Tactica ascultării martorului

Autor:  Ciobanu Cristina

Ascultarea persoanelor de către organele de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, indiferent de poziţia acestora în procesul penal, nu poate fi concepută fără stăpânirea unor cunoştinţe de psihologie judiciară. Procesul de formare a declaraţiilor martorilor implică un moment de achiziţie a informaţiilor circumscrise infracţiunii sau făptuitorului acesteia, moment în care martorul prin mijlocirea organelor de simţ percepe împrejurări legate de fapta săvârşită, un moment de conservare în memorie a informaţiilor percepute şi un moment de comunicare a acestor detalii organelor judiciare pe calea reproducerii sau recunoaşterii.[1]

La formarea acestui proces concură într-o măsură toate categoriile de informaţii, unele dintre acestea au un rol precumpănitor- senzaţiile vizuale şi senzaţiile auditive- deoarece rare sunt situaţiile când la formarea mărturiei nu participă văzul şi auzul, altele au un rol subsecvent- senzaţiile tactile, senzaţiile olfactive, senzaţiile gustative. O problemă deosebită în ascultarea martorilor o constituie, stabilirea măsurii în care informaţiile obţinute reflectă cele petrecute şi pot constitui temei pentru formularea unei concluzii juste în cauză. Practica organelor judiciare demonstrează că depoziţiile martorilor uneori, nu reflectă realitatea datorită unor cauze şi condiţii ce ţin de persoana martorilor şi de împrejurările în care au fost percepute faptele şi fenomenele.

Cercetările ştiinţifice au demonstrat în domeniul psihologiei martorilor că mecanismul de recepţie, percepţie, memorare, reproducere, variază de la o persoană la alta în raport cu dezvoltarea sa psihică, cu gradul de cultură, cu profesia, cu mediul şi condiţiile în care a perceput faptele şi împrejurările. Pe lângă acestea se adaugă şi reaua-credinţă a martorilor, erorile celor care fac ascultarea. Toate acestea conduc la ideea că probele trebuie examinate cu mare atenţie. În literatura de specialitate, s-a stabilit că veridicitatea declaraţiilor unui martor şi aprecierea forţei probante nu poate fi concepută fără cunoaşterea mecanismelor psihice care stau la baza formării mărturiei.

Mărturia reprezintă rezultatul unui proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată.

Recepţia informaţiilor

§  Recepţia auditivă

Organul auditiv al omului este capabil să perceapă într-o infinitate de nuanţe, o multitudine de fenomene sonore ce însoţesc în mod necesar, fie în mod întâmplător săvârşirea unor infracţiuni. Înălţimea, intensitatea şi timbrul constituie cele trei însuşiri catacteristice ale oricărui sunet a căror percepţie dă naştere senzaţiilor auditive. Senzaţia reprezintă cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor prin intermediul unuia dintre organele de simţ. La dovedirea diverselor aspecte legate de comiterea infracţiunii interesul cel mai mare îl reprezintă percepţia şi redarea cuvintelor, a vorbirii. În cazul mărturiei auditive, declaraţiile martorilor se pot întemeia în primul rând pe senzaţiile auditive, sursa acestora o constituie senzaţiile auditive şi alte categorii de senzaţii. La ascultarea martorului auditiv acesta trebuie să reproducă cuvinte, termeni, expresii, numere, cifre, a căror utilitate se verifică în acele situaţii în care cuvintele, termenii reprezintă însăşi activitatea materială prin care se realizează latura obiectivă a infracţiunii. Determinarea lor exactă poate conduce la stabilirea unor împrejurări esenţiale, la aflarea identităţii făptuitorului şi participanţilor la infracţiune.

Organul judiciar nu poate cere martorului să reproducă decât cuvinte, propoziţii scurte, nu şi în termini precişi întreaga conversaţie. Ceea ce poate reproduce martorul dintr-o conversaţie reprezintă sensul, conţinutul de idei, deoarece este cu neputinţă ca cineva să reţină şi să reproducă toţi termenii ce o alcătuiesc. În aceste situaţii la aprecierea declaraţiilor martorilor se va ţine seama de posibilităţile reale de a percepe, de a înţelege conţinutul unei convorbiri determinate de gradul de complexitate al acesteia (limba străină, discuţie pe temă de specialitate), de gradul de cultură, de nivelul intelectual. La audierea martorilor se va ţine cont de toate condiţiile de mediu în care au fost percepute sunetele sau zgomotele. Când informaţiile furnizate de martori privind localizarea spaţială a sursei sonore sunt contrazise de împrejurările săvârşirii infracţiunii, de datele existente în cauză se impune verificarea în condiţiile prezente în momentul percepţiei pentru a se putea explica eventualele discordanţe. Localizarea greşită de către martor a sursei sonore în cazul săvârşirii infracţiunilor poate îmbrăca forma iluziilor provocate de cauze de natură mecanică.

