Infractiunea de tulburare de posesie. Acte procedurale efectuate dupa 21 iulie 2005 in absenta unui aparator din oficiu pentru inculpat. Consecinte

Decizia penala nr. 262/29 noiembrie 2006.

Prin plângerea prealabila înaintata Judecatoriei Tulcea, partile vatamate M.V. si M.I au solicitat tragerea la raspundere penala a inculpatului O.F. pentru savârsirea infractiunii prevazute de art. 220 Cod penal.

Pin sentinta nr. 1280/15.08.2006, Judecatoria Tulcea a dispus în baza art.11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod proc. penala, achitarea inculpatului O.F pentru savârsirea infractiunii prevazute de art. 220 Cod penal.

Actiunea civila a fost respinsa ca nefondata.

Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut ca, în speta, nu exista probe cere care sa probeze intentia inculpatului de a tulbura posesia partilor.

S-a stabilit ca, potrivit raportului de expertiza efectuat în cauza, suprafata de teren ocupata de inculpat,desi mai mare decât cea care rezulta din actele de proprietate, este distincta de suprafata ocupata de mostenitorii M.

Împotriva acestei hotarâri au declarat recurs partile vatamate si succesorii partii civile M.I., decedat în cursul procesului.

Recurentii au criticat hotarârea atacata sub aspectul faptului ca inculpatul a fost lipsit de aparare în cursul judecatii la prima instanta, ei au retinut ca acest viciu procedural atrage nulitatea hotarârii si ca, pe cale de consecinta, cauza trebuie trimisa spre rejudecare.

De asemene, ei au sustinut, prin aparatori, ca recursul declarat de M.A. este lovit de nulitate pentru ca aceasta persoana nu exista în realitate.

Inculpatul nu s-a prezentat în fata tribunalului, dar a fost asistat de un avocat din oficiu care a achiesat la concluziile recurentilor.

Recursurile sunt fondate.

În primul rând, se observa ca instanta a solutionat cauza având în vedere infractiunea prevazuta de art. 220 Cod penal fara a determina prin aliniatul corespunzator al textului, a modalitatii alternative sub incidenta careia a fost pusa în miscare si s-a exercitat actiunea penala. Nu se stie la acest moment daca inculpatul e achitat pentru infractiunea prevazuta de art. 220 alin 1, 2 sau 3 iar din motivarea instantei, de asemenea, nu se poate trage o concluzie neechivoca privind aceasta chestiune.

Totusi, pornind de la descrierea faptei în plângerea prealabila, tribunalul considera ca reclamatia se refera la tulburarea savârsita prin “desfiintarea semnelor de hotar” a gardului despartitor în speta si ca prin urmare, încadrarea juridica corecta este cea prevazuta de art. 220 Cod penal.

În al doilea rând, tribunalul subliniaza ca, în cauza, persoanele vatamate au formulat plângere prealabila pentru o infractiune savârsita în anul 2003. Exista cel putin o problema de aplicare a legii penale în timp legata de modificarea art. 220 alin. 1 – 4 cod penal prin Legea 247/2005 pe care prima instanta nu apus-o în discutia partilor si nu a lamurit-o.

Si din aceasta perspectiva, hotarârea este deficitara.

Pe de alta parte, exista si o problema de aplicare în timp a legii procesual penale. Astfel, daca ne raportam la momentul savârsirii faptei si avem în vedere aliniatul 2 al art. 220, se poate retine ca normele procedurale în vigoare la acea data scuteau instanta de obligatia asigurarii asistentei juridice, aceasta fiind necesara numai în ipoteza infractiunilor sanctionate cu pedepse mai mari de 5 ani.

Spre deosebire de normele de drept material, normele de drept procesual sunt de imediata aplicare, astfel ca “scutirea” la care au facut referire mai sus nu opereaza, în principiu,de cât pâna la 1 ianuarie 2004. data de la care au intrat în vigoare dispozitiile Legii 281/2003 care impunea obligativitatea asistentei juridice si în ipoteza infractiunilor sanctionate minim cu 5 ani închisoare.

