Legea 10/2001. Revendicare.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 03.12.2009, sub nr. 7309/110, reclamanţii P.L. şi P.C.D. au chemat în judecată pe pârâţii PRIMARUL MUNICIPIULUI BACĂU, S.C. “B.” S.R.L. Bacău, S.C. “S.” S.A. H. (fost S.C. „S.”), STATUL ROMÂN – prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâţii să răspundă notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi să emită dispoziţie de restituire în natură pentru imobilul, teren şi casă, situata în Bacău, compus din o locuinţă de 14 camere, subsol şi mansardă, anexe, respectiv o magazie din zid, cu 4 încăperi şi o magazie din scândură şi paiantă şi teren în suprafaţă de 2235 mp.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că imobilul în litigiu a aparţinut defunctului P.T., ai cărui moştenitori sunt reclamanţii, fiind preluat abuziv în baza Decretului nr. 224/1951. aşa cum s-a arătat în mai multe hotărâri judecătoreşti, în special prin decizia nr. 2486/2007 a ÎCCJ, datorită neîndeplinirii formalităţilor prevăzute de acel act normativ, imobilul nu a trecut niciodată în proprietatea statului, neieşind din patrimoniul reclamanţilor. Ca atare, statul a avut doar un drept de folosinţă şi administrare, iar reclamanţii au păstrat nuda proprietate. Deşi au formulat notificare în termen legal, în temeiul Legii nr. 10/2001, Primarul mun. Bacău nu a rezolvat până în prezent notificarea, pe considerentul clarificării situaţiei juridice a imobilului care, la data notificării, se afla în folosinţa SC B. SRL. Această societate a dobândit proprietatea imobilului de la SC S. SA (fostă SC S. SA H., jud. Bacău), prin două contracte de vânzare-cumpărare, încheiate separat pentru construcţie şi teren.

Deşi reclamanţii au promovat acţiune în anularea celor două contracte, prin sentinţa civilă nr. 68/2006 a Tribunalului Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare privind construcţia, însă prin sentinţa civilă nr. 5768/2007 a Judecătoriei Bacău, irevocabilă, cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare a terenului fost respinsă.

Se mai arată de către reclamanţi că, pe parcursul derulării litigiilor dintre părţi, pârâta S.C. S. S.A. a invocat dobândirea dreptului de proprietate ca efect al privatizării în temeiul Legii nr. 15/1990 şi a HG nr. 834/1991, însă, nefiind proprietar, statul nu putea transmite proprietatea imobilului asupra unei societăţi comerciale, astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 224/2003 a Tribunalului Bacău şi decizia nr. 2486/2007 a ÎCCJ.

În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Protocolului nr. 1 adiţional la CEDO.

Cererea este scutită de plata taxelor judiciare de timbru şi a timbrului judiciar.

La cerere au fost ataşate înscrisuri, în copie certificată.

La termenul de judecată din 03.03.2010, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât a AVAS Bucureşti care, legal citat, nu s-a prezentat la judecată şi nu a formulat întâmpinare.

Pârâtul STATUL ROMÂN – prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat în cauză de către DGFP Bacău, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând în esenţă, că singura dispoziţie din Legea nr. 10/2001, care i-ar conferi calitate procesuală ar fi dispoziţiile art. 28, al. 3 din lege, care prevăd situaţia în care entitatea deţinătoare a imobilului nu a fost identificată, ceea ce nu este cazul în speţă.

Pârâta S.C. “B.” S.R.L a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii acţiunii, întrucât a fost depăşit termenul de 6 luni prevăzut de Legea nr. 10/2001, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei calităţii procesuale sale pasive. În susţinerea acestei ultime excepţii, precum şi pe fondul cauzei, pârâta a arătat, în esenţă, că nu este o societate cu capital de stat, astfel încât nu intră sub incidenţa art. 21 din Legea nr. 10/2001, iar reclamanţii au dreptul doar la despăgubiri, ce se acordă de către AVAS. Se mai invocă de către pârâtă art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi art. 45 din Legea nr. 10/2001, în sensul că atât privatizarea imobilului în litigiu cât şi vânzarea lui ulterioară s-au făcut în condiţii legale.

