Contestaţie decizie de sancţionare
Pronunţând sentinţa civilă nr.940/M/21.05.2010 în dosarul nr.5310/62/2010 Tribunalul Braşov a admis excepţia lipsei competenţei teritoriale şi a declinat în favoarea Tribunalului Bacău competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de U.S.L. MARFĂ – CĂLĂTORI INFRASTRUCTURĂ Braşov în numele reclamanţilor ale căror domicilii se află pe raza judeţului Bacău, respectiv : C.C., C.G., ş.a.
Prin cererea înregistrată la 10.03.2010, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor COMPANIA NATIONALA DE CĂI FERATE CFR SA Bucureşti şi COMPANIA NATIONALA DE CAI FERATE CFR SA SUCURSALA BRASOV in solidar la plata către fiecare reclamant a drepturilor salariale constând în salariile suplimentare pentru anii 2007-2009, salarii echivalente cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, în sumă actualizată în raport cu indicele de inflaţie la data plăţii efective ( f.5, 6 – dosar Tribunal Braşov).
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.32(1) şi ale art.33(1) din CCM la nivel de unitate pe anii 2007-2008, prelungit prin acte adiţionale, pe dispoziţiile art.40 alin.2 lit. c din Codul muncii, acţiunea fiind legal scutită de plata taxei judiciare de timbru potrivit art.285 din Codul muncii.
Formulând întâmpinare prin reprezentantul său legal (f.21-24 – dosar Tribunal Braşov) C.N.C.F. „CFR” S.A. Bucureşti a solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii cu motivarea că bugetul de venituri şi cheltuieli al societăţii, aprobat potrivit art.29(3), (4) şi 48 (2) lit. b din Legea nr.500/2002, pentru anul 2007, nu a permis constituirea fondurilor necesare pentru acordarea salariilor suplimentare solicitate, iar pentru anii 2008 şi 2009 bugetul de venituri şi cheltuieli nu a fost aprobat, astfel încât, neavând stabilit cuantumul veniturilor şi fondul salariilor de bază aprobat nu s-a putut constitui fondul pentru plata salariului suplimentar, constituire condiţionată de veniturile realizate.
La rândul său, Sucursala Regională CF Braşov a formulat întâmpinare (f.25-27 dosar Tribunal Braşov) solicitând respingerea acţiunii ca nefondată cu aceeaşi motivare, respectiv faptul că veniturile companiei nu au permis constituirea fondului necesar acordării salariilor suplimentare, acordarea acestora putând majora deficitul bugetar al societăţii.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr.4672/110/13.07.2010, la dosar fiind depusă aceeaşi întâmpinare formulată de către CNCF „CFR” SA – Sucursala Regională CF Braşov, în mai multe exemplare ( f.26-34, 37-55) precum şi înscrisuri.
Examinând înscrisurile aflate la dosar, instanţa reţine următoarele :
Reclamanţii : C.C., C.G., ş.a. sunt salariaţii CNCF „CFR” SA – Sucursala Braşov, fapt necontestat de către pârâte, ocupând posturi de acar, acar II, acar man, IDM III (f.45).
Potrivit art.32(1) din CCM încheiat la nivelul Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR – SA pe anii 2007-2008 şi respectiv 2009-2010 (f.29-33, 41-45), pentru munca desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei va primi un salariu suplimentar echivalând cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Alin.(3) al aceluiaşi articol arată că din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar.
Textul citat instituie, aşadar, o obligaţie în sarcina angajatorului şi nu o facultate, cum în mod eronat susţin pârâtele, acordarea salariului suplimentar nefiind condiţionată de obţinerea de venituri ci stabilind, în alineatul 3, modalitatea de constituire a fondurilor. Pe de altă parte, pârâtele nu au făcut dovada afirmaţiilor lor, potrivit cărora societatea ar fi în deficit bugetar iar acordarea salariilor suplimentare ar majora acest deficit.
Prin urmare, faţă de dispoziţiile art.236(4) din Codul muncii, art.30 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, potrivit cărora contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, sunt obligatorii pentru părţi precum şi faţă de dispoziţiile art.40(2) lit. c din Codul muncii, potrivit cărora angajatorul este obligat să plătească salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege şi din contractul colectiv de muncă aplicabil, instanţa va admite acţiunea şi va obliga pârâtele să plătească reclamanţilor drepturile salariale constând în salariile suplimentare aferente anilor 2007, 2008 şi 2009, echivalente cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, pentru a asigura acoperirea integrală a prejudiciului, în conformitate cu dispoziţiile art.1084 Cod civil.
