Minuta şi dispozitivul

Prin sentinţa civilă nr.5318/21.05.2009, pronunţată de Judecătoria Bacău în dosarul nr.13679/180/2008 al acestei instanţe, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta C.O. în contradictoriu cu pârâtul C.F. şi s-a admis, de asemenea, cererea reconvenţională, dispunându-se desfacerea căsătoriei încheiată la 26.10.1985, din culpa comună a soţilor. S-a dispus ca reclamanta să revină la numele anterior căsătoriei iar minorul C.C.N.- născut la 18.12.1994 a fost încredinţat spre creştere şi educare reclamantei, stabilindu-se , în favoarea pârâtului un program de vizită.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că : părţile sunt despărţite în fapt din 1996, că din probatoriul administrat rezultă culpa comună în desfacerea căsătoriei, instanţa, la cererea părţilor, făcând aplicarea art.617 alin.2 Cod procedură civilă ; că minorul se află în îngrijirea reclamantei de la data separării în fapt şi având în vedere şi opţiunea minorului, instanţa a apreciat că se impune încredinţarea lui spre creştere şi educare reclamantei.

Privitor la programul de vizită, instanţa de fond a arătat că raportat la dispoziţiile art.43 alin.3 Codul familiei şi art.14 din Legea 272/2004 se impune ca minorul să aibă legături personale cu tatăl, la domiciliul acestuia din urmă, în prima şi a treia duminică a lunii, între 1000- 1600 şi două săptămâni în vacanţa de vară între 1-15 iulie.

Impotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâtul-reclamant.

Apelul a fost legal timbrat cu 19,5 lei taxă timbru şi timbru judiciar 0,15 lei.

In motivarea apelului, apelantul a arătat că se impune modificarea hotărârii în ceea ce priveşte data despărţirii în fapt, reţinută de instanţa de fond.

S-a arătat că, în mod real, părţile s-au despărţit în fapt în vara anului 1999, respectiv în luna august şi acest aspect poate fi stabilit prin administrarea probei cu martori. S-a arătat că instanţa de fond nu a fost preocupată de data despărţirii în fapt deoarece părţile au fost de acord cu o culpă comună şi nu au solicitat motivarea hotărârii.

In subsidiar, apelantul a solicitat instanţei ca să dispună ca aspectul separării în fapt să fie stabilit de instanţa ce va judeca partajul.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului întrucât, prin sentinţa civilă atacată s-a dispus doar în sensul desfacerii căsătoriei părţilor nu şi cu privire la data separării în fapt, o asemenea dată neexistând în dispozitivul hotărârii de divorţ. A mai arătat intimata că apelantul, de astfel, putea face probe în sensul invocat, la fond or apelantul nu a contestat acest aspect.

Astfel încât nu poate susţine, în apel, o situaţie contrară.

Cât priveşte solicitarea apelantului ca tribunalul să dispună, ca data despărţirii în fapt să fie stabilită de instanţa de partaj, intimata a arătat că este inadmisibilă.

Raportat la sentinţa civilă atacată şi la motivele de apel invocate, tribunalul a invocat excepţia lipsei de interes, excepţie ce urmează a fi admisă pentru următoarele considerente:

Motivele de apel invocate nu urmăresc modificarea într-un anume fel a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, apelantul solicitând menţinerea întocmai a soluţiei date în dispozitiv, solicitând doar modificarea considerentelor sentinţei privitoare la data reţinută a fio drept dată a separării în fapt.

Cum apelantul nu urmăreşte modificarea soluţiei dată acţiunii formulate şi cum însuşi interesul ca elemente al acţiunii civile se raportează la acţiunea dedusă judecăţii şi nu la o altă acţiune ( astfel cum în speţă apelantul se raportează la acţiunea de partaj) , tribunalul reţine că excepţia lipsei de interes este incidentă şi în consecinţă va respinge apelul formulat.

Susţinerile făcute de apelant în susţinerea apelului promovat vizează interpretarea atât a dispozitivului sentinţei atacate cât şi a considerentelor acesteia, din perspectiva autorităţii de lucru judecat.

Din analiza sentinţei atacate şi din lucrările dosarului rezultă că data separării în fapt a soţilor –singurul punct de controversă în apel, nu se constituie nici într-un motiv decisiv, care a dus la pronunţarea soluţiei pe care o regăsim în dispozitiv dar nici într-un motiv decizoriu, prin care se soluţionează o chestiune controversată şi rezolvare acesteia se găseşte în considerente, fără a se regăsi în dispozitiv.