La întâmpinare au fost ataşate înscrisuri.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta SC S. SA a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a procuratorului reclamanţilor, excepţia nulităţii împuternicirii avocaţiale, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive. În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, s-a invocat lipsa unei notificări formulate în baza Legii nr. 10/2001, care să le fi fost adresată, precum şi dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, care exclud de la retrocedare imobilele deţinute de către societăţile comerciale cu capital privat. Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pârâta a invocat. De-asemenea, dispoziţiile art. 21 din lege, arătând că nici pârâţii S.C. “B.” S.R.L şi Primarul Municipiului Bacău nu au calitate procesuală.

Pârâtul Primarul Municipiului Bacău nu a formulat întâmpinare, însă a fost reprezentat la judecată prin consilier juridic, care a formulat concluzii de admitere a excepţiilor invocate în cauză.

La termenul de judecată din 23.06.2010, instanţa a pus în discuţia părţilor şi a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei dovezii calităţii de reprezentant a procuratorului reclamanţilor, excepţia nulităţii împuternicirii avocaţiale, excepţia tardivităţii şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

De-asemenea, în raport de precizările exprese formulate de către reclamanţi, instanţa a invocat din oficiu şi a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor AVAS şi Primarul Municipiului Bacău şi a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celorlalţi pârâţi.

În cauza s-a administrat proba cu înscrisuri.

Analizând probatoriul administrat în cauză, asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, instanţa reţine următoarele:

Prin notificarea adresată SC B. SRL, înregistrată sub nr. 235/2001 la executorul judecătoresc şi formulată prin mandatar N.V., reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului, teren şi construcţie situat în Bacău, compus din o locuinţă de 14 camere, subsol şi mansardă, anexe, respectiv o magazie din zid, cu 4 încăperi şi o magazie din scândură şi paiantă şi teren în suprafaţă de 2235 mp.

Faţă de răspunsul societăţii notificate (f. 11), care le-a sugerat să se adreseze AVAS, reclamanţii s-au adresat cu notificare şi Primăriei Bacău, înregistrată sub nr. 236/2002.

Prin adresa din 04.02.2009 (f. 17), Primăria Bacău a comunicat reclamanţilor că va soluţiona notificarea după lămurirea situaţiei juridice a imobilului a cărui retrocedare se cere.

Imobilul în litigiu a fost preluat abuziv prin aplicarea Decretului nr. 224/1951, fiind scos la vânzare silită pentru neplata unor impozite, însă, aşa cum rezultă din sentinţa civilă 68/2006 a Tribunalului Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, vânzarea silită nu s-a mai realizat, iar imobilul a fost preluat şi administrat de ILL Bacău, iar în 1982 a fost transferat în administrarea operativă a Trustului pentru mecanizarea agriculturii Bacău. Această din urmă instituţie a fost privatizată şi s-a transformat în SC S. SA şi, ulterior SC S. SA, pârâtă în prezenta cauză.

Prin contractele de vânzare cumpărare nr. 105/20.01.1993 şi, respectiv, nr. 25738/1994, SC S. SA a vândut către pârâta SC B. SRL construcţia şi, ulterior, terenul în litigiu.

Contractul de vânzare cumpărare nr. 105/20.01.1993, având ca obiect imobilul-casă, a fost anulat prin sentinţa civilă 68/2006 a Tribunalului Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului şi a recursului promovate în acea cauză.

Pe de altă parte, însă cererea de anulare a contractului autentificat sub nr. 25738/1994, având ca obiect terenul în litigiu, a fost respinsă în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 5678/2007 pronunţată de Judecătoria Bacău.

Ca atare, în prezent, aşa cum au susţinut şi reclamanţii, imobilul construcţie ce face obiectul notificării se regăseşte în patrimoniul pârâtei SC S. SA, iar imobilul teren este proprietatea pârâtei SC B. SRL.

Prezenta acţiune reprezintă o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pin care se solicită instanţei, în conformitate cu Decizia nr. XX/2007, pronunţată de ÎCCJ în interesul legii, să se pronunţe pe fondul notificării formulate de reclamanţi, în sensul obligării pârâţilor la restituirea în natură a imobilului solicita prin notificare.

