Constituirea societatilor comerciale cu participatie straina

Societatile comerciale cu participare straina pot fi constituite in oricare dintre formele stipulate de legea romana [1] . Acesta fiind cadrul general, exista posibilitatea-asupra caruia s-a atras atentia[2] in  literatura juridica-ca societatile comerciale cu participare straina sa se constituie in toate celelalte forme societare reglementate de Codul Comercial Roman[3] . Este vorba despre “asociatiunile in participatiune”[4].

Potrivit reglementarilor enuntate, societatile comerciale cu participare straina, precum si filialele si sucursalele lor se pot constitui in societati in  nume colectiv; societati in  comandita simpla; societati pe actiuni; societati in comandita pe actiuni; societati cu raspundere limitata[5].

Pentru constituirea societatii in una din formele mentionate este necesara intocmirea documentelor constitutive ale societatii. In baza legii, aceste documente sunt contractul de societate, la societatile in nume colectiv sau in comandita simpla; contractul de societate si statutul, la societatile pe actiuni, in comandita pe actiuni si cu raspundere limitata cu doi sau mai multi asociati, statutul, la socieattile cu raspundere limitata cu “asociat” unic[6].

In actul constitutiv trebuie sa se precizeze-in afara domiciliului si a cetateniei aociatilor, administratorilor sau a cenzorilor[7]-localitatile din afara tarii unde se constituie filiale sau sucursale[8].

Actul constitutiv se semneaza de toti asociatii sau de membrii fondatori si se incheie in forma autentica[9]. Autentificarea contractului de societate si/sau a statutului se face de catre notariat, in conditiile prevazute de lege.

Constituirea de societati comerciale cu participare straina, in asociere cu persoane fizice sau juridice romane sau cu capital integral strain se poate efectua-in cazul investitiilor straine in Romania – “pe baza unei cereri a investitorului strain, inregistrata la Agentia Romana de Dezvoltare”[10]. In baza datelor si informatiilor de care dispune sau pe care le poate obtine, Agentia Romana de Dezvoltare raspunde unei cereri in termen de 30 de zile luand in considerare:bonitatea asociatului strain; domeniul si modalitatea in care urmeaza sa se constitituie societatea; cuantumul capitolului subscris[11]. Agentia Romana de Dezvoltare este competenta sa elibereze la cererea asociatului strain, certificatul de investitor[12]pe baza contractului de societate si a statutului, contractelor comerciale si altor acte juridice[13], a certificatului de inmatriculare la registrul comertului, certificatul de inregistrare la administratia financiara, dovada varsarii capitalului social. Acest certificat este opozabil autoritatilor romane pentru dovedirea drepturilor investitorului respectiv de a efectua o investitie societara in tara noastra[14].

Procedura complexa privind constituirea societatilor comerciale cu participare straina se justifica prin importanta activitatii unor asemenea societati si a implicatiilor economice si financiare ale functionarii lor.

Potrivit legii romane, conceptul de investitor strain include participarea acestuia la “majorarea capitalului social al unei societati existente sau dobandirea de parti sociale ori actiuni la asemenea societati, precum si obligatiuni sau alte efecte de comert”[15]. Prin efectuarea unor asemenea operatiuni comerciale se modifica contractul si/sau statutul societatii comerciale respective, care se fac in baza Legii nr.31/1990 care reglementeza activitatea societatilor comerciale. In cazul in care dobandeste capitalul social al unei societati existente[16] , investitorul strain devine coasociat; in cazul in care el cumpara obligatiuni sau alte efecte de comert, investitorul strain devine creditor al societatii respective. Daca investotorul participa la “majorarea capitalului social al unei societati existente[17] operatiunea este sub aspect juridic o subscriptie de actiuni sau parti sociale, fara cesiune, spre deosebirea in care se incheie un contract de cesiune de parti sociale sau actiuni, caz in care devine cesionar. Prin efectuarea acestor operatiuni, contractul de societate si/sau statutul se modifica iar , modificarea trebuie inregistrata la Agentia Romana de Dezvoltare[18].

