Modificarea măsurii de plasament în raport de interesul superior al minorului. Admisibilitatea cererii de intervenţie formulată de asistentul maternal.

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 1455 (28.10.2009)
Autor: Secţia civilă – Tribunalul ALBA
Domenii asociate: minori

Prin cererea formulată de către petenta D. G. A.. S. P. C. A. sub dosar nr. 4064/107/2009 în contradictoriu cu intimatul Preşedintele Consiliului Judeţean A. solicitat :

– modificarea plasamentului instituit prin Sentinţa civilă nr.1224/2005 a Tribunalului Alba pentru minorele: B. M. M., şi B. D. C. , fiicele lui B. G. şi B. R. de la asistentul maternal profesionist F. V. la Casa de tip familial, nr. .
– să se dispună încetarea măsurii de plasament stabilită prin Sentinţa civilă nr. 1224/2005 a Tribunalului Alba şi
– exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti pentru minorele în cauză să fie exercitate de către Preşedintele Consiliului Judeţean A. prin Directorul General al D.G.A.S.P.C. A..

În expunerea de motive, petenta a arătat că minorele în cauză se află în plasament la asistentul maternal profesionist F. V. în baza Sentinţei civile nr. 1224/2005 a Tribunalului Alba.

Acestea provin dintr-o familie legal constituită din anul 1984 , mariaj din care au rezultat 10 copii. În anul 1998, petenta a fost sesizată de către Primăria de domiciliu informând-o că minorii aflaţi în îngrijirea familiei se află în situaţie de risc, sunt neglijaţi, solicitându-se luarea unor măsuri de protecţie specială faţă de aceştia.

Din cei 10 copiii ai familiei B., numai 6 se aflau în îngrijirea familiei, 2 dintre aceştia aflându-se în îngrijirea bunicilor materni în loc. H., . iar alţi doi aflându-se deja în plasament la o familie din comuna A… Astfel, faţă de cei 6 copii s-a luat măsura plasamentului, iniţial în Centrul de plasament S., iar apoi la asistenţi maternali. În anii 2005, respectiv 2006 la împlinirea vârstei de 18 ani, pentru 2 copii instituţionalizaţi s-a dispus reintegrarea în familie. Astfel, în plasament au mai rămas 4 copii cu vârste cuprinse între 13 şi 18 ani.

De la instituirea măsurii de plasament, minorii în cauză nu au fost vizitaţi de către părinţii lor, astfel că în anul 2001 Tribunalul Alba a declarat minorele judecătoreşte abandonate, părinţii acestora fiind suspendaţi din exercitarea drepturilor părinteşti.

Minorele în cauză au început să-şi renege familia datorită perioadei lungi de protecţie specială, identificându-se cu familia asistentului maternal manifestând o atitudine negativă faţă de părinţii şi fraţii lor .

Petenta mai arată că în vederea reluării legăturii cu familia biologică, se impune modificarea măsurii de protecţie prin apropierea de domiciliul lor, astfel ca la vârsta majoratului să poată fi integrate în familia naturală.

Atât, familia biologică cât şi ceilalţi fraţi ai minorelor aflaţi în plasament la asistenţi maternali se află în apropierea localităţii B. încercându-se menţinerea legăturii între aceştia.

Petenta consideră că este necesară schimbarea mediului familial pentru conştientizarea posibilităţilor reale de care dispune familia biologică astfel ca la reintegrarea în familie să nu existe o discrepanţă între realitate şi aşteptările copiilor.

Prin precizarea de acţiune de fila 36 petenta D.G.A.S.P.C. A. înţelege să cheme în judecată în calitate de pârâţi pe numiţii B. G. şi B. R., având în vedere lunga perioadă de protecţie specială, s-a observat că minorele au început să-şi renege propria familie identificându-se cu familia asistentului maternal, manifestând o atitudine negativă faţă de părinţii şi fraţii lor, fapt dăunător dezvoltării personalităţii şi identităţii lor.

Petenta apreciază că se impune modificarea măsurii de plasament pentru minore, prin apropierea de domiciliul lor astfel ca la vârsta majoratului să poată fi integrate în familia natură.

Părinţii copiilor au solicitat printr-o cerere, transferul lor într-o locaţie în aproprierea domiciliului familiei pentru reluarea legăturii părinţi – copii, întrucât au posibilităţi financiare reduse care nu le permit să se deplaseze până la A. I. pentru a le vizita .

Potrivit art. 60 al. 3 din Legea nr. 272/2004, se va urmări menţinerea fraţilor împreună iar potrivit acestor dispoziţii rezultă că interesele minorilor impun creşterea lor împreună, având în vedere că încă se mai află la vârsta care se formează între fraţi se pot crea legături de afecţiune.

Prin cererea de intervenţie în interes propriu formulată şi înregistrată la dosar la fila 42 intervenienta F. V. înţelege ca în baza dispoziţiilor art. 49 al. 1 Cod pr. civilă şi a dispoziţiilor art. 52 din Codul de procedură civilă să cheme în judecată pe D.G.A.S.P.C. A. şi Consiliul Judeţean A. solicitând a se dispune comunicarea unui exemplar din prezenta cerere :

– să se dispună admiterea cereri sale şi pe cale de consecinţă şi

– respingerea cererii formulate de petentă, menţinând plasamentul la intervenientă, instituit în favoarea celor doua minore B. M. M.. şi B. D. C. .