Dincolo de acest principiu, raportat la situatia din speta, tribunalul considera ca obligatia instantei de asigurare a asistentei juridice a devenit activa începând cu termenul de judecata din 9 august 2003., pentru urmatoarele argumente:

1. Nefacând o referire clara la încadrarea juridica a faptei, se presupune ca prima instanta a avut în vedere textul care reglementeaza varianta tip a infractiunii (alin. 1 al art. 220 Cod penal). Pâna la modificarile intervenite, Legea nr. 247/2005, aceasta infractiune nu implica asistenta juridica obligatorie.

2. Dupa modificarea la care ne-am referit mai sus, instanta nu apus în discutie si nu a deliberat asupra legii care guverneaza exercitarea actiunii penale. De aceea, din nou tribunalul este nevoit sa presupuna ca judecatoria a instrumentat cauza în considerarea legii noi care, principal, este de imediata aplicare. Ori, legea noua prevedea o pedeapsa care atragea obligatia asigurarii asistentei juridice obligatorii.

Prin urmare, fata de considerentele expuse mai sus, tribunalul constata

ca actele procedurale îndeplinite în cauza dupa termenul de 21 iulie 2005 sunt lovite de nulitate datorita lipsei aparatorului.

Aceasta situatie se încadreaza în dispozitiile art. 3859 alin. 1, pct. 6 teza II cod procedura penala si atrage trimiterea cauzei spre rejudecare (art. 38515 alin. 1, pct. 2 lit. Cod proc. penala).

Cu privire la recursul declarat de numita M.A. tribunalul nu poate constata nulitatea acestuia pentru simplul motiv ca nu este pe deplin convins de inexistenta acestei persoane.

În fond, cererea de apel prezinta aparenta unei cereri valabil asumate prin semnatura de aceasta persoana. Ramâne ca prima instanta sa adânceasca cercetarea în aceasta discutie si sa stabileasca daca nu cumva lista succesorilor partii civile M.I. astfel cum a fost avuta în vedre de prima instanta, este incompleta.

În consecinta, toate recursurile vor fi admise, iar sentinta penala atacata va fi casata în totalitate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Vor fi mentinute actele de procedura îndeplinite pâna la termenul din 21.06.2005.

Cheltuielile judiciare ramân în sarcina statului.

Onorariul aparatorului din oficiu se va vira din fond M.J catre B.A. Tulcea.

În ce priveste cererea recurentilor de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecata, aceasta va fi respinsa.

Tribunalul nu poate identifica o culpa procesuala a intimatului care sa determine obligarea acestuia la plata cheltuielilor.

Dimpotriva, dupa cum s-a aratat mai sus, recursurile au fost admise datorita unei greseli a instantei care afecta exclusiv pe inculpat.

Tags: Infracţiunea de tulburare de posesie

Infracţiunea de tulburare de posesie. Lipsa intenţiei. Concurs între cauzele de achitare şi de încetare a procesului penal.

Solicitarea inculpatului, în principal, de a se înceta procesul penal întrucât s-a împăcat cu partea vătămată şi în subsidiar de a fi achitat nu înlătură obligarea instanţei de a analiza cu prioritate cauzele de vinovăţie.

Prin d.p. nr.400/07.11.2008 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosar nr. 1140/297/2006 s-a admis recursul declarat de inculpatul CJD împotriva deciziei penale nr.168A din data de 09.09.2008 pronunţată de Tribunalul Botoşani în dosar nr.1140/297/2006.

S-a casat în totalitate d.p. mai sus-menţionată şi în parte sentinţa penală nr.325 din data de 19.12.2007 pronunţată de Judecătoria Săveni şi în rejudecare s-a înlăturat din sentinţă dispoziţiile de condamnare a inculpatului CJD pentru săvârşirea infracţiuni de tulburare de posesie prev. de art.220 alin.2 Cod penal, de aplicare a art.71 alin.2, 5 Cod penal şi art.81, 83 Cod penal.

S-au înlăturat de asemenea dispoziţia de obligare a inculpatului la eliberarea suprafeţei de 184 mp, teren proprietate publică, situat în intravilanul oraşului Ştefăneşti, judeţul Botoşani.

În temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.d Cod procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului CJD pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie prev. de art. 220 alin.2 Cod penal.