Personalitatea juridica a societatilor comerciale cu participare straina

Potrivit legii romane, “toate societatile comerciale cu sediul in Romania sunt persoane juridice romane”[19], deci, inclusiv societatile comerciale cu participare straina.

Aceste societati urmeaza regulile care se aplica societatii comerciale romane, desigur, in conditiile participarii partenerului strain, care, contribuie la “majorarea capitalului social”[20] , ceea ce il obliga pe acesta:

a) sa inregistreze investitia la Asociatia Romana de Dezvoltare;

b) sa verse, de regula in valuta, aportul la alcatuirea capitalului social[21].

In dreptul comertului international, sediul este definitoriu[22] pentru a determina nationalitatea societatii comerciale. “Legea nationala este legea statului a carui cetatenie o are persoana in cauza”[23] . Legea nationala a cetateanului roman, care-potrivit legii straine-“este considerat ca are o alta cetatenie , este legea romana”[24]. Legea nationala a strainului care are mai multe cetatenii “este legea statului unde isi are domiciliul sau, in lipsa, resedinta”[25]. Asadar, societatile comerciale cu participare straina-fiind persoane juridice romane[26]-cu sediul in tara sunt supuse prevederilor legii romane.

Societatea comerciala isi dobandeste personalitatea prin indeplinirea unor conditii de fond si de forma. Intre conditiile de fond sunt: obiectul de activitate, capitalul minim, participarea la beneficii si pierderi etc., iar intre conditiile de forma sunt:semnarea unor inscrisuri, forme de publicitate etc.

Consecintele juridice ale dobandirii personalitatii juricice ale societatii comerciale sunt:

a)patrimoniu propriu. Bunurile pe care asociatii le constituie ca aport ies din patrimoniul acestora si intra in patrimoniul societatii[27]

b)societatea comerciala are nume[28]pe care urmeaza sa-l treaca pe firma;

c)are un sediu social ,care -asa cum am vazut- este definitoriu in determinarea nationalitatii societatii comerciale respective,precum si in determinarea locului unde urmeaza a se efectua anumite comunicari;in determinarea legii aplicabile[29],cand cel care s-a obligat este societatea[30];

d)societatea raspunde in nume propriu ,in functie de scopul acesteia[31];

e)societatea este citata in justitie pe numele ei[32].

Asadar,dobandirea personalitatii juridice are consecinte multiple,care trebuie cunoscute de toti asociatii ,inclusiv de cei straini,pentru a fi avute in vedere in desfasurarea activitatii.

Potrivit unor legislatii nationale,capacitatea juridica a societatilor comerciale este functionala,fiind circumscrisa la obiectul lor de activitate[33].In alte reglementari legislative, capacitatea juridica a societatilor comerciale este nelimitata,nefiind circumscrisa la obiectul social al activitatii.[34]

In legislatia engleza si americana ,actele juridice incheiate de o societate comerciala anonima in afara obiectului de activitate nu angajeaza societatea.

In sistemul relatiilor comerciale ,se cunosc societati cu raspundere nelimitata si societati comerciale cu raspundere limitata.

Din prima categorie fac parte societatile in nume colectiv,iar din cea de a doua categorie fac parte societatile pe actiuni si a celor care – prin contractul si/sau statulul lor au o raspundere limitata.

In cazul societatilor in comandita, raspunderea este diferentiata.

---

[1] Aceasta din textul art.1 al Legii nr 35/1991 privind regimul investitiilor straine, care stipuleaza in mod expres “constituirea de societati comerciale, filiale sau sucursale, cu capital integral strain sau in asociere cu persoane fizice sau juridice romane, potrivit prevederilor Legii nr.31/1990 privind societatile comerciale” (litera a, art.1, legea nr.35/1991)

[2] A se vedea punctul de vedere si argumentatia efectuata de catre Dragos Alexandru Sitaru, op. cit. p. 160

[3] Art. 251-256 Codul Comercial Roman, loc.cit

[4] Despre asociatiuni, Capitolul II, Codul Comercial Roman,loc. cit.

