Top

ADMISIBILITATEA ACŢIUNII RECLAMANŢILOR (PROCURORI LA UN PARCHET DE PE LÂNGĂ O INSTANŢĂ JUDECĂTOREASCĂ), ÎN CONTRADICTORIU CU PÂRÂŢII MINISTERUL PUBLIC – PARCHETUL DE PE LÂNGĂ I.C.C.J. , MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR ŞI PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNA

Acţiunea a fost admisă avându-se în vedere că în cauză nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune iar Decizia nr. XXXVI din 7.05.2007 a Secţiilor Unite ale Î.C.C.J. Bucureşti, obligatorie conform art.329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, a statuat că „dispoziţiile art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. 1 pct. 32 din OG nr. 13/2000, art. 50 din OUG nr. 177/2002 şi art. 6 alin. 1 din OUG nr. 160/2002 se interpretează în sensul că judecătorii, procurorii şi ceilalţi magistraţi, precum şi persoanele care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României beneficiau şi de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege.

Prin acţiunea adresată iniţial Tribunalului Botoşani – Secţia civilă şi înregistrată la data de 9.05.2008, reclamanţii B.L., A.D. ş.a, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani, şi Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat obligarea primilor doi pârâţi să calculeze şi să plătească drepturi reprezentând sporul de vechime, pentru perioada 1.11.2001 – 1.10.2002; să le plătească drepturile de mai sus actualizate la indicele de inflaţie, ca urmare a devalorizării monedei naţionale, începând cu data naşterii drepturilor şi până la data executării hotărârii judecătoreşti; să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice să dea fondurile necesare plăţii sumelor neîncasate.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin cererea înregistrată la 17.09.2004, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani, au solicitat plata drepturilor reprezentând sporul de vechime, începând cu 1 octombrie 2002, reactualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr.627 din 12.04.2006, pronunţată în dosarul nr.590/32/2007 al Curţii de Apel Bacău, a fost admis recursul şi modificată, în parte, sentinţa civilă 627/12.05.2006 a Tribunalului Botoşani, în sensul că au fost obligaţi intimaţii la plata sumelor cuvenite, cu titlu de spor de vechime, începând cu1.10.2002, la zi, reactualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii.

Potrivit art.31 alin.1 din legea nr.50/1996, privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, pentru vechimea în muncă, personalul beneficiază de un spor de vechime de până la 25%, calculat la salariul de bază brut corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru.

Legea 125/2000 a abilitat guvernul de a emite ordonanţe.

Conform art. Q.1 din legea nr.125/2000, guvernul a fost abilitat să emită ordonanţe pentru modificarea şi completarea Legii nr.50/1996,privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată.

În baza acestei legi, a fost emisă O.G. nr.83/29.08.2000, publicată în M.Of. partea I, nr.425 din 1 septembrie 2000, pentru modificarea şi completarea Legii 50/1996, privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti.

O.G.83/2000 nu a mai prevăzut acordarea sporului de vechime, acesta fiind reintrodus, în mod expres, în art.41 din O.G. 27/29.03.2006, privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.

De acest drept au beneficiat doar judecătorii instanţei supreme, magistraţii asistenţi şi personalul auxiliar de la toate instanţele şi parchetele, cărora le-au rămas incidente prevederile art.10 din legea nr.50/1996 şi ale art.33 din legea 50/1996.

Cu privire la prescripţia dreptului la acţiune, reclamanţii au arătat că în conformitate cu art.83 alin.1 lit. c din Codul Muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune,în situaţia în care obiectul conflictului de muncă consta în plata unor drepturi salariale neacordate şi mai arată că acest act normativ nu conţine dispoziţii privind întreruperea cursului prescripţiei extinctive.

Conform art.16 alin.1 din decretul nr.167/1959 prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, prin promovarea unei acţiuni de către cei în folosul cărora curge termenul de prescripţie.

Efectul întreruperii termenului de prescripţie constă, potrivit art.17 alin.1 şi 2 din actul normativ indicat, în ştergerea prescripţiei anterioare şi începerea unui nou termen de prescripţie.

Cronologic actele şi acţiunile care au dus la întreruperea prescripţiei sunt următoarele:

Prin Ordinul nr.903/C din 28 martie 2003 al Ministerului Justiţiei s-a constituit Comitetul mixt de soluţionare a problemelor de natură salarială ale magistraţilor şi în acest sens s-au făcut demersuri repetate de la Ministerul de Justiţie la Ministerul Finanţelor Publice în vederea obţinerii fondurilor necesare cu acest titlu.