În expunerea motivelor cererii de intervenţie intervenienta a arătat că a formulat această cerere deoarece are un contract de muncă valabil până la data de 18.05.1012 iar în virtutea acestuia consideră că faţă de drepturile şi obligaţiile asistentului maternal are dreptul să intervină în prezenta cauză în sensul apărării intereselor sale care se completează cu interesele minorelor aflate în plasament .

Arată că pe cele două minore le are în plasament din anul 2000 perioadă în care tatăl acestora a venit să le viziteze o singură dată, ele păstrând legătura firească cu fratele lor aflat în plasament în A. I. la o altă familie.

În toată această perioadă intervenienta arată că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale iar minorele au fost bine îngrijite frecventând cursurile gimnaziale.

Intervenienta mai arată că minora B. D. C. are un retard psihic, limbaj uşor, ceea ce necesită o atentă monitorizare respectiv un învăţământ de masă cu adaptare curriculara şi sprijin psiho – pedagogic, ceea ce se şi derulează în acest moment.

Susţinerile petentei că intervenienta nu ar fi dat voie minorelor să păstreze relaţiile cu părinţii şi faptul că tatăl doreşte să reîntregească familia sunt simple susţineri fără a avea o bază reală. Tatăl minorelor locuieşte în localitatea B. în condiţii improprii iar mama într-o localitate din judeţul A. . Condiţiile oferite de tata sunt minimum existenţial, în sensul că nu lucrează, iar în ceea ce priveşte derularea studiilor şcolare sunt aproape imposibile, având în vedere posibilităţile materiale ale tatălui.

Consideră că cererea de modificarea a plasamentului nu are în vedere în primul rând dorinţa şi nevoile minorelor care şi-au exprimat dorinţa clară de a rămâne în plasament la intervenientă ..

De asemenea, mai arată că instanţa de judecată pentru ca să dispună modificarea măsurii de plasament ar trebui ca petenta să facă dovada că situaţia materială şi morală a părinţilor este cel puţin egală cu cea a familiei la care au fost date în plasament. Cele două minore sunt la vârsta pubertăţii şi au o nevoie de o atenţie specială şi o supraveghere atentă pentru a nu deveni mai târziu copii ai străzii. Subliniază faptul că niciodată nu s-a împotrivit ca aceste minore să aibă legături cu părinţii dacă acestea doresc acest lucru.

Mai arată că îşi menţine declaraţia dată în faţa instanţei de judecată prin care a arătat că tatăl minorelor a venit să le viziteze doar o singură dată şi atunci fiind în stare avansată de ebrietate iar mama acestora nu le-a vizitat niciodată şi nici nu s-a interesat de soarta acestor minore.

La dosar s-au depus următoarele acte : Raportul privind situaţia psihică a minorelor; certificatele de naştere ale minorelor; Sentinţa civilă nr. 1224/2005 a Tribunalului Alba, etc.

În drept au fost invocate prevederile dispoziţiilor art. 58 al. 1, lit c; art. 124 al. 1; art. 131 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului .

Examinând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul reţine următoarele :

Minorele se află în sistemul de protecţie din anul 1998, datorită neglijenţei şi lipsei de supraveghere din partea părinţilor.

Începând cu anul 2000, s-a instituit plasamentul acestora la asistentul maternal profesionist F.V. , unde se află şi în prezent.

Petenta şi-a motivat cererea de modificare a măsurii de plasament pe necesitatea reluării legăturii cu familia biologică şi a formării unei atitudini pozitive faţă de aceasta, ceea ce presupune instituirea unei măsuri de protecţie în proximitatea familiei.

Sub acest aspect, raportul de evaluare întocmit în cauză ( f.2-5, 12-15) a concluzionat că schimbarea mediului familial oferit de asistentul maternal este necesară pentru a permite minorelor ca la vârsta majoratului să se poată reintegra în familie şi pentru conştientizarea posibilităţilor reale de care dispune familia biologică astfel ca la momentul reintegrării să nu existe discrepanţe între realitate şi aşteptările copilului .

Pe de altă parte, s-a susţinut că mediul familial oferit de Casa de tip familial permite o mai bună însuşire a deprinderilor de viaţă independentă sub aspectul vieţii cotidiene, a vieţii sociale, a activităţii individuale şi de muncă etc.

Fără a nega importanţa reluării legăturii cu familia biologică, instanţa constată că dreptului copilului de a menţine relaţii personale cu părinţii îi corespunde obligaţia corelativă a părinţilor de a asigura păstrarea acestor legături şi evitarea separării copilului de familie.

Ori, în speţă, după cum rezultă din actele dosarului, din 2001 părinţii minorelor au manifestat un dezinteres total faţă de acestea, rupând orice legătură cu cele două fete, împrejurare faţă de care au şi fost decăzuţi din drepturile părinteşti prin sentinţa civilă 53/2001 a Tribunalului Alba.