[5] Art.2, Legea nr.31/1990

[6] Art.5 din lege precizeaza ca atunci “cand se incheie numai contract de societate sau numai statut” acestea pot fi denumite de asemenea “act constitutiv” . Potrivit legii “denumirea de act constitutiv desemneaza atat inscrisul unic, cat si contractul de societate si/ sau statutul societatii” (alin.4, art.5, Legea nr.31/1990)

[7] A se vedea reglementarile exprese stipulate in lege pentru fiecare forma de societate constituita (“Constituirea societatilor comerciale”, Legea nr.31/1990, loc.cit)

[8] Ibidem

[9] Alin. 5, art.5, Legea nr.31/1990 peivind societatile comerciale, loc.cit.

[10] Art.18, Legea nr. 35/1991 privind regimul investitiilor straine

[11] Ibidem, art.19

[12] Ibidem, alin. 2, art.23

[13] Persoana care exercita acte de comert in Romania pe seama unei societati comerciale straine, care nu a indeplinit formalitatile legale pentru a functiona in tara, este posibila de sanctiune penala.

[14] In cazul in care bonitatea asociatului este sub semnul intrebarii, ori sunt alte date care demonstreaza ca n-ar fi potrivita eliberarea certificatului, Agentia Romana de Dezvoltare este competenta sa respinga eliberarea certificatului.

[15] Alin.b, art.1, Legea nr.35/1991, loc.cit.

[16] Ibidem

[17] Ibidem

[18] Vezi art.18, Legea nr.35/1991, loc.cit.

[19] Alin.2, art.1, Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, loc.cit.

[20] Alin.b, art.1, Legea nr.35/1991,loc. cit.

[21] Vezi pentru o analiza mai ampla Dragos-Alexandru Sitaru, op. cit., p.169-170

[22] Vezi alin.2, art.1,Legea nr.31/1990, loc. cit.

[23] Alin. 1, art.12, Legea nr. 105/22 septembrie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, loc.cit.

[24] Ibidem, alin.2, art.12.

[25] Ibidem, alin.3, art.12. A se vedea si Octavian Capatana, “Regimul persoanelor straine in Romania”, editura Academiei, Bucuresti, 1969, p.73si urm.

[26] Precizand ca avand sediul in Romania, societatile comerciale sunt persoane juridice romane, legea stipuleaza ca  societatea comerciala dobanseste  aceasta personalitate “de la data inmatricularii in registrul comertului” (art.40, Legea nr.31/1990, loc.cit.).

[27] Acest patrimoniu serveste drept gaj exclusiv al creditorilor societatii comerciale respective. Trebuie precizat ca-in baza regulilor de functionare a societatii-creditorii personali ai asociatilor nu pot urmari acest patrimoniu, indiferent daca titlul de creanta s-a constituitanterior sau posterior crearii societatii.In cazul aportului prin imobile -prin trecerea in patrimoniul societatii dreptul asociatului din “jus in rem”se transforma intr-un drept complex ,ca al oricarui alt asociat.Daca bunul este adus numai spre folosinta,societatea nu are drept real asupra acestui bun.Riscurile in cazul bunului,proprietate a societatii sunt suportate de societate ,pe cand pentru aportul in folosinta sunt suportate de asociatul in cauza(pentru o analiza mai ampla a se vedea Tudor R.Popescu,op.cit.,p.75).

[28] Asa cum au persoanele fizice.In cazul societatilor comerciale numele serveste pentru identificarea societatii si circumscrierea operatiunilor comerciale pe numele respectiv.

[29] “In lipsa de o cauza expresa-precizeaza Codul Comercial Roman-,contractul trebuie sa fie executat in locul unde cel ce s-a obligat isi avea stabilimentul (sediul social-prec.ns.)sau comercial sau cel putin domiciliul sau resedinta ,la formarea contractului”(alin.2,art.59,Codul Comercial Roman,loc.cit.).Deci,in acest caz,in lipsa unei cauze contrare ,urmeaza sa se aplice regula”lex loci actus”.