§  Recepţia vizuală

Mărturia a cărei sursă o constituie senzaţiile vizuale reprezintă mărturia tip, depoziţie cel mai frecvent întâlnită, deoarece aproape în fiecare cauză penală se resimte necesitatea reconstituirii cât mai fidele a configuraţiei locului infracţiunii, a localizării spaţiale a unor obiecte, a precizării unor raporturi spaţiale dintre obiecte, dintre obiectele şi persoanele a căror prezenţă este legată de săvârşirea infracţiunii. În funcţie de condiţiile de iluminare în care are loc recepţia, coeficientul de fidelitate a mărturiei în privinţa culorilor şi însuşirilor spaţiale ale obiectelor este diferenţiat.

În cazul faptelor petrecute în condiţiile luminii naturale, intensitatea luminii diferă după cum acestea au fost recepţionate în timpul zilei (în condiţiile luminei diurne), în timpul luminii crepusculare (în zori şi în amurg) sau în timpul nopţii (lumini nocturne).[2] Condiţiile optime pentru percepţia culorilor şi a însuşirilor spaţiale ale obiectelor sunt oferite de lumina zilei. În cazul faptelor petrecute în condiţiile luminii artificiale intensitatea şi iluminatul pot influenţa percepţia asupra culorii obiectelor.

În vederea crepusculară ochiul devine mai sensibil la culori reci. Declaraţiile martorilor cu privire la culorile percepute în condiţiile luminii crepusculare au o valoare relativă deoarece martorul poate să afirme că în atare condiţii un obiect aflat în raportul cu infracţiunea sau cu infractorul (haina infractorului) care avea culoare neagră sau cenuşie să indice corect culoarea, după cum în realitate respectivul obiect avea culoarea roşu deschis.

În condiţiile vederii nocturne datorită imposibilităţii percepţiei culorilor, declaraţiile martorilor prin care ar fi perceput culoarea paltonului, a părului sunt fie rezultatul fanteziei, fie sunt exacte. Capacitatea de discriminare a culorilor şi însuşirilor spaţiale ale obiectelor este afectată de trecerea bruscă dintr-un mediu într-altul, de la lumină la întuneric. Adaptarea la întuneric se produce într-un ritm rapid în primele zece minute, după care acesta înregistrează o încetinire. Adaptarea la lumină se face într-un ritm mai scurt, 3-5 minute, după care ochiul vede normal. Organele judiciare trebuie să ia în considerare ritmul diferit al instalării acomodării, în funcţie de faptele petrecute în condiţiile trecerii de la lumină la întuneric, durata şederii în noul mediu pentru a se convinge dacă faptele au fost percepute în momentul iniţial, intermediar, final al acomodării. Se va ţine seama şi de intensitatea luminii, însă nu trebuie ignorate nici preocupările martorului anterioare săvârşirii faptei. La evaluarea declaraţiilor martorilor formate în astfel de condiţii organele judiciare vor ţine cont de cele menţionate.

§  Percepţia însuşirilor spaţiale ale obiectelor

În procesul penal se iveşte necesitatea precizării unor raporturi speciale: distanţa ce separă martorul de locul infracţiunii în momentul percepţiei, distanţa dintre diferite obiecte, dintre persoane, dintre persoane şi obiecte. Raportul de distanţă dintre martor şi locul infracţiunii reprezintă cel mai important factor ce asigură condiţiile percepţiei la nivelul organelor de simţ. Siguranţa percepţiei scade odată cu distanţa.