Câtă vreme pe întreaga perioadă în care minorele s-au aflat în protecţie specială, nu s-au făcut demersuri pentru reluarea relaţiilor cu familia biologică în condiţiile art. 15 din L. 272/2004, instanţa apreciază că schimbarea mediului familial nu corespunde interesului superior al acestora la momentul actual.

Astfel, în primul rând, în condiţiile în care relaţiile cu părinţii au fost întrerupte total o persoană de aproximativ 10 ani, perioadă în care minorele s-au bucurat de un mediu stabil, favorabil unei dezvoltări normale şi echilibrate în familia substitutivă, doar consilierea acestora cu privire la necesitatea schimbării mediului de viaţă în proximitatea familiei biologice nu reprezintă o măsură suficientă pentru evitarea impactului şi dezechilibrului psihic, emoţional ce le-ar putea afecta pe termen lung, după cum nici măsura propusă de petentă nu constituie o garanţie reală pentru restabilirea unor relaţii personale cu familia biologică.

Sub acest aspect, instanţa apreciază că o astfel de măsură radicală pentru minore poate fi luată doar după restabilirea unor relaţii de ataşament sau cel puţin a unor minime legături cu părinţii şi nu în vederea reluării unor astfel de relaţii, fără existenţa unor garanţii reale că legătura cu familia biologică poate fi dezvoltată în mod pozitiv, cu efecte favorabile asupra minorelor.

În al doilea rând, instanţa consideră că părinţilor le revine în principal obligaţia de a încerca restabilirea legăturilor cu cele două minore prin vizitarea la domiciliul lor, prin întâlni, corespondenţă sau alte forme de comunicare – în funcţie de posibilităţile acestora – neputând transfera această responsabilitate în sarcina unor copii şi a le impune schimbarea unui mediu stabil, familial pentru a-i aduce în proximitatea familiei biologice, fără a exista certitudinea că o astfel de schimbare este benefică în primul rând pentru minore.

De altfel, atitudinea părinţilor, pe parcursul întregii perioade de plasament nu poate justifica măsura propusă, lipsa resurselor financiare neputând motiva dezinteresul total şi pasivitatea de care au dat dovadă aproape 10 ani. Mai mult, comportamentul tatălui manifestat chiar şi în sala de judecată nu poate forma convingerea instanţei că schimbarea măsurii de plasament la acest moment corespunde interesului superior al minorelor care trebuie să primeze în luarea oricărei decizii în legătură cu acestea.

Desigur că, în măsura în care se încearcă şi se reuşeşte restabilirea unor relaţii personale cu familia biologică în mod real, nu doar formal precum şi schimbarea atitudinii minorelor faţă de importanţa şi necesitatea menţinerii legăturii cu familia biologică, plasarea acestora în proximitatea familiei se va impune ca o necesitate şi nu ca o posibilitate.

Faţă de aceste considerente, Tribunalul apreciază cererea de faţă ca nefondată, urmând a o respinge ca atare.

În ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de asistentul maternal profesionist F.V., aceasta urmează a fi respinsă având în vedere că, în calitate de angajat al petentei, nu poate justifica un interes propriu în condiţiile art. 49 al. 1 Cod pr. civilă, altul decât interesul superior al minorelor, interes pe care îl urmăreşte şi îl apără şi petenta în orice demers privitor la minore.

Mai mult, asistentul maternal are, în condiţiile legii, obligaţia de a asigura prin activitatea sa, creşterea, îngrijirea şi educarea necesară dezvoltării armonioase a copiilor pe care îl primeşte în plasament, una din atribuţiile sale fiind aceea de a contribui la pregătirea reintegrării copiilor în familia lor naturală, obligaţiile şi atribuţiile sale fiind deci circumscrise interesului superior al minorului aflat în plasament, neputând invoca un drept propriu în legătură cu măsura solicitată de petentă.

Faţă de aceste considerente, apreciind că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prev. de art. 49 al. 1 Cod pr. civilă , Tribunalul urmează a respinge cererea de intervenţie în interes propriu formulată de asistentul maternal profesionist .

Tags: cerere de intervenţie, Legea nr. 272/2004, măsură plasament, minori

Competenţa instanţei române în raport de disp. L.105/1992 şi Regulamentul CE 1347/2000. Mandatul avocatului în cauzele de divorţ.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 152 (30.06.2009)
Autor: Secţia civilă
Domenii asociate:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sebeş sub nr 2272/2005, reclamantul T.I. a chemat în judecată pârâta T.D.A. solicitând desfacerea căsătoriei încheiată de părţi la 25.08.1970 şi reluarea de către pârâtă a numelui avut anterior căsătoriei .

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că părţile s-au căsătorit la data de 25.08.1970, din căsătorie rezultând un copil în prezent major. Având în vedere că cei doi soţi au fost separaţi în fapt de mai multe ori , reclamantul fiind plecat în altă ţară, în F., de peste 15 ani, iar reluarea convieţuirii nu mai este posibilă datorită conduitei pârâtei, se impune desfacerea căsătoriei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 37, 38 C fam .

