Top

Decizie de imputare. Răspunderea patrimonială a salariaţilor în conformitate cu prevederile art. 270 Codul muncii.

Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Iaşi, contestatoarea F. C. a chemat în judecată pe intimat, solicitând anularea dispoziţiei nr. 522/2008, exonerarea sa de plata sumei de 273 lei şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea contestaţiei sale, contestatoarea a susţinut că, încălcând dispoziţiile art. 269 şi urm. din Codul muncii, intimatul i-a imputat suma de 273 lei prin decizia contestată. Astfel, intimatul a încălcat normele şi principiile răspunderii civile contractuale şi a emis un act care îi aduce un grav prejudiciu, încalcă ordinea de drept şi eludează autoritatea judecătorească. Mai susţine contestatoarea că sumele imputate au fost cheltuite exclusiv în favoarea instituţiei, motiv pentru care avea dreptul ca sumele respective să-i fie decontate în mod corespunzător.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei. În motivarea poziţiei sale procesuale, intimatul a susţinut că răspunderea contestatoarei pentru plata sumei de 273 lei s-a stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 269 şi urm. din Codul muncii, dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia răspunderii patrimoniale în raporturile juridice de muncă. De asemenea, având în vedere dispoziţiile art. 272 alin. 1 din Codul muncii, susţine intimatul că are posibilitatea să stabilească şi să antreneze răspunderea patrimonială a contestatoarei fără a o acţiona pe aceasta în judecată, ci în mod direct, printr-un act unilateral care, în speţă, este tocmai decizia contestată. Pe fond, intimatul a susţinut că dispoziţia nr. 522/2008 a avut la bază procesul – verbal de inspecţie, act prin care s-a constatat că răspunderea pentru prejudiciul în valoare de 273 lei revine contestatoarei.
Analizând actele şi lucrările dosarului cauzei, instanţa a reţinut că salariata F.C. a fost angajată pe postul de referent cultural, conform contractului individual de muncă. Raporturile de muncă dintre părţi au încetat la data de 18.08.2008, iar prin dispoziţia nr. 522/2008 emisă de intimat contestatoarei i-a fost imputată suma de 273 lei reprezentând prejudiciu.
Potrivit disp. art. 270 alin. 1 Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. Astfel, principalele modalităţi de stabilire şi recuperare a prejudiciului produs angajatorului – atât în cazul răspunderii patrimoniale cât şi a obligaţiei de restituire – sunt învoiala părţilor şi acţiunea în justiţie. În acest sens, în situaţia în care părţile nu se înţeleg, respectiv când salariatul nu recunoaşte producerea pagubei ori nu este de acord cu valoarea acesteia, singura cale aflată la îndemâna angajatorului păgubit este aceea de a sesiza instanţa competentă în vederea obligării salariatului la repararea prejudiciului.
De asemenea, potrivit disp. art. 164 alin. 1 Codul muncii, nici o reţinere din salariu nu poate fi operată în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, s-a reţinut de către instanţă că în mod greşit intimatul a emis dispoziţia nr. 522/2008 prin care a imputat contestatoarei suma de 273 lei reprezentând prejudiciu.
Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanţa a constatat că este întemeiată contestaţia formulată de contestatoarea F.C. în contradictoriu cu intimatul şi a anulat decizia nr. 522/2008, exonerând contestatoarea de plata sumei de 273 lei stabilită prin această dispoziţie

Etichete:

Decizie de imputare. Neobservarea excepţiei de tardivitate a emiterii deciziei, raportat la prevederile art. 108 alin. 2 din vechiul Cod al muncii. Nulitatea absolută a deciziei de imputare.

Potrivit prevederilor art. 108 alin. 2 din vechiul Cod al muncii „termenul de emitere a deciziei de imputare este de cel mult 60 de zile de la data când cel în drept să emită decizia a luat la cunoştinţă de producerea pagubei”.

În cauză, cel în drept să emită decizia de imputare a luat la cunoştinţă de producerea pagubei prin referatul nr. 1297 din 2.07.2002, dar a emis decizia de imputare la data de 18.09.2002, cu depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 108 alin. 2 din vechiul Cod al muncii.

Prin contestaţia adresată Tribunalului Botoşani, înregistrată sub nr. 1386 din 12.03.2004, contestatorul B.D. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu intimatele S.C. „L.” S.R.L. Botoşani, societate care şi-a schimbat denumirea în S.C. „S. I.” S.R.L. Bucureşti şi S.C. „B.” S.R.L Botoşani, să se dispună anularea deciziei de imputare nr. 769 din 12.09.2002, prin care i s-a imputat suma de 76.226.694 lei.