Astfel cum au precizat reclamanţii în mod expres la ultimul termen de judecată, la solicitarea instanţei, aceştia urmăresc în mod exclusiv restituirea în natură a imobilului, neurmărind, prin prezenta cerere, acordarea altor măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Pe fondul notificării, instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile legale, fiind făcută dovada calităţii de proprietar a reclamanţilor şi dovada preluării abuzive, astfel încât aceştia sunt îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Instanţa reţine că, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi normelor metodologice de punere în aplicare a acesteia, restituirea în natură se face prin dispoziţie/decizie a organelor de conducere a unităţii deţinătoare, fiind obligatorie dacă calitate de entitate deţinătoare o are o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, o organizaţie cooperatistă sau orice altă persoană juridică de drept public.

În speţă, atât la momentul notificării cât şi în prezent, imobilul în litigiu se găsea în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate (pârâta SC S. SA şi, ulterior, şi SC B. SRL) care nu au calitatea de entităţi deţinătoare obligate la restituire, în acest caz fiind incidente dispoziţiile art. 29 (în actuala numerotare) din lege, care prevede că persoana îndreptăţită are dreptul doar la despăgubiri, care se acordă de instituţia care a efectuat privatizarea, în speţă AVAS.

Ca atare, având în vedere petitul acţiunii, instanţa reţine că pârâtele SC S. SA şi SC B. SRL, neputând fi obligate la restituire în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, nu au calitate procesuală în prezenta cauză, ci într-o eventuală acţiune în revendicare promovată în condiţiile Deciziei nr. 33/2008, având în vedere că sunt actualii proprietari ai bunurilor în litigiu.

Cu privire la pârâtul Primarul mun. Bacău, instanţa reţine că, deşi Primăria Bacău ar avea calitatea de entitate deţinătoare, nu are în patrimoniu bunurile în litigiu, astfel încât nu poate fi obligată la restituire. Este adevărat că Primăria Bacău a fost învestită cu notificarea, pe care ar fi trebuit să o soluţioneze într-o manieră oarecare, în termenul legal, însă, faţă de modul de formulare a acţiunii, prin care se solicită instanţei analizarea pe fond a notificării, instanţa nu poate obliga Primarul mun. Bacău să emită decizie de soluţionare a notificării, cu atât mai mult cât constată că notificarea adresată acestei instituţii ar trebui respinsă şi înaintată la AVAS.

Pârâtul STATUL ROMÂN – prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate avea calitate într-o astfel de acţiune decât în condiţiile art. 28, al. 3 din lege, aşa cum s-a şi invocat, respectiv în situaţia în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, ceea ce nu este cazul în speţă.

În ceea ce o priveşte pe pârâta AVAS, instanţa reţine că această instituţie, fiind responsabilă de privatizarea SC S. SA, este singura în măsură să soluţioneze notificarea, însă doar în condiţiile art. 29 din lege, respectiv, prin acordarea de despăgubiri către reclamanţi.

Or, în speţă, reclamanţii au arătat în mod expres că solicită doar restituirea în natură, în contradictoriu cu toţi pârâţii, motiv pentru care instanţa apreciază că nici pârâta AVAS nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere obiectul acţiunii.

Faţă de cele expuse mai sus, instanţa va admite excepţia lipsei calităţii procesuale a tuturor pârâţilor şi va respinge ca atare acţiunea, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Tags: Legea 10/2001. Revendicare.

Legea 10/2001. Revendicare.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 07.08.2010, sub nr. 5281/110, reclamantul I.A. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. „P.” S.A., S.C. „A & R” S.R.L., S.C. „W.” S.R.L. şi A.V.A.S., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 80 000 mp teren aferent fabricii S.C. „P.” S.A, fosta Fabrică de postav I. SA.

În motivarea cererii, s-au arătat, în esenţă, următoarele:

Reclamantul şi vărul său, chematul în garanţie A. I., sunt moştenitorii lui A. I., întemeietorul Fabricii de Postav şi Lână Pieptănată A. I. SA. Fabrica a fost naţionalizată în baza Legii nr. 119/1948, după naţionalizare fiind denumită P.. După 1989, Tesătoria P. s-a transformat în SC P. SA, fabrică cu capital integral de stat. În 2003, întreprinderea s-a divizat în SC W. SRL şi SC P. SA., prima dintre societăţi preluând 39,97 % din activele SC P. SA, respectiv terenuri, clădiri şi utilaje, în total 26 438, 74 mp.

În anul 2006, Tribunalul Bacău a dispus deschiderea procedurii falimentului pentru pârâta SC P. SA, moment la care pârâta deţinea în patrimoniul său o suprafaţă de 80969 mp, în cotă exclusivă şi 163 mp, în cotă indiviză, din bunul revendicat.

