Inlocuirea pedepsei amenzii penale

Dosar nr. 572/333/2009 – înlocuirea amenzii penale
TRIBUNALUL VASLUI
SECŢIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ Nr. 403/R
Şedinţa publică de la 15 Octombrie 2009
Instanţa constituită din:
PREŞEDINTE: SIMIONESCU ELENA
Judecător: NICULACHE LUMINIŢA
Judecător: OANĂ RADU
Grefier: HOŢOLEANU CRISTINA
Cu participarea procurorului: ACSINTE GHEORGHE

Pe rol, la ordine se află spre soluţionare recursul penal declarat de condamnatul C D, fiul lui, fără forme legale în sat împotriva sentinţei penale nr. 610 din 13.05.2009 a Judecătoriei Vaslui.

Obiectul cauzei: înlocuirea pedepsei amenzii penale (art.449 ind.1 C.p.p.).

La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă condamnatul recurent C D.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că procedura de citare este legal îndeplinită, recursul este declarat în termen şi motivat în scris. Cauza a fost amânată pentru ca recurentul să facă dovada achitării amenzii penale în cuantum de 900 lei aplicată prin sentinţa penală nr.580/02.04.2007 a Judecătoriei Vaslui. Au sosit relaţiile solicitate de la Biroul Executări penale din cadrul Judecătoriei Vaslui.

Prezent şi interpelat recurentul C D arată cu nu a putut să plătească încă amenda, datorită situaţiei financiare precare în care se află. Are în întreţinere 5 copii şi lucrează cu ziua la partea vătămată pentru a asigura existenţa familiei. Solicită să i se acorde posibilitatea de a plăti câte 100 de lei pe lună.

Instanţa învederează recurentului că avea posibilitatea să formuleze o cerere de eşalonare a amenzii.

S-au verificat actele şi lucrările dosarului, după care:

Nemaifiind alte cereri de formulat, instanţa dă cuvântul în susţinerea recursului.

Recurentul C D, având cuvântul solicită admiterea recursului.

Reprezentantul parchetului, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii primei instanţe.

S-au declarat dezbaterile închise, iar cauza a rămas în pronunţare.

Ulterior deliberării;

TRIBUNALUL

Asupra recursului penal de faţă:

Prin sentinţa penală nr. 610, pronunţată la dat de 13.05.2009, în dosarul nr.572/333/2009 Vaslui a fost admisă sesizarea Biroului Executări Penale din cadrul Judecătoriei Vaslui privind înlocuirea amenzii penale aplicate numitului C D, fiul lui.

În baza art. 63 indice 1 Cod penal s-a dispus înlocuirea amenzii penale în sumă de 900 lei aplicată condamnatului C D prin sentinţa penală nr.580/02.04.2007 a Judecătoriei Vaslui, definitivă conform deciziei penale nr.475/R/28.09.2007, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.180 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal cu pedeapsa de 3(trei) luni închisoare.

A interzis condamnatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a, lit. b, în condiţiile prevăzute de art. 71 Cod penal.

A menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa penală nr. 580/2007 a Judecătoriei Vaslui.

În baza art. 192 Cod procedură penală a obligat condamnatul C D la plata către stat a sumei de 30 lei, cheltuieli judiciare avansate.

Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr.580/02.04.2007 a Judecătoriei Vaslui, definitivă prin respingerea recursului părţii vătămate, conform deciziei penale nr. 475/R/28.09.2007 a Tribunalului Vaslui, a fost condamnat inculpatul C D la pedeapsa de 900 lei amendă penală, pentru săvârşirea infracţiunii de lovire şi alte violenţe, prevăzute de art. 180 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal.

Inculpatului i-a fost atrasă atenţia asupra consecinţelor neplăţii cu rea-credinţă a pedepsei amenzii penale.

În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată a amenzii penale, în termenul prevăzut de art. 425 alin. 1 Cod procedură penală, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organelor competente în vederea executării amenzii potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silită a creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută de aceste dispoziţii.

Biroul executări penale din cadrul Judecătoriei Vaslui a înaintat, în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. 3 Cod procedură penală raportat la art. 137 şi 133 – O.G. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, la Administraţia Finanţelor Publice Vaslui, dispozitivul sentinţei penale nr.580/02.04.2007 a Judecătoriei Vaslui pentru executare.

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a emis, în baza art. 145 din O.G. 92/2003 somaţie pe care a comunicat-o condamnatului C D, însă acesta nu a dat curs somaţiei, în sensul că până la data sesizării instanţei şi la soluţionarea pe fond a cauzei nu a achitat amenda penală aplicată.

De asemenea, deşi i s-a acordat încă un termen pentru a achita amenda penală aplicată, condamnatul C D nu a făcut acest lucru şi nici nu a făcut dovada vreunei cauze obiective care să-l pună în imposibilitatea de a o plăti, rezultând astfel, reaua-credinţă a acestuia.