Pârâta a formulat întâmpinare ( f. 15 ) prin care a solicitat declinarea competenţei în favoarea instanţei competente din F. ,iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii de divorţ , însă din culpa exclusivă a reclamantului.

Cererea de declinare a competenţei în favoarea instanţei competente din F. a fost respinsă de instanţa de fond , o astfel de procedură nefiind admisibilă , declinarea competenţei putând fi efectuată doar între instanţe de pe teritoriul României .

De asemenea, s-a stabilit competenţa teritorială în favoarea Judecătoriei Sebeş, faţă de dispoziţiile art. 607 Cod pr. civilă şi L. 105/1992 întrucât ultimul domiciliu comun al pârâţilor a fost în Sebeş , reclamantul locuind şi în prezent la acelaşi domiciliu .

Prin cererea reconvenţională depusă la fila 105 din dosarul instanţei de fond prin avocat, pârâta a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantei pârâtă reconvenţională şi revenirea acesteia la numele avut anterior căsătoriei, acela de M. .

În drept, s-au invocat dispoziţiile art.37, 38 C. fam, art. 607 şi urm Cod pr. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 378/2006, Judecătoria Sebeş a respins acţiunea formulată de reclamantul T.I. împotriva pârâtei T.D.A şi a admis acţiunea reconvenţională formulată de reclamanta reconvenţională T. D.A. împotriva pârâtului T.I., dispunând desfacerea căsătoriei înregistrată sub nr. 137/25.08.1970 la Primăria Sebeş, din culpa exclusivă a pârâtului reconvenţional şi reluarea de către reclamanta reconvenţională a numelui avut anterior căsătoriei, acela de M..

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că potrivit certificatului de căsătorie seria C 3 nr 992112 părţile s-au căsătorit la 25.08.1970. din relaţia acestora a rezultat un fiu , în prezent major.

Raporturile dintre soţi s-au deteriorat reclamantul fiind chiar evacuat pe cale judecătorească de pârâtă din locuinţa din F. .

Martorul B. N. ( f. 107) a declarat într-o convorbire telefonică purtată de reclamant şi soţia sa, T. I. i-a adresat cuvinte jignitoare soţiei .

În consecinţă s-a constatat că raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate, căsătoria nemaiputând continua , motiv pentru care în baza art 38 al 1 Codul familiei instanţa a admis acţiunea reconvenţională şi a dispus desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului reconvenţional T.I..

Acţiunea promovată de reclamantul T. I.a fost respinsă, căsătoria neputând fi desfăcută din vina exclusivă a reclamantului, acesta neputând invoca propria culpă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta reconvenţională T. D. A. criticând-o pentru nelegalitate şi solicitând schimbarea în parte a acesteia, în sensul de a se lua act de excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei române de a judeca prezenta cauză şi a se declina competenţa în favoarea instanţei franceze din următoarele considerente:

Domiciliul ambilor soţi se află actualmente în F. .; pârâtul reconvenţional – intimat, la data iniţierii procesului de divorţ, nu avea domiciliul în România, indicând un domiciliu ales. Se susţine că, din aceste motive, este lipsită de legalitate hotărârea instanţei de fond cu privire la respingerea excepţiei de necompetenţă teritorială, motivată prin faptul că ultimul domiciliu comun al părţilor ar fi fost în România, în Sebeş, întrucât apelanta- reclamantă reconvenţională ar fi venit şi-ar fi montat o centrală termică în acest apartament pe care îl deţin în România , fără a avea instanţa de fond în vedere că faptul că deţine un apartament în România nu înseamnă că domiciliază în România, câtă vreme aceasta vine cel mult o săptămână pe an în ţară, tocmai pentru a se ocupa de întreţinerea acelui apartament. Pe de altă parte se susţine că intimatul nu s-a folosit niciodată de domiciliul invocat, pentru a putea fi catalogat drept domiciliu comun; el nu are nici măcar cheia acestui apartament, întrucât acesta când vine temporar în România domiciliază la concubina sa.

Cu privire la acest aspect, se invocă în drept art. 607 Cpc.

Se invocă, de asemenea, disp. art. 20 ultimul aliniat din Legea 105/1992, arătându-se că cele mai strânse legături teritoriale, atât apelanta cât şi intimatul, în ultimii ani , le-au avut cu F., unde apelanta actualmente domiciliază şi lucrează, iar intimatul are o pensie acordată de Statul f., o reşedinţă la adresa menţionată în petit, unde au domiciliat şi domiciliază soţii împreună.

Apelanta arată că, în plus, aceasta a iniţiat procedura divorţului pe teritoriul f., înainte de prima zi de înfăţişare, neîndeplinind astfel prev. art. 608 Cpc; cu această acţiune intimatul a fost de acord.