[30] Sediul societatii comerciale este locul unde se executa contractul-lex loci executionis.”Orice obligatie comerciala trebuie sa fie executata in locul aratat prin contract sau in locul care ar rezulta din natura operatiunii,ori din intentia partilor contractante”(alin.1,art.59,Codul Comercial Roman,loc.cit.).

[31] Aceasta raspundere este angajata printr-o vointa functionala.Societatea comerciala se obliga contractual prin organele ei constituite sau prin reprezentantii ei.Regula generala este ca fata de terti raspunde numai societatea.Numai in unele cazuri determinate,asociatii raspund in subsidiar.

[32] Spre deosebire de o societate civila,care este citata pe numele asociatilor,avand in vedere deosebirile existente intre cele doua tipuri de societati.

[33]Vezi analiza efectuata de Michel de Juglart,Benjamin Ippolito,”Cours de droit commercial.Societes commerciales”,vol.2,Paris,1972,p.84 si urm.

[34] Giovani Colombo ,Mario Roondo ,”Droit des Societes”,Paris,1969,p.41 si urm.;Ja

Natura juridica a adoptiei

Adopţia este un act de drept al familiei, alcătuit din consimţământul părţilor la adopţie, act faţa de care decizia de încuviinţare a adopţiei apare ca o condiţie legală de care depinde însăşi eficacitatea actului juridic al adopţiei, în condiţiile stabilite prin noua lege a adopţiei (O.U.G. nr.25/12.06.1997, aprobată prin Legea nr.87/1997).

Adopţia presupune mai multe operaţii juridice. Încheierea sau formarea adopţiei necesită săvârşirea mai multor operaţii juridice:

a) actele juridice ale persoanelor chemate să-şi exprime consimţământul în vederea adopţiei. O importanţă deosebită in procesul formării adopţiei, care declanşează încredinţarea copilului în vederea adopţiei, prezintă consimţământul persoanei sau familiei care doreşte să adopte (art.9 alin.1). Acest consimţământ trebuie exprimat în formă autentică.

b) actele autorităţilor publice sau private autorizate, care constituie cerinţe legale pentru încheierea adopţiei. În acest sens, menţionăm cu deosebire atestatul eliberat de Comisia pentru protecţia copilului, avizul favorabil pentru încheierea adopţiei eliberat de către aceiaşi autoritate publică, încredinţarea copilului în vederea adopţiei către persoana sau familia care doreşte să adopte, confirmarea Comitetului Român pentru Adopţii din care să rezulte îndeplinirea procedurilor şi termenelor prevăzute de art.11, 12 şi 13 din Ordonanţa de urgenţă nr. 25/1997, transmiterea cererii pentru adopţie a presoanei sau familiei care doreşte să adopte, instanţei judecătoreşti competente pentru încuviinţarea adopţiei, transmitere care se face de Comitetul Român pentru Adopţii, prin intermediul serviciului public specializat pentru protecţia copilului sau a unui organism privat autorizat. Toate aceste acte ale autorităţilor menţionate sunt prealabile încuviinţării adopţiei dar fac parte din procesul sau din ansamblul operaţiilor juridice necesare încheierii adopţiei, adică încuviinţării adopţiei;

c) încuviinţarea adopţiei de către instanţa de judecată competentă, in conformitate cu o procedură şi potrivit unor condiţii anume prevăzute de lege.