Prin Ordinul nr.3/C din 11 ianuarie 2005, Ministerul Justiţiei şi-a asumat obligaţia achitării drepturilor salariale şi a centralizat sumele datorate personalului din organele autorităţii judecătoreşti, conform anexelor nr.1-10 ale Ordinului până la data de 14 ianuarie 2005.

La art.III din acest Ordin se precizează ca pentru magistraţii şi personalul din cadrul organelor judecătoreşti care nu deţin titluri executorii, calculul drepturilor salariale se va realiza conform anexelor nr.11-18 ale prezentului ordin.

La iniţiativa Ministerului Justiţiei a fost inclusă în Strategia de Reformă a Sistemului judiciar şi în Planul de Acţiune aprobate prin H.G. nr.232/2005, măsura vizând plata drepturilor salariale restante, inclusiv pentru personalul care nu are hotărâri judecătoreşti.

Asemenea acte de recunoaştere sunt şi plata neechivocă a drepturilor băneşti ce reprezintă sporul de vechime în muncă, precum şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.XXXVI din 7 mai 2007.

Faţă de cele de mai sus, reclamanţii precizează că ultimul termen de prescripţie în cauză a început să curgă de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reclamanţii, cât priveşte dreptul lor la acest spor de vechime au mai arătat că prin art.31 din Legea nr.50/1996 s-a stabilit că „ pentru vechimea în muncă, personalul beneficiază de un spor de vechime de până la 25%, calculat la salariul de bază brut, corespunzător timpului efectiv lucrat în program de lucru”, aceeaşi dispoziţie regăsindu-se în art.10 din Legea 50/1996: „persoanele salarizate potrivit prezentei legi, beneficiază, la funcţia de bază, de un spor de vechime în muncă de până la 25% din salariul de bază brut corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru”.

Prin O.G. nr.83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr.500/1996 aşa cum a fost republicată în 1999, s-a prevăzut că sporul de vechime nu se acordă magistraţilor prin completarea adusă de art.33 alin.3.

Ori, prin această dispoziţie a fost stabilită o discriminare în domeniul salarizării judecătorilor de la judecătorii, tribunale, curţi de apel, fiind încălcate atât dispoziţiile constituţionale, cât şi dispoziţiile Codului Muncii precum şi ale O.G. nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Potrivit dispoziţiilor din Codul Muncii, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitru. Or, drepturile salariale odată stabilite, constituie drepturi câştigate, care nu pot fi anulate sau acordate doar judecătorilor instanţei supreme cu ignorarea drepturilor magistraţilor de la celelalte instanţe sau parchete.

Prevederile art.38 din Codul muncii (Legea 53/2003) ca şi reglementare generală în materia raporturilor juridice de muncă, sunt imperative, statuând că „orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege, sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate”.

În motivarea pretenţiilor formulate reclamanţii au mai făcut referiri la prevederile art.5 alin. 1 şi 3 din Codul muncii, ale art.1 alin.2 şi art.2 alin.2 din O.G. nr.137/2000, cât şi ale art 14 din Convenţia Europeană a D4repturilor Omului.

Prin încheierea din 2.07.2008, Tribunalul Botoşani – Secţia civilă, în temeiul art. II alin..2 din O.U.G. nr.75/2007, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de Apel Suceava – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti a depus în tâmpinare.

Sub un prim aspect, acest pârât a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei de soluţionare a cauzei, cu trimitere la prevederile art.27 alin.1 din O.G. nr.127/2000, potrivit cărora „persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun”. A conchis în sensul că sintagma „potrivit dreptului comun” fixează cadrul procesual şi stabileşte în competenţa judecătoriei soluţionnarea cererilor întemeiate pe dispoziţiile acestui act normativ.

Sub un al doilea aspect, acelaşi pârât a invocat excepţia dreptului material la acţiune al reclamanţilor pentru perioada 1.11.2000 – 1.10.2002, făcând trimitere la prevederile art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958.

A susţinut că, raportat la susţinerile reclamanţilor, în sensul că potrivit art.16 din Decretul nr.167/1958 ar fi operat o interpretare a cursului prescripţiei prin promovareaq unei acţiuni şi că în baza art.17 alin. 1 şi 2 ar fi început să curgă un nou termen de prescripţie, acesta nu are suport faptic şi nici legal.