Într-o primă fază de judecată, prin sentinţa civilă nr. 447 din 7.03.2005, Tribunalul Botoşani a respins ca tardivă contestaţia, cu motivarea că prin sentinţa civilă nr. 5027 din 6.10.2003, rămasă irevocabilă, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că decizia de imputare a fost comunicată contestatorului prin notificarea nr. 35/2002 a Biroului executorului judecătoresc „D.S.” Botoşani.

Curtea de Apel Suceava, prin decizia nr. 847 din 22.11.2005, a admis recursul contestatorului cu consecinţa casării sentinţei civile nr. 447 din 7 martie 2005 a Tribunalului Botoşani şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecare, cu motivarea că instanţa de fond a soluţionat cauza pe excepţia autorităţii de lucru judecat, nefiind îndeplinite cerinţele art. 166 Cod proc. civilă şi art. 1201 Cod civil.

Totodată, s-a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada comunicării deciziei de imputare în conformitate cu dispoziţiile art. 108 alin. 3 din vechiul Cod al muncii, în vigoare la data emiterii deciziei de imputare, aşa încât fondul cauzei nefiind cercetat, cauza a fost trimisă pentru rejudecare cu recomandarea efectuării unei expertize de specialitate pentru stabilirea cuantumului prejudiciului.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 7613 din 18.12.2005.

S.C. „B.” S.R.L. Botoşani a invocat excepţia tardivităţii contestaţiei, susţinând că reclamantul ar fi luat la cunoştinţă despre decizia de imputare în momentul începerii executării silite, prin notificarea întocmită de executorul judecătoresc, aşa încât contestaţia a fost formulată cu depăşirea termenului legal de 30 de zile, prevăzut de legislaţia muncii.

Tribunalul Botoşani, prin sentinţa civilă nr. 294 din 6 martie 2006, a admis contestaţia cu consecinţa anulării deciziei de imputare nr. 769/2002, emisă de S.C. „L.” S.R.L. Botoşani, actualmente S.C. „ S. I.” S.R.L. Bucureşti.

Prin considerentele sentinţei instanţa de fond a reţinut că nu este dată excepţia tardivităţii acţiunii, întrucât prin decizia nr. 847 din 22.11.2005 a Curţii de Apel Suceava, instanţa de recurs a stabilit că în lipsa dovezii de comunicare a deciziei de imputare contestaţia a fost formulată în cadrul termenului legal, această soluţie fiind obligatorie pentru instanţa de trimitere faţă de dispoziţiile art. 315 alin. 1 Cod proc. civilă.

Pe fondul cauzei, aceeaşi instanţă a reţinut că în fapt, contestatorul a avut calitatea de conducător auto în cadrul S.C. „L.” S.R.L. Botoşani (societate a cărei denumire a fost schimbată ulterior în S.C. „S.I.” S.R.L. Bucureşti, începând cu data de 2.03.2003), iar prin decizia contestată a fost angajată răspunderea materială pentru suma de 76.226.694 lei cu titlu de lipsă în gestiune.

S-a mai arătat că prin contractul de cesiune nr. 637 din 17.02.2003, societatea angajatoare a cesionat creanţa, în sumă de 79.436.194 lei în favoarea pârâtei S.C. „B.” S.R.L. Botoşani. Deşi în cauză se impunea efectuarea unei expertize, documentele justificative nu au fost depuse la dosar de societatea angajatoare, S.C. „S. I.” S.R.L. Bucureşti şi nici de S.C. „B.” S.R.L. Bucureşti, deşi potrivit art. 287 Codul muncii, sarcina probei revine angajatorului, aşa încât nefiind dovedite condiţiile răspunderii civile contractuale a fost admisă contestaţia, cu consecinţa anulării deciziei de imputare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta S.C. „B.” S.R.L. Botoşani, criticând-o pentru nelegalitate, susţinând că decizia de imputare a fost comunicată contestatorului de către societatea angajatoare, respectiv fosta S.C. „L.” S.R.L. Botoşani a cărei denumire a fost schimbată în S.C. „S. I.” S.R.L. Bucureşti, arătând că anterior emiterii deciziei acesta a fost notificat cu privire la nejustificarea unor avansuri, decizia fiind emisă pe baza referatului întocmit de contabilul şef, contestatorul fiind solicitat să se prezinte la sediul societăţii.

Totodată, a susţinut că sentinţa a fost pronunţată fără a fi îndeplinită procedura de citare cu pârâta S.C. „S. I.” S.R.L. Bucureşti, societate aflată în procedura de faliment, conform dispoziţiilor Legii nr. 64/1995, situaţie dovedită prin înscrisurile depuse la dosar.