Operaţiile juridice menţionate se săvârşesc în momente diferite şi într-o anumită ordine. În toate cazurile, actele juridice ale persoanelor chemate să-şi exprime consimţământul în vederea adopţiei, cu excepţia consimţământului copilului care a împlinit 10 ani şi care se ia de către instanţa de judecată, preced încuviinţarea adopţiei de către instanţa de judecată. Aceste acte juridice preced şi actele autorităţilor chemate să-şi îndeplinească obligaţiile privind încheierea adopţiei, care sunt în majoritate acte de natură administrativă. Consimţământul părinţilor poate fi revocat în anumite condiţii, iar uneori nu se cere încheierea adopţiei, putându-se face fără acesta. Uneori între operaţiile juridice menţionate poate trece o anumită perioadă de timp, în care pot să intervină schimbări în ceea ce priveşte condiţiile de fond, impedimentele sau condiţiile de formă pentru adopţie.

Adopţia este un act juridic complex. Ea nu se poate încheia decât prin îndeplinirea celor trei categorii de operaţii juridice, dar fiecare din acestea este un element esenţial al adopţiei. Pe de altă parte, fiecare categorie din cele trei menţionate are o natură juridică deosebită. Actele juridice ale persoanelor chemate să consimtă pentru adopţie sunt acte de dreptul familiei, actele autorităţilor cu atribuţii în domeniul adopţiei sunt în general, acte de natură administrativă, iar actul de încuviinţare a adopţiei de către instanţa judecatorească este de drept procesul civil. În acest prim sens, adopţia este un act juridic complex, reprezentând totalitatea operaţiilor de natura juridică diferite care privite în unitatea lor, adică de adopţia încheiată, care ca atare necesită îndeplinirea cerinţelor legale examinate şi produc anumite efecte juridice. Prin urmare, condiţiile de fond, lipsa impedimentelor la adopţie şi condiţiile de fond se referă la actul juridic cmplex al adopţiei şi tot astfel efectele adopţiei sunt ale actului juridic complex, al adopţiei.

În al doilea sens, adopţia este un act juric complex care presupune o anumită procedură dintre care una administrativă şi cealaltă jurisdicţională, se formează deci în timp, cu intervenţia mai multor autorităţi, fiecare cu atribuţiile sale, care fiecare poate şi trebuie analizat separat, deoarece fiecare act îndeplinit în realizarea unei atribuţii produce efecte specifice în ansamblul procedurii de încheiere a adopţiei. În sfârşit s-a pus problema naturii juridice a procedurii judiciare pentru încuviinţarea adopţiei, considerându-se că aceasta este o procedură necontencioasă, graţioasă[1], care prezintă anumite particularităţi în raport cu procedura contencioasă.

Reglementarea procedurii necontencioase este făcută prin art.331-337 şi art.339 din Codul de procedură civilă.

Procedura necontencioasă se aplică cererilor pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei fără însă să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană (art.331 din C.pr.Civ.). procedura necontencioasă se aplică şi în cazurile în care legea dă în căderea preşedintelui instanţei luarea unor măsuri cu caracter necontencios (C.pr.civ., art.339).

Procedura necontencioasă reglementată de art.331-338 din C.pr.civ. se întregeşte cu dispoziţiile de procedură contencioasă în măsura în care nu sunt potrivnice naturii necontencioase a cererii (art.338 alin.1 C.pr.civ.). Pe de altă parte, măsurile necontencioase cu privire la care legea prevede o procedură specială rămân supuse dispoziţiilor speciale, care se vor întregi cu cele prevăzute de art.331-338 şi art.339 C.pr.civ. În acest sens, este reglementarea specială privind judecarea cererii de încuviinţare a adopţiei.

De aceea, s-a precizat că procedura necontencioasă în materia adopţiei prezintă anumite particularităţi[2]. Astfel:

a) cererea persoanei sau familiei care doreşte să adopte se transmite instanţei competente de către Comitetul Român pentru Adopţii, prin intermediul serviciului specializat pentru protecţia copilului sau a organismului privat autorizat (art.14 alin.1);

b) instanţa soluţionează cauza în camera de consiliu, în complet format din doi judecători special desemnaţi de ministrul justiţiei (art.18 alin.1);

c) judecata cererii se face cu citarea autorităţilor şi persoanelor prevăzute de art.18 alin.2 din Ordonanţa de urgenţă nr.25/1997;

d) consimţământul copilului care a împlinit vsta de 10 ani se cere în instanţă (art.8 alin.4);

e) instanţa cere raportul referitor la ancheta psihosocială a copilului (art.18 alin.5);

f) hotărârile în cauzele având ca obiect încuviinţarea adopţiei nu sunt supuse apelului (art.15 alin.2); aceste hotărâri sunt supuse recursului (art.20); rezultă că aceste hotărâri produc efecte dacă sunt irevocabile.