Percepţia însuşirilor spaţiale poate fi influenţată de condiţiile atmosferice existente în acel moment: atmosfera purificată (după ploaie, în zonele montane) micşorează distanţele astfel încât obiectele îndepărtate par fi mai apropiate, sau aceleaşi obiecte percepute în condiţiile unei atmosfere încărcate (ceaţă, timp noros) apar a fi mai îndepărtate. În cazul unor profesii, meserii sau preocupări ale persoanei (ce lucrează în domeniul transporturilor, construcţiilor) care presupune operaţii de măsurare a dimensiunilor, a distanţelor poate ajunge la o evaluare de mare exactitate.

§  Percepţia mişcării

Percepţia mişcării interesează în cazul acelor infracţiuni la care precizarea mişcării unor obiecte, părţi ale corpului ar putea contribui la cunoaşterea mecanismului producerii infracţiunii, a cauzelor acesteia. În mărturie, interesul cel mai mare îl reprezintă aprecierea uneia dintre însuşirile temporale ale mişcării, a cărei utilitate se verifică mai ales în cazul accidentelor de trafic rutier.[3] Inexistenţa unor criterii sigure, lipsa de experienţă a martorului (conducătorii auto, lucrătorii din domeniul transportului, al circulaţiei), atribuie acestor aprecieri o valoare relativă, deoarece martorul comun evaluează în general viteza vehiculelor. Unii autori manifestă tendinţa de subevaluare a vitezelor reduse şi de supraapreciere a vitezelor mari.

Martorul manifestă tendinţa de supraevaluare a vitezei în cazul accidentelor soldate cu urmări grave, deoarece ştie dintr-o experienţă anterioară că multe accidente îşi au cauza în excesul de viteză. Aprecierile vor fi diferite în cazul celor furnizate de pietoni sau de persoane aflate în mijloace de transport.

§  Percepţia timpului

A. Localizarea în timp a infracţiunii precum şi a altor activităţi legate de infracţiune sau de făptuitor.

Localizarea în timp a infracţiunii precum şi a altor activităţi ce gravitează în jurul ei presupune încadrarea acestora în unităţi de timp cât mai precis delimitate, adică indicarea lunii, zilei, orei şi chiar a minutului.[4] Această localizare în timp prin mijlocirea declaraţiilor martorilor e dependentă de însuşirile obiective ale acestora de a fi reţinut astfel de împrejurări, de intervalul de timp ce separă momentul percepţiei de cel al reproducerii. Principala cauză obiectivă a neputinţei martorului de a localiza în timp infracţiunea precum şi alte activităţi o constituie existenţa unor intervale mari de timp ce separă aceste două momente. La acestea se adaugă şi alte elemente subiective: lipsa de semnificaţie pentru martor faţă de o anumită împrejurare legată de infracţiune, lipsa de atenţie, de interes, tipul de memorare al martorului. La localizarea în timp a unor fapte se ajunge prin apreciere, adică prin căutarea unor elemente de referinţă a căror localizare în timp e certă de care faptul ce părea uitat se leagă prin raporturi spaţiale şi temporale care permit reamintirea şi localizarea. Pot servi ca puncte de reper fapte, întâmplări, evenimente din viaţa martorului care trebuie să aibă semnificaţia unor împrejurări remarcate care s-au impus atenţiei sale. Faptele ce urmează a fi localizate în timp, pot fi influenţate de particularităţile temperamentale, de vârstă, de sex, de preocupări profesionale, de pasiuni, pot fi avute în vedere date importante de stare civilă, date memorabile din activitatea socială sărbători naţionale, evenimente familiale.

B. Precizarea duratei în timp a infracţiunii, în special a unor fapte, activităţi legate de infracţiune sau de făptuitor.

Necesitatea precizării duratei de timp se impune acelor infracţiuni a căror săvârşire presupune o activitate de durată şi nu una de moment, sau necesitatea evaluării în timp a celor mai variate activităţi, fenomene legate de infracţiune sau de făptuitorul acesteia. Estimările martorilor se caracterizează prin mari imprecizii fie că se referă la durate scurte de timp fie asupra unor durate lungi. Cercetările experimentale au stabilit că cel ce apreciază corect duratele scurte de timp va aprecia corect şi pe cele lungi, şi viceversa.

