Raspundere administrator.

Raspundere administrator.

Potrivit art.137 alin.1 lit.a-g din Legea nr.64/1995 republicata (fost art.124) „judecatorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoana juridica, ajuns în stare de insolventa, sa fie suportata de catre membrii organelor de conducere – administratori, directori, cenzori si de orice alta persoana – care au contribuit la ajungerea debitorului în aceasta situatie” prin una din faptele desemnate expres de textul de lege.

Prin cererea formulata la data de 06.10.2004 reclamanta-creditoare AVAS a solicitat atragerea raspunderii patrimoniale a pârâtului-administrator L.G. si instituirea masurilor asiguratorii prevazuta de art.126 din Legea nr.64/1995 sustinând ca, potrivit raportului final întocmit de lichidator si documentelor aflate la dosar, pârâtul a determinat falimentul societatii debitoare, prin lipsa de interes manifestata în recuperarea datoriilor si prin desfasurarea unei activitati nerentabile care ducea în mod vadit la încetare de plati.

În drept, reclamanta a invocat disp.art.124 lit.c si d din Legea nr.64/1995.

Prin sentinta civila nr.562/COM/2005 judecatorul sindic a respins cererea ca nefondata retinând ca reclamanta nu a dovedit nici una din faptele invocate.

În ceea ce priveste fapta reglementata de art.137 (124) lit.c, a motivat instanta ca reclamanta nu a indicat care dintre activitatile care se circumscriu obiectului statutar al societatii debitoare au fost desfasurate de pârât în interes personal si în ce masura acestea erau pagubitoare pentru societate. În contextul în care administratorul judiciar a constatat, în raportul întemeiat pe art.41 din Legea nr.64/1995 ca principala cauza a încetarii platii debitoarei S.C.C.A. SRL o reprezinta o seceta prelungita, cu consecinta imposibilitatii rambursarii creditului catre banca din productia estimata, iar din înscrisurile aflate la dosar nu rezulta ca pârâtul a continuat o activitate ruinatoare pentru societate, este evident ca nu poate fi retinuta în sarcina pârâtului savârsirea acestei fapte.

A mai retinut instanta de fond ca argumentele reclamantei privitoare la nerecuperarea de catre pârât a creantelor societatii si managementul defectuoas nu pot fi încadrare în ipoteza textului art.137 lit.c si de aceea nu înlatura concluzia instantei.

Nici savârsirea de catre pârât a faptei prevazute de art.137 lit.d nu a fost dovedita probator. Faptul ca pârâtul a predat administratorului judiciar evidenta contabila si ca printre cauzele încetarii de plati retinute de administratorul judiciar nu se regaseste si netinerea contabilitatii în conformitate cu legea, reprezinta argumentele pentru care instanta retine ca acest caz de atragere a raspunderii nu este inbcident în cauza.

Împotriva sentintei mentionate a declarat recurs reclamanta AVAS care a invocat disp.art.304 pct.9 si 10 si art.3041 Cod pr.civila.

A sustinut recurenta ca astfel cum rezulta din actele dosarului fostul administrator a savârsit acte/fapte juridice de natura celor prevazute de art.137 din Legea nr.64/1995 lit.d si e.

A aratat recurenta ca, potrivit concluziilor raportului final, cauzele care au condus la încetarea de plati sunt:

– lipsa de interes a administratorului manifestata prin nerecuperarea datoriilor societatii debitoare în valoare de 1.022.543.305 lei, care între timp s-au prescris fiind imposibila recuperarea acestora de catre lichidator;

– desfasurarea unei activitati nerentabile care ducea în mod vadit la încetarea de plati, generata de un management defectuos;

– în calitate de administrator al debitoarei nu a gestionat resursele financiare în mod adecvat fapt care a avut ca rezultat scaderea tarifelor prestarilor de servicii ce au adus încasari mult mai mici decât cele estimate initial, situatie care a condus în final la imposibilitatea rambursarii creditelor contractate, respectiv a achitarii obligatiilor izvorâte din activitatea curenta si înregistrarea de pierderi financiare.

Mai mult decât atât fata de cele aratate fostul administrator al falitei a încercat prin mijloace frauduloase, pe de o parte, sa ascunda creditorilor situatia patrimoniala a societatii iar, pe de alta parte, a dispus continuarea unei activitati care ducea în mod evident societatea la încetarea de plati, fapte prevazute de art.137 lit.c si d din Legea nr.64/1995 (rep.2) si pentru care poate fi atrasa raspunderea patrimoniala a administratorului.