S-a constatat că inculpatul a eliberat suprafaţa în litigiu.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că prin sentinţa penală nr. 325 din 19.12.2007 a Judecătoriei Săveni a fost condamnat inculpatul CJD pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 220 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 74 lit. a Cod penal şi art. 76 lit. d Cod penal, la pedeapsa de 3 luni închisoare.

A obligat inculpatul să elibereze suprafaţa de 184 mp teren.

S-a luat act că partea civilă Pricop Gheorghe a renunţat la cererea de despăgubiri civile.

A fost respinsă ca tardivă cererea de despăgubiri civile formulată ulterior renunţării la pretenţii şi s-a respins cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă Petrariu Coca.

Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:

În anul 1999 inculpatul a cumpărat o casă şi suprafaţa de 3.713 mp teren situat în oraşul Ştefăneşti, judeţul Botoşani în p.c. nr. 1300, teren care se învecinează în partea de nord cu DS 1301, drum aflat în proprietatea şi administrarea Primăriei Ştefăneşti, în capătul drumului aflându-se şi gospodăria părţii vătămate PG.

Până în anul 2006 drumul a fost liber, însă în primăvara anului 2006, după ce a intrat în conflict cu partea vătămată PG, inculpatul a început să o şicaneze pe aceasta.

La data de 04 aprilie 2006, la solicitarea inculpatului, Comisia Locală Ştefăneşti de aplicare a legii fondului funciar, reprezentată de agenţii agricoli GL şi BV, s-au deplasat la terenul acestuia, unde s-a procedat la măsurarea şi delimitarea prin bornare a suprafeţei de 3713 mp teren proprietatea acestuia, reieşind din măsurători că inculpatul deţine toată suprafaţa de teren sus-menţionată.

Ulterior, inculpatul a mutat gardul, ocupând 2/3 din lăţimea drumul sătesc, astfel încât din drumul care avea o lăţime de 6 m, a rămas o cărare cu lăţimea de 2 m, pe unde partea vătămată PG nu poate trece cu faetonul sau cu un alt vehicul.

Suprafaţa ocupată de inculpat din drumul sătesc este de 184 mp.

La data de 10 aprilie 2006, la solicitarea părţii vătămate, s-au deplasat la faţa locului organele de poliţie, împreună cu viceprimarul oraşului Ştefăneşti şi agentul agricol, ocazie cu care s-a constatat şi consemnat în procesul-verbal încheiat, că inculpatul a ocupat drumul sătesc, punându-i-se în vedere să îl elibereze.

Inculpatul a refuzat categoric acest lucru, mai mult, acesta a tăiat şi un număr de cinci salcâmi care se aflau pe marginea drumului şi aparţineau domeniului public, respectiv Primăriei Ştefăneşti, însuşindu-şi materialul lemnos rezultat.

Cu toate diligenţele şi eforturile depuse, inculpatul nu a înţeles că trebuie să elibereze terenul, acesta ameninţând-o în repetate rânduri pe partea vătămată Pricop Gheorghe.

Sentinţa a fost confirmată de Tribunalul Botoşani care prin decizia penală nr. 168 A din 09.09.2008 a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.

Acesta a recurat ambele hotărâri criticându-le prin intermediul apărătorului ca nelegale solicitând în principal schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 220 alin. 2 Cod penal în art. 220 alin. 1 şi încetarea procesului penal în temeiul art. 10 lit. b Cod procedură penală motivând că s-a împăcat cu partea vătămată Primăria oraşului Ştefăneşti. În subsidiar a solicitat a fi achitat pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 220 alin.1 Cod penal, arătând în scris că nu a intrat în drumul sătesc, că dacă există vreo eroare de măsurătoare aceasta nu-i este imputabilă, că litigiul este de natură civilă şi terenul se află în posesia Primăriei Ştefăneşti. Numitul PG nu are calitate de parte vătămată în proces, iar ameninţările asupra acestuia nu atrag incidenţa art. 220 alin. 2 Cod penal.