Înainte de prima zi de înfăţişare, apelanta a completat motivele de apel, după cum urmează, solicitând schimbarea în întregime a sentinţei civile nr. 378/2006 atacată prin prezentul apel, astfel:

– în principal, în sensul respingerii acţiunii reconvenţionale, în temeiul art. 157 din Legea 105/1992, reţinând că nu aparţine instanţelor române competenţa de soluţionare a acesteia;

– în subsidiar, în sensul constatării nulităţii cererii reconvenţionale, ca fiind formulată de către o persoană fără calitate şi mandat, în temeiul art. 161 Cpc.

In susţinerea excepţiei de necompetenţă a instanţelor române în soluţionarea prezentului divorţ, se mai arată că soţii au locuit neîntrerupt, împreună, în F. la .din data de 17.08.1999, sens în care înţelege să depună copie după chitanţa aferentă anilor 2004, 2005 privind taxa de locuit care se plăteşte numai de către cetăţenii sau rezidenţii francezi care domiciliază efectiv în F. , din care rezultă că reclamantul a achitat această taxă.

Se mai susţine că, chiar dacă s-ar reţine existenţa domiciliului reclamantului în România (fapt care însă îl apreciază ca nefiind dovedit) instanţele române tot nu ar fi competente a judeca acest divorţ, faţă de prev. art. 20 alin. ultim şi art. 22 alin.1 din Legea 105/1992, ci competenţa ar aparţine Judecătoriei L. (F.), unde apelanta a şi promovat acţiune de divorţ, aflată în curs de soluţionare şi înregistrată în dosar nr. 2005136.

Apelanta mai susţine că este exclusă incidenţa art. 151 pct.5 sau 150 pct.1 din Legea 105/1992, întrucât , primul articol de lege ar presupune ca ambii soţi să domicilieze în România , iar cel de-al doilea se referă la acte de stare civilă, fiind o normă generală, iar disp. art. 22 din lege reprezintă o normă specială derogatorie în materie de divorţ.

Chiar dacă reclamantul – intimat ar locui sporadic sau perioade mai mari de timp în România, potrivit art. 607 Cpc competenţa ar aparţine instanţei de la domiciliul reclamantului, ori acesta are domiciliul în F..

Cu privire la nulitatea acţiunii reconvenţionale se invocă următoarele:

Apelanta nu a mandatat avocatul care a reprezentat-o în faţa Judecătoriei Sebeş să formuleze acţiune reconvenţională prin care să solicite desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului.

Aşa cum a arătat în motivele de apel şi după cum a dovedit cu înscrisurile depuse la instanţa de fond, nu solicită desfacerea căsătoriei în faţa instanţelor române.

Mandatara sa nu a avut procură specială în acest sens, astfel că cererea reconvenţională formulată la ultimul termen de judecată, fără acordul său, este nulă, potrivit art. 161 Cpc, fiind depusă de o persoană fără calitate.

Divorţul presupune prezenţa personală a soţilor în faţa instanţei, legea permiţând excepţii stricte de la această regulă legate de imposibilitatea fizică de prezentare a părţilor. Cu atât mai mult, poziţia fiecăruia dintre soţi, raportată la cererea de divorţ formulată de celălalt soţ sau cererea de chemare în judecată, în sine, trebuie exprimate personal, iar nu prin mandatar, în mod explicit.

Depune în susţinerea motivelor de apel declaraţia dată în faţa reprezentantului Primăriei oraşului SC din F., în data de 27.12.2006 din care rezultă că nu a mandatat pe nimeni să solicite divorţul în numele său şi că nu îşi însuşeşte această cerere reconvenţională.

Intimatul reclamant T. I. a depus o cerere de aderare la apelul formulat de pârâta- reclamantă reconvenţională T.. D. împotriva sentinţei civile nr. 378/2006 pronunţată de Judecătoria Sebeş în dosar civil nr. 2272/2005, solicitând schimbarea în parte a acesteia în sensul admiterii acţiunii principale şi desfacerea căsătoriei părţilor din culpă comună.

In sensul celor de mai sus, se susţin următoarele:

Relaţiile dintre părţi s-au răcit foarte mult în ultima perioadă datorită lipsei de interes a acesteia faţă de relaţia lor de familie şi a interesului apelantei doar faţă de partea materială.

Deşi intimatul a încercat de foarte multe ori să discute aceste aspecte, în ultima perioadă apelanta a refuzat orice comunicare cu intimatul în ceea ce priveşte relaţiile familiale, condiţionând orice motiv de reluare a căsniciei de partea materială şi financiară a intimatului.

Totodată, apelanta obişnuia ca în situaţia în care nu era de acord cu condiţiile stabilite de aceasta pentru reluarea căsniciei, să-i adreseze diverse reproşuri nejustificate, injurii şi cuvinte jignitoare.

Chiar dacă intimatul a încercat de multe ori să treacă peste aceste probleme, în timp toate aceste divergenţe au dus la răcirea relaţiei lor astfel încât în prezent s-a ajuns la situaţia în care această căsătorie nu mai poate continua.