A mai sustinut recurenta ca sunt îndeplinite conditiile prev. de art.137 lit.d deoarece obligativitatea tinerii contabilitatii în conformitate cu prevederile legale nu se rezuma doar la întocmirea actelor contabile ci si la depunerea evidentelor contabile la institutiile prev. de legea nr.82/1991.

De asemenea, s-a aratat ca dispozitiile art.137 nu contin în mod explicit cerinta culpei sau a greselii membrilor organelor de conducere, iar potrivit art.72 din Legea nr.31/1990 si art.1540 Cod civil, mandatarul este raspunzator nu numai pentru dol, dar si pentru culpa comisa în executarea mandatului, raspunderea mandatarului (administratorului) fiind apreciata cu mai multa rigurozitate în cazul mandatului cu titlu oneros.

Intimatul-pârât, prin aparator, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate instanta a constatat ca recursul este nefondat.

Astfel, reclamanta a solicitat antrenarea raspunderii administratorului L.G. în temeiul art.137 lit.c si d din Legea nr.64/1995.

Potrivit art.137 „judecatorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoana juridica, ajuns în stare de insolventa, sa fie suportata de catre membrii organelor de conducere – asdministratori, directori, cenzori si de orice alta persoana – care au contribuit la ajungerea debitorului în aceasta situatie, prin una din urmatoarele fapte:

c) au dispus în interes personal, continuarea unei activitati care ducea în mod vadit persoana juridica la încetare de plati;

d) au tinut o contabilitate fictiva, au facut sa dispara unele documente contabile sau nu au tinut contabilitatea în conformitate cu legea.

Raspunderea organelor de conducere reglementata de textul citat este o raspundere comerciala delictuala pentru antrenarea careia este necesara întrunirea cumulativa a conditiilor raspunderii delictuale: fapta ilicita, prejudiciul provocat societatii, raportul de cauzalitate dintre fapt si prejudiciu si vinovatia.

În mod corect judecatorul sindic a apreciat ca în cauza reclamanta nu a dovedit savârsirea de catre pârât a faptelor prevazute de art.137 lit.c si d.

Astfel, lipsa de interes manifestata în nerecuperarea datoriilor si desfasurarea unei activitati nerentabile care ducea în mod vadit la încetarea de plati , respectiv managementul defectuos invocate de reclamanta si retinute în raportul final al lichidatorului nu pot fi încadrate în dispozitiile art.137 lit.c deoarece nu se poate aprecia ca aceasta activitate a fost dispusa în interesul personal al pârâtului.

De asemenea, lichidatorul nu a retinut, iar reclamanta nu a dovedit contrariul, ca pârâtul nu a tinut contabilitatea în conformitate cu legea potrivit art.137 lit.d.

În ceea ce priveste vinovatia, aceasta rezulta din chiar modul de prezentare a faptelor care presupun un interes strain societatii debitoare, o cauza nelicita sau o încalcare vadita a dispozitiilor. Vinovatia apare în acceasta situatie sub forma intentiei directe sau indirecte, în sensul ca autorul faptei prevede rezultatul si urmareste producerea lui sau, desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui. Prin urmare, este necesar ca intentia sa fie dovedita, neputând fi retinuta doar culpa autorului.

Referitor la raportul de cauzalitate, acesta se prezuma în conditiile art.137 din lege, prezumtia fiind o prezumtie absoluta ce nu poate fi rasturnata prin nici un mijloc de proba. Este suficient a se proba încetarea platilor si savârsirea uneia sau mai multor fapte din cele prevazute de art.137 fara a mai fi necesara dovedirea legaturii de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu.

Având în vedere însa ca reclamanta nu a dovedit savârsirea faptelor invocate, nu se poate retine existenta unei legaturi de cauzalitate cu prejudiciul,astfel apreciind ca motivele invocate de recurenta sunt nefondate, curtea respinge recursul ca atare, în baza art.312 al.1 Cod pr.civila.

Decizia civila nr.574/07 iulie 2005

Tags: RĂSPUNDERE ADMINISTRATOR

RĂSPUNDERE ADMINISTRATOR. CONDIŢII. NEPLATA OBLIGAŢIILOR FISCALE. CONSECINŢE.