Examinând recursul, s-a constatat că este întemeiat pentru următoarele considerente:

Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie prev. de art. 220 alin. 2 Cod penal, reţinându-se în sarcina sa că în luna aprilie 2006, a ocupat în mod abuziv drumul 1301 de pe raza oraşului Ştefăneşti, judeţul Botoşani, blocând accesul cetăţenilor care au gospodării cu deschidere la acest drum şi a tăiat un număr de cinci salcâmi, aparţinând domeniului public.

Inculpatul şi-a făcut apărarea susţinând că a închis parte din drum ca urmare a celor constatate de reprezentanţii primăriei care au măsurat terenul, şi la îndemnul acestora.

Potrivit declaraţiilor date de martorii asistenţi CM şi IT care au asistat la măsurătorile efectuate de reprezentanţii Primăriei oraşului Ştefăneşti respectiv numiţii BV şi GL, drumul în discuţie avea în urmă cu mai mulţi ani o lăţime de 2-3 metri, la fel ca şi în prezent. Martorii mai arată că reprezentanţii Primăriei au venit la locul faptei, au făcut măsurători şi au arătat inculpatului unde să lase o distanţă de 25 m înspre Bază, drumul rămânând cu o lăţime de 2-3 m.

Chiar partea vătămată PG confirmă apărarea inculpatului şi declară: „Când a venit BV să măsoare prima dată, a măsurat grădina şi l-am văzut făcându-i din cap inculpatului să închidă drumul”.

În aceste împrejurări, instanţa a constatat că infracţiunii de tulburare de posesie îi lipseşte unul dintre elementele constitutive, respectiv latura subiectivă sub aspectul lipsei intenţiei, inculpatul ocupând parte din drumul sătesc în credinţa că terenul i-ar aparţine.

Este adevărat că în cauză există şi probe care-l incriminează pe recurent, dar în contextul probelor anterior menţionate, prezumţia de nevinovăţie nu a fost răsturnată, iar îndoiala profită inculpatului conform principiului „in dubio pro reo”.

După cum se observă, prin concluziile sale apărătorul inculpatului a solicitat în principal încetarea procesului penal ca urmare a împăcării, astfel încât în cauză este dat un concurs între cauze de achitare şi cauze de încetare a procesului penal.

Dacă din probele administrate în dosar se impune achitarea, în condiţiile în care inculpatul a solicitat acest lucru în subsidiar, instanţa este obligată să analizeze cu prioritate această cauză şi dacă o va găsi întemeiată să procedeze în consecinţă.

A acorda întâietate cauzei de încetare a procesului penal în detrimentul celei de achitare, ar însemna ca instanţa să pronunţe o hotărâre nelegală.

Ca atare, instanţa nu va mai analiza temeinicia cauzei de încetare a procesului penal, în condiţiile în care se impune achitarea.

Referitor la critica vizând încadrarea juridică a faptei se constată că este netemeinică, din moment ce s-a avut în vedere că fapta s-ar fi comis prin desfiinţarea semnelor de hotar (mutare gard), aspect ce se circumscrie prevederilor art. 220 alin.2 Cod penal, şi nicidecum prin proliferare de ameninţări faţă de partea vătămată PG.

Potrivit art. 24 alin. 1 Cod procedură penală, persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numeşte parte vătămată.

În speţă prin fapta inculpatului de a ocupa o parte din drum, numitului PG i-a fost restricţionat accesul spre propria locuinţă, cauzându-i-se o vătămare materială, astfel încât nu se poate reţine că acesta nu ar avea o calitate de parte vătămată din moment ce sunt îndeplinite cerinţele textului legal anterior redat.

Tags: Infracţiunea de tulburare de posesie

Infracţiunea de tulburare de posesie. Faptă neprevăzută de legea penală. Achitare.

Prezentarea atât de către inculpat, cât şi de partea vătămată a unor titluri de proprietate şi existenţa unor procese civile cu privire la amplasamentul suprafeţei de teren în litigiu înlătură caracterul infracţional al faptei săvârşite de inculpat.

Prin sentinţa penală nr. 43 din data de 19.02.2008 pronunţată de Judecătoria Fălticeni în dosarul nr. 2964/227/2007, inculpatul P. G. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, prev. de art. 220 alin. 1 Cod penal cu aplic. art. 74 alin. 1 lit. a, art. 76 alin. 1 lit. d Cod penal, la pedeapsa de 3 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 alin. 2 Cod penal în sensul interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal.

