. 54/2003, O.U.G. nr. 79/2001