Cerere de acordare de despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 290/2003. Dovada calităţii de proprietar. Consecinţe

Caracterul incomplet şi contradictoriu al declaraţiilor autentice date de martori, privind pretinsele bunuri proprietatea reclamantului în anul 1944, făcea obligatorie pentru reclamantul-intimat dobândirea de înscrisuri doveditoare de la autorităţile Republicii Moldova, în lipsa cărora cererea trebui respinsă ca nedovedită.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 162/C.A. din 31 martie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 307/CA din 14 decembrie 2009, Tribuna¬lul Vaslui a admis cererea formulată de reclamantul S.S., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Pro¬prietăţilor, dispunând anularea deciziei nr.2111 din 03.11.2008, emisă de pârâtă, şi obligând-o pe aceasta la plata de despăgubiri către reclamant, pentru bunurile imobile situate în localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova, respingându-se cererea reclamantului pentru acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin hotărârea nr.6 din 22.01.2008, emisă de Comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr.290/2003, a fost respinsă cererea reclamantului S.S. pentru acordarea de compensaţii sau despăgubiri pentru bunurile imobile situate în localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Mol¬dova, pe motiv că acesta nu a făcut dovada calităţii de proprietar a predecesorului său, în anul refugiului, şi nici a imposibilităţii procurării înscrisurilor care să susţină solicitarea depusă, că împotriva menţionatei hotărâri cel în cauză a formulat contestaţie şi că aceasta a fost respinsă, prin decizia nr.2111 din 03.11.2008, pe motiv că nu s-a depus nici un document oficial prin care să se facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor ce au aparţinut lui S.M.
Raportându-se la dispoziţiile Legii nr.290/2003, prima instanţă a reţinut că din cuprinsul carnetului de evacuat nr. 2406 B, emis de Prefectura judeţului Dolj, la data de 19.06.1944, rezulta că numita S.F. era refugiată, împreună cu familia, din localitatea Şipca, ra¬ionul Soldăneşti, Republica Moldova, şi că, analizându-se actele de stare civilă, s-a constatat că reclamantul S.S. era moştenitorul legal al defunctului S.M., refugiat din localitatea menţionată, înde¬plinindu-se astfel şi condiţia prevăzută de art.1 alin.2 din Legea nr.290/ 2003.
Evocând prevederile art.2 alin.1 din H.G. nr.1120/2006, prima ins¬tanţă a reţinut că, în ceea ce priveşte proprietatea asupra bunurilor imo¬bile din localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova, ce au aparţinut defunctului S.M., acest fapt rezulta din declaraţiile numiţilor S.G., S.T., T.G. şi C.V., date în formă autentică, precum şi din declaraţia martorului M.M., audiat în instanţă, şi că, din cuprinsul dovezii nr.149/25.03.2009 emisă de Primăria localităţii Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova, rezulta că S.M. a locuit în acest sat până în anul 1944 şi că bunu¬rile sale mobile şi imobile au rămas pe teritoriul localităţii respective.
Având în vedere aceste probe, prima instanţa a apreciat că reclamantul S.S. a făcut dovada refugiului numitului S.M., precum şi a dreptului de proprietate al acestuia asupra bunurilor imobile din Locali¬tatea Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova şi că, în atare situaţie, se impune admiterea acţiunii şi anularea deciziei emise de pârâtă.
Curtea de apel a admis recursul pârâtei, constatând că prin cererea înregistrată sub nr. 1986/C/ din 27 august 2003, S.S. a soli¬citat acordarea de compensaţii sau despăgubiri pentru imobilul cu destinaţia de locuinţă şi pentru suprafaţa de 48 ha teren, bunuri situate în localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, din Republica Moldova, şi că această cerere a fost respinsă pe motiv că „solicitantul nu a făcut dovada calităţii de proprietar a predecesorului său, în anul refugiului, şi nici nu a făcut dovada imposi¬bilităţii procurării înscrisurilor, care sa susţină solicitarea depusă”.