Tags: Contestaţie decizie de sancţionare
Contestaţie decizie de sancţionare
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bacău sub nr. 3313 din 5.06.2009, d-l G.I.T. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu intimata SC P.A.C.R. SA Sibiu să se dispună anularea deciziei nr. 228283 din 2.05.2009.
Pe cale reconvenţională, societatea pârâtă a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 1.745 euro, reprezentând prejudiciul cauzat societăţii prin calarea motorului autoutilitarei xxx din cauza lipsei de ulei (f.22-25).
Prin încheierea de şedinţă din data de 29.01.2010 a fost soluţionată acţiunea principală în sensul anulării deciziei nr.228283/2.05.2009 şi s-a disjuns cererea reconvenţională, dispunându-se judecarea separată a acesteia (f.68,29).
În motivarea cererii reconvenţionale, s-a arătat că în perioada 1.10.2008-30.11.2008 pârâtul a fost delegat la Agenţia A. Zaragoza, perioadă în care s-au constatat o serie de defecţiuni la autoutilitara xxx pe care acesta o avea în dotare, prin certificatul eliberat de atelierul mecanic A.M. constatându-se faptul că dauna adusă autoutilitarei provine de la motorul care a rămas fără ulei. Cheltuielile de reparare a autoutilitarei, susţine societatea reclamantă, puteau fi evitate dacă pârâtul şi-ar fi respectat obligaţiile de serviciu privind verificarea plinurilor (lichid de răcire, ulei motor, combustibil, lichid frână etc.), fapta săvârşită fiind o acţiune producătoare de prejudiciu săvârşită în legătură cu munca, prejudiciul material de 1.745 euro rezultând din înlocuirea motorului calat şi manopera aferentă, legătura de cauzalitate şi vinovăţia salariatului fiind dovedite, acesta nefiind interesat de starea utilitarei.
Cererea reconvenţională a fost motivată în drept pe dispoziţiile art.115-120 Cpc şi pe dispoziţiile Codului muncii, în susţinerea acesteia fiind depuse la dosar înscrisuri (f.26-44, 107-140) şi fiind solicitat interogatoriul pârâtului (f.141-143).
Acţiunea este legal scutită de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar potrivit art.285 codul muncii.
Formulând întâmpinare la cererea reconvenţională (f.49-52), pârâtul a solicitat respingerea acesteia ca nefondată cu motivarea că avea funcţia de agent coletar, nici una din sarcinile de serviciu pretins a fi încălcate neregăsindu-se în contractul colectiv de muncă sau în fişa postului, activitatea de conducere a autoutilitarei, neintrând în atribuţiile de serviciu ale agentului coletar, a fost efectuată în mod excepţional, la ordinul superiorului. S-a arătat, de asemenea, în întâmpinare, că vinovăţia, ca şi condiţie sine qua non a răspunderii patrimoniale nu este îndeplinită, maşina fiind oprită imediat după ce s-a auzit „bătaia” la motor, bordul acesteia neindicând vreo defecţiune şi că valoarea facturii invocate de către reclamantă este de 3.058,4 euro şi nu de 1745 euro.
În dovedirea susţinerilor sale, pârâtul a depus la dosar înscrisuri (f.60-64, 75-91), a solicitat audierea martorului P.D.A. (f.150) precum şi administrarea probei cu interogatoriul reclamantei (f.97-100, 105-106).
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:
D-l T.G.I. a fost angajat de către SC P.A.C.R. SRL Sibiu în funcţia de agent coletar, activitatea urmând a se desfăşura la Depozitul O. începând cu 9.03.2006, potrivit contractului individual de muncă înregistrat sub nr.483197/15.03.2006 (f.26-29), sarcinile de serviciu fiind enumerate în fişa postului (f.30-32). În perioada 1.10.-30.11.2008 salariatul a fost delegat la Agenţia A. Zaragoza, având în dotare autoutilitara cu nr. de înmatriculare xxx care a necesitat efectuarea de reparaţii datorită calării motorului.