Prin decizia nr. 570 din 4.07.2006 a Curţii de Apel Suceava – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis recursul declarat de pârâta S.C. „B.” S.R.L. Botoşani, prin administrator P.V., împotriva sentinţei nr. 294 din 6.03.2006 (dosar nr. 7613/C/2005).

S-a casat sentinţa sus-menţionată şi a fost trimisă cauza pentru rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Pentru a se pronunţa astfel, curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, a reţinut că litigiul privind contestaţia împotriva deciziei de imputare nr. 769/2002 a fost soluţionat în contradictoriu cu pârâtele SC „S. I.” S.R.L. Bucureşti şi S.C. „B.” S.R.L. Botoşani, dar prim pârâta, deşi se afla în faliment, ca urmare a deschiderii procedurii conform Legii nr. 64/1995, nu a fost citată prin lichidator.

Casarea sentinţei cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă a fost consecinţa faptului că procedura de citare cu pârâta S.C. ”S.I.” S.R.L. Bucureşti nu a fost legal îndeplinită, devenind incidente în cauză prevederile art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Astfel investit cu respingerea cauzei, Tribunalul Botoşani – Secţia civilă, prin sentinţa nr. 391 din 4.04.2007, s-a admis contestaţia formulată de contestatorul B.D., împotriva deciziei de imputare nr. 769/18.09.2002, în contradictoriu cu intimatele S.C. „S.I.” S.R.L. Bucureşti şi S.C. „B.” S.R.L. Botoşani şi a anulat susmenţionata decizie de imputare.

În considerentele sentinţei nr. 391 din 4.04.2007 a Tribunalului Botoşani s-a reţinut că, în privinţa realităţii prejudiciului, a fost pusă în discuţie necesitatea efectuării unei expertize contabile, însă administrarea acestei probe a fost condiţionată de depunerea la dosarul cauzei a documentelor justificative cu privire la materialele, combustibilii şi sumele care nu ar fi fost justificate de contestator la încetarea raporturilor de muncă cu fost S.C. ”L.” S.R.L Botoşani (devenită la data de 2.03.2003 S.C.”S.I.” S.R.L. Bucureşti).

S-a mai arătat că, în sens, s-au solicitat de la lichidatorul S.C. ”V.” S.A. Bucureşti, dar aceste documente nu au fost depuse la dosarul cauzei, că, în lipsa documentaţiei ce a stat la baza emiterii deciziei de imputare, nu s-a putut concluziona că B.D. ar fi produs un prejudiciu angajatorului S.C. ”L.” S.R.L. Botoşani.

S-a reţinut, de asemenea, că nu s-a dovedit, conform art. 102 alin. 1 din vechiul Cod al Muncii (Legea nr. 10/1972), în vigoare la data emiterii decizia de imputare, existenţa celorlalte elemente ale răspunderii ulterioare în sarcina contestatorului, respectiv fapte ilicită şi personală a acestuia, săvârşită în legătură cu munca sa, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa acestuia.

Împotriva susmenţionatei sentinţei civile, pârâta S.C. „B.” S.R.L. Botoşani a declarat recurs, prin care, în principal a solicitat respingerea contestaţiei formulată de B.D., ca fiind tardiv introdusă, iar în subsidiar, respingerea contestaţiei împotriva deciziei de imputare, ca nefondată.

În motivarea recursului, în legătură cu tardivitatea contestaţiei, recurenta a susţinut că din probatoriul administrat în toate ciclurile procesuale de până acum, rezultă cert faptul că decizia de imputare nr. 769/2002 a fost comunicată contestatorului, prin poştă, cu confirmare de primire, semnată personal de destinatar, încă din 2002, conform dovezii existente la dosar şi că acelaşi act, devenit titlu executoriu prin comunicare, i-a mai fost comunicat odată contestatorului împreună cu sumaţia de plată emisă de executorul judecătoresc cu nr. 25/2002, dovezile de comunicare fiind depuse la dosarul primei instanţe de fond.

Contestaţia la executare formulată de către debitor, prin care invocă inexistenţa titlului executoriu – necomunicarea deciziei de imputare – a fost respinsă ca nefondată prin sentinţa civilă nr. 5027/06.10.2003 (dosar nr. 5085/2003) a Judecătoriei Botoşani, rămasă irevocabilă, prin respingerea recursului declarat de contestator, conform deciziei civile nr. 40/26.02.2004 a Tribunalului Botoşani (dosar nr. 138/2004). Ambele instanţe au stabilit, pe baza probelor, că decizia de imputare a fost comunicată contestatorului prin scrisoare recomandată, ulterior fiind comunicată aceeaşi decizie de imputare – devenită titlu executoriu şi investită cu formulă executorie de către Judecătoria Botoşani – şi de către executorul judecătoresc odată cu somaţia de plată, conform prevederilor art. 387 Cod proc. civilă, notificarea având nr. 35/24.11.2002.