Pe fondul cauzei, acelaşi pârât a făcut referire la Decizia nr.xxxVI din 7.05.2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a admis recursul în interesul legii promovat de Procurorul General şi s-a statuat că „dispoziţiile art.33 alin.1 din Legea nr.50/1996, în raport cu prevederile art.1 pct.32 din O.G. nr.13/2000, art.50 din O.U.G. nr.177/2002 şi art.6 alin.1 din O.U.G. nr.160//2000 se interpretează în sensul că: judecătorii, procurorii şi ceilalţi magistraţi, precum şi persoanele care au îndeplinit funcţia de judecător finnciar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României beneficiar şi de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege.

Obligaţia potrivit art.329 alin.2 din Codulde procedură civilă.

A mai susţinut că instanţa nu poate dispune plata drepturilor băneşti solicitate, actualizate cu rata inflaţiei, în situaqţia în care Ministerul Public, ca instituţie bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.

În concluzie, pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat admiterea excepţiei invocate şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei Judecătoriei Botoşani şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamanţilor ca prescrisă.

Pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat şi o cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, pentru ca, în cazul în care se va admite cererea reclamanţilor, să se dispună prin aceeaşi hotărâre ca Ministerul Finanţelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretenţiile reclamanţilor.

În motivarea acestei cereri de chemare în garanţie pârâtul Ministerul Public a arătat că, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002 privind Finanţele publice, Ministerul Finanţelor Publice coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie.

Pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor prin mandatara sa Direcţia generală a Finanţelor Publice Judeţeană Botoşani, prin întâmpinare,a invocat excepţia lipsei calitîţii sale procesuale pasive în cauză, invocând prevederile art.9 alin.1 şi art.11 lit. a dibn legea nr.507/2002 – legea bugetului de stat pe anul 2004, art.8 din Legea nr.511/2004 – legea bugetului de stat pe anul 2005.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa, asupra excepţiilor invocate, reţine următoarele:

Astfel, cu privire la excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Suceava în soluţionarea cauzei este de reţinut că obiectul material care se plăteşte cu începere de la data de întâi a luniiurmătoare celei în care s-a împlinit vechimea în muncă.

Prin O.G. nr.83/2000, art.1 pct.22 s-a introdus aliniatul 3 care dispunea că prevederile art.31 alin.1 şi 2 nu sunt aplicabile magistraţilor.

Prin Decizia nr.XXXVI din 7.05.2007 , Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că judecătorii, procurorii (…) benficiau şi de sporul de vechime în cuantumul prevăzut de lege.

Pentru ca prescripţia să-şi producă efectul său extinctiv este necesar ca, pentru titularul dreptului la acţiune, să existe, pe lângă voinţa de acţiona, şi posibilitatea reală de a acţiona, adică de a se adresa organului competent pentru protecţiadreptului său.

Dacă pe timpul cât durează împrejurarea care îl împiedică pe titularul dreptului la acţiune să actioneze, prescripţia nu ar fi oprită, adică suspendată, s-ar ajunge la situaţiaîn care titularul dreptului la acţiune să se aplice efectul extinctiv, fără a i se imputa pasivitatea ori neglijenţa în a acţiona într-o asemenea situaţie, prescripţia dreptului acţiunii reclamanţilor îl constituie drepturi salariale, reprezentând spor de vechime neacordat în perioada 1.11.2002, fiind evident că ne aflăm în prezenţa unui conflict de muncă a cărui soluţionare este de competenţa curţii, potrivit art. II din O.U.G. nr. 75/2008. Dreptul comun în materie sunt, în accepţiunea artr.27 alin.1 din O.G. nr.137/2000, prevederile Codului Muncii, în reglementarea jurisdicţională a acestui act normativ.

Ca atare această excepţie va fi respinsă.

Instanţa va verifica şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, având în vedere prevederile Legii nr.500/2002.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, invocată de pârâtul Ministerul Public, instanţa o va respinge, având în vedere următoarele:

Art.33 alin.1 şi 2 din Legea nr.50/1996, prevedea că pentru vechimea în muncă personalul beneficiază de un spor de vechime, de până la 25% calculat la salariul de bază brut corespunzător timpului efectiv lucrat în programul normal de lucru, spor de vechime ar fi returnată de la finalitatea sa, nemaiavând caracter real.

În condiţiile în care art.33 alin.3 şi Legea nr.50/1996 dispunea că prevederile ce reglementează plata sporului de vechime nu li se aplică şi magistraţilor, nu le poate fi imputată reclamanţilor pasivitatea ori neglijenţa în a acţiona.

După pronunţarea deciziei în interesul legii, prin care s-a stabilit că şi judecătorii, procurorii şi ceilalţi magistraţi beneficiari şi de sporul de vechime în muncă, reclamanţii au avut posibilitatea reală de a acţiona, de a se adresa instanţei pentru plata acestor drepturi.