În termenul prev. de art. 385 ind.3 Cod pr.penală, prin memoriul din data de 21.05.2009 a declarat recurs condamnatul C D, care a criticat hotărârea sub aspectul nelegalităţii şi temeiniciei sale. Acesta a învederat că nu a achitat amenda la care a fost obligat datorită stării financiare extrem de precare. A arătat că are în întreţinere 5 copii minori, soţia sa nu realizează venituri, iar el nu are un loc de muncă stabil, aşa încât abia îşi face rost de mijloacele necesare existenţei.

Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate şi din oficiu, potrivit art. 385 ind. 6 din Cod proc.pen., tribunalul constată că recursul este fondat, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare :

Conform art. 425 alin.1, 2 şi 3 din Cod pr.penală „ Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Când cel condamnat se găseşte în imposibilitate de a achita integral amenda în termenul prevăzut în alineatul precedent, instanţa de executare, la cererea condamnatului, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii, pe cel mult 2 ani în rate lunare.

În caz de neîndeplinire a obligaţiei în termenul arătat în alin. 1 sau de neplată a unei rate, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organelor competente, în vederea executării amenzii potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silită a creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută de aceste dispoziţii’’.

Din economia textelor de lege invocate rezultă că persoana condamnată are la dispoziţie un termen de trei luni, de la rămânerea definitivă a hotărârii, în care are obligaţia ca, în mod benevol, să achite amenda, termen a cărui curgere conferă statului dreptul de a proceda la executare silită.

Neîndeplinirea obligaţiei de plată în termenul stabilit poate fi efectul mai multor cauze care ţin de situaţia financiară a condamnatului, de pasivitatea acestuia sau de o atitudine răuvoitoare. În plus, de aceste cauze, după momentul la care statul are deja vocaţie de a proceda la executare silită, neexecutarea poate fi explicată şi printr-o lipsă de fermitate din partea organelor de executare.

În ambele situaţii, după cum rezultă, neexecutarea obligaţiei poate fi determinată şi de atitudinea de rea credinţă a debitorului. Reaua credinţă, ca atitudine incorectă, necinstită, perfidă, rezultă din împrejurarea că cel căruia îi revine obligaţia are posibilitatea de a o îndeplini, dar nu voieşte.

Pentru a sancţiona această atitudine incorectă a debitorului, legiuitorul a reglementat posibilitatea înlocuirii pedepsei pecuniare cu pedeapsa închisorii cu executare efectivă.1Astfel, potrivit art. 63 ind.1 Cod penal „ dacă cel condamnat se sustrage cu rea credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând cont de partea de amendă care a fost achitată’’.

De vreme ce buna credinţă este totdeauna prezumată, pentru aplicarea instituţiei înlocuirii, este necesară răsturnarea acestei prezumţii, prin dovedirea faptelor care demonstrează atitudinea răuvoitoare.

Obiectul probaţiunii într-o astfel de situaţie este constituit din orice faptă comisivă, orice manifestări pozitive ale conduitei care nu ar crea echivoc asupra motivului pasivităţii, manifestări care pot fi dintre cele mai diverse, pornind de la afirmaţii făcute de către debitor că nu doreşte să-şi respecte obligaţia. Important este faptul de a se dovedi că, în pofida posibilităţilor materiale, condamnatul refuză să achite amenda ce i-a fost aplicată.

În perioada executării silite, de exemplu, debitorul, pentru a se sustrage, poate să comită acte de împiedicare a executării, de a-şi diminua patrimoniul, de a-şi ascunde sursa de venit, mai concis, de a crea aparenţa unei insolvabilităţi, făcând imposibilă sau îngreunând stingerea datoriei.

Simpla pasivitate, neglijenţa debitorului, chiar şi în prezenţa unor mijloace financiare corespunzătoare, nu poate fi caracterizată ca răuvoitoare. Din punct de vedere subiectiv, atât sub aspect intelectiv cât şi volitiv, o astfel de atitudine diferă substanţial de reaua credinţă.

În cauza ce face obiectul prezentului dosar, recurentul C D nu a achitat amenda aplicată în contextul în care nu posedă mijloace materiale sau financiare, fapt care exclude reaua voinţă. Din adresa 572/22.01.2009 a ANAF rezultă că au fost făcute demersuri în vederea executării silite, demersuri care, se observă, nu au avut un rezultat pozitiv, ceea ce demonstrează că insolvabilitatea debitorului este reală.

Drept urmare, potrivit art. 385 ind. 15 lit. d din C.proc. pen., recursul formulat va fi admis şi, pe cale de consecinţă, sesizarea referitoare la înlocuirea amenzii va fi respinsă, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite recursul declarat de condamnatul C D, împotriva Sentinţei penale nr. 610 din 13.05.2009 a Judecătoriei Vaslui, pe care o casează.