Cu toate acestea, contestatorul a introdus contestaţia abia la 12.03.2004, invocând necomunicarea deciziei şi faptul că nu a prejudiciat unitatea emitentă.

Tribunalul Botoşani a respins contestaţia ca tardivă (sentinţa civilă nr. 447 din 7.03.2005) reţinând că a fost introdusă cu mult peste termenul prevăzut de art. 176 alin. 1 Codul muncii anterior şi că petentul nu a justificat cererea de repunere în termen conform cu cerinţele art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

În recursul declarat de contestator, Curtea de Apel Suceava a casat cu trimitere susmenţionata sentinţă, stabilind că tribunalul a reţinut greşit existenţa autorităţii lucrului judecat în privinţa tardivităţii contestaţiei, nefiind îndeplinite cerinţele art. 166 Cod proc. civilă raportat la art. 1201 Cod civil.

În rejudecare, tribunalul a pronunţat sentinţa civilă nr. 294 din 06.02.2006, prin care a admis contestaţia şi a anulat decizia de imputare reţinând incidenţa art. 315 alin. 1 Cod proc. civilă – referitor la chestiunea tardivităţii contestaţiei – iar pe fond, faptul că emitentul deciziei de imputare nu a făcut dovada legalităţii şi temeinicie acesteia conform art. 282 Codul muncii.Această sentinţă a fost casată cu trimitere de Curtea de Apel Suceava care, prin decizia nr. 570/4.07.2006 (dosar nr. 2782/39/2006), a reţinut că instanţa de fond a soluţionat pricina în lipsa părţii S.C. ”S. I.” S.R.L. Bucureşti – societate în faliment – care nu a fost legal citată prin lichidatorul judiciar.

Reluând judecata, tribunalul (dosar nr. 4589/40/2006) a respins excepţia tardivităţii contestaţiei, fără nici o motivare, prin încheierea din 18.10.2006.

În legătură cu această excepţie, invocată încă de la debutul litigiului în 2004, trebuie de observat faptul că, până în prezent, nici o instanţă nu a soluţionat cererea de repunere în termen formulată de contestator şi nici nu s-a pronunţat motivat asupra excepţiei propriu-zise în afara Tribunalului Botoşani a cărui hotărâre, însă, a fost casată (sentinţa civilă nr. 447/07.03.2005, desfiinţată prin decizia civilă nr. 847 din 22.11.2005 a Curţii de Apel Suceava) cu unicul motiv că prima instanţă a reţinut greşit existenţa autorităţii lucrului judecat cu privire la chestiunea tardivităţii, aceasta fiind, de altfel, singura problemă de drept a cărei rezolvare lega instanţa de trimitere conform prevederilor art. 315 alin. 1 Cod proc. civilă.

În consecinţă, chestiunea tardivităţii a fost şi rămâne o situaţie de fapt care trebuie stabilită în raport de probele dosarului, nefiind incident, sub acest aspect, art. 315 alin. 1 Cod proc. civilă.

Referitor la fondul pricinii, recurenta a arătat că tribunalul şi-a întemeiat soluţia anulării deciziei de imputare pe dispoziţiile art. 287 Codul muncii actual, conform căruia sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, reţinând că în lipsa documentaţiei pe care se întemeiază actul de imputare, unitatea nu a făcut dovada legalităţii şi temeiniciei actului prin care a fost antrenată răspunderea materială.

Recurenta consideră principial eronată concluzia instanţei de fond pentru următoarele considerente:

– răspunderea materială, în speţă, a fost antrenată sub vechiul cod al muncii, prin emiterea unei decizii de imputare adoptată, la rândul său, pe baza actului constatator al pagubei, respectiv referatul contabilităţii;

– prejudiciul imputat provine din avansuri spre decontare acordate contestatorului – conducător auto pe o maşină cu care se executau transporturi internaţionale de mărfuri – pentru carburanţi, taxe de drum, diurna, cazare ş.a., avansuri ce trebuiau justificate cu acte la revenirea din fiecare cursă.

Regimul juridic al avansurilor spre decontare este reglementat de Regulamentul operaţiunilor de casă prin Decretul nr. 209/1976.

Conform art. 34 din Regulament, titularul de avans este obligat ca, în termenul stabilit pentru justificarea avansului, să întocmească şi să depună în compartimentul contabil al unităţii care i-a acordat avansul, decontul de cheltuieli, în care înscrie toate documentele justificative şi le anexează la acesta, iar conform art. 36 din acelaşi act normativ, avansurile se consideră justificate numai cu valoarea documentelor valabile.