Astfel, termenul de 3 ani impus de dispoziţiile art.283 alin.1 lit. a se calculează de la data pronunţării acestei decizii.

Pe fondul cauzei, este de reţinut că prin Decizia nr. XXXVI din 7.05.2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că dispoziţiile art.33 alin.1 din legea nr.50/1996 în raport cu prevederile artt.1 pct.32 din O.G. nr.13/2000, art.50 din O.U.G. nr.177/2002 şi art.6 alin.1 din O.U.G. 160/2000 se interpretează în sensul că judecătorii, procurorii şi ceilalţi magistraţi beneficiază şi de sporul de vechime în muncă în cuantumul prevăzut de lege.

Art.329 alin.3 din Codul de procedură civilă prevede că dezlegarea dată de drept judecăţii este obligatorie pentru instanţă.

Faţă de cele de mai sus instanţa a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor drepturile salariale reprezentând sporul de vechime în muncă dovedit pentru perioada 1.11.2000 – 1.10.2002 actualizat în funcţie de indicele de inflaţie la data plăţii.

S-a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei şi Finanţelor formulată de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, o rectificare bugetară pentru perioada pretinsă prin acţiune, nemaifiind de actualitate.

Etichete:

ADMISIBILITATEA ACŢIUNII RECLAMANŢILOR (PERSONAL AUXILIAR DE SPECIALITATE ÎN CADRUL UNEI INSTANŢE JUDECĂTOREŞTI), ÎN CONTRADICTORIU CU PÂRÂŢII MINISTERUL JUSTIŢIEI, TRIBUNALUL SUCEAVA ŞI MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR , PENTRI OBLIGAREA PÂRÂŢILOR

O astfel de acţiune a fost admisă, avându-se în vedere că în cauză nu operează prescripţia dreptului material la acţiune faţă de recunoaşterea de către debitor a pretenţiilor reclamanţilor, în cauză fiind incidente şi statuările făcute de Secţiile Unite ale I.C.C.J. Bucureşti, prin Decizia nr. XXI din 10.03.2008, potrivit cărora „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar şi după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001.

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr. 459/39/30.10.2008 reclamanţii Z.N., C.E. ş.a, au solicitat în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, Tribunalul Suceava, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării obligarea primilor trei pârâţi la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% lunar pentru timpul efectiv lucrat de reclamant în perioada 1.11.2000 – 1.08.2004, actualizat în raport cu indicele de inflaţie la data plăţii, obligarea pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice să aloce sumele necesare plăţii acestor drepturi şi obligarea pârâtului Tribunalul Suceava să efectueze cuvenitele menţiuni în carnetele de muncă ale reclamanţilor.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin decizia nr. 21 din 10 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată pe site-ul acesteia www.scj.ro, a admis recursul în interesul legii, statuând că judecătorii, procurorii, magistraţii, asistenţii, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar şi după intrarea în vigoare a O.G. nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.

În dovedirea cererii au depus la dosar în copie: certificatul de pe dispozitivul sentinţei civile nr. 2287 din data de 31.10.2007 a Tribunalului Botoşani /f.4-5); sentinţa civilă nr. 2287 din 31.10.2007 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, în dosarul nr. 2518/116/2007 (f. 6-10).

Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, faţă de dispoziţiile art. 283 al. 1 lit. c din Legea 53/2003.

Pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

A arătat pârâtul că obligaţiile de stabilire a salariilor de bază, a criteriilor, a sumelor necesare pentru cheltuieli de personal şi de acordare a drepturilor băneşti cuvenite revine ordonatorilor de credite.

A invocat pârâtul şi excepţia precripţiei dreptului material la acţiune.

Examinând actele şi lucrările dosarului, asupra excepţiilor invocate, instanţa reţine următoarele:

Potrivit art. 47 din Legea 50/1996, republicată, „ pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, magistraţii precum şi personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar”.

Prin art. 1 pct. 42 din OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii 50/1996, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres.

Prin decizia nr. 21 din 10 martie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea, alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar şi după intrarea în vigoare a O.G. nr. 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001.

Pentru ca prescripţia să-şi producă efectul său extinctiv, adică sancţionator, este necesar ca, pentru titularul dreptului la acţiune să existe, pe lângă voinţa de a acţiona şi posibilitatea reală de a acţiona, adică de a se adresa organului competent pentru protecţia dreptului său.

Dacă pe timpul cât durează împrejurarea care îl împiedică pe titularul dreptului la acţiune să acţioneze prescripţia nu ar fi oprită, adică suspendată, s-ar ajunge la situaţia în care titularul dreptului la acţiune să i se aplice efectul extinctiv, fără a i se imputa posibilitatea ori neglijenţa în a acţiona, într-o asemenea situaţie prescripţia ar fi deturnată de la finalitatea sa, nemaiavând caracter real.