Deşi se cunoştea faptul că moştenitorii familiei I. au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, AVAS a organizat o vânzare la licitaţie publică a activelor P. SA, în urma căreia pârâta S.C. „A & R” S.R.L a adjudecat suprafaţa de 54692, 15 mp teren pe care se aflau edificate construcţii speciale.

Chematul în garanţie I. A. şi-a arogat de-a lungul timpului calitatea de moştenitor unic al defuncţilor C., A. şi I. I. şi a făcut demersuri pentru restituirea în natură a fostei ţesătorii I.. Acesta a refuzat să fie mandatarul vărului său şi al mamei sale, în cadrul procedurii de restituire a imobilelor naţionalizate, şi , deşi ştia de existenţa acestora, la notificările formulate a ataşat mai multe declaraţii prin care afirma că este unicul moştenitor al familiei I..

Pe de altă parte, reclamantul a adresat SC P. SA notificarea nr. 86/13.08.2001, notificarea fiind soluţionată în sensul respingerii cererii de restituire în natură şi a capătului de cerere subsidiar privind despăgubirile şi a declinat competenţa de soluţionare a notificării.

Reclamantul a reiterat notificarea în 2005, iar pârâta i-a răspuns în sensul că s-a pronunţat asupra notificării, adresa de răspuns fiind contestată în instanţă de către reclamant, însă contestaţia a fost respinsă irevocabil pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei.

De-asemenea, în cursul anului 2001, reclamantul a adresat mai multe notificări către AVAS.

Imobilul în litigiu a fost preluat abuziv, nefiind respectate nici măcar prevederile Legii nr. 119/1948, care la rândul ei încălca constituţia din 1948 şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, iar autorul reclamantului nu a primit nicio despăgubire. Ca atare, acesta poate fi restituit în natură.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480, 481 c.civ.

La cerere au fost ataşate înscrisuri, în copie.

Cererea este legal scutită de plata taxelor judiciare şi a timbrului judiciar.

Pârâtul S.C. „A & R” S.R.L., a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În susţinerea acestei excepţii, s-a arătat acţiunea nu poate fi primită faţă de Decizia nr. 33/2008, care statuează cu privire la aplicarea prioritară a legii nr. 10/2001, precum şi în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care prevede că imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri şi nu la restituirea în natură a imobilului.

De-asemenea, având în vedere că reclamantul şi vărul său, A. I. nu au dezbătut succesiunea bunicului lor, A. I., iar bunurile revendicate sunt indiviziune, acţiunea este inadmisibilă, fiind încălcat principiul unanimităţii.

Mai arată pârâta că reclamantul nu critică în nici un fel dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în raport cu CEDO, iar admiterea acţiunii ar duce la încălcarea securităţii raporturilor juridice.

Pârâta a mai invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, precum şi a lipsei de obiect, iar pe fondul cauzei a arătat că acţiunea este netemeinică, deoarece reclamantul nu face în nici un mod dovada faptului că autorul său a fost singurul acţionar al fabricii I.. De-asemenea, pârâta are un titlu preferabil, constând în procesul verbal nr. 496/12.07.2006 încheiat cu AVAS Bucureşti.

Aceeaşi pârâtă a formulat cerere de chemare în garanţie a AVAS şi lui I. A..

Prin cererea formulată în contradictoriu cu AVAS, s-a solicitat obligarea acesteia la restituirea preţului plătit la achiziţionarea imobilului în litigiu proporţional cu măsura admiterii acţiunii, şi la plata cu titlu de daune interese a sporului de valoare al imobilului, pentru perioada cuprinsă între momentul adjudecării la licitaţie publică şi momentul evingerii, cu cheltuieli de judecată.

În contradictoriu cu chematul în garanţie I. A., pârâta a cerut obligarea acestuia la returnarea sumei de 450.000 euro, conform art. 4.4 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1463/2007, prin care chematul în garanţie a vândut drepturile litigioase din dosarul nr. 2988/2002, ce privea imobilul în litigiu. Se solicită obligarea chematului în garanţie la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta S.C. “W.” S.R.L a formulat la rândul ei întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea acţiunii, pe considerentul că imobilul revendicat este în indiviziune, astfel încât acţiunea trebuia introdusă de către toţi moştenitorii, precum şi faţă de existenţa legii speciale, nr. 10/2001, care este aplicabilă în speţă, conform Deciziei nr. 60/2007. Pârâta a mai invocat excepţia lipsei calităţii de proprietar a reclamantului, care nu a depus la dosarul cauzei nici un act de proprietate pentru imobilul în litigiu.