Cu privire la această cerere de aderare la apel s-a invocat tardivitatea de către apelanta T. D., susţinând că la data şi ora depunerii acesteia, era epuizată prima zi de înfăţişare, care, consideră apelanta a fost la termenul din 5.12.2006 pentru intimat, însă acesta nu a formulat cererea oral sau în scris nici la următorul termen din data de 16.01.2007, când apelanta a depus prin mandatar completarea motivelor de apel şi când, părţile au fost legal citate, cauza nu s-a amânat pentru lipsă de apărare iar completul era legal constituit, astfel că la acel moment, potrivit prevederilor legale, prima zi de înfăţişare a început să curgă până cel mai târziu la închiderea dezbaterilor din ziua respectivă, ori intimatul , abia după aceasta, a trimis prin poştă cererea de aderare la apel, motiv pentru care intimatul este decăzut din dreptul de aderare la apelul părţii adverse potrivit art. 103 Cpc.

Se invocă, de asemenea, inadmisibilitatea aderării la apel. Întrucât, prin aceasta intimatul nu a dorit să sprijine poziţia adversarului din apelul principal, ci a iniţiat o cerere proprie prin care tinde la schimbarea hotărârii în favoarea sa, deşi a achiesat iniţial la hotărârea primei instanţe şi nu a exercitat calea de atac.

Numai acest al doilea apel este un apel incident şi, în prezenţa lui situaţia pârâtului reclamant reconvenţional apelant se poate înrăutăţi, astfel cum prevede expres art. 296 teza a doua din Codul de pr. civilă , în situaţia în care instanţa de apel ajunge la concluzia că hotărârea primei instanţe este nelegală.

Insă cu privire la intimat, doar în situaţia în care prin apelul părţii adverse i se poate crea intimatului o situaţie mai grea, legiuitorul i-a acordat acestuia posibilitatea în temeiul art. 293 alin.1, să adere la apel, eventual pentru a contrabalansa efectele apelului apelantului.

Deci, dacă apelantul principal nu doreşte o schimbare a soluţiei în favoarea sa, ci doar să se aplice corect legea şi anume să se admită excepţia lipsei calităţii de mandatar a avocatului care a reprezentat la fond, soluţia ce se va da este în favoarea intimatului, întrucât se va respinge cererea reconvenţională, iar căsătoria nu se desface din vina reclamantului T. I.

In această situaţie, tocmai interesul intimatului de a nu i se înrăutăţi situaţia în apelul părţii adverse , fără ca acesta să exercite propria cale de atac prin instituţia aderării la apel nu mai există. Prin urmare, consideră aderarea la apel inadmisibilă prin lipsa interesului.

Intimatul trebuia şi putea să introducă un apel propriu-zis înlăuntrul termenului de apel, fiind căzut în pretenţii în faţa instanţei de fond. Consideră că o încercare de a fi repus în termenul de apel, având posibilitatea de a exercita calea de atac în termen, este abuzivă. In acest sens s-a pronunţat şi I Deleanu în revista Dreptul nr. 2/2001, pag. 47.

Potrivit art. 723 alin.1 Cpc părţile sunt obligate să-şi exercite drepturile procesuale cu bună credinţă, iar nu cu intenţia de a tergiversa sau de a specula anumite dispoziţii legale.

Sentinţa instanţei de fond a fost comunicată reclamantului la data de 17.07.2006, iar acesta nu a înţeles să o atace în termenul de apel de 30 de zile, depunând cererea de aderare la apel în data de 16.01.2007 (după 6 luni), deşi căsătoria s-a desfăcut din culpa sa.

Dacă instanţa constată nulitatea mandatului, respectiv respinge cererea reconvenţională ca înaintată de o persoană fără calitate procesuală activă, apelul se admite fără dezbateri asupra fondului. In acest caz, potrivit art. 293 alin.2 Cpc, prin analogie, aderarea la apel rămâne fără efecte şi apelul incident trebuie respins.

Cererea reconvenţională a fost formulată la ultimul termen de judecată de la Judecătoria Sebeş.

Reclamantul a fost prezent în instanţă şi a arătat expres că este de acord cu admiterea acestei cereri şi cu desfacerea căsătoriei din culpa sa exclusivă.

Această achiesare a reclamantului echivalează, practic, cu o renunţare la acţiunea principală de divorţ, în sensul de a nu o mai susţine.

Separat de acest aspect, din nici o probă administrată în faţa instanţei de fond nu rezultă culpa apelantei în destrămarea relaţiilor de familie.

In altă ordine de idei, apelanta susţine că reclamantul T. I. este pensionat de boală în F., primind pensie de la Statul f., este cetăţean f.şi are domiciliul stabilit în F..

Actul de identitate român a fost solicitat de reclamant „pro causa”, în luna ianuarie 2007, însă a omis să depună vechea carte de identitate şi cartea de identitate f..

Paşaportul român al reclamantului şi-a pierdut valabilitatea din data de 8.08.2006.. a arătat că, cu ocazia unei convorbiri telefonice, reclamantul i-a adresat apelantei cuvinte jignitoare. In plus, la fila 80 este depusă scrisoarea olografă comunicată apelantei de către reclamant, scrisoare din care acesta îşi recunoaşte culpa deteriorată relaţiilor de familie şi solicită împăcarea.