Motivelor decisive şi motivelor cu efect decizoriu legea le recunoaşte puterea de lucru judecat, tocmai pentru că ele au făcut obiectul dezbaterii contradictorii a părţilor şi ele sprijină fie direct, fie indirect soluţia cuprinsă în dispozitiv.

In speţă , data separării în fapt, nu a fost stabilită de instanţa de fond ca urmare a dezbaterilor contradictorii şi a verificărilor jurisprudenţei realizate de instanţă, pe baza probelor, întrucât ambele părţi au fost de acord cu desfacerea căsătoriei din culpă comună, ba mai mult nici nu au solicitat motivarea hotărârii.

Cum problema separării în fapt nu a fost supus dezbaterii contradictorii şi nu a constituit o problemă controversată la fond , menţionarea ei în considerentele hotărârii reprezintă mai degrabă un motiv indiferent care nu influenţează soluţia adoptată, cu atât mai mult cu cât părţile nu au solicitat motivarea divorţului şi prin acesta lipsit de autoritate de lucru judecat.

Cât priveşte cererea apelantului privitoare la impunerea unei soluţii instanţei de partaj, tribunalul reţine că o asemenea cerere este inadmisibilă, instanţa investită cu soluţionarea partajului având puterea deplină în analizarea probatoriului din toate punctele de vedere, singura hotărâre cu caracter obligatoriu din acest punct de vedere fiind doar hotărârea instanţei de control când s-a dispus rejudecarea cauzei.

In toate celelalte cazuri instanţa investită cu soluţionarea cauzei are puterea deplină de analiză şi interpretare, inclusiv cu privire la hotărârile judecătoreşti invocate de părţi.

In consecinţă, văzând dispoziţiile art.274 alin.1 Cod procedură civilă , tribunalul, respingând apelul, va obliga apelantul la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, cheltuieli avansate de intimată în apel.

Tags: Minuta şi dispozitivul

Minuta şi dispozitivul

Prin sentinţa penală nr.220/27.03.2009 a Judecătoriei Oneşti s-a dispus:

În baza art.86 al.1 din OUG.195/2002, cu aplicarea art.37 lit.a Cod Penal, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism fără a poseda permis de conducere,condamnarea inculpatului L.M., la 1(un)an închisoare.

În baza art.83 Cod Penal, s-a revocat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere de 3 ani închisoare aplicată prin decizia penală nr.217/A/2007 pronunţată de Tribunalul Bacău, pedeapsă care se execută alături de pedeapsa aplicată prin prezenta.

Inculpatul va execută 4(patru)ani închisoare.

S-a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.64 al.1 lit.a teza II, b Cod penal în condiţiile art.71 al.2 Cod Penal.

În baza art.88 Cod Penal, s-a dedus din pedeapsă, perioada executată prin detenţie de la 7.05.2005 la 20.09.2005.

S-a constat că inculpatul a avut în faza judecăţii avocat ales.

În baza art.191 al.1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul la 300 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru pronunţarea sentinţei, prima instanţă a reţinut că:

În data de 22.05.2008 inculpatul L.M. s-a deplasat până la Hanul Poiana Sărată din localitatea Poiana Sărată în autoturismul personal, împreună cu mai mulţi tineri printre care M.B. şi L.A.R.

Pe drumul de întoarcere în jurul orelor 1830 la volanul autoturismului sus amintit s-a urcat inculpatul care a condus maşina pe raza localităţii Poiana Sărată unde observând un echipaj al Poliţiei Rutiere a frânat autoturismul la circa 50 de metri de acesta şi a spus numitului M.B. să urce la volan în locul său. Organele de poliţie au oprit autoturismul şi au solicitat inculpatului L.M. permisul de conducere şi actele maşinii, prilej cu care cel în cauză a recunoscut că nu deţine permis auto.

L.M. fost şi testat alcoolscopic rezultând o îmbibaţie alcoolică de 0,05 mg/l alcool în aer expirat.

Inculpatul a recunoscut fapta atât la urmărirea penală cât şi în faţa instanţei.

În drept, fapta de a conduce pe drumurile publice un autoturism fără a poseda permis de conducere, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, prev. şi ped. de art.86 al.1 din O.U.G. nr.195/2002, pentru care va fi condamnat la pedeapsa închisorii.