Rezultă din cele arătate că instanţa de judecată competentă exercită un control de legalitate şi unul de oportunitate privind interesul superior al adopţiei, care constituie şi finalitatea acestuia. Procedura administrativă urmăreşte aceeaşi finalitate.

Adopţia este un act juridic complex şi în sensul particularităţilor pe care le prezintă procedura administrativă şi procedura judiciară necontencioasă.

Adopţia produce efecte juridice de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti (art.1 alin.2).

Problema naturii juridice a adopţiei s-a ridicat ş înainte de Legea nr.11/1990 privind adopţia, în prezent abrogată, avându-se în vedere reglementarea existentă atunci, adică aceea dată de Codul familiei privind adopţia, şi această reglementare fiind abrogată în prezent.

O părere pe baza actualei reglementări, este în sensul că adopţia este o operaţiune juridică bazată pe jucstapunerea unor acte unilaterale de voinţă care dă naştere raporturilor de rudenie civilă, în condiţiile legii şi între persoanele prevăzute de lege[3]. Adopţia poate lua înfăţişarea unui act unilateral colectiv constituit dintr-un fascicul de declaraţii unilaterale de voinţă[4]. Adopţia nu este nu acord de voinţe, neputându-se accepta părerea că aceasta este un act juridic complex, deoarece nu reuşeşte să concilieze natura adopţiei (convenţională) cu efectele adopţiei. Dacă se defineşte adopţia ca un acord de voinţe, se deformează conceptual classic de contract sau se inventează un acord de voinţe care nu este contract. Acordul de voinţe, care nu este contract, ci opera doctrinei nu ţine, practice, nici de esenţa nici de natura adopţiei.

Această părere nu este în afară de critică.

În primul rând, nu se poate pune semnul egalităţii între contract şi acord de voinţe. Orice contract este un acord de voinţe, dar nu orice acord de voinţe este un contract. Astfel, de exemplu, căsătoria este un acord de voinţe lae viitorilor soţi, consimţământul viitorilor soţi nefiind două acte juridice unilaterale, la care ar urma să se adauge actul unilateral al ofiţerului de stare civilă, dar acest acord de voinţe nu este un contract, având o natură juridică proprie, specifică, iar efectele căsătoriei nu sunt determinate de părţi prin acordul lor de voinţe, ci sunt determinate de lege, acordul soţilor nefiind decât condiţia pentru a se produce efectele prevăzute de lege, care nu se limitează numai la părţi, deoarece, ca urmare a căsătoriei se modifică starea civilă a părţilor supusă principiului indivizibilităţii stării civile, opozabilă tuturor, erga omnes.

Adopţia este supusă, de asemenea, unei reglementări speciale. Atât încheierea adopţiei, cât şi efectele acesteia nu urmează regulile încheierii şi ale efectelor contractului, ceea ce înseamnă că nu este un contract.

Adopţia produce efecte care sunt în întregime prevăzute de lege, efecte prin care se realizează interesul superior al adoptatului. Prin încheierea adopţiei, persoanele chemate să consimtă la adopţie vor să se producă efectele adopţiei care sunt în întregime prevăzute de lege, inclusive în rapoprturile dintre ele, deci părţile urmăresc prin încheierea adopţiei să se constituie între ele raporturi juridice, dar acestea sunt prevăzute de lege, nu de acestea.