Prin decizia nr. 228283 din 2.05.2009 (f.34,35) salariatul a fost sancţionat disciplinar cu reducerea salariului cu 10% pentru o lună, reţinându-se faptul că salariatul se face vinovat de calarea motorului autoutilitarei cu număr de înmatriculare 1425 DJH din cauza lipsei de ulei, avându-se în vedere certificatul emis de un atelier de reparaţii spaniol, A.M. (f.36).
Potrivit art.270 Codul muncii salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor or, analizând clauzele contractului individual de muncă şi prevederile cuprinse în fişa postului (f.26-32), se constată că pârâtul nu avea nici o atribuţie de serviciu legată de conducerea autoutilitarei.
Pe de altă parte, potrivit declaraţiei martorului P.D.Al. (f.150), martor ce se afla în autovehicul în ziua în care s-au constatat defecţiunile la motor, salariatul şi-a îndeplinit obligaţia de a verifica nivelul uleiului de motor, constatând că acesta nivel era normal, împrejurare confirmată şi de către mecanicul din atelierul de service auto din Barcelona care a fost chemat la Zaragoza. Trebuie menţionat, de asemenea, şi faptul că, la dispoziţia conducerii societăţii, pârâtul a predat autoutilitara atelierului service din Zaragoza, unde a rămas timp de 4 zile, potrivit declaraţiei aceluiaşi martor, până la deplasarea sa la Barcelona, legătura de cauzalitate între fapta salariatului (constând într-o presupusă omisiune de a verifica nivelul uleiului de motor de către pârât, faptă nedovedită având în vedere dovada contrarie, respectiv împrejurarea că la data predării autovehiculului în atelierul service din Zaragoza nivelul uleiului ere normal) şi prejudiciul suferit de societatea angajatoare, constatat prin certificatul eliberat de A.M. nefiind, deci, certă.
În consecinţă, considerând că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art.270 codul muncii, acţiunea formulată de SC Poşta A. Curiei Rapid SRL Sibiu împotriva pârâtului T.G.I. urmează a fi respinsă ca nefondată.
Tags: Contestaţie decizie de sancţionare
Contestaţie decizie de sancţionare
Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr.1873 din 2.04.2008 d-na A.C. a contestat dispoziţia de sancţionare cu avertisment scris nr.10037/10.03.2008 emisă de SC A. – Ţ. Societate de administrare a fondurilor de pensii facultative SA Bucuresti.
În motivarea acţiunii sale, contestatoarea a arătat că această dispoziţie este lovită de nulitate absolută întrucât angajatoarea nu a indicat instanţa competentă căreia trebuie să i se adreseze având în vedere că lucrează în delegaţie la punctul de lucru din Bacău iar contractul de muncă este înregistrat la ITM Bucureşti.
În subsidiar, a solicitat contestatoarea anularea deciziei arătând că i se impută nerespectarea unor circulare care nu i s-au comunicat niciodată precum şi neîndeplinirea corespunzătoare a unor atribuţii de serviciu în condiţiile în care nu i-au fost aduse la cunoştinţă atribuţiile prin fişa postului. Pe de altă parte, a fost sancţionată în timp ce se afla în concediu medical.
Motivând în drept, contestatoarea a invocat dispoziţiile art.268 alin.(2) lit.f) din Codul muncii iar în dovedirea susţinerilor sale a depus la dosar înscrisuri (f.5-28, 184,185) solicitând, totodată, a se pune în vedere intimatei să depună la dosar dovada comunicării circularelor şi a deciziei de nerespectarea cărora pretinde că se face vinovată precum şi fişa postului semnată de contestatoare, precum şi administrarea probei cu interogatoriul intimatei (f.162-165, 186-189) şi a probei testimoniale (fiind audiaţi martorii S.S. şi S.C. –f171,172).
Contestaţia este legal scutită de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar în temeiul art.285 Codul muncii.
Formulând întâmpinare prin reprezentantul său legal (f.32,33), A. – T. Pensii Private Bucureşti a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată cu motivarea că prin decizia de sancţionare s-a menţionat calea de contestare pe care reclamanta putea să o urmeze iar neindicarea expresă a instanţei competente nu a condus la vătămarea în nici un mod a dreptului angajatei de a contesta decizia de sancţionare. Pe fondul cauzei, a arătat intimata că, aşa cum rezultă din nota explicativă dată în 8.02.2008, contestatoarea nu a invocat în nici un moment că nu ar fi cunoscut conţinutul circularelor III.04 şi III.13/2.04.2007, recunoscând că nu a putut să respecte aceste dispoziţii ale actelor interne, sancţiunea aplicată respectând criteriile prevăzute de art.266 Codul muncii în sensul că s-au avut în vedere împrejurările în care a fost săvârşită fapta, gradul de vinovăţie al salariatei, consecinţele abaterii precum şi comportarea generală în serviciu a salariatului.