Curtea a constatat de asemenea, că, pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.290/2003, reclamantul ar fi trebuit să facă dovada că „persoanele îndrep¬tăţite au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea masurilor reparatorii, art.2 alin.4 teza I din H.G. nr.1120/2006 prevăzând în mod explicit că dovada refugiului şi a proprietăţii se face cu „acte doveditoare certificate de autorităţi”, doar în situaţia „imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte” admiţându-se completarea cererii cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin doi martori, de asemenea, autentificate.
Curtea a apreciat că aceste cerinţe ale reglementărilor legale la acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor romani pentru bunurile proprie¬tatea acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Lord şi Ţinutul Herţa, nu au fost îndeplinite de reclamant, chiar dacă prin declaraţia autentificată prin încheie¬rea notarială nr.608 din 28.09.2004, acesta a afirmat că în anul 1944, odată cu retragerea armatei romane, a venit în România, împreună cu pă¬rinţii şi cei doi fraţi, S.V. şi C.E., lăsând în urmă: o casă situată în satul Sipca-Soldăneşti, judeţul Orhei, Republi¬ca Moldova, compusă din şase camere şi anexe gospodăreşti, construită din piatră şi acoperită cu şindrilă, 3 ha de vie, 0,5 ha de livadă, 27 ha de teren arabil, 18 ha teren cu destinaţia de păşune, 18 vaci, 6 cai şi 200 de oi.
Curtea a considerat că tribunalul nu avea nici un suport probator care să îi permită a reţine că reclamantul a fost în imposibilitatea de a procura acte doveditoare, certificate de autorităţi, din moment ce Primăria satului Şipca, raio¬nul Soldăneşti, Republica Moldova, atesta, prin „dovada” înregistra¬tă sub nr. 149 din 25.03.2009 că „Cetăţeanul S.S.-M., din 1935, s-a născut în satul Şipca şi au locuit în judeţul Orhei, până în anul 1944” şi că „Bunurile mobile şi imobile au rămas pe teritoriul lo¬calităţii”, omiţând din motive necunoscute şi de neînţeles, să identi¬fice aceste bunuri, în condiţiile în care, prin declaraţia datată la 5 februarie 2007, reclamantul preciza că imobilul având o suprafaţă locuibilă de 216 m.p. a fost edificat în anul 1930 şi că acesta „a fost folosit drept cămin cultural în sat şi în acest moment are aceeaşi întrebuinţare, dar cu modernizările aferente”, iar cetăţenii moldoveni T.G. şi C.V. îl identificau pe cel în cauză ca fiind proprietar.
Curtea a constatat totodată că nu numai în ceea ce priveşte întin¬derea, situaţia juridică şi originea proprietăţii revendicate ca aparţinând lui S.M. şi S.N. existau neclarităţi şi inadvertenţe, ci şi că în ceea ce priveşte persoana reclamantului şi a autorilor săi existau serioase semne de întrebare, ce nu puteau fi puse toate pe seama vicisitudinilor trăite de membrii acestei familii în decursul timpului.
Astfel, deşi reclamantul a afirmat prin cererea înregistrată sub nr. 1986/27.08.2003, că tatăl său (S.M.), născut în anul 1903, a fost angajatul armatei române, unitatea 8 grăniceri şi că acesta a avut funcţia de plutonier de companie la Regimentul 8 Grăniceri, conform actului aflat la dosarul de fond, în cuprinsul carnetului de evacuat, eliberat de Prefectura judeţului Dolj, la data de 19 iunie 1944, acesta este menţionat ca având ocupaţia de agricultor şi domiciliul în Brădeşti, cei trei copii ai evacuatului, evidenţiaţi în documentul amintit, fiind: V. – născut în anul 1935, E. – născută în anul 1937 şi Vl. – născut în anul 1939, nefigurând în acest înscris nici o persoană cu prenumele „S.”