În condiţiile în care prin art. 1 pct. 42 din OG 83/2000 art. 47 din Legea 50/1996 a fost abrogat, nu le poate fi imputat reclamanţilor pasivitatea ori neglijenţa în a acţiona.

După pronunţarea deciziei în interesul legii reclamanţii au avut posibilitatea reală de a acţiona, de a se adresa instanţei pentru plata acestor drepturi.

Astfel, termenul de 2 ani impus de dispoziţiile art. 283 al. 1 lit. c se calculează de la data pronunţării acestei decizii.

Faţă de aceste considerente urmează ca instanţa să respingă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Conform art. 7 din H.G. 83/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, acesta este ordonator principal de credite iar potrivit Legii 500/2002 şi H.G. 208/2005 Ministerul Economiei şi Finanţelor coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar.

Astfel, rolul Ministerului Economiei şi Finanţelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectului ordonatorilor de credite, precum şi elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

În aceeaşi idee, art. 1 din O.G. 22/2002 aprobată prin Legea 288/2002, prevede că executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.

Faţă de aceste considerente urmează ca instanţa să respingă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor.

Pe fondul cauzei, instanţa reţine următoarele:

Potrivit art. 47 din legea 50/1996 republicată „ pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, magistraţii precum şi personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar”.

Prin art. 1 pct. 42 din OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996, art. 47 din Legea/1996 a fost abrogat expres.

Prin decizia nr. 21 din 10 martie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 47 din Legea 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, şi după intrarea în vigoare a OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, rezultând astfel că acest spor se cuvine şi pentru viitor.

Articolul 329 al. 3 din Codul de procedură civilă prevede că dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţă.

Pentru aceste motive instanţa a obligat pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Tribunalul Suceava să plătească reclamanţilor sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% lunar pentru timpul efectiv lucrat de fiecare reclamant în perioada 1.11.2000 – 1.08.2004, actualizat în raport de indicele de inflaţie la data plăţii.

Pentru a asigura plata efectivă a acestor drepturi pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost obligată să includă în buget sumele necesare plăţii acestor drepturi.

În temeiul dispoziţiilor art. 1 al. 1 din Decretul 92/1976 privind carnetul de muncă a fost obligat pârâtul Tribunalul Suceava să efectueze cuvenitele menţiuni în carnetele de muncă ale reclamanţilor.

Etichete:

ADMISIBILITATEA ACŢIUNII RECLAMANŢILOR (JUDECĂTORI) ÎN CONTRADICTORIU CU PÂRÂŢII MINISTERUL JUSTIŢIEI , TRIBUNALUL SUCEAVA ŞI CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII , PENTRU OBLIGAREA PRIMILOR 2 PÂRÂŢI LA PLATA DIFERENŢELOR SALARIALE REZUL

O astfel de acţiune a fost apreciată ca admisibilă, instanţa apreciind că acordarea indexărilor salariale constituie o măsură de protecţie socială a muncii, garantată prin Constituţie, justificată de necesitatea realizării unei corelaţii între salariul real şi salariul nominal, pentru a se atenua efectele inflaţioniste înregistrate în economie, acestea fiind stabilite pentru toate categoriile de salariaţi. Conform art. 155 din Codul muncii, care constituie dreptul comun în materie, noţiunea de salariu cuprinde nu numai salariul de bază ci şi indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri. Or, potrivit art. 1 alin. 1 şi 2 din Codul muncii, acest cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care nu conţin dispoziţii specifice derogării.

Prin acţiunea adresată Tribunalului Suceava, înregistrată sub nr. 98/86 din 28.12.2008, reclamanţii M.O., B.G. ş.a., au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Suceava, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi la plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea majorărilor salariale de 5% începând cu 1 ianuarie 2007, în raport cu luna decembrie 2006, de 2% începând cu 1 aprilie 2007, în raport de luna martie 2007 şi de 11% începând cu 1 octombrie 2007 în raport cu luna septembrie 2007, actualizate în raport de rata inflaţiei începând cu data de 1 februarie 2007 şi până la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.