C. Precizarea succesiunii în timp a unor împrejurări legate de infracţiune sau de făptuitor.

Determinarea succesiunii în timp a unor împrejurări aflate într-un anumit raport cu infracţiunea sau cu făptuitorul, implică stabilirea ordinei în care s-au produs faptele, a cronologiei lor. Relatarea liberă a martorului reprezintă reproducerea principalelor momente în chiar ordinea în care au fost percepute. Relatările martorilor cu privire la succesiunea faptelor se caracterizează printr-o mare precizie. Succesiunea reproducerii faptelor poate fi uneori răsturnată, situaţie care se întâmplă datorită pierderii din memorie a unor episoade petrecute într-un trecut îndepărtat. Relatarea faptelor într-o ordine schimbată se întâlneşte în cazul acelor infracţiuni care au produs o puternică impresie, puternice stări afective mai ales la copii fiind relatate mai întâi.

§  Factorii obiectivi şi subiectivi ce pot influenţa percepţia

Factorii ce pot influenţa percepţia îşi au originea în cauze externe sau pot rezida în însăşi persoana celui ce percepe. În criminalistică se face distincţie între factorii obiectivi şi factorii subiectivi.

Factorii de natură obiectivă reprezintă acea categorie de stări, situaţii contextuale percepţiei independente de cel ce percepe care se pot repercuta favorabil sau defavorabil asupra mărturiei.

Factorii de natură subiectivă desemnează acele stări, situaţii legate personalitatea martorilor ale căror consecinţe se pot răsfrânge asupra percepţiei, favorabil sau defavorabil. Factorii de natură obiectivă, privesc condiţiile de loc şi timp în care se desfăşoară percepţia şi includ: durata percepţiei, condiţiile de vizibilitate, gradul de complexitate a fenomenului perceput. În rândul factorilor subiectivi un rol important îl are atenţia deoarece aceasta condiţionează plenitudinea şi fidelitatea mărturiei. La formarea declaraţiilor martorilor concură atât atenţia involuntară cât şi cea voluntară; proprie mărturiei este atenţia involuntară deoarece împrejurările circumscrise infracţiunii se impun de la sine, fără un efort voluntar. Întinderea şi realitatea declaraţiilor martorilor sunt condiţionate de o seamă de însuşiri ale atenţiei a căror cunoaştere prezintă interes, indiferent dacă se întemeiază pe atenţia involuntară sau involuntară.

Memorarea faptelor

Între momentul perceptiv şi al reproducerii faptelor petrecute se interpune momentul conservării informaţiilor dobândite. Memorarea implică succesiunea a trei momente între care există o strânsă legătură:

• Faza de achiziţie (memorare);
• Faza de păstrare (reţinere);
• Faza de reactivare (recunoaştere şi reproducere).

În cazul memorării involuntare datele percepute se întipăresc neintenţionat; dar ceea ce caracterizează memorarea voluntară este existenţa scopului la care se adaugă folosirea unor procedee speciale în vederea realizării acesteia. Precizia memorării faptelor de către martori este direct influenţată de scopul, de intenţia de a memora. Cu trecerea timpului în informaţiile păstrate se înregistrează pierderi datorate procesului uitării. Uitarea se manifestă prin imposibilitatea amintirii unor fapte memorate ori a recunoaşterii unor evenimente trăite sau prin reproducerea lor eronată. Uitarea atrage după sine pierderea detaliată a elementelor secundare a căror reactivare devine imposibilă. Nu întâmplător tactica criminalistică a recomandat ca martorii să fie ascultaţi cât mai repede posibil de la perceperea evenimentului.

În interesul aflării adevărului organul judiciar trebuie să obţină de la martor pe cât posibil “o copie” a realităţii percepute, ci nu o prelucrare a acesteia.

Reproducerea (redarea) faptelor.

Capacitatea persoanelor de a reproduce faptele percepute şi memorate este influenţată de o multitudine de factori, grupaţi în factori obiectivi şi subiectivi. În privinţa factorilor obiectivi se are în vedere gradul în care imaginile formate reproduc situaţia reală recepţionată anterior; martorul nu poate reda decât ceea ce a perceput şi a memorat, întregul film al acţiunii infracţionale sau numai fragmente ale acesteia. Acest aspect prezintă un interes practic deosebit şi trebuie cunoscut de organele de urmărire penală, pentru a nu trage concluzii greşite cu privire la buna sau reaua-credinţă a martorului. În cadrul factorilor subiectivi, un loc important îl ocupă capacitatea subiectului de a reda ceea ce cunoşte în legătură cu obiectul ascultării sale de organul judiciar; această capacitate este influenţată de nivelul de cultură generală a subiectului şi de pregătirea lui profesională. Acest aspect prezintă un interes practic deosebit deoarece persoanele care nu posedă vocabularul necesar descrierii unei situaţii de fapt percepute, o descriu fragmentar, cu greşeli sau de cele mai multe ori evitând chiar să vorbească pentru a nu fi puse în situaţii neplăcute.