Prin Decizia 717/2006 s-au Respins recursurile ca nefondate promovate de recurenta – intervenientă A. F. P. A MUN. ONEŞTI şi de recurenta – reclamantă A. V. A. S. BUCUREŞTI în contradictoriu cu intimatul – pârât B. I. şi intimata – lichidator S.C. C. E. SA . Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 113/12.04.2006, promovată de Tribunalul Bacău – Secţia Comercială şi Contencios Administrativ în dosarul nr. 7268/2005, s-a respins ca nefondată cererea A.V.A.S. de atragere a răspunderii personale a pârâtului B. I., fost administrator statutar al debitoarei falite S.C. „B.” S.R.L.( reprezentată de lichidator judiciar S.C. „Cont Expert” S.A.

S-a respins, totodată şi cererea de intervenţie, având acelaşi obiect, formulată de A.F.P. Oneşti, reclamanta şi intervenienta fiind obligate la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente:

Pârâtul a avut calitatea de administrator statutar al S.C. „B” S.R.L., societate faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii reorganizării judiciare (prin sentinţa civilă nr. 3077/15.12.2003 a Tribunalului Bacău ) şi ulterior – deschiderea procedurii falimentului (prin încheierea din 16.02.2004 pronunţată în dosarul nr. 8909/2003), reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Arhivelor Statului – formulând cererea pentru atragerea răspunderii personale a pârâtului, în temeiul art. 137 lit.”c” şi „f” din Legea 64/1995.

A.F.P. Oneşti a formulat cererea de intervenţie în interes propriu, solicitând obligarea aceluiaşi pârât la plata sumei de 123.098 RON, reprezentând creanţă nerecuperată de la debitoarea falită, în temeiul art. 137 lit. „a”, „b”, „c” din Legea 64/1995, modificată.

Având în vedere cele două cereri de atragere a răspunderii personale, poziţia pârâtului şi probatoriul administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că potrivit raportului privind cauzele şi împrejurările ajungerii debitoarei în insolvenţă şi a persoanelor vinovate depus de lichidatorul judiciar, la 06.06.2005, rezultă că debitoarea a ajuns în insolvenţă datorită lipsei de contracte de prestări servicii ferme, care să asigure încasarea la timp de venituri, a faptului că principalul partener al debitoarei, S.C. C. SA Borzeşti, a intrat în faliment şi a unui management defectuos din partea administratorului statutar, pârâtul din prezenta cauză.

Totodată, s-a reţinut că pârâtul a ţinut contabilitatea în conformitate cu prevederile Legii nr. 82/1991, republicată.

Din tot probatoriul administrat în cauză, s-a reţinut că nu sunt întrunite cerinţele art. 137 din Legea 64/1995, republicată, pentru angajarea răspunderii pârâtului în vederea acoperirii pasivului rămas neacoperit.

Astfel, chiar dacă pârâtul a continuat activitatea şi în condiţiile în care debitoarea înregistra pierderi, continuarea activităţii s-a făcut în speranţa că societatea se va redresa, şi nu în scopuri personale, cum pretinde reclamanta şi intervenienta.

Deşi s-a invocat că pârâtul a folosit bunurile şi creditele debitoarei în scop personal, că a făcut acte de comerţ în interes propriu, sub acoperirea persoanei juridice, şi că a folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi, aceste fapte nu au fost dovedite.

Concluzionând în sensul că nu s-a făcut dovada întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, sub nici unul din aspectele prevăzute la art. 137 din Legea 64/1995, judecătorul sindic a respins atât cererea principală, cât şi cererea intervenientei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât intervenienta – A.F.P. Oneşti, cât şi reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti.

1. Intervenienta A.F.P. Oneşti a criticat sentinţa

instanţei de fond pentru nelegalitate, susţinând că pentru a fi aplicabile art. 137 din Legea 64/1995 este suficient ca pentru fapta pârâtului să constituie numai o condiţie favorabilă pentru ajungerea la faliment, nefiind necesar să constituie o cauză exclusivă a intervenţiei, cu susţinerea acestei teze invocându-se modul de formulare a art.137.

S-a apreciat ca fiind nefundat recursul pentru următoarele considerente:

Răspunderea reglementată de art. 137 din Legea 64/1995 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra administratorului, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârşirea uneia din fapte enumerate de textul de lege, aceasta a contribuit la ajungerea societăţii debitoare în stare de insolvenţă.