Motivând acţiunea, reclamanţii au arătat că prin O.G. 10/2007, O.G. 16/2007 şi O.G. 27/2007, Guvernul României a dispus majorarea salariului începând cu data de 1 ianuarie 2007 tuturor demnitarilor, funcţionarilor publici şi salariaţilor contractuali ai statului, cu excepţia magistraţilor, judecătorilor de la curţile de apel, tribunale şi judecătorii şi a procurorilor de pe lângă instanţele aferente.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 16 şi 20 din Constituţia României, decizia 447 din 15.09.2005 a Curţii Constituţionale, art. 1 şi următoarele din O.G. 137/2000, art. 5 din Codul muncii, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, O.G. 10, 16, 27/2007 şi Legea 232/2002.

Pârâtul Ministerul Justiţiei, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, cu motivarea că salarizarea diferenţiată a diferitelor categorii profesionale este o opţiune a legiuitorului şi nu poate constitui un motiv de a se reţine un tratament discriminatoriu, susţinând că reglementarea prin lege sau alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin O.G. 137/2000.

S-a mai arătat că magistraţii au fost singurele categorii profesionale care au beneficiat de creşteri salariale substanţiale în anul 2006 şi 2007 şi aceasta a fost raţiunea pentru care nu s-au mai acordat alte majorări salariale în cursul anului 2007, iar între situaţia magistraţilor şi a celorlalte categorii din sectorul bugetar nu se poate vorbi de o „analogie”.

Prin întâmpinarea formulată, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că, potrivit art. 16-20 din O.G. 137/2000, are ca atribuţii să aplice dispoziţiile legislaţiei în materie de nediscriminare pe teritoriul României, să constate şi sancţioneze contravenţiile prevăzute de O.G. 137/2000, având competenţa materială de a se pronunţa cu privire la săvârşirea tuturor faptelor de discriminare prin orice metodă şi în orice domeniu de activitate.

Tribunalul Suceava, prin sentinţa civilă nr. 259 din 4 februarie 2008, a dispus următoarele:

– a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării;

– a admis acţiunea având ca obiect „drepturi băneşti” privind pe reclamanţii: M.O., B.G. ş.a., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei Bucureşti, Tribunalul Suceava, pentru opozabilitate Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării Bucureşti, în parte;

– a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor diferenţele salariale rezultate din aplicarea majorărilor salariale cumulate din perioada ianuarie –

octombrie 2007, în cuantumul total de 18% pentru lunile noiembrie şi decembrie 2007, reactualizate cu rata de inflaţie, începând cu data scadenţei şi până la data plăţii lor efective;

– a respins cererea privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

Recursul, formulat împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia nr. 879 din 17.06.2008 a Curţii de Apel Suceava, cu consecinţa casării hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu motivarea că, deşi reclamanţii, prin acţiunea introductivă de instanţă, au solicitat obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale rezultate din majorările salariale de 5% începând cu 1.01.2007 în raport cu luna decembrie 2006, de 2% începând cu 1.04.2007 în raport de luna martie 2007 şi de 11% începând cu 1.10.2007 în raport cu luna septembrie 2007, actualizată în raport cu rata inflaţiei începând cu data de 1.02.2007 şi până la data plăţii, prin dispozitivul sentinţei recurate pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamanţilor diferenţele salariale rezultate din aplicarea majorărilor salariale cumulate din perioada ianuarie – octombrie 2007, în cuantum total de 18%, pentru lunile noiembrie şi decembrie 2007, reactualizate cu rata inflaţiei, începând cu data scadenţei şi până la data plăţii lor efective.

Or, o asemenea modalitate de soluţionare a cauzei, pe de o parte, are semnificaţia unei îndepărtări de la obiectul acţiunii dedusă judecăţii, iar, pe de altă parte, este de natură să producă reale dificultăţi în executarea eventuală a sentinţei, ştiut fiind că obligaţiile pe care debitorii le au faţă de creditori trebuiesc clar şi precis determinate.

Tribunalul Suceava, prin sentinţa nr. 1357 din 25.08.2008 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Suceava – Secţia conflicte de muncă, invocând dispoziţiile art. II alin. 2 din O.U.G. nr. 75/2008.

Astfel învestită, curtea, analizând excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive invocată de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, constată că aceasta este întemeiată.

Din analiza acţiunii rezultă că reclamanţii au înţeles să cheme în judecată, ca pârâţi, Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Suceava, cu citarea în cauză şi a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 137/2000.

Potrivit dispoziţiilor art. 16-20 din această reglementare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este instituţia abilitată de lege să aplice dispoziţiile legislaţiei în materie de discriminare să constate şi să sancţioneze contravenţia conform dispoziţiilor prevăzute în O.G. nr. 137/2000, iar în situaţia formulării unei acţiuni în justiţie pentru plata unor despăgubiri sau a restabilirii situaţiei anterioare, judecarea litigiului se va face cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în calitate de expert în domeniul discriminării, conform dispoziţiilor art. 27 alin. 3 din reglementarea enunţată, aprobată prin Legea nr. 48/2002 cu modificările şi completările ulterioare.