În dovedirea susţinerilor sale, intimata a depus la dosar înscrisuri (f.34-61, 71-158, 193-195, 200-270) şi a solicitat administrarea probei cu interogatoriul contestatoarei (f.173-181).
Examinând actele şi lucrările dosarului instanţa constată următoarele:
Prin dispoziţia nr.10037/10-03.2008 emisă de directorul de vânzări al SC A.-Ţ. Pensii Private SA Bucureşti, d-na C.A. a fost sancţionată disciplinar cu „avertisment scris”, reţinându-se că salariata se face vinovată de:
încălcarea dispoziţiilor Directorului general din deciziile nr.46/10.12.2007 şi 47/10.12.2007
încălcarea prevederilor Circularei nr.III.04/2.04.2007
încălcarea prevederilor Circularei nr.III.13/2.04.2007,
abaterea fiind de natură să afecteze bunul mers al activităţii Direcţiei vânzări şi creând premiza nerespectării prevederilor legale incidente în raport cu atribuţiile administratorului.
Potrivit art.3 lit.a) din dispoziţie termenul de depunere a contestaţiei este de 30 de zile calendaristice de la data comunicării, la instanţele judecătoreşti competente (f.8,9).
Dispoziţia a fost comunicată d-nei C.A. la 14.03.2008, astfel cum rezultă din chiar cuprinsul său iar contestaţia a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la 2.04.2008, înăuntrul termenului de 30 de zile prevăzut de art.268 alin.(5) din Codul muncii, astfel încât susţinerea contestatoarei privind nulitatea dispoziţiei de sancţionare pentru neindicarea instanţei competente nu poate fi primită; dispoziţia a preluat prevederile legale cuprinse în art.268 alin.(5) din Codul muncii iar contestaţia a fost introdusă în termenul legal la instanţa competentă potrivit art.284 din acelaşi act normativ.
Nici critica referitoare la aplicarea sancţiunii disciplinare în timp ce salariata se afla în concediu medical nu poate fi primită, art.60 din Codul muncii stabilind că doar concedierea, nu şi celelalte sancţiuni, nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă.
Analizând fondul contestaţiei, instanţa constată că aceasta este întemeiată.
Intimata susţine că toate actele de a căror nerespectare se face vinovată salariata au fost aduse la cunoştinţa contestatoarei prin e-mail, iar aceasta are cunoştinţă şi de regulamentul intern al societăţii aprobat prin decizia directorului general nr.25/19.07.2007, declaraţia d-nei C.A. în acest sens fiind datată 15.09.2007 (f.37), şi că în nota explicativă dată la 8.02.2008 (f.10,11) d-na C.A. arată că în derularea activităţii de aderare a participanţilor la fondurile de pensii facultative a aplicat prevederile cuprinse în circulara nr.III.04/2.04.2007, „în măsura în care am putut să respect”, cu menţiunea că nu a fost fermă la primirea actelor de aderare de la agenţii de marketing persoane fizice pilon III, neprevalându-se, deci, de necunoaşterea acestei circulare ca urmare a necomunicării ei de către angajator.
Cu toate acestea, se observă că, deşi contestatoarea recunoaşte la interogatoriul ce i s-a luat că deciziile, circularele, notele interne care priveau activitatea sa îi sunt aduse la cunoştinţă prin e-mail, (f.175), având o astfel de adresă (f.165), acesteia i se impută nerespectarea unor dispoziţii cuprinse nu numai în circulara nr.III.04/2.04.2007 dar şi în circulara nr.III.13/2.04.2007 şi în deciziile nr.46 şi 47 din 10.12.2007, acte cu privire la care era necesar să se facă dovada faptului că i-au fost aduse la cunoştinţă contestatoarei.
În consecinţă, considerând că sancţiunea disciplinară a avertismentului scris este nejustificată, instanţa urmează a admite contestaţia şi a anula dispoziţia nr.10037/10.03.2008.
Dând eficienţă dispoziţiilor art.274 cpc, instanţa va obliga intimata să plătească cu titlu de cheltuieli de judecată contestatoarei suma de 1515 lei.