În temeiul art. 81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii aplicate inculpatului pe durata termenului de încercare prev. de art. 82 Cod penal, atrăgându-i-se atenţia asupra consecinţelor prev. de art. 83 şi urm. Cod penal, făcându-se totodată aplicarea art. 71 alin. 5 Cod penal.

A fost obligat inculpatul să achite părţii civile C. I. suma de 1.000 lei cu titlu de despăgubiri civile, iar statului suma de 220 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că, în luna octombrie 2006, inculpatul a însămânţat cu grâu un teren aflat din anul 1991 în posesia părţii vătămate C. I., aceasta arând terenul în prealabil în vederea însămânţării. Astfel, partea vătămată C. I. deţine în proprietate, conform titlului de proprietate nr. 942/15.05.1995, o suprafaţă de 0,36 ha teren în extravilanul satului Probota, oraş Dolhasca, jud. Suceava, învecinat la nord – C. C., la est – Gârla Morii, la sud – T. T., la vest – Liziera CFR, fiind pusă în posesie din anul 1991.

În primăvara anului 2006 acest teren a fost însămânţat cu grâu de către partea vătămată care după recoltare a solicitat martorului C. C. să are terenul, pregătindu-l pentru însămânţarea din anul următor. La data de 29.10.2006 partea vătămată s-a întâlnit cu inculpatul P. G., acesta din urmă aducându-i la cunoştinţă că a însămânţat terenul cu grâu, deoarece acest teren îi aparţine.

Analizând probatoriul administrat în cauză, prima instanţă a constatat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prev. de art. 220 alin. 1 Cod penal, motiv pentru care a procedat la condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii, orientată spre minimul special prevăzut de lege, individualizată în raport de criteriile generale prev. de art. 72 Cod penal, reţinând circumstanţa atenuantă prev. de art. 74 lit. a Cod penal. Constatând îndeplinite şi celelalte condiţii prev. de art. 81 şi urm. Cod penal, a dispus suspendarea executării pedepsei.

Cât priveşte latura civilă a cauzei, constatând îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prev. de art. 998 Cod civil, prima instanţă a obligat inculpatul să achite părţii civile despăgubiri civile în cuantumul dovedit.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, inculpatul, solicitând desfiinţarea ei în totalitate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe întrucât a fost privat de dreptul de a propune probe, apreciind că se impune administrarea lor de către prima instanţă pentru a putea beneficia de toate căile de atac. În subsidiar, a solicitat achitarea sa în baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. a Cod procedură penală întrucât fapta nu există, deoarece şi-a însămânţat terenul lui, făcând dovada cu acte de proprietate sau achitarea sa în baza disp. art. 10 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. b1 Cod procedură penală cu aplic. art. 181 Cod penal.

Prin decizia penală nr. 127/21.04.2008 pronunţată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. 2964/227/2007, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P. G..

Pentru a decide astfel, a reţinut instanţa de apel că sentinţa atacată este legală şi temeinică, instanţa de fond reţinând în mod corect situaţia de fapt, încadrarea în drept. Dând o justă interpretare probatoriului administrat în cauză, a procedat la condamnarea inculpatului la o pedeapsă a cărei executare a fost suspendată condiţionat, pedeapsă de natură a asigura scopul prevenţiei generale şi reeducarea celui în cauză.

Astfel, conform titlului de proprietate nr. 942/15.05.1995, partea vătămată C. I. este proprietarul unei suprafeţe de 3.600 mp teren arabil situat la locul numit „Gârla Morii” în extravilanul satului Probota, oraş Dolhasca, jud. Suceava.

La rândul său, inculpatul P. G. este proprietarul unei suprafeţe de 5.000 mp teren arabil situat în extravilanul satului Probota, oraş Dolhasca, jud. Suceava, la locul numit „Gârla Morii” şi înscrisă în titlul de proprietate nr. 2102/27.05.1996 emis pe numele autorului inculpatului, P. I. I., în urma sentinţei civile nr. 1534/27.05.1997 a Judecătoriei Fălticeni, pronunţată în procesul de partaj succesoral dintre moştenitorii defunctului P. I..