Cu privire la mama reclamantului, curtea a constatat că în cartea de identitate eliberată acestuia la data de 23 iulie 2002, de autorităţile comunei Murgeni, judeţul Vaslui, acesta figura ca fiu a lui M. şi N., în timp ce certificatul de deces nr. 066699 din 28 mai 2003 a fost eliberat pentru numita Sandu Fr., născută în U.R.S.S. la data de 11 februarie 1920, iar în carnetul de evacuat şi legitimaţia eliberată la data de 1 iulie 1944 figura Săndic F., născută în data de 1 ianuarie 1922, în comu¬na Sîpca, judeţul Orhei, căsătorită, cu 3 copii, evacuată din comuna Sol¬dăneşti, satul Sîpca.
Ca atare, în discuţie nu era doar neconcordanţa privitoare la numele şi prenumele persoanelor evacuate, la data şi anul naşterii celor în cauză, sau cu privire la ocupaţia soţului numitei Săndic F., ce figura ca agricultor şi nu în calitatea declarată de reclamant (subofiţer de intendenţă în Armata Română), dar şi faptul că minorul „V.” s-a născut la o dată la care Săndic F. avea doar vârsta de 13 ani, conform datelor din carnetul de evacuat, sau eventual vârsta de 15 ani, raportat la data naşterii menţiona¬tă în certificatul de deces al lui Sandu Fr., situaţie greu de explicat dacă o raportăm la religia ortodoxă a familiei S., la tradiţiile locului din care membrii acestei familii proveneau şi la chiar prevederile art.127 C.civ., valabile în perioada interbelică, care stabileau că femeile nu se puteau căsă¬tori înainte de împlinirea vârstei de 15 ani şi că numai regele putea da dispense de vârstă pentru motive grave, reclamantul nedepunând la dosar nici măcar certificatul de căsătorie a lui S.M. cu S.F., eliberat de autorităţile romane după anul 1950, pentru cazul în care această căsătorie s-a încheiat cu adevărat.
Dacă au existat cu adevărat erori, în ceea ce priveşte datele de stare civilă ale vreunuia din membrii familiei S. sau chiar schimbări de nume, astfel precum se pretinde, fără a se dovedi, nimic nu a împiedicat pe cei interesaţi să ceară autorităţilor române să facă cuvenitele rectificări, teama de a fi urmăriţi şi deportaţi în Siberia nemaiputându-şi găsi suport în realităţile politice şi juridice din România, după anul 1964, astfel că, în mod nejustificat, prima instanţă a dat eficienţă declaraţiei comune date de U.V. şi O.N. la data de 30 iulie 2008, declaraţie ce nu se corobora nici măcar cu datele înscrise în actul de identitate al reclamantului sau cu datele înscrise în certificatul de deces emis pe numele lui Sandu Fr.
Cum reclamantul a enumerat cu o mare precizie bunurile ce pretindea că, acum peste 60 de ani, s-au aflat în proprietatea lui S.M., prima instanţă ar fi trebuit să sesizeze că, prin dimen¬siunile sale (cca. 50 ha teren, 18 vaci, 6 cai, 200 oi şi o casă de locuit din piatră, cu 6 camere şi anexele necesare, presupuse de acest inven¬tar) această exploataţie agricolă depăşea cu mult dimensiunile unei gospo¬dării ţărăneşti tradiţionale pentru acele timpuri şi pentru zona Basarabiei şi că nu exista nici o referire a reclamantului sau a celorlalte persoane care au dat declaraţii sau care au făcut precizări în cauză, cu privire la da¬ta şi condiţiile în care agricultorul sau plutonierul de companie S.M. le-a dobândit, pentru a se primi afirmaţia că autorul reclamantului, la vârsta de numai 27 de ani (cât avea în 1930) se bucura de o situaţie materială atât de bună încât să îi permită să ridice o casă din piatră, cu şase camere, cu o suprafaţă locuibilă de 216 mp şi anexe care să adăpostească 18 vaci, 6 cai şi 200 de oi, dependinţele din piatră având o suprafaţă totală de peste 350 mp.
Deşi declaraţiile date de S.T., S.C., T.G., C.V. şi M.M. la un interval de timp de 60 de ani, socotit de la data la care familia Sandu s-a refugiat din Basarabia, excelau în mulţimea şi precizia datelor referitoare la bunurile deţinute de S.M., ajungându-se la detalii de genul celor referitoare la o „casă mare cu cerdac de sticlă şi alte anexe”, prima instanţă ar fi trebuit să sesizeze că acestea nu puteau în nici un caz, să confirme şi regimul juridic pe care acele bunuri le-au avut în anul 1944, dacă se avea în vedere cel puţin faptul că declarantul S.C. era necunoscător de carte, astfel cum rezulta din încheierea de autentificare, şi că declarantul C.V. avea în acel an doar vârsta de 9 ani, fiind născut în anul 1935.