În fine, conform art. 38 din regulament, dacă titularul de avans nu justifică avansul sau nu a depus – ca şi în speţă – sumele rămase neachitate la termenele stabilite ori până la întocmirea statului de salarii, aceste sume (în cazul de faţă totalizează 76.336.694 lei vechi), inclusiv penalităţile prevăzute la alin. 1, 3, 4, se reţin din salariul titularului de avans, pe baza dispoziţiei conducătorului compartimentului cu atribuţii financiar contabile.

Faptul că nu s-a urmat această procedură este nerelevant, deoarece este vorba de o procedură specială – constând în reţineri directe din salariu – stabilită de lege exclusiv în favoarea unităţii angajatoare, astfel că prevederile art. 38 din Regulament nu înlocuiesc dispoziţiile de drept comun referitoare la răspunderea materială din vechiul sau actualul Cod al muncii. De altfel, emitentul deciziei nici nu ar fi putut opera reţinerile din salariu câtă vreme contestatorul a părăsit societatea, anterior atragerii răspunderii sale materiale şi a refuzat să se prezinte, la invitaţiile ce i s-au făcut, pentru a justifica avansurile primite.

Rezultă din reglementările speciale din materia avansurilor spre decontare că, odată primite avansurile, titularul acestora are obligaţia legală de a depune decontul însoţit de acte justificative şi de a restitui sumele necheltuite sau nejustificate legal.

Prin urmare, faţă de aceste reglementări speciale, prima instanţă a făcut o greşită aplicare a art. 287 Codul muncii, intervenind, fără temei, sarcina probei.

După cum s-a dovedit, prejudiciul provine din avansuri nedecontate, astfel că actul constatator al pagubei îl constituie referatul şefului contabilităţii, act depus la dosar, situaţie în care contestatorul avea dreptul, dar şi obligaţia legală, să producă dovezi că a justificat avansurile primite, justificări pe care era dator să le facă, cu ani în urmă, când era invitat la sediul societăţii şi refuza să se prezinte.

Intervertind greşit sarcina probei în acest litigiu, instanţa a anulat o decizie de imputare – temeinică, legală şi devenită titlu executoriu, prin comunicare, de cca. 3 ani de zile – prin luarea în considerare a simplei afirmaţii făcută de contestator, în sensul că nu a produs pagube unităţii, după care nu s-a mai prezentat la proces şi a refuzat să răspundă la interogatoriul admis ca mijloc de probă de către tribunal.

Examinând recursul de faţă, curtea îl constată neîntemeiat pentru considerentele ce se vor reţine în continuare.

Astfel, cu privire la tardivitatea formulării contestaţiei împotriva deciziei de imputare nr. 769 din 18.09.2002 emisă de fosta S.C. ”L.”S.R.L. Botoşani, cum corect recurenta a reţinut în motivele de recurs, această chestiune a fost irevocabil rezolvată prin decizia nr. 847 din 22.11.2005 a Curţii de Apel Suceava – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale. În considerentele susmenţionatei decizii, prin care s-a admis recursul declarat de contestatorul B. D. împotriva sentinţei nr. 447 din 7.03.2005 a Tribunalului Botoşani – secţia civilă, s-a casat sentinţa şi s-a trimis cauza pentru rejudecare pe fond la aceeaşi instanţă, s-a reţinut, din actele dosarului, inclusiv dosarul execuţional nr. 1013/2003, că nu rezultă dovada comunicării efective a deciziei de imputare nr. 769/2002, aşa cum impun dispoziţiile art. 108 alin. 3 din vechiul Cod al Muncii (Legea nr. 10/1972), în vigoare la data emiterii deciziei. Or, câtă vreme, în mod irevocabil s-a statuat că decizia de imputare nr. 769/2002 nu a fost comunicată contestatorului B.D. în condiţiile legale susmenţionate, reiterarea în prezentul recurs a excepţiei de tardivitate a formulării contestaţiei împotriva deciziei de imputare apare ca fiind superfluă, instanţa de recurs nemaifiind ţinută să examineze din nou aceeaşi excepţie.

Cu prilejul judecării recursul, curtea, din oficiu, a pus în discuţia părţilor, pe cale de excepţie, aspectul dacă decizia de imputare nr. 769/2002 a fost emisă în temeiul legal de 60 de zile prevăzut de art. 108 alin. 2 din vechiul Cod al muncii. Din actele dosarului nr. 1386/C/2004 al Tribunalului Botoşani – secţia civilă, se constată că cel împuternicit să emită decizia de imputare este informat de producerea de către B. D. a prejudiciului în sumă de 76.226.694 lei (ROL) prin referatul contabilului şef al fostei S.C.”L.”S.R.L. Botoşani din 2.07.2002 (înregistrat la registratura unităţii sub nr. 1297 din aceeaşi dată) – fila 84 din dosarul nr. 1386/C/2004 al Tribunalului Botoşani.