Cel care se face vinovat de destrămarea căsătoriei este reclamantul care a părăsit domiciliul comun din F. şi s-a stabilit în Sebeş pentru a trăi în concubinaj cu o altă femeie.

Prin decizia civilă nr. 243/A/2007 pronunţată de Tribunalul Alba în dosar 1755/107/2006, a fost admis apelul declarat de pârâta T. D. împotriva sentinţei civile nr. 378/2006 a Judecătoriei Sebeş, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei atacate numai în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii reconvenţionale, în sensul respingerii.

De asemenea, a fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de reclamantul T.I., cu obligarea acestuia la plata în favoarea apelantei a sumei de 1054,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată .

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Alba a reţinut că în speţă instanţele române nu sunt competente a judeca în prezenta cauză, având în vedere dispoziţiile art 20 alin ultim şi art 22 al 1 din L. 105/1992 precum şi Regulamentul CE 1347/29.05.2000 .

Cum această excepţie de necompetenţă a instanţelor române este peremtorie şi dirimantă , nu se mai justifică cercetarea altor excepţii sau apărări de fond .

În ce priveşte cererea de aderare la apel s-a reţinut că aceasta vizează strict fondul divorţului, fond ce nu mai poate fi evocat în faţa instanţei necompetente.

Recursul declarat de reclamantul – pârât reconvenţional T.I. împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 95/2008 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia pentru cauze cu minori şi de familie, cu consecinţa casării deciziei 243/A/2007 a Tribunalului Alba şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pentru cercetarea motivelor de fond ale apelului şi cererea de aderare la apel, instanţa de recurs reţinând că în cauză competenţa jurisdicţională aparţine instanţelor române.

Pronunţându-se în prealabil asupra excepţiei nulităţii apelului, invocată în recurs de către reclamantul T. I., conform îndrumărilor instanţei de control judiciar, în temeiul art. 137 Cod pr civ Tribunalul reţine următoarele :

Reclamantul recurent a invocat prin motivele de recurs nulitatea apelului declarat de pârâta T. D., susţinând că semnăturile de pe cererea de apel, cererea pentru amânare a judecării în vederea precizării şi dezvoltării motivelor de apel şi motivele de apel depuse la 24.10.2006 nu aparţin apelantei ci unei alte persoane care nu are procură specială în acest sens, fiind astfel incidente dispoziţiile art 287 raportat la art. 284 C pr civ care atrag nulitatea apelului pentru lipsa semnăturii ce putea fi acoperită în cursul judecăţii apelului.

Potrivit art 287 Cod pr civ , „ cererea de apel va cuprinde :

1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor …

2. arătarea hotărârii care se atacă

3. motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul

4. dovezile invocate în susţinerea apelului

5. semnătura.

Cerinţele de la punctele 2 şi 5 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar cele de la pct. 3 şi 4, sub sancţiunea decăderii. Aceste cerinţe pot fi împlinite până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, iar lipsa semnăturii, în condiţiile prev de art 133 alin 2… „.

În ce priveşte cererea de declarare a apelului ( f.2 – dosar apel ), pe tot parcursul judecării apelului reclamantul intimat nu a invocat lipsa semnăturii apelantei pentru a putea fi acoperită în condiţiile art. 133 al 2 C pr civ şi nici nu s-a făcut dovada că, semnătura aplicată pe cerere nu ar aparţine apelantei care, de altfel şi-a şi susţinut cererea de apel, după cum rezultă din actele de procedură ulterioare acesteia (f.16, 29 – 31) .

Referitor la motivele de apel, cerinţele art. 287 alin 1 pct 3 C pr civ au fost împlinite conform alin 2 al aceluiaşi articol, fiind depuse până la prima zi de înfăţişare, prin mandatar avocat ( f.29 – 31) situaţie în care excepţia invocată de reclamantul intimat nu poate fi primită .

Procedând la rejudecare, prin prisma criticilor formulate pe fondul cauzei, Tribunalul reţine următoarele :

Potrivit art 67 alin 1 Cod pr civ., părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, art 68 C pr civ reglementând condiţiile reprezentării şi ale justificării mandatului judiciar.

În ce priveşte mandatarul avocat, reglementarea specială cuprinsă în Legea nr 51/1995 prevede că avocatul are dreptul să reprezinte în temeiul unui contract de asistenţă juridică încheiat în formă scrisă de avocat şi clientul sau mandatarul acestuia. Contractul prevede în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului, în baza acestui contract avocatul legitimându-se prin împuternicirea avocaţială.

În privinţa actelor procesuale de dispoziţie art 69 al 1 Cod pr civ nu face distincţie între mandatarul neavocat şi avocat, ceea ce înseamnă că şi avocatul ar avea nevoie de o procură specială pentru astfel de acte , excepţie făcând situaţia în care contractul de asistenţă juridică stipulează expres dreptul avocatului de a face astfel de acte.