După cum rezultă din adresa nr. 397 C/SF/19.09.2006 a Primăriei oraşului Dolhasca, fiecare parte are acte de proprietate pentru două suprafeţe de teren dar, deşi poartă aceeaşi denumire, sunt distincte şi nu există suprapunere între cele două terenuri menţionate în titluri.

Din rezoluţia nr. 203/P/2005 din data de 02.05.2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Fălticeni, rezultă că inculpatul P. G. a formulat o plângere penală împotriva părţii vătămate C. I. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 288 alin. 1 şi art. 291 Cod penal, acuzând-o că ar fi falsificat adeverinţele de proprietate nr. 4110/09.04.1993 şi nr. 4110/09.03.1994. Reţinând că cele două terenuri deţinute de părţi la locul numit „Gârla Morii” sunt pe amplasamente diferite şi nu există suprapunere de teren, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de C. I..

Din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză în ambele faze ale procesului penal, respectiv C. C. şi C. T., rezultă că în luna octombrie 2006 inculpatul a însămânţat, fără drept, cu grâu, suprafaţa de teren de 0,36 ha proprietatea părţii vătămate după ce în prealabil fusese arată de aceasta în vederea însămânţării.

Aşadar, vinovăţia inculpatului privind săvârşirea infracţiunii prev. de art. 220 alin. 1 Cod penal a fost dovedită, avându-se în vedere probatoriul administrat în cauză, Cât priveşte susţinerile inculpatului cum că fapta sa nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, impunându-se achitarea sa în temeiul art. 10 lit. b1 Cod procedură penală, Tribunalul a constatat că nu sunt întrunite cumulativ cerinţele prev. de art. 181 Cod penal.

Astfel, conform art. 181 Cod penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

Ori, având în vedere situaţia de fapt descrisă mai sus, nu se poate considera că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unui infracţiuni, în condiţiile în care legiuitorul, în noua reglementare, a înţeles să reaprecieze gradul de pericol social, prin stabilirea unor limite de pedeapsă mai mari.

Deşi inculpatul, prin apărător, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru a-şi administra probe, Tribunalul, faţă de disp. art. 371 Cod procedură penală şi art. 379 lit. b Cod procedură penală, a constatat că cererea acestuia este nejustificată, cu atât mai mult cu cât acesta a beneficiat şi de asistenţă juridică.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul.

În motivarea recursului, acesta a arătat că în mod greşit s-a dispus în cauză condamnarea sa, în condiţiile în care atât el, cât şi partea vătămată posedă titluri de proprietate pentru suprafeţe de teren la locul denumit „Gârla Morii”. Depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, relativ la posesia suprafeţei în litigiu, sunt contradictorii (inclusiv cât priveşte relaţiile de vecinătate, în teren ale părţilor), situaţia conflictuală neputându-se clarifica decât pe cale civilă (acţiune în revendicare sau grăniţuire) prin admiterea probei cu o expertiză topo, cu atât mai mult cu cât cererea sa de probatoriu a fost greşit respinsă.

A solicitat achitarea sa, conform dispoziţiilor art. 10 lit. b Cod procedură penală, întrucât fapta nu e prevăzută de legea penală. În subsidiar, a solicitat achitarea sa conform art. 10 lit. d Cod procedură penală, el neavând intenţia să ocupe terenul părţii vătămate, ci doar să-şi exercite drepturile relativ la suprafaţa care i-a fost atribuită şi pentru care prezintă titlu de proprietate.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi care se circumscriu cazului de casare prev. de art. 3859 al. 1 pct. 18 Cod procedură penală, precum şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 al. 3 Cod procedură penală, Curtea constată că acesta este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Atât inculpatul, cât şi partea vătămată sunt proprietarii unor suprafeţe de teren situate pe raza satului Probota, oraş Dolhasca, jud. Suceava, la punctul „Gârla Morii”, deţinând în acest sens titluri de proprietate. Este real că suprafeţele de teren aici menţionate prezintă vecinătăţi diferite, rezultând de aici presupunerea că ele nu se învecinează.