În al doilea rând, dacă adopţia este o operaţiune juridică, un act juridic în sensul de negotium, bazată pe acte juridice unilaterale, deci distincă de acestea, care este mecanismul de formare, de încheiere a acestei operaţiuni juridice, ce rol are încuviinţarea instanţei judecătoreşti, ce încuviinţează aceasta, încuviinţează actele de voinţă unilaterale, sau încuviinţează adopţia, cum prin încuviinţarea actelor unilaterale de voinţă apare efectul, care este o operaţiune juridică? Dacă adopţia este un fascicul de acte juridice unilaterale, înseamnă că efectele adopţiei sunt supuse dispoziţiilor legale care reglementează efectele actelor juridice unilaterale ce stau la baza adopţiei? Care sunt aceste dispoziţii legale? Dacă efectele adopţiei nu sunt supuse dispoziţiilor legale privind efectele contractului, înseamnă că nu sunt supuse nici dispoziţiilor legale ce reglementează efectele acestor acte unilaterale.

În concluzie, părerea respectivă nu poate fi primită. Adopţia este supusă unui regim juridic în întregime stability de lege, care însă se aplică pe baza actelor juridice în vederea adopţiei, şi care toate împreună exprimă caracterul sau natura juridică a adopţiei ca fiind un act juridic complex. Această părere se pare că a fost împărtăşită şi de instanţa noastră supremă, care în considerentele deciziei de îndrumare nr. 2/1967 arată că decizia de încuviinţare a înfierii (azi adopţiei), “nu are numai un caracter de act administrativ, ci alcătuieşte un tot indisolubil cu actul civil al înfierii, cu care împreună creează raporturi civile de rudenie prevăzute de Codul familiei” şi că “în cazul înfierii constatarea sau pronunţarea nulităţii nu are ca obiect principal desfiinţarea actului administrative, ci a unui act complex care produce consecinţe ce ies din sfera raporturilor administrative şi se situiază în sfera celor civile”[5].

Tot astfel, pe baza reglementării Codului familiei privind adopţia s-a spus că adopţia ia naştere prin intermediul a două acte juridice distincte şi anume: un act juridic de dreptul familiei, numit actul adopţiei, care cuprinde consimţămintele necesare potrivit legii la adopţie; un act juridic individual de drept administrativ, numit decizie de încuviinţare a adopţiei, care cuprinde aprobarea actului de către organul potrivit legii[6].

O altă părere, pe baza reglementării actuale a adopţiei, este în sensul că adopţia este un act juridic de dreptul familiei supus încuviinţării instanţei de judecată[7], deoarece determinant pentru conţinutul ei este consimţământul persoanelor prevăzute de lege şi că acesta stă la baza constituirii familiei adoptive, tot aşa cum familia firească este rezultatul consimţământul viitorilor soţi, cuprins în actul juridic al căsătoriei. Se mai arată că încuviinţarea sau autorizarea unor acte juridice de drept civil, de drept comercial sau de dreptul familiei, prin decizii lae unor autorităţi ale administraţiei publice sau prin hotărâri judecătoreşti, nu este de natură a schimba caracterul acestor acte.

În acelaşi sens şi anume că adopţia este un act de dreptul familiei, deoarece aceasta nu este posibilă decât cu îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă specifice şi că adopţia se încuviinţează de instanţa judecătorească, după ce îşi exercită atribuţiile de control al legalităţii şi de apreciere a oportunităţii adopţiei, prin prisma interesului superior al copilului[8], iar intervenţia în procedura adopţiei a autorităţilor publice – administrative şi judiciare – este cerută de lege.

---

[1] V. Stoica, M. Ronea, op.cit., în Dreptul nr.2.1993, p.31-43;

G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1995, p.603-608; Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p.378.

[2] Gerard Cornu, op.cit., p.378.

[3] Marieta Avram, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p.124-125.

[4] Ibidem, p.124

[5] Decizia de îndrumare nr.2/1967 cu privire la organul în drept să constate sau să pronunţe nulitatea înfierii, C.D., 1967, p.21.

[6] Ioan Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.266.

[7] Al. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.194.

[8] Gabriel Lupşan, Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iaşi, 2001, p.196.