De-asemenea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a AVAS şi a SIF Moldova, prin care a solicitat obligarea chematelor în garanţie la plata de despăgubiri proporţional cu admiterea acţiunii, precum de daune interese reprezentând sporul de valoare al imobilului revendicat, calculat la momentul evingerii pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a arătat, în esenţă, că, urmare a privatizării SC P. SA, SIF Moldova SA a devenit acţionar al SC P. SA, în proporţie de 39, 97 %. Prin divizarea pârâtei SC P. SA şi a înfiinţării SC W.” S.R.L, aceasta din urmă a cumpărat acţiunile SAIF Moldova.

Chematul în garanţie I. A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, de-asemenea, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de Decizia nr. 33/2008 şi de faptul că imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, astfel încât nu se mai poate restitui în natură.

Se mai arată că reclamantul a urmat procedura administrativă şi judiciară prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar demersurile acestuia au rămas fără rezultat favorabil. Astfel, contestaţia formulată de reclamant împotriva dispoziţiei emise de SC P. Sa a fost respinsă irevocabil, ca şi cererile de intervenţie formulate de către reclamant şi mama sa, în dosarul nr. 5758/2001 al Tribunalului Bacău, dosar în care chematul în garanţie a fost reclamant şi care a fost soluţionat irevocabil în sensul că a fost obligat AVAS să propună despăgubiri pentru cota de 2/3 din valoarea „Ţesătoria Bacău”.

Pârâta AVAS a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru aceleaşi considerente ca şi cele invocate de ceilalţi pârâţi, iar pe fond s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pârâta-chemată în garanţie AVAS a formulat întâmpinare la cererile de chemare în garanţie formulate de SC „A&R” SRL şi SC W. SRL, solicitând respingerea acestora ca neîntemeiate.

Chemata în garanţie SIF Moldova SA a formulat, la rândul ei, cerere de chemare în garanţie a AVAS şi a Statului Român, reprezentat prin AVAS, arătând, în esenţă, că acţiunile pe care le-a deţinut la SC P. SA au fost primite de la AVAS, astfel încât aceasta trebuie să răspundă pentru evicţiune şi pentru daune.

De-asemenea, a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC W. SRL, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a apărătorului pârâtei, excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SIF MOLDOVA SA.

Reclamantul a formulat la dosar note scrise prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de pârâţi. Astfel, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, sub cele patru aspecte invocate de către pârâta SC „A&R” SRL, s-a arătat, în esenţă, că acţiunea nu se circumscrie sferei de aplicare a Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ, deoarece notificarea reclamantului nu a fost soluţionată nici până în prezent, iar dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, deoarece acest text de lege priveşte ipoteza restituirii în natură în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar nu în cadrul acţiunii în revendicare . În ceea ce priveşte încălcarea regulii unanimităţii, se invocă decizia CEDO în cauza „Lupaş c. României”, precum şi faptul că I. A. nu ar avea interes să formuleze acţiune în revendicare. Contrar susţinerilor pârâtei, mai arată reclamantul că nu a epuizat fără rezultat procedura specială a Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se poate considera că prezenta acţiune ar reprezenta un demers abuziv, efectuat după respingerea notificării.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC „A&R” SRL, se solicită respingerea acesteia, întrucât această societate este deţinătoarea în prezent a unei fracţiuni din patrimoniul fostei fabrici I..

Reclamantul a mai solicitat respingerea excepţiei lipsei de obiect a acţiunii, precum şi a excepţiei inadmisibilităţii invocată de chematul în garanţie I. A., pentru considerentele arătat mai sus.

Prin încheierea din data de 13.05.2009, instanţa a suspendat judecata cauzei, conform art. 244, pct. 1 c.pr.civ., până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 2988/32/2002 al Curţii de Apel Bacău.

Cauza a fost repusă pe rol la termenul de judecată din 28.04.2010, când instanţa a pus în discuţia părţilor şi a rămas în pronunţarea cu privire la excepţia inadmisibilităţii, apreciind că trebuie soluţionată cu prioritate faţă de celelalte excepţii şi faţă de fondul cauzei, conform art. 137, al. 2 c.pr.civ.