De altfel, acest ultim aspect este relevat şi de Primăria oraşului Dolhasca, în adresa emisă la 19.09.2006.

Privitor la acest teren, între părţi s-a mai derulat, înaintea instanţelor penale, un alt proces, în care aceştia au avut calităţi inverse, soluţionat prin sentinţa penală nr. 380/2005 a Judecătoriei Fălticeni, prin achitarea, în baza dispoziţiilor art. 10 lit. d Cod procedură penală, a inculpatului C. I. pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, prev. de art. 220 al. 3 Cod penal.

Se reţine în considerarea acestei hotărâri că părţile îşi dispută dreptul de proprietate şi implicit posesia asupra unei suprafeţe de teren în punctul „Gârla Morii”, în stăpânirea, la acel moment, a familiei inculpatului, dar cu privire la care emite pretenţii şi partea vătămată (inculpatul din prezenta cauză, şi care susţine că anterior anului 2004, i-a aparţinut).

Din declaraţia martorului C. C., audiat în cauză reiese că în toamna anului 2006, a arat, la cererea părţii vătămate, 20 prăjini de teren situat la locul „Gârla Morii”, pentru ca „partea vătămată, în primăvară, să-l poată semăna.”

A mai precizat că „partea vătămată mi-a spus că inculpatul a însămânţat terenul cu grâu”. Ulterior, mai relatează martorul „am discuit acest teren în primăvară, iar partea vătămată a semănat ovăz. Motivul pentru care am discuit terenul a fost acela că partea vătămată a spus că grâul este foarte rar şi să-l discuiesc, ca să poată semăna ovăz”

Nu rezultă aşadar, cu certitudine, că inculpatul ar fi însămânţat, în toamna anului 2006, terenul în litigiu, aflat în posesia părţii vătămate, cu grâu, însuşi martorul susţinând că „nu l-am văzut pe inculpat la teren, însămânţând grâu”. Terenul despre care se face aici vorbire este poziţionat „lângă terenul deţinut de partea vătămată”.

Martorul C. T relatează că „partea vătămată a arat două ogoare” (la punctul Gârla Morii), iar când a mers primăvara să însămânţeze, pe acesta era deja grâu, „dar era foarte rar. Atunci partea vătămată şi-a arat din nou ogorul şi l-a însămânţat cu ovăz”

Or, conform titlurilor de proprietate, partea vătămată nu deţinea decât o singură suprafaţă la punctul „Gârla Morii”, nefiind explicabil faptul că a arat, aici, două parcele.

În condiţiile în care, oral, în instanţă, atât inculpatul cât şi partea vătămată, au susţinut că deţin, fiecare, suprafeţele de teren cu privire la care pretind un drept de proprietate, reiese că întreg conflictul intervenit, şi care vizează amplasamentele acestora, are, în realitate, un caracter civil.

El poate fi soluţionat pe alte căi procesuale, înaintea instanţelor civile, pentru lămurirea atât a amplasamentelor terenurilor, cât şi a liniei despărţitoare dintre ele, dacă se va dovedi existenţa vreunui raport de vecinătate.

Aşa fiind, se impune achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, prev. de art. 220 al. 1 Cod procedură penală, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b Cod procedură penală.

Dată fiind soluţia pronunţată în latura penală a cauzei, în conformitate cu art. 14, 346 al. 4 Cod procedură penală instanţa va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă C. I., în contradictoriu cu inculpatul P. G..

Tags: Infracţiunea de tulburare de posesie

Infracţiunea de tulburare de posesie. Tardivitatea introducerii plângerii prealabile

Partea vătămată a pretins că terenul în litigiu a fost ocupat de către inculpat în anul 2002, iar plângerea prealabilă a fost înregistrată la instanţa de judecată la data de 2 iunie 2004. În această situaţie, prima instanţă trebuia să reţină că plângerea prealabilă este tardivă, instanţa fiind sesizată cu judecarea pricinii cu depăşirea termenului de 2 luni prevăzut de dispoziţiile art. 284 cod procedură penală.

(Decizia penală nr. 28 din 27 ianuarie 2005 a Tribunalului Botoşani, Secţia Penală)

Tags: Infracţiunea de tulburare de posesie