Îndoiala, în ceea ce priveşte adevărata situaţie familială şi materială a lui S.M. şi a regimului juridic al bunurilor pretinse a fi fost deţinute, s-a născut şi din lipsa oricăror informaţii (şi cu atât mai puţin înscrisuri) cu privire la soarta acestei familii şi a bunurilor sale în perioada 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941, când Basarabia a fost încorporată la U.R.S.S.; este puţin probabil ca o familie ce deţinea cca. 50 ha de teren şi un inventar agricol impresionant să fi scăpat atenţiei şi implicit măsurilor represive luate de autorităţile sovietice, din moment ce până şi S.C. (neştiutor de carte) declara la data de 28.09.2004, că în anul 1942, în timp ce se retrăgea spre România, după ce fusese deportat împreună cu părinţii săi, s-au oprit în satul Sipca – Soldăneşti, la numitul S.M., unde a lucrat timp de o lună.
Prima instanţă nu avea temei să reţină nici imposibilitatea reclaman¬tului de a procura înscrisuri doveditoare, din moment ce autorităţilor Republicii Moldova nu li s-au furnizat actele şi datele de stare civilă complete ale autorilor reclamantului şi nici alte informaţii utile, care să permită identificarea persoanelor şi a bunurilor pretinse a fi fost deţinute de aceştia în satul Şipca, deşi chiar reclamantul susţinea că cel puţin casa de locuit poate fi şi în prezent identificată, aflându-se în administrarea autorităţilor competente ale Republicii Moldova, în condiţiile în care cererile vizând stabilirea numărului de porci, oi, vaci şi cai erau sortite eşecului, dacă în perioada inter¬belică acestea nu făceau obiectul evidenţelor fiscale sau agricole, în condiţiile în care nici măcar nu a fost aproximat amplasamentul terenurilor cu destinaţie agricolă, pentru a putea fi identificate de Primăria satului Şipca.
Chiar dacă ar fi real că familia S. şi-a avut domiciliul până în anul 1944, în localitatea Sipca, judeţul Orhei şi că ei s-au folo¬sit de bunurile pe care reclamantul le-a menţionat în declaraţia autentificată prin încheierea nr.608 din 28.09.2004, acest fapt, prin el însuşi, nu confirma că S.M. era proprietarul de drept al tuturor acestor bunuri, tot atât de întemeiată putând fi şi concluzia că cel în cauză a fost ori arendaşul moşiei, ori administratorul acesteia, statut ce nu îl îndreptăţea însă pe descendentul său să solicite acordarea de compensaţii sau despăgubiri, în temeiul Legii nr.290/2003.
Ca atare, constatând că, printr-o evaluare incompletă şl lipsită de materialul probator de rigoare, prima instanţă a ajuns la concluzia eronată că a fost făcută dovada, de reclamant, a dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile din localitatea Şipca, raionul Soldăneşti, Republica Moldova, dându-se eficienţă unor probe indirecte, necredibile şi fără a se ţine cont de perioada de timp ce a trecut de la data refugierii şi de necunoaşterea de declaranţi a adevăratului regim ju¬ridic al bunurilor ce se aflau în posesia lui S.M., în condiţiile în care s-a afirmat că parte din bunuri există şi în prezent, iar autorităţile competente evitau în mod nejustificat, să facă precizări¬le de rigoare, curtea de apel a apreciat că hotărârea primei instanţe a ignorat prevederile imperative ale Legii nr.290/2003 şi ale H.G. nr.1120/2006, drept pentru care, în temeiul art.312 C.pr.civ., recursul promovat de pârâtă a fost admis.
Pe cale de consecinţă, modificându-se hotărârea atacată, curtea a respins acţiunea promovată de reclamantul S.S., constatând că în mod justificat s-a reţinut în cuprinsul deciziei nr. 2111 din 03.11.2008, emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor faptul că nu s-a depus nici un document oficial concludent, de petent, prin care să se facă dovada dreptului de proprietate al autorului său, S.M., asu¬pra bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri.