Acest fenomen, al reproducerii, este destul de complex fiind strâns legat de procesul de gândire. Reproducerea în cazul mărturiei poate îmbrăca, fie forma verbală, fie forma scrisă.

Recunoaşterea.

Este întâlnită frecvent în practica organelor judiciare în ipoteza recunoaşterii de persoane sau de obiecte. Acest proces psihic se desfăşoară mult mai uşor fiind mai simplu de realizat, nu solicită un efort de memorare deosebit.[5] Reactivarea se face prin compararea cu ceea ce a perceput anterior cu ceva care este perceput în momentul audierii. Recunoaşterea se va conduce după reguli tactice generale de ascultare.

---

[1] Măgureanu Ilie ,”Ascultarea persoanelor în procesul penal”,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.193

[2]Ciopraga Aurel, “Criminalistică. Tratat de tactică”, Editura Gama, Iaşi, 1996, pg.178

[3] Ciopraga Aurel, Iacobuţă Ioan, „Criminalistică”, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pg.249

[4] Mitrofan Nicolae, Zdrenghea Voicu, Butoi Tudorel,“Psihologie judiciară”, Casa de editură şi presă “Şansa “SRL, Bucureşti, 1999, pg.125

[5]Doltu Ioan, „Matorul în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.121

Pregătirea în vederea ascultării martorilor

Autor:  Ciobanu Cristina

Reuşita ascultării martorilor presupune o pregătire prealabilă menită a asigura cele mai bune condiţii de realizare a acestei activităţi. Pentru obţinerea unor declaraţii de martor veridice şi complete, organul judiciar trebuie să se pregătească în mod corespunzător. Pregătirea în vederea ascultării martorilor impune organului judiciar o serie de obligaţii menite să ducă la aflarea adevărului.

Pregătirea în vederea ascultării martorului cuprinde următoarele activităţi:

1. studierea dosarului cauzei;

2. asigurarea condiţiilor în care se va realiza ascultarea;

3. cunoaşterea persoanelor care urmează a fi ascultate;

4. stabilirea locului şi datei ascultării precum şi asigurarea prezenţei martorului;

5. întocmirea planului de ascultare.

1. Studierea dosarului cauzei.

În prima fază a activităţii pregătitoare studierea dosarului cauzei are un rol de prim ordin în desfăşurarea în bune condiţii a cazului respectiv. Studierea atentă, completă a întregului material existent în dosarul cauzei duce la evitarea apariţiei unor consecinţe negative în procesul ascultării.

Examinarea materialului cauzei are drept scop în procesul penal:

• stabilirea faptelor şi împrejurărilor ce urmează a fi clarificate prin ascultarea fiecărui martor;
• stabilirea persoanelor care urmează a fi ascultate ca martori, aspectele sau împrejurările ce pot fi clarificate cu fiecare martor în parte;
• stabilirea ordinii în care vor fi ascultaţi martorii, prioritate au cei care au perceput nemijlocit faptele sau împrejurările ce urmează a fi clarificate;
• stabilirea condiţiilor obiective sau subiective care au putut influenţa percepţia şi memorarea faptelor sau împrejurărilor.

Organul de urmărire penală în virtutea rolului său activ are obligaţia să asculte atât persoanele care furnizează date referitoare la stabilirea existenţei infracţiunii şi la dovedirea vinovăţiei, cât şi persoanele ce pot relata evenimente de natură să ducă la dovedirea nevinovăţiei asigurând astfel dreptul la apărare al învinuitului sau inculpatului pe durata procesului penal. Organul judiciar va trebui să stabilească dacă la săvârşirea infracţiunii au participat mai multe persoane, de asemenea va determina martori care pot fi audiaţi pentru dovedirea anumitor împrejurări. Rezultatul studiului materialelor cauzei vor îmbrăca forma scrisă, organul judiciar având obligaţia să noteze toate împrejurările importante, toate aspectele ce urmează a fi dovedite deoarece acestea vor sta la baza elaborării planului de ascultare a martorilor. Studiul materialelor cauzei presupune un serios examen al întregului material probator existent, analiza fiecărei probe, verificarea sursei din care provine, a ansamblului probelor.