Faţă de lipsa calităţii de pârât a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în raport de prevederile art. 27 alin. 3 din O.G. nr. 137/2000, respectând şi principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, va fi admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive formulată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, unitate faţă de care acţiunea va fi respinsă ca inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, se constată că, potrivit definiţiei discriminării, astfel cum este enunţată prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, aprobată prin Legea nr. 48/2002 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin discriminare se înţelege „orice deosebire, excludere sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate (…) precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1 din acelaşi act normativ, „Exercitarea drepturilor enunţate în cuprinsul prezentului articol priveşte persoane aflate în situaţii comparabile”.

O.G. nr. 10/2007, prin art. 1, a prevăzut majorarea în 3 etape a salariilor de bază, printre alte categorii şi personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, potrivit anexelor II şi III din Legea 154/1998 (preşedinte, vicepreşedinte, preşedinte de secţie, judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procuror general, prim-adjunct al procurorului general, adjunct al procurorului general şi preşedintele şi judecătorii Curţii Constituţionale), după cum urmează: cu 5% începând cu data de 1 ianuarie 2007 faţă de nivelul din luna decembrie 2006; cu 2% începând cu data de 1 aprilie 2007, faţă de nivelul din luna martie 2007; cu 11% începând cu data de 1 octombrie 2007, faţă de nivelul din luna septembrie 2007.

De la aplicarea acestor prevederi au fost excluşi aşadar ceilalţi magistraţi.

Că între magistraţii care au beneficiat anterior de majorările salariale şi judecătorii de la judecătorii, tribunale şi curţile de apel există o situaţie comparabilă rezultă fără putinţă de tăgadă, din dispoziţiile Legii 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor şi ale Legii 304/2004 privind organizarea judiciară, ale Legii nr. 50/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea 304/2004, „Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Legea 304/2004, justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale specializate, instanţe militare, judecătorii.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea 303/2004, „Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.

Acordarea diferenţiată a acestor majorări salariale nu îşi are explicaţia nici în atribuţiile diferite ale magistraţilor şi aceasta cu atât mai mult cu cât ele au avut în vedere deprecierea monedei naţionale şi scăderea nivelului de trai datorită inflaţiei şi nicidecum atribuţiile specifice fiecărei funcţii în parte.

Nu pot fi primite apărările pârâtului Ministerul Justiţiei, în sensul că eventualele „discriminări” cauzate de legiuitor nu ar face obiectul O.G. nr. 137/2000, câtă vreme, în speţă, prin acordarea diferenţiată a majorărilor salariale prevăzute de O.G. 10/2007 se încalcă prevederile art. 5 alin. 1, 3 şi 6 din Codul muncii, aceste reglementări fiind în concordanţă şi cu prevederile art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.

În cauză au fost invocate ca temei legal şi dispoziţiile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care prevede că exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată în special pe rasă, sex, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Acest text se raportează la toate drepturile stabilite prin Convenţie, iar în cauză dreptul încălcat este cel rezultând din art. 1 din Protocolul nr. 1, jurisprudenţa CEDO stabilind în ceea ce priveşte noţiunea de bun, că dreptul la o sumă de bani decurgând dintr-un raport juridic de muncă reprezintă un drept patrimonial, în sensul art. 1 din protocolul enunţat.

Totodată, prin art. 1 privind interzicerea generală a discriminării astfel cum a fost reglementat prin Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – protocol ratificat de România prin Legea nr. 103/2006, publicată în M.O. 375/2006, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare, bazată în special pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”, textul alin. 2 al art. 1 stabilind în mod expres că „nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate la paragraful 1”.

Deşi se invocă declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 1, 2 şi 27 din O.G. nr. 137/2000, republicată, în cauză se constată că sunt aplicabile dispoziţiilor art. 5 şi 6 din Codul muncii, dar şi dispoziţiile cuprinse în reglementările internaţionale la care România este parte, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, conform căruia „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a drepturilor omului cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”.

Vor fi respinse, ca nefondate şi susţinerile pârâtului Ministerul Justiţiei că prin O.U.G. nr. 27/2006 s-au acordat magistraţilor drepturi salariale substanţiale prin acordarea sporului de vechime sau a primei de vacanţă, fiind depăşită astfel rata inflaţiei, întrucât, aşa cum rezultă din expunerea de motive la această reglementare prin adoptarea acestui act normativ s-a urmărit eliminarea discriminărilor în domeniul salarizării magistraţilor, situaţie recunoscută şi prin H.G. nr. 232/2005 pentru aprobarea strategiei de reformă în domeniul justiţiei, însăşi pârâtul Ministerul Justiţiei recunoscând existenţa discriminării înregistrată în ce priveşte salarizarea în perioada 2002 – 2006.