Tags: Cerere de acordare de despăgubiri

Cerere de acordare de despăgubiri sau compensaţie pentru bunurile imobile avute în proprietate, rămase în Basarabia, în procedura prevăzută de Legea nr.290/2003. Condiţionarea soluţionării favorabile a cererii de prezentarea de dovezi cu privire la existenţa dreptului la momentul refugiului şi imposibilitatea de a prezenta înscrisuri stabilite prin lege şi actul normativ de aplicare (HG 1120/2006)

Înscrisul certificat de autorităţi, din care să rezulte că reclamantul şi familia sa au părăsit Basarabia, ca urmare a încorporării acestui teritoriu la U.R.S.S., fiind forţaţi să părăsească teritoriul respectiv şi mai ales că ei erau proprietari ai bunurilor pretins abandonate, constituie dovada legalmente necesară pentru admiterea acţiunii, atâta timp cât legiuitorul nu a consacrat, în materia reglementată de Legea nr. 290/2003, „prezumţia perpetuării dreptului de proprietate de la dobândire şi până la refugiere”, iar art. 2 alin. 1 din H.G. nr. 1120/2006, impune ca dovezile să se refere la situaţia juridică a bunurilor „la momentul refugiului”.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 489/CA din 30 septembrie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 305/CA/ din 7 aprilie 2009, Tribunalul Iaşi a admis cererea formulată de reclamantul C.Şt., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor –Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a anulat decizia nr. 1468 din 26.08.2008, emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi hotărârea nr. 208 din 26.09.2007, emisă de Comisia Judeţeană Iaşi pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, obligând pârâtele să acorde despăgubiri sau compensaţii reclamantului, stabilite conform prevederilor Legii nr. 290/2003, pentru bunurile imobile şi recolta neculeasă ce i se cuvine, precum şi să plătească cheltuieli judiciare în valoare de 1.800 lei.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă reţine că, prin cererea înregistrată sub nr. 13847 din 25.08.2003, reclamantul C.Şt. a solicitat pârâtei Comisia Judeţeană Iaşi pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 să-i acorde despăgubiri sau compensaţii pentru terenurile care au aparţinut autorilor săi, C.V. şi T., situate în comuna Hînceşti, judeţul Bălţi, Basarabia, că această cerere a fost respinsă; că, prin decizia nr. 1468 din 26.08.2008, A.N.R.P. a respins contestaţia ce s-a formulat împotriva primului act administrativ menţionat, şi că ambele decizii au fost motivate pe faptul că reclamantul nu a făcut dovada calităţii sale de refugiat şi că a avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită măsuri reparatorii.

Prima instanţă a reţinut totodată că, prin hotărârea nr. 1584 din 26.01.2004, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 a recunoscut lui C.Şt. calitatea de beneficiar al acestui act normativ, având în vedere că acesta s-a refugiat în altă localitate decât cea de domiciliu din motive etnice, drepturi ce i-au fost acordate începând cu data de 22 martie 1944, că la momentul refugiului reclamantul avea vârsta de 10 ani, împrejurare din care s-a tras prezumţia simplă că el a părăsit domiciliul alături de familia sa, situaţie de fapt ce se coroborează cu declaraţiile autentice date de B.C. şi C.G., concluzionându-se că, în cursul anului 1944, reclamantul a părăsit forţat, împreună cu mama şi bunica sa, Basarabia, stabilindu-se în România.

S-a mai reţinut că reclamantul a făcut dovada imposibilităţii de a procura alte înscrisuri certificate de autorităţi, astfel cum rezultă din adresa nr. 4766/2006 a Direcţiei Judeţene Iaşi a Arhivelor Naţionale şi adresa emisă de Arhiva Naţională a Republicii Moldova, precum şi a vocaţiei sale de moştenitor al autorilor săi, care au părăsit forţat Basarabia în anul 1944, apreciindu-se că acesta se încadrează în categoria persoanelor prevăzute la art. 1 alin. 1 din H.G. nr. 1120/2006 şi art. 1 alin. 2 din Legea nr. 290/2003.

În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv al respingerii cererii reclamantului, respectiv acela că petentul nu a dovedit că ascendenţii săi au avut în proprietate, în momentul refugiului, bunurile pentru care se solicită măsuri reparatorii, prima instanţă a constatat că, din titlul de proprietate nr. 628726/1939 şi certificatul nr. 713/1928 aflate la dosarul cauzei, rezultă că S.N. posedă 3 ha teren arabil, situat în comuna Hîrceşti, judeţul Bălţi, că soţul acesteia, S.V., a fost împroprietărit cu 6 ha teren în comuna Bălţi, judeţul Bălţi, şi că, prin actul dotal din 25.09.1929, mama reclamantului, C.T., a primit de la S.N. o casă compusă din 6 camere, construită din cărămidă, situată în oraşul Bălţi.