2. Asigurarea condiţiilor în care se va realiza ascultarea.

Alături de cele menţionate pentru buna desfăşurare a ascultării martorilor, organul judiciar are obligaţia de a asigura condiţiile în care se va realiza aceasta. Astfel, se impune crearea unor condiţii optime pentru ascultare: un birou, un instrument de scris, formularul pe care se va scrie, planul de ascultare. Pe timpul ascultării lucrătorul judiciar trebuie să-şi păstreze calmul pentru ca martorul să poată fi calm şi să colaboreze eficient la aflarea adevărului în cauza penală. Pentru ca ascultarea să se realizeze în condiţii bune organul judiciar va adopta cea mai bună tactică de ascultare stabilindu-se în fiecare cauză, în funcţie de:

• personalitatea şi psihologia martorului;

• poziţia martorului faţă de învinuit sau de părţile participante la desfăşurarea procesului penal;

• interesul pe care este posibil să-l aibă martorul în soluţionarea cauzei ( rudă, prieten, coleg d e serviciu)

• intenţia de a nu spune adevărul.[1]

Prin modificarea art.327 din Codul de procedură penală s-au propus măsuri de siguranţă a martorului în ceea ce priveşte ascultarea lui de către instanţă, în cazurile în care există informaţii că va fi supus unor represiuni din partea inculpatului sau a altor persoane. Astfel ascultarea martorului se va face numai în camera de consiliu cu participarea completului de judecată, procurorului şi a apărătorului inculpatului. În aceste condiţii se asigură o protecţie mai bună a martorului.

3 .Cunoaşterea persoanelor care urmează a fi ascultate ca martori într-o cauză penală.

Ascultarea martorilor presupune cunoaşterea, identificarea celor care au perceput împrejurările legate de infracţiune sau de făptuitor, a numărului celor ce urmează a fi ascultaţi în această calitate. Identificarea martorilor constituie atât atributul organelor judiciare cât şi a părţilor, precizarea sferei ce urmează a fi ascultaţi constituie atributul exclusiv al organelor judiciare. În cursul urmăririi penale cei ce urmează a fi audiaţi ca martori sunt întotdeauna cunoscuţi în momentul începerii procesului.[2] Atunci când identitatea martorilor nu e cunoscută, organelor judiciare paralel cu efectuarea altor activităţi, încep investigaţiile menite a individualiza martorii.

Organele judiciare pot ajunge la individualizarea martorilor a căror identitate nu e cunoscută prin intermediul următoarelor căi:

• în primul rând, natura infracţiunii săvârşite, domeniul de activitate în care s-a comis infracţiunea pot furniza indicii cu privire la sfera de persoane din rândul cărora s-ar putea recruta martorii;

De exemplu, în cazul unei infracţiuni de delapidare prevăzută de  art.215¹ Cod penal, martorii pot fi recrutaţi din rândul celor care aveau atribuţii de control, de verificare a gestiunii în care se constată lipsurile sau din rândul celor cu atribuţii de transport, pază a bunurilor care pot cunoaşte anumite împrejurări legate de infracţiune.

• în al doilea rând, mediul, timpul, locul săvârşirii pot oferii indicii cu privire la limitele şi categoriile de persoane în rândul cărora s-ar putea afla martorii.

De exemplu, infracţiunea săvârşită prin intermediul unor fenomene sonore, de pildă în cazul unui omor săvârşit cu o armă de foc, zgomotul produs de împuşcătură, ţipătul victimei infracţiunii de tâlhărie, conduce la căutarea martorilor în acele limite spaţiale în care fenomenul trebuia să fie perceput.[3] Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii pot furniza informaţii, indicii cu privire la categoriile de persoane în rândul cărora se pot afla cei care în calitate de martori au putut percepe împrejurări legate de aceasta. În cazul unui omor săvârşit în timpul nopţii în apropierea unui obiectiv industrial cu un număr mare de angajaţi.