Potrivit prevederilor art. 108 alin. 2 din vechiul Cod al muncii: „termenul de emitere a deciziei de imputare este de cel mult 60 de zile de la data când cel în drept să emită decizia a luat cunoştinţă de producerea pagubei”.

În cauză, cel în drept să emită decizia de imputare a luat la cunoştinţă de producerea pagubei prin referatul nr. 1297 din 2.07.2002, dar a emis decizia de imputare la data de 18.09.2002, cu depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 108 alin. 2 din vechiul Cod al muncii. Cum excepţia de tardivitate a emiterii deciziei de imputare nr. 769/18.09.2002 este dată în cauză, orice altă analiză vizând existenţa în sarcina contestatorului a elementelor răspunderii materiale este neavenită.

Sentinţa nr. 391 din 4.04.2007 a Tribunalului Botoşani – Secţia civilă apare ca fiind legală, dar cu motivarea din precedent şi cu respectarea întrutotul a principiului potrivit căruia uneia din părţile din proces nu i se poate face o situaţie mai grea în propria cale de atac.

Faţă de cele de mai sus, curtea, având în vedere prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat în cauză.

Etichete:

LEGEA NR. 19/2000. DECIZIE DE IMPUTARE. NELEGALITATEA DECIZIEI

6. LEGEA NR. 19/2000. DECIZIE DE IMPUTARE. NELEGALITATEA DECIZIEI

Prin sentinta civila nr. 883 din 11 octombrie 2004, Tribunalul Suceava a respins, ca nefondata, contestatia formulata de contestatoarea R. E., in contradictoriu cu intimata Casa Judeteana de Pensii Suceava, cu motivarea ca dispozitiile Legii nr. 544/2003 privind scutirea la plata a unor debite catre bugetul asigurarilor sociale de stat nu sunt aplicabile contestatoarei, debitul nefiind generat de interpretarea neunitara a Legii nr. 19/2000.

Curtea de Apel Suceava, prin decizia civila 153 din 8.03.2005, a admis recursul contestatoarei si, modificand in totalitate sentinta, a admis contestatia, in sensul anularii deciziei nr. 142254/11.03.2004, retinand urmatoarele:

Desi intimata a sustinut ca, prin decizia nr. C/708 din 17 iunie 2003, emisa in temeiul Legii nr. 3/1997, contestatoarea a fost trecuta, din oficiu, din categoria pensionarilor de invaliditate, in cea a pensionarilor pentru munca depusa si limita de varsta, aceasta decizie nefiind comunicata, nu poate produce efecte juridice, astfel incat, contestatoarea a fost indreptatita sa solicite inscrierea in categoria pensionarilor pentru munca depusa, iar intimata, in mod corect a facut aplicarea art. 38 alin. 1 lit. a din Legea nr. 19/2000, in vigoare la data depunerii cererii.

Evident ca aceasta transformare a pensiei de invaliditate in pensie pentru munca depusa si limita de varsta a implicat si o recalculare a drepturilor de pensie, conform noilor prevederi nemaifiind aplicabile dispozitiile Legii nr. 3/1997, abrogata in mod expres incepand cu data de 1 aprilie 2001.

Fata de cele retinute, constatandu-se ca decizia contestata a fost emisa in mod nelegal, in temeiul art. 304 pct. 9 C. pr. civ., recursul va fi admis, cu consecinta admiterii contestatiei si anularea deciziei nr. 142254 din 11 martie 2004.

Etichete:

Anulare decizie de imputare

TRIBUNALUL TULCEA
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinta civila Nr. 571
Sedinta publica de la 03 Aprilie 2009

TRIBUNALUL,

Prin cererea adresata acestei instante si înregistrata sub nr.169/88/2009, reclamantii ……………, prin SINDICATUL SALARIATILOR DIN ADMINISTRATIA PUBLICA LOCALA DE STAT Tulcea, au chemat în judecata pe Primarul Comunei ……….., judetul Tulcea, pentru anularea dispozitiilor de imputare nr.306, 307, 308, 309, 310, 311, 312, 313 din data de 31.12.2008 emise de acesta, prin care s-a dispus imputarea sumelor acordate în baza Acordului/contractului colectiv de munca, pe anul 2007, pe care le considera nelegale si netemeinice.