Analizând excepţia inadmisibilităţii cererii, instanţa reţine că excepţia a fost invocată de către pârâţii S.C. „A & R” S.R.L., S.C. „W.” S.R.L. şi A.V.A.S., precum şi de către chematul în garanţie I. A., în susţinerea acesteia fiind invocate , în esenţă, Decizia nr. 33/2008 pronunţată de ÎCCJ în interesul legii, dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi încălcarea regulii unanimităţii aplicabilă, conform jurisprudenţei consacrate, în materia revendicării.

În ceea priveşte inadmisibilitatea acţiunii, ca urmare a pronunţării deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ, instanţa constată că s-au invocat ambele teze dezbătute în cuprinsul deciziei, respectiv opţiunea între procedura specială a Legii nr. 10/2001 şi dreptul comun reprezentat de acţiunea în revendicare, precum şi conflictul dintre Legea nr. 10/2001 şi CEDO, ce s-ar naşte prin încălcarea art. 6 din CEDO, în cazul respingerii acţiunii în revendicare ca inadmisibilă.

Deşi decizia sus-amintită nu a tranşat într-un mod neechivoc problema admisibilităţii acţiunilor în revendicare, neputând fi aplicată direct în numeroase situaţii de speţă, în cauză teza I din decizie este pe deplin aplicabilă şi obligatorie conform art. 329, al. 3 c.pr.civ., ÎCCJ statuând în mod clar că, în aplicarea regulii electa una via, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare.

Or, în speţă, reclamantul a uzitat de procedura specială Legii nr. 10/2001, iar susţinerile sale, în sensul că acţiunea este admisibilă deoarece procedura este pendinte la AVAS, nefiind finalizată până în prezent, nu prezintă relevanţă, întrucât în considerentele deciziei nu se face distincţie, după cum procedura legii nr. 10/2001 a fost sau nu epuizată.

Referitor la al doilea aspect din Decizia nr. 33/2008, instanţa constată că ÎCCJ a hotărât că aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane.

Sub acest aspect se pune problema dacă, în speţă, imperativul urmării cu prioritate a procedurii legii nr. 10/2001 este de natură să-i încalce reclamantului dreptul de acces la justiţie prevăzut de art. 6 din CEDO, iar în caz afirmativ, dacă nu se încalcă, prin admiterea acţiunii în revendicare, principiul securităţii raporturilor juridice, prin lezarea drepturilor pârâtelor (aceasta fiind de fapt o problemă de fond, de temeinicie a acţiunii în revendicare).

Reclamantul susţine că nu are alt mijloc de valorificare a dreptului său de proprietate şi că admiterea excepţiei ar încălca atât art. 6 din CEDO cât şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO.

Instanţa apreciază că admiterea excepţiei inadmisibilităţii nu încalcă art. 6 din CEDO; prin prisma dreptului de acces la justiţie, deoarece, promovarea prezentei acţiuni nu reprezintă singura cale procedurală pe care o are reclamantul pentru a-şi valorifica drepturile. Astfel, întrucât notificarea depusă la AVAS nu a fost încă soluţionată, fiind într-adevăr încălcat orice termen rezonabil de soluţionare a acesteia, reclamantul se poate prevala de Decizia nr. XX/2007 a ÎCCJ şi poate solicita instanţei competente să se pronunţe pe fondul notificării.

Este evident însă că, soluţionarea unei astfel acţiuni nu se poate face decât cu respectarea puterii de lucru judecat a Deciziei nr.146/2008 a Curţii de Apel Bacău, prin care s-a statuat în mod irevocabil atât cu privire la imposibilitatea restituirii în natură a imobilelor revendicate de către reclamant, faţă de incidenţa în speţă a art. 29 din lege, în sensul că pentru imobil persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri, imobilul fiind în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, cât şi cu privire la cota ce i s-ar cuveni reclamantului, respectiv 1/3 din valoarea imobilului.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în revendicare în baza art. 29 din lege, instanţa apreciază că acest argument nu poate fi primit în susţinerea excepţiei, deoarece, astfel cum a arătat şi reclamantul, acţiunea nu a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel încât imposibilitatea restituirii în natură în cadrul procedurii speciale nu are relevanţă în cadrul unei acţiuni în revendicare. În speţă, imposibilitatea restituirii în natură echivalează practic cu netemeinicia acţiunii în revendicare, ceea ce presupune analizarea pe fond a drepturilor părţilor, inclusiv din perspectiva art.1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, or pronunţându-se pe excepţia inadmisibilităţii instanţa nu este îndrituită a face o astfel de analiză, deoarece părţile nu au formulat concluzii pe fond. Cu toate acestea, instanţa constată că în speţă imposibilitatea restituirii în natură, conform Legii nr. 10/2001 este una juridică şi nu una materială, deoarece imobilul revendicat există în materialitatea lui, iar singura problemă care s-ar pune, odată surmontată problema inadmisibilităţii, ar fi atingerea adusă drepturilor pârâţilor S.C. „A & R” S.R.L. şi S.C. „W.” S.R.L şi posibila încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice.