Natura infracţiunii săvârşite, domeniul de activitate în care s-a comis fapta, locul săvârşirii, modul şi mijloacele utilizate de făptuiror, anumite preocupări profesionale pot fi indicii cu privire la limitele teritoriale şi categoriile de persoane din rândul cărora pot fi recrutaţi martorii în cauza penală. Persoanele ce pot fi ascultate în calitate de martori pot fi cunoscute organelor judiciare şi din alte surse exterioare propriilor investigaţii, prin acele indicaţii cuprinse în unele moduri de sesizare a organelor judiciare sau prin precizările făcute de părţile din proces. Spre exemplu, denunţul, plângerea celui vătămat prin infracţiune pot cuprinde asemenea indicaţii care pot contribui la dovedirea unor împrejurări legate de infracţiune. Regula este următoarea: este utilă citarea în această calitate a tuturor persoanelor ale căror declaraţii ar putea contribui la clarificarea unor fapte sau împrejurări de fapt, necesare la cunoaşterea tuturor împrejurărilor cauzei, adică la aflarea adevărului. La constituirea cercului de persoane ce urmează a fi ascultate în calitate de martori se face distincţie după cum această activitate are loc în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii.

În cursul urmăririi penale, dacă la săvârşirea infracţiunii au participat mai multe persoane se impune ascultarea tuturor celor ale căror declaraţii ar putea să contribuie într-o măsură sau alta la dovedirea unor împrejurări importante. Organul judiciar nu poate opera de la bun început o selecţie a martorilor pe criteriul importanţei lor. La delimitarea cercului de persoane desemnate de părţi se ţine seama, de regulă acestea propun ascultarea acelor persoane ale căror declaraţii consideră că le vor fi favorabile. Criteriul de delimitare a cercului martorilor propus de părţi trebuie să-l constituie concludenţa probei, măsură în care prin ascultarea martorilor propuşi se ajunge la lămurirea unor aspecte până atunci cunoscute.

Martorii care au dat declaraţii în cursul urmăririi penale urmează a fi ascultaţi din nou în faţa instanţei de judecată. Instanţa analizând depoziţiile celor deja ascultaţi poate opera o selecţie a martorilor şi considerând inutilă ascultarea unora dintre ei, poate restrânge sfera martorilor. Numărul martorilor în faţa instanţei de judecată este mai redus faţă de cei ascultaţi în cursul urmăririi penale.

4. Stabilirea locului şi datei ascultării precum şi asigurarea prezenţei martorului.

Alegerea locului unde martorii urmează a fi ascultaţi este de multe ori determinată de considerente de ordin tactic. Deoarece legea nu prevede un loc anume, ascultarea se poate efectua acolo unde organul judiciar consideră că acesta poate exercita o influenţă favorabilă asupra obţinerii declaraţiilor, sau locul unde urmează a fi ascultaţi poate fi impus de situaţia în care se află martorii.

De regulă martorii sunt ascultaţi la sediul organului judiciar, sediul poliţiei, sediul parchetului, instanţei, de asemenea martorii pot fi ascultaţi la locul unde se află la un moment dat, domiciliul, locul de muncă. În cazul martorilor suferinzi, ascultarea va avea loc la locul unde se află sub îngrijiri medicale- instituţie medicală, domiciliu- iar în cazul celor aflaţi în executarea unei pedepse privative de libertate la locul unde sunt internaţi. Persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie, în caz de nerespectare martorul poate fi adus silit la instanţa de judecată.[4] Ascultarea martorului se face la un moment cât mai apropiat de săvârşirea infracţiunii. Din momentul luării la cunoştinţă de către martor că va fi ascultat şi până la ascultarea propriu-zisă trebuie să treacă un timp cât mai scurt pentru ca martorul să fie îndepărtat de influenţe din partea persoanelor interesate în cauză. Când sunt mai mulţi martori ascultarea lor se va face separat şi se va evita să ia legatura între ei pentru a nu se influenţa reciproc. Când un organ de urmărire penală sau o instanţă de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală sau unei alte instanţei de judecată, pentru efectuarea actului procedural prin comisie rogatorie. Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau instanţe egale în grad. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune şi alte întrebări dacă necesitatea lor rezultă din cursul ascultării. În actul de citare a martorului pentru ascultare se va menţiona data exactă pentru prezentare – anul, luna, ziua, ora şi adresa exactă a locului unde se va face audierea, sediul organului şi camera unde se va prezenta.

5. Întocmirea planului de ascultare.