De asemenea, reclamantii mai solicita, sa se dispuna, suspendarea executarii dispozitiilor mai sus mentionate, pâna la solutionarea definitiva si irevocabila a prezentei cauze.

În motivare s-a aratat ca, prin dispozitiile mai sus mentionate li s-au imputat sumele, reprezentând drepturi salariale prevazute prin Contractul colectiv încheiat pe anul 2006, a carui perioada de valabilitate a fost prelungita pe anul 2007.

Apreciaza ca dispozitiile emise de Primarul Comunei …………, judetul Tulcea sunt nelegale si netemeinice.

S-a mai aratat ca, prin Acordul colectiv de munca nr.3125/01.11.2006, înregistrat la Directia de Munca Solidaritate Sociala si Familie Tulcea sub nr.139/13490/9.11.2006, Primarul Comunei ………, Sindicatul Salariatilor din Administratia Locala Tulcea, Sindicatul Nefunctionarilor Publici din Administratia Publica Locala Dobrogea, au convenit la acordarea de drepturi speciale pentru refacerea capacitatii de munca, asigurarea unei tinute decente si asigurarea unei imagini corespunzatoare în raport cu publicul si institutiile cu care colaboreaza personalul din cadrul institutiei.

Textul articolului mai sus mentionat prevede si capitolul din buget, de unde se vor suporta aceste cheltuieli, adica cap.51.02 titlul II alin.20.14.

De asemenea, disp. art.2 alin.2 din acordul mai sus mentionat prevad prelungirea, de drept, a perioadei de valabilitate a acestuia pe o durata egala cu durata initiala, cu conditia ca nici una din parti sa nu notifice celeilalte parti manifestarea unilaterala de denuntare a acordului colectiv de munca.

În drept, si-au întemeiat cererea pe disp. Legii nr.130/1996, republic., a Legii nr.53/2003 – Codul muncii, a Contractului colectiv de munca unic la nivel national pe anii 2005-2006, a Legii nr.188/1999, republic., Constitutia României, Conventia OIM nr.131/1970, Legii nr.554/2004, iar în dovedire au depus la dosarul cauzei în copie dispozitiile contestate, plângerea prealabila înregistrata sub nr.6/2009 si raspunsul la plângerea prealabila, lista cu semnatarii actiunii, practica judiciara, referatul nr.3928/2008, adresele nr.153-160/2008.

În aparare, s-a mai depus la dosarul cauzei: acordul colectiv.

Examinând contestatia, în raport de probele administrate în cauza, instanta constata în fapt urmatoarele:

Reclamantii ……………. sunt functionari publici în cadrul Primariei orasului ………. judetul Tulcea.

Potrivit art.33 alin.5 din acordul colectiv de munca încheiat pentru anul 2006, a carui perioada de valabilitate a fost prelungita pentru anul 2007 functionarilor publici li se acorda lunar drepturi speciale pentru mentinerea sanatatii si securitatii muncii în cuantum de 300 lei, începând cu luna semnarii acordului de catre ambele parti.

În continuare, în art.32 alin.6, se stipuleaza ca, pentru o tinuta decenta a functionarilor publici si asigurarea unei imagini corespunzatoare în raport cu publicul si institutiile cu care colaboreaza, acestia beneficiaza de sume pentru achizitionarea tinutei (vestimentatiei) în valoare de 500 lei fiecare, pe semestru, conform cerintelor impuse de Codul de conduita al functionarului public, cheltuieli care se vor suporta de la Cap. Autoritati executive, Titlul II – bani si servicii, alin.20.14 „protectia muncii” si se vor justifica cu chitante fiscale de fiecare salariat.

În continuare, este de subliniat ca art.1 alin.1 din Legea nr.130/1996 stipuleaza ca „un contract colectiv de munca este conventia încheiata între patron sau organizatia patronala pe de o parte si salariati, reprezentati prin sindicate prin în alt mod prevazut de lege de cealalta parte, prin care se stabilesc clauze privind conditiile de munca, salarizarea”, iar clauzele contractelor colective de munca pot fi stabilite numai în limitele si conditiile prevazute de prezenta lege.

De asemenea, conform art.12 alin.1 din acelasi act normativ, contractele colective de munca se pot încheia si pentru salariatii institutiilor bugetare, însa prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale caror acordare si cuantum sunt stabilite prin dispozitii legale, aceleasi dispozitii fiind cuprinse si în art.3 alin.2 din contractul colectiv de munca unic la nivel national pentru anii 2007 – 2010.

Interpretând per a contrario dispozitiile legale mentionate, rezulta ca prin contractele/acordurile colective de munca pot fi negociate clauzelor referitoare la drepturile a caror acordare si al caror cuantum nu sunt stabilite prin dispozitii legale.

Pe de alta parte, folosind acelasi principiu în interpretarea prevederilor art.3 alin.3 din contractul colectiv de munca unic la nivel national, precum si ale art.82 alin.2 din Legea nr.130/1996, potrivit cu care contractele colective de munca nu pot contine clauze care sa stabileasca drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior, se impune concluzia ca se pot negocia clauze care sa acorde salariatilor mai mult decât s-a prevazut în contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior.

În acest sens sunt si prevederile art.238 alin.3 din Codul Muncii, cu care se completeaza Legea nr.188/1999, care statueaza ca, la încheierea contractului colectiv de munca, dispozitiile legale referitoare la drepturile salariatilor au un caracter minimal.

În aceste conditii, acordarea drepturilor speciale nu este nelegala din moment ce nu exista nici un text de lege care sa o interzica, ci, dimpotriva, drepturile stabilite prin lege constituie un minim dincolo de care, în raporturile juridice dintre partile sociale, intervine principiul liberei negocieri.

Un argument în plus îl constituie si art.72 din Legea nr.188/1999 potrivit cu care autoritatile si institutiile publice pot încheia anual, în conditiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale functionarilor publici sau ai reprezentantilor functionarilor publici, care sa cuprinda numai masuri referitoare la constituirea si folosirea fondurilor destinate îmbunatatirii conditiilor la locul de munca, sanatatea si securitatea în munca, de unde rezulta ca autoritatile locale sunt autorizate sa dispuna de sumele locale alocate pentru îmbunatatirea conditiilor la locul de munca, precum si cele pentru sanatate si securitatea muncii.

Or, prevederile art.32 din acordul colectiv de munca se circumscriu notiunii de „îmbunatatire a conditiilor la locul de munca”, partile angajate în negociere cazând de acord cu privire la faptul ca suplimentarile în discutie sunt necesare dezvoltarii conditiilor de munca.

Mai mult, obligatiile decurgând din contractul colectiv de munca nu puteau fi încalcate, întrucât acesta a devenit opozabil si în acelasi timp, obligatoriu pentru partile contractului, potrivit art.243 din Codul Muncii si art.30 alin.1 din Legea nr.130/1996, iar obligativitatea executarii contractului colectiv de munca deriva si din prevederile Conventiei OIM nr.131/1970, referitoare la atragerea raspunderii partilor care se fac vinovate de neîndeplinirea obligatiilor avansate prin contractul colectiv de munca.

De asemenea, obligativitatea executarii acordului colectiv de munca este reglementata si prin art.28 din HG nr.833/2007, potrivit carora neîndeplinirea obligatiilor asumate atrage raspunderea civila, si, dupa caz, disciplinara, a partilor care se fac vinovate de aceasta.

Potrivit art.8 din Legea nr.130/1996, clauzele din contractele colective se stabilesc în limitele si în conditiile prevazute de lege, iar clauzele negociate cu încalcarea dispozitiilor legale sunt lovite de nulitate absoluta (art.24 alin.1), nulitate care se constata de instanta competenta, la cererea partii interesate (art. 24 alin.2 din Legea nr.130/1996).

In aceste conditii, dispozitiile de imputare emise în data de 31 decembrie 2008 sunt netemeinice si nelegale, în consecinta, se va admite actiunea contestatorilor si se va dispune anularea deciziilor de imputare cu nr. 306, 307, 308, 309, 310, 311, 312, 313 din 31 decembrie 2008, emise de Primarul Comunei Bestepe, judetul Tulcea.

În ceea ce priveste capatul de cerere privind suspendarea executarii acestor dispozitii, a carei anulare s-a cerut, instanta retine ca este întemeiat.

Potrivit art.15 alin.1 din Legea nr.554/2004, suspendarea executarii actului administrativ unilateral poate fi solicitata de reclamant, pentru motivele prevazute la art. 14, si prin cererea adresata instantei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanta poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, pâna la solutionarea definitiva si irevocabila a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odata cu actiunea principala sau printr-o actiune separata, pâna la solutionarea actiunii în fond.

În speta, sunt întrunite conditiile prevazute de art.14 alin.(1) din Legea nr.554/2006, respectiv existenta cazului bine justificat, capatul de cerere privind anularea dispozitiilor de imputare fiind admis, si prevenirea unei pagube

iminente prin executarea deciziilor, reclamantilor fiindu-li-se retinute semnele care fac obiectul acestor decizii, reclamantilor li se va produce o paguba.

Pe cale de consecinta, urmeaza a dispune suspendarea executarii dispozitiilor de imputare pâna la solutionarea irevocabila a cauzei.

Etichete: , , , ,