La individualizarea pedepsei s-a ţinut seama de prevederile art.72 Codul Penal, şi anume de gradul de pericol social concret al infracţiunii, dar şi de persoana inculpatului care este recidivist şi a avut o atitudine necorespunzătoare în timpul procesului, lipsind şi simulând diverse afecţiuni. A fost nevoie să fie adus cu mandat de aducere.

Instanţa s-a orientat la aplicarea unei pedepse orientate la minimul special prevăzut de lege, nefăcând aplicarea circumstanţelor atenuante.

De altfel, conform art.80 al.2 din Codul penal în caz de concurs între circumstanţele agravante şi atenuante, coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege nu este obligatoriu.

Prin sentinţa penală nr.621/10.V.2006 pronunţată de Judecătoria Oneşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr.217/A/19.IV.2007 inculpatul L.M. a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârşirea în concurs real a trei infracţiuni, vătămare corporală, prev. şi ped. de art.181 Cod penal, vătămare corporală gravă, prev. şi ped. de art.182 al.1 Cod penal şi conducere pe drumurile publice a unui autoturism fără a poseda permis de conducere, prev. şi ped. de art.86 al.1 din O.U.G. nr.195/2002.

S-a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate sub supraveghere pe durata termenului de încercare de 6 ani.

Cum noua infracţiune a fost săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie şi în perioada termenului de încercare s-a făcut aplicarea art.83 Cod penal şi s-a dispus revocarea suspendării pedepsei sub supraveghere, urmând ca aceasta să fie executată alături de pedeapsa aplicată prin prezenta.

I-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art.64 al.1 lit.a teza a II-a, lit.b Cod penal în condiţiile şi pe durata prev. de art.71 al.2 Cod penal.

S-a dedus din durata pedepsei perioada executată prin detenţie, de la 7.05.2005 la 20.09.2005.

S-a constatat că inculpatul a avut avocat ales în timpul judecăţii.

A fost obligat inculpatul la cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, inculpatul L.M. la data de 6.04.2009.La data de 26.03.2009, inculpatul a declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă din 25.03.2009 prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate invocată cu privire la dispoziţiile art.171 al.2 Cod pr.penală.

Tribunalul, analizând încheierea şi sentinţa atacate, cu privire la motivele invocate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, consideră că apelul inculpatului este întemeiat pentru următoarele considerente:

1) Judecătorul ce a pronunţat hotărârea atacată care face corp comun cu încheierea de amânare a pronunţării din 25.03.2009 prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate era incompatibil deoarece s-a pronunţat de 2 ori în aceeaşi cauză pe respingerea aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate ( la data de 28 ian.2009 şi la data de 25.03.2009). Prin sentinţa penală nr.154/R/20.02.2009 a Tribunalului Bacău s-a casat încheierea din 28.01.2009, s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru că instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate (competenţă ce o are doar Curtea Constituţională) şi nu asupra sesizării sau nu a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpat. Ca atare, judecătorul ce a pronunţat încheierea din 28.01.2009 era incompatibil a se pronunţa asupra sesizării Curţii Constituţionale atât timp cât deja se pronunţase pe respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.

2) judecătorul trebuia să delibereze, să întocmească minută şi să se pronunţe dacă sesizează ori nu Curtea Constituţională şi nu dacă admite sau respinge excepţia de neconstituţionalitate.

3) În cazul respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa trebuie să acorde termen pentru ca să expire termenul de exercitare a căii de atac prevăzută expres de art.29 din Leg.nr.47/1998 (în speţă recursul) împotriva acestei încheieri şi apoi să se pronunţe pe fondul cauzei. Dacă instanţa admite cererea şi sesizează Curtea Constituţională trebuie să suspende judecarea cauzei.

Ori în prezenta cauză, deşi prin decizia penală nr.154/R/20.02.2009 a Tribunalului Bacău s-a trimis cauza spre rejudecare specificându-se clar că instanţa trebuie să se pronunţe pe admiterea sau respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de fond (acelaşi judecător) se pronunţă din nopu pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate.

Faţă de toate acestea, tribunalul în baza art.379 pct.2 lit.b Cod pr.pen. va admite apelul declarat de inculpatul L.M. împotriva sentinţei penale nr.220/27.03.2009 a Judecătoriei Oneşti şi va desfiinţa în totalitate atât sentinţa atacată, cât şi încheierea de amânare a pronunţării din 25.03.2009.

Cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă – Judecătoria Oneşti şi vor fi menţinute actele procedurale efectuate în cauză până la termenul din 28.01.2009.

Conform art.192 al.3 Cod pr.penală cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

Tags: Minuta şi dispozitivul