Rejudecând, respinge sesizarea formulată de judecătorul delegat la Biroul executări penale – Judecătoria Vaslui privind înlocuirea pedepsei amenzii penale cu închisoarea aplicată prin sentinţa penală nr. 580 din 2 aprilie 2007 a Judecătoriei Vaslui.

Cheltuielile judiciare din recurs şi de la judecarea în primă instanţă rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 15 octombrie 2009.

Preşedinte, Judecători, Grefier,

S.E. N.L. ; O.R.N. H.C.

1 Prin Decizia L50/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M.O. nr. 775 din 15 noiembrie 2007, a fost admis recursul în interesul legii cu privire la aplicarea disp. art. 63.ind. 1 din C.penal şi s-a stabilit că pedeapsa ce se dispune de instanţă ,,nu poate fi decât cu executare efectivă’’

Tags: amendă penală, O.G. nr. 92/2003

Declinare de competenţă

Tribunalul Tulcea
Dosar nr. 2777/88/2008
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinţa civilă Nr. 168
Şedinţa publică de la 05 Februarie 2009

Prin cererea adresată iniţial Judecătoriei Tulcea şi înregistrată sub nr. 2652/327/05.06.2008 reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate Tulcea a chemat în judecată pe pârâta Societatea Naţională Îmbunătăţiri Funciare SA Tulcea pentru ca în contradictoriu cu aceasta, prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâta să fie obligată să plătească reclamantei suma de 120,73 lei, reprezentând majorări de întârziere la suma de 343 lei pentru salariatul CN.

În motivare reclamanta a arătat că salariatul CN a fost internat în perioada 02-09 iulie 2004 în Spitalul Judeţean de Urgenţă Tulcea, conform foii de observaţie, ca urmare a unui accident de muncă în urma căruia a beneficiat de servicii medicale spitaliceşti în sumă de 343 lei, sumă decontată de Casa de Asigurări de Sănătate Tulcea din Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate.

S-a mai precizat că urmare a îndeplinirii procedurii prealabile prin adresa nr. 2153/11.02.2008, debitorul a achitat integral dosar cheltuielile de spitalizare in sumă de 343 lei, conform chitanţei nr. 0009667/25.02.2008.

S-a mai susţinut că la data de 25.02.2008, când a avut loc concilierea directă cu debitorul, C.A.S. Tulcea a comunicat debitorului şi majorările de întârziere pentru salariatul Ciotic Nichita, prin semnătura de primire, majorări care nu au fost achitate până în prezent.

Cheltuielile de spitalizare pentru salariatul CN, se arată, în sumă de 343 lei au fost decontate din Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, parte componentă a bugetului de stat, conform legii bugetului de stat nr. 511/2004.

Ca urmare, se arată, aceste cheltuieli de spitalizare sunt asimilate creanţelor bugetare, conform Codului de procedură fiscală O.G. nr. 92/2003, creanţe pentru care s-au calculat majorări de întârziere, conform art. 119 din O.G. nr. 92/2003.

În drept reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile O.G. nr. 92/2003 şi pe dispoziţiile art. 1092, 998, 999, şi 1088 din Codul civil.

Pârâta, legal citată nu a depus întâmpinare la dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 2710 din 21.10.2008 a Judecătoriei Tulcea a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Tulcea şi a fost declinată competenţa în favoarea tribunalului Tulcea.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Tulcea, a reţinut că potrivit art. 2 alin. 4 cod procedură civilă, tribunalele judecă în orice alte materii date prin lele în competenţa lor; văzând dispoziţiile cuprinse în art. 129 alin. 1, lit. c din Legea nr. 346 din 05.06.2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, din conţinutul cărora rezultă că, în primă instanţă Tribunalele soluţionează litigii privind modul de stabilire şi de plată a prestaţiilor şi serviciilor cuvenite beneficiarilor de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, Judecătoria Tulcea a apreciat că, în cauză, competenţa de soluţionare a cererii reclamantei revine Tribunalului Tulcea..

Dispoziţiile legale mai sus amintite şi reţinute de Judecătoria Tulcea, în vederea stabilirii competenţei materiale, prevăzute de art. 129 alin. 1 lit. c din Legea nr. 346/2002 referitoare la modul de stabilire şi de plată a prestaţiilor şi serviciilor cuvenite beneficiarilor de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale nu au legătură cu pretenţiile formulate în cauză de reclamantă, acestea având un alt obiect.

De altfel, acest aspect rezultă şi din temeiul de drept pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea, în condiţiile în care acesta s-a adresat instanţei cu o acţiune în pretenţii împotriva pârâtei, neexistând un litigiu care să se circumscrie dispoziţiilor art. 129 alin. 1 lit. c din Legea nr. 346/2002.

În raport de aceste considerente urmează ca instanţa să admită excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Tulcea şi să decline competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Tulcea.

Va înainta dosarul la Curtea de Apel Constanţa pentru a hotărî asupra conflictului de competenţă.

Tags: competenţă materială, Legea nr.346/2002, O.G. nr. 92/2003