Natura juridică a răspunderii administratorului este aceea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delectuale.

Aceasta înseamnă că pentru angajarea răspunderii administratorului e necesar să se dovedească îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale,prevăzute de art. 998 – 999 cod civil (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa).

Ca urmare, chiar dacă s-ar accepta punctul de vedere al recurentei-intimate, problema esenţială este dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru răspunderea delictuală, condiţii care capătă o conotaţie specială în situaţia prevăzută de art. 137.

Cum recurenta-intervenientă a susţinut doar că în cauză ar fi incidente dispoziţia art. 137 lit. a – c, fără a indica în concret care sunt faptele de care se face vinovat, intimatul-pârât şi fără a administra probe în sprijinul susţinerilor sale, curtea apreciază că recursul acesteia este nefondat.

2. Recurenta-reclamantă A.V.A. S. Bucureşti a solicitat modificarea sentinţei recurate, în sensul atragerii răspunderii patrimoniale a pârâtului în temeiul art. 137 lit. „c” şi „f” din Legea 64/1995, invocând dispoziţiile art.304 punctul 9 şi art. 304 (1) Cod Procedură Civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că societatea-debitoare înregistra pierderi cu mult înainte de deschiderii procedurii, iar continuarea activităţii a dus doar la cronicizarea stării de insolvenţă, condiţii în care, apreciază recurenta, că răspunderea pârâtului poate fi antrenată în temeiul art. 137 lit. „c” din Legea 64/1995, întrucât aceasta nu a solicitat stabilirea stării de insolvenţă, ceea ce duce la prezumţia că a continuat activitatea în interes personal.

În sprijinul acestei teze, recurenta a invocat dispoziţiile art. 32 din Legea 64/1995, care instituie obligaţia debitorului aflat în insolvenţă de a sesiza instanţa pentru deschiderea procedurii prevăzută de Legea 64/1995.

Un alt argument invocat de recurentă în sprijinul acestei interpretări date art.137 lit. „c” îl constituie dispoziţiile art. 72 din Legea 31/1990 şi ale art.374 Cod Comercial, texte din interpretarea cărora concluzionează recurenta că interesul personal al administratorilor de a continua activitatea unei societăţi comerciale este prezumat, deoarece mandatul comercial este prezumat a fi oneros.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada incidenţei vreunuia din cazurile prevăzute de art. 137 din Legea 64/1995, iar criticile ambelor recurente sunt neîntemeiate.

Recursul A.V.A.S. este nefondat pentru următoarele considerente :

Art.137 lit.”c” din Legea 64/1995 prevede posibilitatea ca o parte din pasivul debitoarei falite să fie suportată de administratori (sau alte persoane ) care au dispus în interes personal continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăţi.

Pentru a se reţine incidenţa acestor dispoziţii însă, e necesar să se facă dovada că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate şi culpa).

Recurenta-reclamantă nu face nici o referire la aceste aspecte, ci susţine că vinovăţia pârâtului ar fi prezumată.

Antrenarea răspunderii unei persoane in temeiul art. 137 insă, nu poate interveni în baza unor prezumţii, ci numai a unor dovezi clare sub aspectele menţionate.

Înlăturând prezumţia susţinută de recurentă, nu se poate reţine că pârâtul ar fi dispus continuarea activităţii societăţii în interes personal, după cum nu s-a făcut dovada că ar fi folosit mijloace ruinătoare pentru a procura societăţii fonduri în scopul întârzierii încetării de plăţi (art. 137 lit „f” ).

Singura probă administrată în cauză este raportul lichidatorului privind cauzele insolvenţei societăţii S.C. „B” S.R.L. ,care reţine drept cauză principală contextul economic specific activităţii desfăşurate de aceasta şi managementul defectuos.

Cum managementul defectuos nu este menţionat ca unul din cauzele pentru care se poate antrena răspunderea administratorului, având în vedere că nu s-au făcut alte probe din care să rezulte vinovăţia pârâtului în condiţiile art. 137 lit. „c” şi „f”, soluţia judecătorului sindic, de respingere a acţiunii este legală şi temeinică.

Decizia 717/26.10.2006

Tags: RĂSPUNDERE ADMINISTRATOR