În speţă, contractul de asistenţă juridică încheiat de apelantă cu avocata sa B. R. prevede expres întinderea mandatului judiciar doar pentru apărare în calitate de pârâtă în procesul de divorţ, fără a stipula dreptul avocatului de a efectua alte acte procesuale decât cele pe care le presupune apărarea într-o astfel de cauză.

Prin urmare, câtă vreme avocatul nu a avut mandat special pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată, acesta fiind limitat prin contractul de asistenţă juridică , nu putea exercita în numele părţii reprezentate acţiunea reconvenţională de divorţ, cu atât mai mult cu cât mandatul se referă la reprezentarea în procedura de divorţ care impune reguli speciale mult mai restrictive decât în dreptul comun, tocmai datorită caracterului strict personal al acţiunii de divorţ.

Mai mult, acţiunea reconvenţională a fost depusă de avocata împuternicită de titulara contractului de asistenţă juridică pentru a o substitui în cauză şi care de asemenea nu deţinea mandat special în acest sens ( f. 99 ) .

Cum în speţă nu rezultă abilitarea în condiţiile legii a avocatului de a formula acţiune de divorţ în numele apelantei şi cum aceasta nu a ratificat sub nici o formă actul efectuat fără mandat în numele său, cererii reconvenţionale îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 161 Cod pr. civ. care sancţionează lipsa mandatului de reprezentare cu anularea cererii .

Prin lipsirea de efecte juridice a acţiunii reconvenţionale, limitele investirii instanţei se circumscriu acţiunii principale formulate de reclamantul intimat.

Analizând soluţia instanţei de fond prin prisma criticilor aduse prin cererea de aderare la apel, Tribunalul reţine următoarele:

Prealabil cercetării pe fond se impune analizarea în condiţiile art. 137 Cod pr. civ. a excepţiilor invocate de apelantă în legătură cu cererea de aderare la apel .

Un prim aspect supus analizei priveşte tardivitatea cererii de aderare faţă de dispoziţiile art. 293 al. 1 Cod pr. civ.

Potrivit acestui text de lege, cererea de aderare la apel se poate face până la prima zi de înfăţişare.

Conform art 134 Cod pr civ , este socotită prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii pe fond.

În speţă, prima zi de înfăţişare a fost la termenul de judecată din 13.02.2007, acesta fiind primul termen la care ambele părţi au fost citate, iar intimatul a luat la cunoştinţă motivele de apel astfel cum au fost completate de către apelantă, situaţie în care nu se poate reţine tardivitatea cererii de apel.

În ce priveşte inadmisibilitatea aderării , nu poate fi reţinută, având în vedere că prin apelul incident intimatul nu sprijină poziţia adversarului din proces ci a formulat cereri proprii prin care tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe în favoarea sa .

Nici susţinerile apelantei privind exercitarea abuzivă a dreptului de aderare la apel nu pot fi apreciate ca fondate , câtă vreme dispoziţiile legale permit aderarea până la prima zi de înfăţişare chiar dacă iniţial pârâtul ar fi achiesat la hotărârea primei instanţe prin neexercitarea apelului .

Analizând pe fond criticile aduse sentinţei, Tribunalul apreciază că instanţa de fond a reţinut corect împrejurarea că reclamantul se face vinovat exclusiv de destrămarea relaţiilor de familie .

Astfel, nici unul din martorii audiaţi nu a relevat existenţa vreunei culpe a apelantei în destrămarea relaţiilor de familie, neputându-i atribui comportamente sau acţiuni de natură a afecta negativ relaţia cu soţul său .

În schimb, probatoriul administrat a evidenţiat faptul că soţului reclamant îi aparţine în exclusivitate culpa în deteriorarea relaţiilor de familie, acesta fiind cel care a părăsit domiciliul conjugal prin emigrarea ilegală în F., întrerupând astfel viaţa de cuplu şi stabilind o relaţie extraconjugală în F. (f. 136, 139 bis, dos 1755/107/2006 – în primul ciclu procesual în apel ).

Mai mult, apelanta a fost cea care a încercat reluarea convieţuirii prin mutarea în F. la vârsta de 50 de ani, ceea ce evident presupune o schimbare majoră în viaţa oricărui om, schimbare pe care apelanta a fost dispusă să şi-o asume.

Aşa fiind, cererea de divorţ formulată de reclamant nu poate fi admisă, căsătoria neputând fi desfăcută din vina exclusivă a acestuia , câtă vreme din probatoriul administrat nu rezultă culpa comună a soţilor în destrămarea relaţiilor de familie .

Faţă de considerentele de fapt şi de drept expuse în temeiul art. 296 Cod pr. civ. apelul pârâtei urmează a fi admis cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei doar în ce priveşte modalitatea de soluţionare a acţiunii reconvenţionale ce va fi anulată pentru lipsa calităţii de reprezentant .

De asemenea, urmează a fi respinsă cererea de aderare la apel formulată de reclamantul intimat, ca nefondat.

În temeiul art. 274 Cod pr. civ., intimatul T.I. va fi obligat la plata în favoarea apelantei a sumei de 2754,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial şi taxe de timbru .

Tags: competenţă materială, mandat, Regulementul CE 1347/2000, situaţii la divorţ