În acest sens şi prin deciziile pronunţate prin soluţionarea unor recursuri în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în compunerea Secţiilor Unite, a stabilit existenţa unei discriminări directe, potrivit prev. art. 2 alin. 1 şi 2 din O.G. nr. 137/2000, în domeniul salarizării, magistraţilor, discriminare constatată şi prin Hotărârea nr. 185 din 22.07.2007 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Astfel, prin decizia nr. VI din 15 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 327/2007, instanţa supremă a reţinut că „ Fiind sesizat cu examinarea acestui caz inadmisibil de diferenţiere a indemnizaţiilor stabilite pentru magistraţi, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr. 185 din 22 iulie 2005, a constatat existenţa unei discriminări directe prin aplicarea prevederilor textelor de lege menţionate şi a propus Ministerului Justiţiei iniţierea unui proiect de act normativ de modificare a acestor prevederi, în vederea eliminării diferenţei de tratament salarial, care a creat o inegalitate evidentă între cele două categorii de magistraţi cu pregătire şi responsabilităţi identice.

Ca urmare a demersului legislativ, iniţiat pe baza constatării acestei discriminări, a fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 27 din 29 martie 2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurilor şi altor categorii de magistraţi şi de personal din sistemul justiţiei, pentru eliminarea inegalităţii ce s-a creat, fiind reglementate unitar salarizarea şi celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi şi ale personalului asimilat acestora.

Până la adoptarea şi intrarea în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, însă, aplicarea textelor de lege constatate discriminatorii prin hotărârea la care s-a făcut referire a creat o inegalitate vădită între nivelul indemnizaţiilor acordate magistraţilor, în contradicţie cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituţia României, republicată, cu cel al egalităţii de tratament salarial pentru muncă egală, instituit prin art. 23 alin. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi cu cel al interzicerii oricărei discriminări prevăzut în art. 2 din pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi în art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.

Prin Legea nr. 50/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare s-a stabilit că indemnizaţiile pentru magistraţi şi salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială pentru funcţiile de demnitate publică, alese şi numite din cadrul autorităţilor legislative şi executive, valoare care corectată periodic în raport de evoluţia preţurilor de consum în condiţiile stabilite de lege se aplică de drept personalului menţionat.

Ulterior, prin art. 78 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor s-a stabilit în mod expres că drepturile acestei categorii de personal nu pot fi diminuate.

Ori, potrivit dispoziţiilor art. 18 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 10/1972, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări, dispoziţii regăsite şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 38 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003, acestea stabilind că drepturile persoanelor încadrate în muncă fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu. Totodată, fiind un drept câştigat, derivat dintr-un raport de muncă, dreptul la acordarea indexărilor legale, ca urmare a ratei inflaţiei nu putea fi înlăturat.

Conform dispoziţiilor art. 53 din Constituţia României „ exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav, iar potrivit alineat 3, restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară şi trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Pe de altă parte, acordarea indexărilor salariale constituie o măsură de protecţie socială a muncii, garantată prin Constituţie, justificată de necesitatea realizării unei corelaţii între salariul real şi salariul nominal, pentru a se atenua efectele inflaţioniste, înregistrate în economie, acestea fiind stabilite pentru toate categoriile de salariaţi. Conform art. 155 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003, care constituie dreptul comun în materie, noţiunea de salariu cuprinde nu numai salariul de bază, ci şi indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri. Ori, potrivit art. 1 alin. 1 şi 2 din Codul muncii, acest cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.

Totodată, potrivit art. 295 alin. 1 şi 2 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003, dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă, cu dispoziţiile legislaţiei civile, prevederile sale aplicându-se cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibil cu specificul raporturilor de muncă respective.

Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 5 şi 6 din Codul muncii, art. 23 din Declaraţia Universală a drepturilor omului, art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, acţiunea reclamanţilor a fost admisă, cu consecinţa obligării pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Suceava la plata drepturilor salariale de 5%, 2% şi 11%, în cuantum total de 18% pentru lunile noiembrie şi decembrie 2007, cu actualizarea corespunzătoare în funcţie de rata inflaţiei, începând cu data scadenţei până la plata efectivă, în raport de prevederile art. 161 alin. 4 din Codul muncii.

Etichete: