Drepturi salariale. Sarcina probei. Administrarea probelor.

Legea nr. 53/2003-Codul Muncii: art.163, 287, 288

Codul de procedură civilă: art.129 alin.(1), art.723

Potrivit art.287 Codul Muncii „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.

Este de asemenea de menţionat, că potrivit art. 129 alin.(1) cod procedură civilă părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi obligaţia de a îndeplinii actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, şă-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin( 1) cod procedură civilă, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările

Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 329/01 martie 2010.

Prin acţiunea în conflict de drepturi înregistrată la Tribunalul Sibiu sub dosar nr. 2300/85/2009, reclamantul L.I. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. „F” S.A Mediaş, solicitând obligarea acesteia la: plata drepturilor salariale aferente lunilor martie, aprilie şi mai 2009, includerea în salariu a sporului de vechime, precum şi orele suplimentare efectuate în perioada de preaviz; plata primei de Paşti 2009; compensarea în bani a tichetelor de masă cuvenite pentru perioada ianuarie-mai 2009; compensarea în bani a zilelor de concediu neefectuate pe anul 2009 şi a 3 zile rămase din anul 2008; plata salariului compensator conform art. 59 alin.(1) din CCM; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii sale reclamantul arată că a fost angajatul pârâtei până la data de 01.06.2009 când i-a încetat contractul de muncă în baza art.65 alin.(1) Codul muncii şi că pârâta nu i-a plătit drepturile solicitate.

În drept se invocă: art.40 alin.(2) lit.c Codul Muncii, art.57 alin.(2) şi (3) din CCM şi Legea nr. 554/2004.

Pârâta nu a depus întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 919/26.10.2009 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. 2300/85/2009 s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul L.I în contradictoriu cu pârâta S.C. „F.” S.A Mediaş şi în consecinţă:

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului următoarele drepturi: drepturile salariale restante pe lunile martie, aprilie şi mai 2009, precum şi sporul de vechime aferent salariului pe luna mai 2009; prima de Paşti aferentă anului 2009 în sumă de 100 lei net; compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în anii 2008 şi 2009; un salariu compensator prev. de art. 59 alin.(1) din Actul Adiţional la C.C.M. la nivel de unitate.

S-au respins celelalte cereri.

Pentru a hotărî, astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, cu referire la probele dosarului şi dispoziţiile legale incidente că reclamantul a desfăşurat activitatea prevăzută în contractul său de muncă, iar pârâta nu i-a plătit drepturile salariale aferente.

În ce priveşte tichetele de masă s-a reţinut că cererea este neîntemeiată, deoarece acordarea acestora nu a fost prevăzută în contractul colectiv de muncă, pârâta nu şi-a asumat obligaţia acordării unor astfel de drepturi, iar Legea specială nr. 142/1998 prevede că acordarea lor este o facultate.

În ce priveşte plata orelor suplimentare s-a reţinut că art. 57 alin.3 din CCM prevede dreptul salariaţilor să absenteze 4 ore /zi în perioada de preaviz pentru a-şi căuta un loc de muncă, dar faptul că nu au beneficiat de acest drept nu justifică plata suplimentară a acestor ore.

Împotriva acestei sentinţe a declarat, recurs, în termenul legal prev. de art. 79 din Legea nr.168/1999, pârâta S.C. „F.” S.A Mediaş, solicitând admiterea acestuia, rejudecarea pe fond a cauzei în sensul admiterii în parte a acţiunii formulate şi anume în ceea ce priveşte drepturile salariale restante pe lunile anterioare desfacerii contractului individual de muncă, excluzând obligarea de la plata sporurilor şi primelor. În subsidiar se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, întrucât nu s-au respectat dispoziţiile procedurale privind administrarea probelor. Cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta critică sentinţa atacată ca fiind nelegală şi netemeinică sub următoarele aspecte: 1) prin acţiunea formulată s-au solicita drepturi salariale pretins neachitate, după încetarea CIM din data de 01.06.2009, deşi procedura de citare nu s-a îndeplinit corect instanţa a trecut la soluţionarea cauzei fără ca la dosarul cauzei să existe dovezi privind cuantumul drepturilor salariale; 2) fiind un litigiu de muncă sarcina probei aparţine pârâtei, aşa încât societatea trebuia să facă dovada sumelor pretinse, ori instanţa de fond s-a limitat la documentele depuse de reclamant; 3) reclamantul a pretins plata contravalorii zilelor de concediu neefectuate din anul 2009, fără să menţioneze numărul acestora şi fără să depună nici o dovadă în acest sens; 4) în dovedirea cuantumului drepturilor salariale instanţa a avut în vedere doar afirmaţia reclamantului că nu i-au fost achitate drepturile pentru lunile martie, aprilie şi iunie 2009; 5) societatea a fost obligată la plata unor sporuri şi prime fără să se analizeze situaţia financiară a societăţii şi condiţiile în care trebuiau acordate aceste sporuri.

În drept se invocă: art.80-82 din Legea nr. 168/1999, art. 304 punct 9 Cod procedură civilă; art.274 Cod procedură civilă; Codul Muncii, Contractul colectiv de muncă.

Intimatul nu a depus întâmpinare în această fază procesuală.

CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform cerinţelor art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, în limitele statuate de art. 306 alin.(2) cod procedură civilă, a reţinut următoarele:

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 163 alin.(1) Codul Muncii, „plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit”.

Sarcina probei în acest sens revine angajatorului potrivit art. 287 Codul Muncii, care cuprinde o reglementare expresă în acest sens.

Potrivit acestui articol „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.

Acest articol de lege instituie, astfel, o excepţie de la regula care prevede că sarcina probei revine reclamantului (art.1169 Cod Civil ) potrivit adagiului probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat.

Este de asemenea de menţionat, că potrivit art. 129 alin.(1) cod procedură civilă părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi obligaţia de a îndeplinii actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin( 1) cod procedură civilă, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

Aflându-ne în cadrul unui conflict de drepturi, administrarea probelor potrivit art. 288 Codul Muncii se face cu respectarea regimului de urgenţă, legiuitor permiţând instanţei să decadă din beneficiul probei admise partea care întârzie în mod nejustificat administrarea acesteia.

Ca atare, în speţă, atâta vreme cât intimatul reclamant a probat cu înscrisurile depuse la dosar (copie carnet de muncă, contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii, decizia de încetarea a contractului individual de muncă în temeiul art.65 alin.(1) Codul Muncii, notă de lichidare, cerere înregistrată la societate sub nr. 448/2009 de plată a drepturilor salariale pretinse) faptul că a prestat activitate în baza contractului individual de muncă în beneficiul societăţii recurente până la data de 01.06.2009, aceasta avea obligaţia de plata a salariului aferent conform art. 154 şi 161 Codul Muncii.

Contrar susţinerilor recurentei, procedura de citare a sa în faţa instanţei de fond a fost îndeplinită cu respectarea cerinţelor art.90- 92 Cod procedură civilă la toate termenele de judecată, inclusiv dezbaterea cauzei în fond, aspect pe deplin confirmat de dovezile de îndeplinire a procedurii aflate la dosarului cauzei care poartă semnătura funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei conform menţiunilor din conţinutul actului.

Or, în contextul în care recurenta pârâtă, deşi legal citată la termenele de judecată nu a înţeles să-şi formuleze apărarea şi să depună acte doveditoare în acest sens, în mod corect prima instanţă a analizat şi dat eficienţă probatoriului administrat în cauză de reclamant şi a admis pretenţiile sale, obligând recurenta pârâta la plata drepturilor salariale cuvenite acestuia pentru activitatea prestată în lunile martie-mai 2009-deci anterioare datei de 01.06.3009-data încetării raportului juridic de muncă.

Recurenta nu justifică în vreun fel că ar fi fost împiedicată în formularea apărării şi în exerciţiul dreptului său de a-şi propune probe în apărare – mai mult nici în recurs nu a înţeles să se prevaleze de alte înscrisuri decât cele aflate la dosarul instanţei de fond – aşa încât nu-şi poate invoca propria culpă în nerespectarea dispoziţiei procedurale privind administrarea probelor pentru a pretinde casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Potrivit principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca in susţinerea intereselor sale propria sa culpa), iar casarea cu trimitere spre rejudecare este prevăzută expres de legiuitor (art. 312 alin.(5) cod procedură civilă) doar în două situaţii – când s-a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi când judecata s-a făcut în lipsa părţi care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi dezbaterea fondului-situaţii care nu se regăsesc în speţă.

Sub un alt aspect, faptul că nu este menţionat cuantumul valoric al acestor drepturi salariale nu constituie un impediment în executarea sentinţei deoarece acesta se poate determina pe baza actelor contabile care se află în păstrarea recurentei; art. 163 alin(2) codul muncii, instituind chiar o obligaţie legală în sarcina acesteia de păstrare şi arhivare a statelor de plată şi a celorlalte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit, în aceleaşi condiţii şi termene ca şi în cazul actelor contabile.

În fine, situaţia financiară a societăţii nu are relevanţă în recunoaşterea drepturilor salariale cuvenite salariatului aşa cum au fost negociate în contractul încheiat între părţi, respectiv Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate (art.59 alin.1), care constituie legea părţilor potrivit art.7 din Legea nr. 130/1996, obligând părţile la executarea întocmai a obligaţiilor asumate. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.40 alin.(2) Codul Muncii care obligă angajatorul să acorde salariatului toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractul individual de muncă.

În speţă, cu referire strict la sporuri, prima de Paşti şi compensaţia la desfacerea contractului individual de muncă – contestate prin recursul de faţă de pârâtă- este de menţionat că acestea îşi au o deplină reglementare legală în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate (art. 33, 34, 57 şi 59) şi ca atare au fost corect acordate de prima instanţă.

Faţă de cele ce preced, Curtea constatând că soluţia primei instanţe reflectă o interpretare şi aplicare corectă a legislaţiei în materia drepturilor salariale la starea de fapt confirmată de probele dosarului; în temeiul art. 312 alin.(1) Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul cu care a fost investită de către pârâtă, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa primei instanţe.

Tags: drepturi salariale, Legea nr. 130/1996, Legea nr. 142/1998, Legea nr. 168/1999, Legea nr. 554/2004, probe

Sesizare Curte de Conturi-inadmisibilitate

Dosar nr. 2992/88/2008
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinţa Civilă nr.180
Şedinţa publică din data de 6 Februarie 2009

Prin Incheierea nr. 48 din 17 decembrie 2008, Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Tulcea a sesizat Tribunalul Tulcea, sesizare înregistrată sub nr. 2992/88/2008, solicitând, stabilirea răspunderii juridice, obligarea la plată, în favoarea Primăriei comunei SC a pârâţilor II şi MF pentru prejudiciul în sumă de 39.532 lei şi dobânda de 5702 lei, precum şi pentru dobânda calculată după data de 12 decembrie 2008 şi până la data recuperării prejudiciului de la persoanele răspunzătoare; obligarea la plată, în favoarea fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, a Primăriei Comunei SC pentru suma de 3.489 lei reprezentând majorări de întârziere, şi totodată, obligarea la plată, în solidar, în favoarea Primăriei Comunei SC , a pârâţilor II şi MF , pentru prejudiciul în sumă de 3.489 lei produs prin plata majorărilor de întârziere, precum şi pentru dobânda ce se va calcula de la data plăţii de către Primăria Comunei SC a majorărilor de întârziere şi până la data recuperării prejudiciului de la persoanele răspunzătoare.

Prin Incheierea menţionată, s-a reţinut că potrivit punctului 1` din Raportul de control intermediar examinat, instituţia a fost prejudiciată cu suma totală de 39.532 lei, prin plata unor drepturi salariale neprevăzute de legislaţia în vigoare, sumele fiind plătite de la titlul II „bunuri şi servicii”.

Sumele au fost achitate prin casieria instituţiei, în numerar, ca drepturi speciale pentru „menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii”, în cuantum de 300 lei lunar pentru acoperirea unei părţi a cheltuielilor cu medicamente, tratamente medicale, reducerea stresului, hrană etc. şi 500 lei pe semestru pentru o ţinută decentă şi asigurarea unei imagini corespunzătoare în raport cu publicul.

Prin această faptă a fost produs un prejudiciu în sumă totală de 39.532 lei, neexistând temeiul legal pentru acordarea drepturilor speciale, legislaţia în vigoare, referitoare la salarizarea personalului instituţiilor publice, neprevăzând posibilitatea acordării acestor drepturi, ba mai mult, interzicând negocierea prin contract a drepturilor a căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.

Alăturat încheierii din 17 decembrie 2008, s-au anexat raportul de control intermediar nr. 1219 din 12 decembrie 2008, cu anexele acestuia, state de plată, explicaţiile scrise ale pârâţilor, acordul de muncă nr. 5928/1 noiembrie 2006, situaţia sumelor acordate nelegal, precum şi alte înscrisuri.

În apărare, pârâţii II şi MF au depus întâmpinare, precum şi înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Prin raportul de control nr. S/164 din 12 decembrie 2008 şi respectiv raportul de control intermediar nr. 1219 din 12 decembrie 2008, întocmit urmare a verificării contului de execuţie şi a bilanţului contabil încheiat pe anul 2007 de către PRIMĂRIA COMUNEI SC , judeţ Tulcea, s-a constatat că instituţia a fost prejudiciată cu suma totală de 39.532 lei prin plata unor drepturi salariale neprevăzute de legislaţia în vigoare pentru refacerea capacităţii de muncă şi pentru ţinută necorespunzătoare, de la titlul II „bunuri şi servicii”, prin aceasta fiind încălcate prevederile art. 54 alin. 6 din Legea nr. 273/2006; art. 7 din O.G. nr. 119/1995, art. 8 alin. 1, art. 12 alin. 1 şi art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, lipsa de temei legal rezultând şi din adresa nr. 1107 din 23 ianuarie 2008 emisă de D.M.P.S. TULCEA, cât şi din adresa nr. 420965 din 13 februarie 2008 emisă de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.

S-a mai constatat că răspunderea pentru producerea prejudiciului revine pârâţilor II – primar, în calitate de ordonator principal de credite şi MF , în calitate de contabil în cadrul compartimentului financiar-contabil, care a acordat viza de control financiar preventiv propriu, la suma iniţială de 39.532 lei, fiind calculate şi dobânzi de la data efectuării plăţilor şi până la data de 12 decembrie 2008 în sumă de 5702 lei.

La termenul fixat cu judecata cauzei, instanţa a pus în discuţie admisibilitatea cererii în raport de dispoziţiile Legii nr. 217/24 octombrie 2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 94/1992 prin care s-au abrogat dispoziţiile art. 40 şi următoarele care reglementau competenţa materială şi teritorială a instanţelor Curţii de Conturi, ce ulterior a revenit instanţelor judecătoreşti, odată cu preluarea judecătorilor financiari.

Analizând cauza în raport de excepţia invocată, instanţa reţine următoarele:

Actul normativ menţionat, în forma în vigoare, nu mai prevede posibilitatea Curţii de Conturi, prin Camerele de Conturi judeţene, de sesizare a instanţei judecătoreşti pentru stabilirea răspunderii civile pentru pagubele cauzate şi plata de amenzi pentru abateri cu caracter financiar de către administratori, gestionari şi contabili, precum şi de celelalte persoane supuse jurisdicţiei Curţii de Conturi, art. 31 alin. 3 stipulând că în situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice audiate această stare de fapt, iar stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia revin acesteia.

De asemenea, în art. 1 alin. 4 din Legea nr. 94/1994, modificată prin legea nr. 217/2008, se prevede că litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate.

In consecinţă, coroborând prevederile legale arătate, se concluzionează că stabilirea răspunderii persoanelor vinovate şi a întinderii prejudiciului se poate realiza de către instanţele judecătoreşti numai la solicitarea entităţii publice verificate.

Relativ la aplicarea legii în timp, având în vedere că sesizarea instanţei s-a realizat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 217/2008, este de subliniat că, potrivit art. 725 alin. 1 şi 2 Cod proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare şi proceselor în curs de judecată, începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege, în timp ce procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal investite vor continua să fie judecate de acele instanţe.

In opinia instanţei, art. 725 alin. 2 are în vedere ipoteza în care acţiunile aflate în curs de judecată rămân în competenţa instanţelor judecătoreşti, doar că se modifică instanţa competentă să judece respectivul tip de cauză, nu însă şi situaţia în discuţie când se aplică regula instituită prin alin. 1 pentru că nu se mai poate stabili răspunderea unor persoane pentru prejudicii aduse instituţiilor în cadrul cărora funcţionează la cererea unui terţ – organ de control, în lipsa solicitării entităţii publice păgubite, numai aceasta din urmă fiind în măsură să decidă modul de acţiune.

In aceste condiţii, faţă de dispoziţiile legale învederate, sesizarea Curţii de Conturi a devenit inadmisibilă, urmând ca entitatea publică controlată prin conducerea sa, să decidă modul de valorificare a concluziilor raportului de control întocmit, şi în privinţa acesteia procedurile fiind de imediată aplicare.

Aşa fiind, având în vedere aspectele prezentate, instanţa urmează a respinge ca atare sesizarea Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi Tulcea, ca inadmisibilă.

Tags: curte de conturi, Legea nr. 130/1996, Legea nr. 217/2008, Legea nr. 273/2006, Legea nr. 94/1994, O.G. nr. 119/1995

Funcţionar public-drepturi speciale

Tribunalul Tulcea
Dosar nr. 125/88/2009
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinţa civilă Nr. 172
Şedinţa publică de la 05 Februarie 2009

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, ca urmare a disjungerii, sub nr. 125/88/2009 reclamanţii BC , BR , Bs , CN, DV, LR, SP, TP şi BA au chemat în judecată pe pârâta Primăria Comunei V prin primar, pentru ca în contradictoriu cu aceasta, prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâta să fie obligată să le plătească, în baza contractului colectiv de muncă încheiat la data de 01.03.2008 următoarele sume : 300 lei/lună începând cu data de 01.03.2008 până la data efectivă a plăţii cu titlu de sumă alocată pentru menţinerea sănătăţii, securitatea muncii şi asigurarea protecţiei; 500 lei/semestru pentru fiecare dintre reclamanţi pentru ţinută decentă şi imaginea la locul de muncă; prima de Paşti egală cu salariul minim brut pe ţară pentru fiecare dintre reclamanţi; suma de 150 lei pentru reclamante, pentru ziua de 8 martie, plus dobânda legală aferentă drepturilor băneşti restante.

În motivare, reclamanţii au arătat că la data de 01.03.2007 Sindicatul Salariaţilor din Administraţia Publică Locală Tulcea, ai cărui membri sunt, a încheiat cu Primăria Comunei V , reprezentată prin primar Gherghişan Sterian un contract colectiv de muncă; conform art. 2 alin. 1 din contract acesta s-a încheiat pe o perioadă de 1 an, începând cu data de 01.03.2007 ; deşi până la data de 01.03. 2007 au încasat drepturile băneşti enumerate în acţiune, aferente perioadei 01.03.2007 – 01.03.2008, după această dată pârâta a refuzat să le achite sumele menţionate sub pretextul că la data de 01.03.2008 contractul a încetat.

Contractul colectiv de muncă, se arată, produce în continuare efecte, deoarece s-a prelungit de drept în temeiul art. 2 alin. 3 convenit de părţi; astfel, nici una dintre părţile contractante nu a notificat celeilalte manifestarea unilaterală de voinţă în sensul denunţării contractului cu 30 zile înainte de expirarea perioadei care s-a încheiat, situaţie în care contractul colectiv de muncă s-a prelungit de drept.

Au mai arătat reclamanţii că, în susţinerea cererii, invocă prevederile art. 1088 Cod civil conform căruia „la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele – interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală; aceste daune interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă; drepturile menţionate li se cuvin în temeiul art. 35 alin. 5 alin. 6, alin. 8 şi alin. 9 din contractul colectiv de muncă care, în temeiul art. 969 Cod civil are putere de lege între părţile contractante.

Examinând cererea, în raport cu probele administrate, instanţa reţine că reclamanţii sunt funcţionari publici în cadrul Primăriei Comunei V , judeţul Tulcea.

Conform art. 34 alin. 5 din acordul colectiv/contractul colectiv de muncă nr. 80 încheiat între Primăria Comunei V şi Sindicatul Salariaţilor din Administraţia Publică Locală Tulcea la data de 19.01.2007 şi prelungit de drept, pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii şi asigurarea protecţiei personalului, funcţionarii publici şi personalul contractual beneficiază de drepturi speciale pentru refacerea capacităţii de muncă în cuantum de 300 lei lunar, care se va suporta de la cap. 51.02. „Autorităţi executive” titlul II „bunuri şi servicii” alin. 20.14. „protecţia muncii”. Drepturile speciale reprezintă acoperirea unei părţi a cheltuielilor cu medicamente, tratamente medicale, reducerea stresului, hrană, motivarea personalului pentru asigurarea stabilităţii şi confidenţialităţii faţă de instituţie; potrivit alin. 6 al aceluiaşi articol, pentru o ţinută decentă şi asigurarea unei imagini corespunzătoare în raport cu publicul şi cu instituţiile cu care colaborează, funcţionarii publici şi personalul contractual din Primăria Comunei V vor beneficia de sume pentru achiziţionarea ţinutei (vestimentaţie) în valoare de 500 lei fiecare, pe semestru, conform cerinţelor impuse de Codul de conduită al funcţionarului public şi al personalului contractual; aceste cheltuieli se vor suporta de la Cap. 51.02. Autorităţi executive titlul II „bunuri şi servicii” alin. 20.14. „protecţia muncii” şi se vor justifica cu chitanţe fiscale de fiecare salariat; conform art. 34 lin. 8, Consiliul Local V va proceda la constituirea unui fond pentru organizarea zile de 8 Martie, inclusiv acordarea unui cadou în valoare de 150 RON cu această ocazie; conform art. 34 alin. 9, funcţionarii publici şi personalul contractual vor beneficia de o primă pentru sărbătorile de Crăciun şi de Paşti care va fi egală cu un salariu minim brut pe ţară în funcţie de alocaţiile bugetare.

Se cuvine a fi observat faptul că art. 1 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 stipulează că un contract colectiv de muncă este convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronală pe de o parte şi salariaţi, respectiv prin sindicate, prin alt mod prevăzut de lege de cealaltă parte prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea ……” iar clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele şi condiţiile prevăzute de prezenta lege.

De asemenea, conform art. 12 alin. 1 din acelaşi act normativ, contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţiile legale, aceleaşi dispoziţii fiind cuprinse şi în art. 3 alin. 2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2007 – 2010.

Interpretând per a contrario dispoziţiile legale menţionate, rezultă că prin contractele/acordurile colective pot fi negociate clauzele referitoare la drepturile a căror acordare şi al căror cuantum nu sunt stabilite prin dispoziţii legale.

Folosind acelaşi principiu, în interpretarea prevederilor art. 3 alin. 3 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, precum şi ale art. 82 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, potrivit cu care contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior se impune concluzia că se pot negocia clauze care să acorde salariaţilor mai mult decât s-a prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

În acest sens sunt şi prevederile art. 238 alin. 3 din Codul Muncii cu care se completează Legea nr. 188/1995 care statuează că, la încheierea contractului colectiv de muncă, dispoziţiile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal.

În aceste condiţii, acordarea drepturilor speciale, nu este nelegală din moment ce nu există un text de lege care să o interzică, ci, dimpotrivă, drepturile stabilite prin lege constituie un minim dincolo de care, în raporturile juridice dintre părţile sociale, intervine principiul liberei negocieri.

Un argument în plus îl constituie şi art. 72 din Legea nr.188/1995 potrivit cu care autorităţile şi instituţiile publice pot încheia anual, în condiţiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor publici sau ai reprezentantei funcţionarilor publici care să cuprindă numai măsuri referitoare la constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, sănătate şi securitate în muncă…., de unde rezultă că autorităţile locale sunt autorizate să dispună de sumele locale alocate pentru îmbunătăţirea condiţiilor la locul de muncă, precum şi cele pentru sănătate şi securitatea muncii.

Or, prevederile art. 30 din acordul colectiv de muncă se circumscriu noţiunii de îmbunătăţire a condiţiilor la locul de muncă.

Nu trebuie omise în acest context nici dispoziţiile Convenţiei O.I.M nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective care, prin art. 5, impune ca negocierea colectivă să fie posibilă pentru toţi cei vizaţi prin convenţie (art. 1), iar negocierea poate purta asupra fixării condiţiilor de muncă şi angajării şi/sau reglementării relaţiilor între cei ce angajează sau organizaţiile lor şi una sau mai multe organizaţii ale lucrătorilor.

Prin urmare, o restrângere de orice natură cu privire la drepturile care pot fi negociate contravine dispoziţiilor O.I.M.

În raport de toate aceste considerente, urmează ca instanţa să admită cererea şi să oblige pârâta să plătească reclamanţilor drepturile speciale prevăzute de art. 34 alin. 5 din contractul colectiv de muncă aplicabil pentru anul 2008, în cuantum de 300 lei lunar, pentru intervalul 01.03.2008 – 31.12.2008, cu dobânda legală aferentă calculată începând cu data de la care se datorează şi până la plata efectivă.

Va fi obligată pârâta să plătească reclamanţilor drepturile băneşti prevăzute în art. 34 alin. 6 din contractul colectiv de muncă aplicabil pentru anul 2008, în cuantum de 500 lei pe semestru pentru intervalul 01.03.2008 – 31.12. 2008, cu dobânda legală aferentă calculată începând cu data de la care se datorează şi până la plata efectivă.

Va fi obligată pârâta să plătească reclamanţilor drepturile băneşti prevăzute în art. 34 alin. 9 din contractul colectiv de muncă aplicabil pentru anul 2008, reprezentând prima de Paşti egală cu un salariu minim brut pe ţară cu dobânda legală aferentă calculată începând cu data de la care se datorau şi până la plata efectivă.

Va fi obligată pârâta să plătească reclamantelor BR , BS, CN, DV, LV, TS şi BA câte 150 lei pentru ziua de 8 martie 2008, cu dobânda legală aferentă calculată începând cu data de la care se datora şi până la plata efectivă.

Tags: Convenţia O.I.M nr. 154/1981, funcţionar public, Legea nr. 130/1996, Legea nr.188/1995

Anulare decizie de imputare

TRIBUNALUL TULCEA
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinta civila Nr. 571
Sedinta publica de la 03 Aprilie 2009

TRIBUNALUL,

Prin cererea adresata acestei instante si înregistrata sub nr.169/88/2009, reclamantii ……………, prin SINDICATUL SALARIATILOR DIN ADMINISTRATIA PUBLICA LOCALA DE STAT Tulcea, au chemat în judecata pe Primarul Comunei ……….., judetul Tulcea, pentru anularea dispozitiilor de imputare nr.306, 307, 308, 309, 310, 311, 312, 313 din data de 31.12.2008 emise de acesta, prin care s-a dispus imputarea sumelor acordate în baza Acordului/contractului colectiv de munca, pe anul 2007, pe care le considera nelegale si netemeinice.

De asemenea, reclamantii mai solicita, sa se dispuna, suspendarea executarii dispozitiilor mai sus mentionate, pâna la solutionarea definitiva si irevocabila a prezentei cauze.

În motivare s-a aratat ca, prin dispozitiile mai sus mentionate li s-au imputat sumele, reprezentând drepturi salariale prevazute prin Contractul colectiv încheiat pe anul 2006, a carui perioada de valabilitate a fost prelungita pe anul 2007.

Apreciaza ca dispozitiile emise de Primarul Comunei …………, judetul Tulcea sunt nelegale si netemeinice.

S-a mai aratat ca, prin Acordul colectiv de munca nr.3125/01.11.2006, înregistrat la Directia de Munca Solidaritate Sociala si Familie Tulcea sub nr.139/13490/9.11.2006, Primarul Comunei ………, Sindicatul Salariatilor din Administratia Locala Tulcea, Sindicatul Nefunctionarilor Publici din Administratia Publica Locala Dobrogea, au convenit la acordarea de drepturi speciale pentru refacerea capacitatii de munca, asigurarea unei tinute decente si asigurarea unei imagini corespunzatoare în raport cu publicul si institutiile cu care colaboreaza personalul din cadrul institutiei.

Textul articolului mai sus mentionat prevede si capitolul din buget, de unde se vor suporta aceste cheltuieli, adica cap.51.02 titlul II alin.20.14.

De asemenea, disp. art.2 alin.2 din acordul mai sus mentionat prevad prelungirea, de drept, a perioadei de valabilitate a acestuia pe o durata egala cu durata initiala, cu conditia ca nici una din parti sa nu notifice celeilalte parti manifestarea unilaterala de denuntare a acordului colectiv de munca.

În drept, si-au întemeiat cererea pe disp. Legii nr.130/1996, republic., a Legii nr.53/2003 – Codul muncii, a Contractului colectiv de munca unic la nivel national pe anii 2005-2006, a Legii nr.188/1999, republic., Constitutia României, Conventia OIM nr.131/1970, Legii nr.554/2004, iar în dovedire au depus la dosarul cauzei în copie dispozitiile contestate, plângerea prealabila înregistrata sub nr.6/2009 si raspunsul la plângerea prealabila, lista cu semnatarii actiunii, practica judiciara, referatul nr.3928/2008, adresele nr.153-160/2008.

În aparare, s-a mai depus la dosarul cauzei: acordul colectiv.

Examinând contestatia, în raport de probele administrate în cauza, instanta constata în fapt urmatoarele:

Reclamantii ……………. sunt functionari publici în cadrul Primariei orasului ………. judetul Tulcea.

Potrivit art.33 alin.5 din acordul colectiv de munca încheiat pentru anul 2006, a carui perioada de valabilitate a fost prelungita pentru anul 2007 functionarilor publici li se acorda lunar drepturi speciale pentru mentinerea sanatatii si securitatii muncii în cuantum de 300 lei, începând cu luna semnarii acordului de catre ambele parti.

În continuare, în art.32 alin.6, se stipuleaza ca, pentru o tinuta decenta a functionarilor publici si asigurarea unei imagini corespunzatoare în raport cu publicul si institutiile cu care colaboreaza, acestia beneficiaza de sume pentru achizitionarea tinutei (vestimentatiei) în valoare de 500 lei fiecare, pe semestru, conform cerintelor impuse de Codul de conduita al functionarului public, cheltuieli care se vor suporta de la Cap. Autoritati executive, Titlul II – bani si servicii, alin.20.14 “protectia muncii” si se vor justifica cu chitante fiscale de fiecare salariat.

În continuare, este de subliniat ca art.1 alin.1 din Legea nr.130/1996 stipuleaza ca “un contract colectiv de munca este conventia încheiata între patron sau organizatia patronala pe de o parte si salariati, reprezentati prin sindicate prin în alt mod prevazut de lege de cealalta parte, prin care se stabilesc clauze privind conditiile de munca, salarizarea”, iar clauzele contractelor colective de munca pot fi stabilite numai în limitele si conditiile prevazute de prezenta lege.

De asemenea, conform art.12 alin.1 din acelasi act normativ, contractele colective de munca se pot încheia si pentru salariatii institutiilor bugetare, însa prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale caror acordare si cuantum sunt stabilite prin dispozitii legale, aceleasi dispozitii fiind cuprinse si în art.3 alin.2 din contractul colectiv de munca unic la nivel national pentru anii 2007 – 2010.

Interpretând per a contrario dispozitiile legale mentionate, rezulta ca prin contractele/acordurile colective de munca pot fi negociate clauzelor referitoare la drepturile a caror acordare si al caror cuantum nu sunt stabilite prin dispozitii legale.

Pe de alta parte, folosind acelasi principiu în interpretarea prevederilor art.3 alin.3 din contractul colectiv de munca unic la nivel national, precum si ale art.82 alin.2 din Legea nr.130/1996, potrivit cu care contractele colective de munca nu pot contine clauze care sa stabileasca drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior, se impune concluzia ca se pot negocia clauze care sa acorde salariatilor mai mult decât s-a prevazut în contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior.

În acest sens sunt si prevederile art.238 alin.3 din Codul Muncii, cu care se completeaza Legea nr.188/1999, care statueaza ca, la încheierea contractului colectiv de munca, dispozitiile legale referitoare la drepturile salariatilor au un caracter minimal.

În aceste conditii, acordarea drepturilor speciale nu este nelegala din moment ce nu exista nici un text de lege care sa o interzica, ci, dimpotriva, drepturile stabilite prin lege constituie un minim dincolo de care, în raporturile juridice dintre partile sociale, intervine principiul liberei negocieri.

Un argument în plus îl constituie si art.72 din Legea nr.188/1999 potrivit cu care autoritatile si institutiile publice pot încheia anual, în conditiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale functionarilor publici sau ai reprezentantilor functionarilor publici, care sa cuprinda numai masuri referitoare la constituirea si folosirea fondurilor destinate îmbunatatirii conditiilor la locul de munca, sanatatea si securitatea în munca, de unde rezulta ca autoritatile locale sunt autorizate sa dispuna de sumele locale alocate pentru îmbunatatirea conditiilor la locul de munca, precum si cele pentru sanatate si securitatea muncii.

Or, prevederile art.32 din acordul colectiv de munca se circumscriu notiunii de “îmbunatatire a conditiilor la locul de munca”, partile angajate în negociere cazând de acord cu privire la faptul ca suplimentarile în discutie sunt necesare dezvoltarii conditiilor de munca.

Mai mult, obligatiile decurgând din contractul colectiv de munca nu puteau fi încalcate, întrucât acesta a devenit opozabil si în acelasi timp, obligatoriu pentru partile contractului, potrivit art.243 din Codul Muncii si art.30 alin.1 din Legea nr.130/1996, iar obligativitatea executarii contractului colectiv de munca deriva si din prevederile Conventiei OIM nr.131/1970, referitoare la atragerea raspunderii partilor care se fac vinovate de neîndeplinirea obligatiilor avansate prin contractul colectiv de munca.

De asemenea, obligativitatea executarii acordului colectiv de munca este reglementata si prin art.28 din HG nr.833/2007, potrivit carora neîndeplinirea obligatiilor asumate atrage raspunderea civila, si, dupa caz, disciplinara, a partilor care se fac vinovate de aceasta.

Potrivit art.8 din Legea nr.130/1996, clauzele din contractele colective se stabilesc în limitele si în conditiile prevazute de lege, iar clauzele negociate cu încalcarea dispozitiilor legale sunt lovite de nulitate absoluta (art.24 alin.1), nulitate care se constata de instanta competenta, la cererea partii interesate (art. 24 alin.2 din Legea nr.130/1996).

In aceste conditii, dispozitiile de imputare emise în data de 31 decembrie 2008 sunt netemeinice si nelegale, în consecinta, se va admite actiunea contestatorilor si se va dispune anularea deciziilor de imputare cu nr. 306, 307, 308, 309, 310, 311, 312, 313 din 31 decembrie 2008, emise de Primarul Comunei Bestepe, judetul Tulcea.

În ceea ce priveste capatul de cerere privind suspendarea executarii acestor dispozitii, a carei anulare s-a cerut, instanta retine ca este întemeiat.

Potrivit art.15 alin.1 din Legea nr.554/2004, suspendarea executarii actului administrativ unilateral poate fi solicitata de reclamant, pentru motivele prevazute la art. 14, si prin cererea adresata instantei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanta poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, pâna la solutionarea definitiva si irevocabila a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odata cu actiunea principala sau printr-o actiune separata, pâna la solutionarea actiunii în fond.

În speta, sunt întrunite conditiile prevazute de art.14 alin.(1) din Legea nr.554/2006, respectiv existenta cazului bine justificat, capatul de cerere privind anularea dispozitiilor de imputare fiind admis, si prevenirea unei pagube

iminente prin executarea deciziilor, reclamantilor fiindu-li-se retinute semnele care fac obiectul acestor decizii, reclamantilor li se va produce o paguba.

Pe cale de consecinta, urmeaza a dispune suspendarea executarii dispozitiilor de imputare pâna la solutionarea irevocabila a cauzei.

Tags: contract colectiv de muncă, decizie de imputare, Legea nr. 130/1996, Legea nr. 188/1999, Legea nr. 554/2004

Contestatie decizie de imputatie

TRIBUNALUL TULCEA
SECŢIA CIVILĂ, COMERCIALA ŞI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
SENTINŢA CIVILĂ nr.344
Şedinţa publică din data de 03 martie 2009

T R I B U N A L U L:

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea şi înregistrată la nr. 3/88/5 ianuarie 2009, 120 reclamanţi au contestat deciziile de imputaţie emise fiecăruia dintre aceştia de către Primarul Municipiului Tulcea, solicitând anularea lor ca nelegale şi netemeinice.

In motivare, reclamanţii arată că, în conformitate cu acordul/contractul colectiv de muncă pentru anul 2007, încheiat între Consiliul Local Tulcea şi Sindicatul Salariaţilor din Administraţia Publică din judeţul Tulcea, înregistrat la D.M.S.S. TULCEA, sub nr. 63/6875/18 mai 2006 şi cu prevederile actului adiţional nr. 2, înregistrat sub nr. 3474 din 5 martie 2007, salariaţilor şi funcţionarilor publici li s-au acordat lunar drepturi speciale pentru refacerea capacităţii de muncă şi, respectiv drepturi speciale ce reprezintă acoperirea unei părţi din cheltuielile cu medicamente, tratamente medicale, reducerea stressului, hrană, motivarea personalului pentru asigurarea stabilităţii şi condifenţialităţii, însă, nesocotind puterea de lege a contractului încheiat şi considerând că plata drepturilor speciale s-a făcut fără temei legal, pârâtul a emis deciziile de imputaţie contestate.

Se mai susţine că acordul/contractul colectiv de muncă pe anul 2007 este legal, valabil încheiat şi opozabil pârâtului, fiind aprobat şi prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Tulcea nr. 25/5 februarie 2007, iar cheltuielile necesare achitării drepturilor speciale au fost incluse în bugetul de venituri şi cheltuieli al municipiului Tulcea.

Reclamanţii mai precizează că au fost respectate şi dispoziţiile art. 22 alin. 1 pct. a, b, din H.G. nr. 833/2007, şi respectiv art. 12 din Legea nr. 130/1996, aşa încât sumele de bani au fost legal datorate şi încasate, condiţii în care nu rezultă existenţa unei obligaţii de restituire a lor.

In dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar, în copie, dispoziţiile de imputare contestate, dovada calităţii de funcţionar public şi personal contractual, acordul/contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 63/6876/18 mai 2006, actul adiţional nr. 1 şi 2, procesul verbal din 5 februarie 2007, H.C.L. nr. 25 din 5 februarie 2007, raport privind proiectul bugetului local pe anul 2007 şi alte înscrisuri.

La solicitarea instanţei, Primarul Municipiului Tulcea a comunicat înscrisurile ce au stat la baza emiterii dispoziţiilor atacate.

La termenul de judecată din 27 februarie 2009, s-a disjuns cererea reclamanţilor – personal contractual de cererea reclamanţilor – funcţionari public, instanţa rămânând investită cu această din urmă cerere a celor 109 funcţionari publici.

Examinând cauza, în raport cu probele administrate, instanţa reţine că reclamanţii ssunt funcţionari publici, calitate în care, fiecăruia dintre aceştia, în conformitate cu prevederile art. 84 lit. b din Legea nr. 188/999 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004, Primarul Municipiului Tulcea le-a emis dispoziţii privind imputarea sumei de 2280 lei reprezentând drepturi speciale acordate potrivit acordului/contractului colectiv de muncă, încheiat între Consiliul Local Tulcea şi Sindicatul Salariaţilor din Administraţia Locală Tulcea pentru anul 2007.

In referatul nr. 44240 din 10 decembrie 2008 al Direcţiei Economice din cadrul Consiliului Local Tulcea, ce a stat la baza emiterii dispoziţiilor contestate s-a menţionat că, urmare a controlului efectuat asupra contului anual de execuţie şi bilanţului contabil pe anul 2007 de către Camera de Conturi Tulcea, s-a constatat că drepturile speciale pentru menţinerea sănătăţii şi asigurarea protecţiei personalului, în cuantum lunar de 180 lei, nu au bază legală, neputând face obiectul contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul Primăriei Tulcea, iar prin acordarea lor a fost prejudiciat bugetul local cu suma totală de 294.300 lei, pentru care au fost calculate dobânzi de 43.046 lei, sistându-se plata lor începând cu luna ianuarie 2009.

Potrivit art. 32 alin. 5 din acordul/contractul colectiv de muncă aplicabil şi pentru anul 2007, şi înregistrat la D.M.S.P. TULCEA sub nr.63/6876/18 mai 2006, modificat prin actele adiţionale nr. 1 din 3 ianuarie 2007 şi nr. 2/1 februarie 2007, ambele înregistrate, pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii şi asigurarea protecţiei personalului, funcţionarii publici şi personalul contractual beneficiază de drepturi speciale pentru refacerea capacităţii de muncă în cuantum de 180 lei lunar (300 lei după , reprezentând acoperirea unei părţi a cheltuielilor cu medicamente, tratamente medicale, reducerea stressului, hrană, motivarea personalului pentru asigurarea stabilităţii şi confidenţialităţii faţă de instituţie.

Pe lângă faptul că acordul/contractul colectiv de muncă, inclusiv clauza arătată, a fost semnat de ambele părţi, prin H.C.L. nr. 25/5 februarie 2007, s-a aprobat bugetul local al municipiului Tulcea pe anul 2007 în care s-au cuprins şi drepturile speciale prevăzute în art. 32 alin. 5, ce ulterior au fost şi achitate fiecăruia dintre reclamanţi.

În continuare, este de subliniat că art.1 alin.1 din Legea nr.130/1996 stipulează că “un contract colectiv de muncă este convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi orice alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă”, iar clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele şi condiţiile prevăzute de prezenta lege.

De asemenea, conform art.12 alin.1 din acelaşi act normativ, contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale, aceleaşi dispoziţii fiind cuprinse şi în art.3 alin.2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2007 – 2010.

Interpretând per a contrario dispoziţiile legale menţionate, rezultă că prin contractele/acordurile colective de muncă pot fi negociate, clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi al căror cuantum nu sunt stabilite prin dispoziţii legale.

Pe de altă parte, folosind acelaşi principiu în interpretarea prevederilor art.3 alin.3 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, precum şi ale art.81 alin.2 din Legea nr.130/1996, potrivit cu care contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, se impune concluzia că se pot negocia clauze care să acorde salariaţilor mai mult decât s-a prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

În acest sens sunt şi prevederile art.238 alin.3 din Codul Muncii, cu care se completează Legea nr.188/1995, care statuează că, la încheierea contractului colectiv de muncă, dispoziţiile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal.

În aceste condiţii, acordarea drepturilor speciale nu este nelegală din moment ce nu există nici un text de lege care să o interzică, ci, dimpotrivă, drepturile stabilite prin lege constituie un minim dincolo de care, în raporturile juridice dintre părţile sociale, intervine principiul liberei negocieri.

Un argument în plus îl constituie şi art.72 din Legea nr. 188/1999 potrivit cu care autorităţile şi instituţiile publice pot încheia anual, în condiţiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor publici sau cu reprezentanţii funcţionarilor publici care să cuprindă numai măsuri referitoare la constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, sănătatea şi securitatea în muncă…….., de unde rezultă că autorităţile locale sunt autorizate să dispună de sumele alocate pentru îmbunătăţirea condiţiilor la locul de muncă, precum şi cele pentru sănătate şi securitatea muncii.

Or, prevederile art. 32 alin. 5 din acordul colectiv de muncă se circumscriu noţiunii de “îmbunătăţire a condiţiilor la locul de muncă”, părţile angajate în negociere căzând de acord cu privire la faptul că suplimentările în discuţie sunt necesare dezvoltării condiţiilor de muncă.

Nu trebuie omise în acest context nici dispoziţiile Convenţiei OIM nr.154/1981 privind promovarea negocierii colective care, prin art.5, impune ca negocierea colectivă să fie posibilă pentru toţi cei vizaţi prin convenţie (art.1), iar negocierea că poate asupra fixării condiţiilor de muncă şi angajării, şi/sau reglementării relaţiilor între cei ce angajează sau organizaţiile lor şi una sau mai multe organizaţii ale lucrătorilor.

Prin urmare, o restrângere de orice natură cu privire la drepturile care pot fi negociate contravine dispoziţiilor O.I.M.

Mai mult, obligaţiile decurgând din contractul colectiv de muncă nu puteau fi încălcate întrucât acesta a fost înregistrat şi prin acest fapt a devenit opozabil şi în acelaşi timp, obligatoriu pentru părţile contractului, potrivit art.243 din Codul Muncii şi art.30 alin.1 din Legea nr.130/1996, iar obligativitatea exercitării contractului colectiv de muncă derivă şi din prevederile Convenţiei OIM nr.131/1970, după cum s-a arătat, pe lângă faptul că alin.2 al ambelor articole prevede atragerea răspunderii părţilor care se fac vinovate de neîndeplinirea obligaţiilor avansate prin contractul colectiv de muncă.

Este de relevat şi că DMPS Tulcea a înregistrat contractul acordul colectiv de muncă, fără obiecţiuni, acesta exercitându-şi contractul de legalitate.

Potrivit art.8 din Legea nr.130/1996, clauzele din contractele colective se stabilesc în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege, iar clauzele negociate cu încălcarea dispoziţiilor legale sunt lovite de nulitate absolută (art.24 alin.1), nulitate care se constată de instanţa competentă, la cererea părţii interesate (art.24 alin.2 din Legea nr.130/1996).

Se prevede, de asemenea, faptul că, la momentul înregistrării, direcţiile generale teritoriale de muncă şi protecţie socială vor verifica dacă acestea conţin clauze negociate cu nerespectarea dispoziţiilor art.8, exercitând în acest mod controlul de legalitate şi dacă constată negocierea unor clauze cu încălcarea art.8, au obligaţia de a lua măsuri de intrare în legalitate, de a se înlătura din contract clauzele contrare legii (art. 27 alin. 2 coroborat cu art.28).

Însă procedura descrisă nu a avut loc, ceea ce înseamnă că DMPS şi-a dat avizul favorabil, moment în care contractul/acordul colectiv începe să-şi producă efectele, deoarece numai refuzul înregistrării acestuia făcea inaplicabile clauzele cuprinse în respectivul contract/acord.

Argumentele prezentate impun concluzia că reclamanţilor li se cuveneau drepturile speciale prevăzute în acordul/contractul colectiv de muncă valabil pentru anul 2007, art. 32 alin. 5, aşa încât nu se justifică demersurile întreprinse în vederea recuperării acestora, prin emiterea dispoziţiilor de imputare.

Drept consecinţă, în raport de cele constatate, instanţa urmează a admite cererea formulată şi a anula ca netemeinice dispoziţiile de imputare emise reclamanţilor de către Primarul Municipiului Tulcea.

Tags: decizie de imputatie, H.G. nr. 833/2007, Legea nr. 130/1996

Contestatie decizie de imputatie

TRIBUNALUL TULCEA
SECŢIA CIVILĂ, COMERCIALA ŞI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
SENTINŢA CIVILĂ nr.344
Şedinţa publică din data de 03 martie 2009

T R I B U N A L U L:

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea şi înregistrată la nr. 3/88/5 ianuarie 2009, 120 reclamanţi au contestat deciziile de imputaţie emise fiecăruia dintre aceştia de către Primarul Municipiului Tulcea, solicitând anularea lor ca nelegale şi netemeinice.

In motivare, reclamanţii arată că, în conformitate cu acordul/contractul colectiv de muncă pentru anul 2007, încheiat între Consiliul Local Tulcea şi Sindicatul Salariaţilor din Administraţia Publică din judeţul Tulcea, înregistrat la D.M.S.S. TULCEA, sub nr. 63/6875/18 mai 2006 şi cu prevederile actului adiţional nr. 2, înregistrat sub nr. 3474 din 5 martie 2007, salariaţilor şi funcţionarilor publici li s-au acordat lunar drepturi speciale pentru refacerea capacităţii de muncă şi, respectiv drepturi speciale ce reprezintă acoperirea unei părţi din cheltuielile cu medicamente, tratamente medicale, reducerea stressului, hrană, motivarea personalului pentru asigurarea stabilităţii şi condifenţialităţii, însă, nesocotind puterea de lege a contractului încheiat şi considerând că plata drepturilor speciale s-a făcut fără temei legal, pârâtul a emis deciziile de imputaţie contestate.

Se mai susţine că acordul/contractul colectiv de muncă pe anul 2007 este legal, valabil încheiat şi opozabil pârâtului, fiind aprobat şi prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Tulcea nr. 25/5 februarie 2007, iar cheltuielile necesare achitării drepturilor speciale au fost incluse în bugetul de venituri şi cheltuieli al municipiului Tulcea.

Reclamanţii mai precizează că au fost respectate şi dispoziţiile art. 22 alin. 1 pct. a, b, din H.G. nr. 833/2007, şi respectiv art. 12 din Legea nr. 130/1996, aşa încât sumele de bani au fost legal datorate şi încasate, condiţii în care nu rezultă existenţa unei obligaţii de restituire a lor.

In dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar, în copie, dispoziţiile de imputare contestate, dovada calităţii de funcţionar public şi personal contractual, acordul/contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 63/6876/18 mai 2006, actul adiţional nr. 1 şi 2, procesul verbal din 5 februarie 2007, H.C.L. nr. 25 din 5 februarie 2007, raport privind proiectul bugetului local pe anul 2007 şi alte înscrisuri.

La solicitarea instanţei, Primarul Municipiului Tulcea a comunicat înscrisurile ce au stat la baza emiterii dispoziţiilor atacate.

La termenul de judecată din 27 februarie 2009, s-a disjuns cererea reclamanţilor – personal contractual de cererea reclamanţilor – funcţionari public, instanţa rămânând investită cu această din urmă cerere a celor 109 funcţionari publici.

Examinând cauza, în raport cu probele administrate, instanţa reţine că reclamanţii ssunt funcţionari publici, calitate în care, fiecăruia dintre aceştia, în conformitate cu prevederile art. 84 lit. b din Legea nr. 188/999 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004, Primarul Municipiului Tulcea le-a emis dispoziţii privind imputarea sumei de 2280 lei reprezentând drepturi speciale acordate potrivit acordului/contractului colectiv de muncă, încheiat între Consiliul Local Tulcea şi Sindicatul Salariaţilor din Administraţia Locală Tulcea pentru anul 2007.

In referatul nr. 44240 din 10 decembrie 2008 al Direcţiei Economice din cadrul Consiliului Local Tulcea, ce a stat la baza emiterii dispoziţiilor contestate s-a menţionat că, urmare a controlului efectuat asupra contului anual de execuţie şi bilanţului contabil pe anul 2007 de către Camera de Conturi Tulcea, s-a constatat că drepturile speciale pentru menţinerea sănătăţii şi asigurarea protecţiei personalului, în cuantum lunar de 180 lei, nu au bază legală, neputând face obiectul contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul Primăriei Tulcea, iar prin acordarea lor a fost prejudiciat bugetul local cu suma totală de 294.300 lei, pentru care au fost calculate dobânzi de 43.046 lei, sistându-se plata lor începând cu luna ianuarie 2009.

Potrivit art. 32 alin. 5 din acordul/contractul colectiv de muncă aplicabil şi pentru anul 2007, şi înregistrat la D.M.S.P. TULCEA sub nr.63/6876/18 mai 2006, modificat prin actele adiţionale nr. 1 din 3 ianuarie 2007 şi nr. 2/1 februarie 2007, ambele înregistrate, pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii şi asigurarea protecţiei personalului, funcţionarii publici şi personalul contractual beneficiază de drepturi speciale pentru refacerea capacităţii de muncă în cuantum de 180 lei lunar (300 lei după , reprezentând acoperirea unei părţi a cheltuielilor cu medicamente, tratamente medicale, reducerea stressului, hrană, motivarea personalului pentru asigurarea stabilităţii şi confidenţialităţii faţă de instituţie.

Pe lângă faptul că acordul/contractul colectiv de muncă, inclusiv clauza arătată, a fost semnat de ambele părţi, prin H.C.L. nr. 25/5 februarie 2007, s-a aprobat bugetul local al municipiului Tulcea pe anul 2007 în care s-au cuprins şi drepturile speciale prevăzute în art. 32 alin. 5, ce ulterior au fost şi achitate fiecăruia dintre reclamanţi.

În continuare, este de subliniat că art.1 alin.1 din Legea nr.130/1996 stipulează că “un contract colectiv de muncă este convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi orice alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă”, iar clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele şi condiţiile prevăzute de prezenta lege.

De asemenea, conform art.12 alin.1 din acelaşi act normativ, contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale, aceleaşi dispoziţii fiind cuprinse şi în art.3 alin.2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2007 – 2010.

Interpretând per a contrario dispoziţiile legale menţionate, rezultă că prin contractele/acordurile colective de muncă pot fi negociate, clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi al căror cuantum nu sunt stabilite prin dispoziţii legale.

Pe de altă parte, folosind acelaşi principiu în interpretarea prevederilor art.3 alin.3 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, precum şi ale art.81 alin.2 din Legea nr.130/1996, potrivit cu care contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, se impune concluzia că se pot negocia clauze care să acorde salariaţilor mai mult decât s-a prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

În acest sens sunt şi prevederile art.238 alin.3 din Codul Muncii, cu care se completează Legea nr.188/1995, care statuează că, la încheierea contractului colectiv de muncă, dispoziţiile legale referitoare la drepturile salariaţilor au un caracter minimal.

În aceste condiţii, acordarea drepturilor speciale nu este nelegală din moment ce nu există nici un text de lege care să o interzică, ci, dimpotrivă, drepturile stabilite prin lege constituie un minim dincolo de care, în raporturile juridice dintre părţile sociale, intervine principiul liberei negocieri.

Un argument în plus îl constituie şi art.72 din Legea nr. 188/1999 potrivit cu care autorităţile şi instituţiile publice pot încheia anual, în condiţiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor publici sau cu reprezentanţii funcţionarilor publici care să cuprindă numai măsuri referitoare la constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, sănătatea şi securitatea în muncă…….., de unde rezultă că autorităţile locale sunt autorizate să dispună de sumele alocate pentru îmbunătăţirea condiţiilor la locul de muncă, precum şi cele pentru sănătate şi securitatea muncii.

Or, prevederile art. 32 alin. 5 din acordul colectiv de muncă se circumscriu noţiunii de “îmbunătăţire a condiţiilor la locul de muncă”, părţile angajate în negociere căzând de acord cu privire la faptul că suplimentările în discuţie sunt necesare dezvoltării condiţiilor de muncă.

Nu trebuie omise în acest context nici dispoziţiile Convenţiei OIM nr.154/1981 privind promovarea negocierii colective care, prin art.5, impune ca negocierea colectivă să fie posibilă pentru toţi cei vizaţi prin convenţie (art.1), iar negocierea că poate asupra fixării condiţiilor de muncă şi angajării, şi/sau reglementării relaţiilor între cei ce angajează sau organizaţiile lor şi una sau mai multe organizaţii ale lucrătorilor.

Prin urmare, o restrângere de orice natură cu privire la drepturile care pot fi negociate contravine dispoziţiilor O.I.M.

Mai mult, obligaţiile decurgând din contractul colectiv de muncă nu puteau fi încălcate întrucât acesta a fost înregistrat şi prin acest fapt a devenit opozabil şi în acelaşi timp, obligatoriu pentru părţile contractului, potrivit art.243 din Codul Muncii şi art.30 alin.1 din Legea nr.130/1996, iar obligativitatea exercitării contractului colectiv de muncă derivă şi din prevederile Convenţiei OIM nr.131/1970, după cum s-a arătat, pe lângă faptul că alin.2 al ambelor articole prevede atragerea răspunderii părţilor care se fac vinovate de neîndeplinirea obligaţiilor avansate prin contractul colectiv de muncă.

Este de relevat şi că DMPS Tulcea a înregistrat contractul acordul colectiv de muncă, fără obiecţiuni, acesta exercitându-şi contractul de legalitate.

Potrivit art.8 din Legea nr.130/1996, clauzele din contractele colective se stabilesc în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege, iar clauzele negociate cu încălcarea dispoziţiilor legale sunt lovite de nulitate absolută (art.24 alin.1), nulitate care se constată de instanţa competentă, la cererea părţii interesate (art.24 alin.2 din Legea nr.130/1996).

Se prevede, de asemenea, faptul că, la momentul înregistrării, direcţiile generale teritoriale de muncă şi protecţie socială vor verifica dacă acestea conţin clauze negociate cu nerespectarea dispoziţiilor art.8, exercitând în acest mod controlul de legalitate şi dacă constată negocierea unor clauze cu încălcarea art.8, au obligaţia de a lua măsuri de intrare în legalitate, de a se înlătura din contract clauzele contrare legii (art. 27 alin. 2 coroborat cu art.28).

Însă procedura descrisă nu a avut loc, ceea ce înseamnă că DMPS şi-a dat avizul favorabil, moment în care contractul/acordul colectiv începe să-şi producă efectele, deoarece numai refuzul înregistrării acestuia făcea inaplicabile clauzele cuprinse în respectivul contract/acord.

Argumentele prezentate impun concluzia că reclamanţilor li se cuveneau drepturile speciale prevăzute în acordul/contractul colectiv de muncă valabil pentru anul 2007, art. 32 alin. 5, aşa încât nu se justifică demersurile întreprinse în vederea recuperării acestora, prin emiterea dispoziţiilor de imputare.

Drept consecinţă, în raport de cele constatate, instanţa urmează a admite cererea formulată şi a anula ca netemeinice dispoziţiile de imputare emise reclamanţilor de către Primarul Municipiului Tulcea.

Tags: contract colectiv de muncă, decizie de imputatie, H.G. nr. 833/2007, Legea nr. 130/1996