Întocmirea planului de ascultare reprezintă unul dintre cele mai importante momente ale pregătirii ascultării martorului. În urma studierii dosarului cauzei se stabilesc problemele ce urmează a fi lămurite cu fiecare martor sau categorie de martori identificaţi în cauză.

Pe baza problemelor respective se impune întocmirea unui plan de ascultare, plan care trebuie să cuprindă:

• poziţia martorului în cauză;
• datele ce caracterizează personalitatea acestora;
• necesitatea prezentării unor mijloace de probă cu ocazia ascultării;
• întrebările ce urmează a fi adresate martorilor.

Planul de ascultare, poate fi întocmit pentru fiecare martor în parte. Întrebările adresate martorului trebuie să fie scurte, clare, concise, adresate logic şi cronologic în raport de gradul de percepere şi memorare. Este interzisă folosirea întrebărilor sugestive ori cele de natură a pune în dificultate martorul. În cazul martorilor nesinceri întrebările vor fi formulate în mai multe variante şi de rezervă; succesiunea întrebărilor va fi stabilită, astfel încât s-o pregătească pe următoarea. Dacă martorul va fi ascultat cu privire la mai mulţi participanţi la săvârşirea faptei, se va întocmi plan de ascultare pentru fiecare persoană. Ascultarea se va realiza separat pentru fiecare persoană pe declaraţii separate. În timpul audierii, planul de ascultare poate fi completat cu alte întrebări, ori se poate renunţa la anumite întrebări dacă martorul a răspuns la ele din proprie iniţiativă.

Planul de ascultare se constituie ca fiind un instrument de lucru prin intermediul lui problemele pot fi lămurite printr-o singură ascultare, evitându-se chemările repetate în faţa organului de urmărire penală.

---

[1]Aioniţoaie Constantin, Sandu Ion Eugen, “Tratat de criminalistică”, Editura Carpaţi, 1992, pg.133

[2]Ciopraga Aurel, “Criminalistică. Tratat de tactică”, Editura Gama, Iaşi, 1996, pg.208

[3]Theodoru Grigore, Moldovan Lucia,” Drept procesual penal”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pg.134.

[4]Stancu Emilian, “Criminalistică. Elemente de tactică şi de metodologie criminalistică”, volumul II, Bucureşti, 1983, pg.58

Registrul bancar

După modelul registrului comerţului, Banca Naţionala a României imatriculează într-un registru, numit “registrul bancar”, băncile, persoane juridice române şi sucursalele băncilor străine care au fost autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. Această evidenţă cu caracter special faţă de cea ţinută de oficiul registrului comerţului, va fi permanent accesibilă publicului, la sediul central al Băncii Naţionale a României şi la sucursalele acesteia.

Registrul bancar a luat fiinţă în urma elaborării normele B.N.R. nr.1/1999. Introducerea şi actualizarea datelor din registrul bancar se realizează de către Direcţia generală de autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a societăţilor bancare.[1]

Registrul bancar cuprinde următoarele rubrici: numărul şi data înmatriculării în registrul bancar; denumirea băncii, însoţită de forma juridică sau, după caz, de menţiunea sucursală; adresa sediului social; numărul şi data înmatriculării în registrul comerţului; data autorizării funcţionării băncii de către B.N.R. ; seria, numărul şi data autorizaţiei emise de B.N.R. ; data radierii înregistrării; observaţii (situaţiile de retragere a autorizaţiei, reorganizare, lichidare, faliment, fuziune, schimbarea denumirii şi alte situaţii similare).

Înmatricularea băncilor în registrul bancar se va face în ordinea cronologică a autorizării acestora de către B.N.R.[2].

---

[1]Normele nr.1/1999 au fost publicate in Monitorul Oficial nr.12 din 19 ianuarie 1999, abrogându-se Normele nr.4/1992 privind registrul societăţilor bancare, publicate în Monitorul Oficial al României nr.60/7 aprilie 1992.

[2] Ori data de înfiinţare prevăzută în hotărârea Guvernului pe baza căreia s-a constituit societatea comercială bancară. De exemplu, B.C.R  S.A., Banca de Export Import a României – EXIMBANK S.A.

[tab: Legatura catre registrul bancar]

http://www.bnr.ro/Ro/Registre/InstitCredit/ban1_raport.html