În concluzie, sub acest aspect, acţiunea nu apare ca inadmisibilă.

Pe de altă parte, din perspectiva imperativului respectării puterii de lucru judecat a Deciziei nr.146/2008 a Curţii de Apel Bacău, acţiunea apare inadmisibilă şi sub cel de-al treilea aspect invocat de pârâţi, respectiv al încălcării principiului unanimităţii, în sensul că drepturile asupra imobilului aparţinând reclamantului şi vărului său, chematul în garanţie I. A. în indiviziune, acţiunea trebuia promovată de amândoi.

Este adevărat că, în cauza Lupaş contra României, Curtea de la Strassbourg a constatat că aplicarea nediferenţiată a principiului unanimităţii în acţiunile în revendicare încalcă art. 6 din CEDO în condiţiile în care unul sau mai mulţi coindivizari refuză să se alăture reclamantului, însă decizia curţii a fost nuanţată, lăsând posibilitatea instanţelor naţionale de aprecia în continuare cu privire la aplicarea acestui principiu, în funcţie de situaţia de fapt reţinută în speţă.

În cauză nu s-a făcut în mod neechivoc dovada că chematul în garanţie I. A. nu are interes în promovarea acţiunii în revendicare şi, ca atare, a refuzului său de a i de alătura reclamantului. Faptul că prin decizie irevocabilă i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri nu semnifică faptul că acesta nu ar fi interesat să dobândească bunul în materialitatea lui, iar faptul că însuşi chematul în garanţie a invocat încălcarea regulii unanimităţii denotă contrariul.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia ca dovedit refuzul lui I. A. de a promova acţiune în revendicare împreună cu reclamantul, date fiind disensiunile dintre cei doi, şi ca atare, s-ar pune problema accesului la justiţie al reclamantului, prin aplicarea deciziei CEDO indicate mai sus, instanţa constată că prin Decizia nr.146/2008 a Curţii de Apel Bacău s-a stabilit în favoarea reclamantului un drept doar în cotă de 1/3 din imobilul respectiv, or prin prezenta acţiune este revendicat imobilul în integralitatea lui.

În concluzie, a considera prezenta acţiune admisibilă pentru respectarea accesului la justiţie al reclamantului duce la încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei Curţii de Apel Bacău şi implicit la încălcarea principiului securităţii raportului juridice, al cărui corolar este respectarea puterii de lucru judecat, or în acest mod se încalcă, în egală măsură, art. 6 din CEDO şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Brumărescu c. României, Păduraru c. României).

Ca atare, acţiunea este inadmisibilă şi sub acest aspect, astfel încât faţă de toate considerentele ce preced, instanţa va admite excepţia inadmisibilităţii şi va respinge ca atare acţiunea.

Faţă de soluţia pronunţată, instanţa apreciază a analiza celelalte excepţii invocate de către părţi, precum şi susţinerile pârâtelor S.C. „A & R” S.R.L. şi S.C. „W.” S.R.L, în combaterea excepţiei inadmisibilităţii, legate de drepturile lor asupra imobilului revendicat, întrucât sunt aspecte legate de fondul cauzei.

În baza art. 274 c.pr.civ., constatând culpa procesuală a reclamantului, instanţa îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul S.C. “W.” S.R.L.., în cuantum de 6000 lei, reprezentând onorariu de avocat conform ordinului de plată depus la dosar.

Instanţa va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta S.C. “A & R” S.R.L., întrucât nu s-a făcut dovada efectuării unor asemenea cheltuieli.

Tags: Legea 10/2001. Revendicare.