Tribunalul a apreciat că deşi pârâţii ignoră relevanţa acestor înscrisuri, pe motiv că nu fac dovada proprietăţii la momentul refugiului, întrucât datează din perioade anterioare părăsirii forţate a domiciliului, de către autorii reclamantului, revine exclusiv pârâtelor sarcina răsturnării prezumţiei perpetuării dreptului de proprietate de la momentul dobândirii şi până la data refugierii, considerând că susţinerea acestora, potrivit cărora există posibilitatea transmiterii bunurilor anterior părăsirii Basarabiei, nu este suficientă în absenţa oricărei probe în confirmare, şi că faptul că unele persoane au ales să rămână în Republica Moldova, după luna martie 1944, nu poate avea nicio influenţă asupra situaţiei reclamantului, cazurile particulare neputând conduce la concluzii generale.

Împotriva acestei sentinţe au introdus recurs pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Judeţeană Iaşi pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, care critică hotărârea primei instanţe pe motiv că nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 1120/2006, care obligă pe persoanele îndreptăţite să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care se solicită acordarea măsurilor reparatorii, că nu a fost dovedită imposibilitatea de a procura actele doveditoare, în condiţiile prevăzute de actul normativ menţionat, că declaraţiile martorilor nu erau suficiente, şi că nu s-a dovedit nici măcar faptul că s-au făcut demersuri suficiente şi utile pe lângă autorităţile publice competente din localităţile unde se aflau bunurile de care se pretinde că cel în cauză a fost deposedat.

Cercetând chestiunea competenţei materiale a Tribunalului Iaşi de a soluţiona acţiunea în anulare, promovată de reclamantul C.Şt., Curtea constată că modificările aduse alin. 5 al art. 8 din Legea nr. 290/2003, prin Legea nr. 171/2006, nu sunt de natură să confirme că legiuitorul a înţeles să opereze modificări în ceea ce priveşte problema instanţei competente să exercite controlul judecătoresc al hotărârilor Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, din moment ce, la alineatul 6 al aceluiaşi articol menţionat, s-a prevăzut în mod expres că „hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege”, folosirea de către legiuitor a sintagmei „tribunal” semnificând că, dincolo de modificările operate la alin. 5, nu s-a dorit o schimbare a competenţelor prevăzute prin legea specială, motive pentru care Curtea se consideră legal investită cu soluţionarea căii de atac exercitată de către pârâţi împotriva hotărârii Tribunalului Iaşi.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea constată că, prin cererea înregistrată la Prefectura Iaşi sub nr. 13847 din 25.08.2003, C.Şt. s-a declarat „moştenitor a bunurilor obţinute de la părinţi, în Basarabia, în oraşul Bălţi şi comuna Hîrceşti, judeţul Bălţi, plecat în timpul războiului din localitate, în 1940, împreună cu mama mea şi bunica mea, şi ne-am refugiat în Bucureşti”, susţinând totodată că „ne-am întors în anul 1942 şi iar am plecat (refugiat) la Bucureşti, lăsând ce am mai găsit şi agonisit în doi ani”.

Se constată de asemenea că singurele acte doveditoare, certificate de autorităţi, ce însoţesc cererea reclamantului, sunt actul dotal transcris la Tribunalul Judeţului Bălţi sub nr. 317 din 25.09.1929 (prin care S.T. primea ca dotă casa situată în oraşul Bălţi, iar C.V. dreptul de a „se folosi de veniturile averii constituite ca dotă tot timpul cât va trăi împreună cu soţia sa T.”), titlul definitiv de proprietate nr. 628726 din 30.05.1939 eliberat pe numele lui S.V. (pentru 6 ha teren situat în comuna Bălţi) şi certificatul nr. 713 din 22.07.1928 eliberat de Primăria Hăneşti (atestând că S.N. deţinea 3 ha pământ arabil).

La dosar nu există însă nici un înscris, certificat de autorităţi, din care să rezulte că reclamantul şi familia sa au părăsit Basarabia în anul 1940, ca urmare a încorporării acestui teritoriu la U.R.S.S., că familia C. a revenit în localitatea Bălţi după realipirea acestui teritoriu la Regatul României, că membrii familiei C. au fost forţaţi să părăsească teritoriul respectiv şi mai ales că ei erau proprietari ai bunurilor pretins abandonate cele „găsite” şi cele „agonisite în doi ani”, cum susţine reclamantul, cu această ocazie.

Ori această dovadă era legalmente necesară, atâta timp cât legiuitorul nu a consacrat, în materia reglementată de Legea nr. 290/2003, „prezumţia perpetuării dreptului de proprietate de la dobândire şi până la refugiere”, evocată de prima instanţă, iar art. 2 alin. 1 din Normele Metodologice de aplicare a acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, impun ca dovezile să se refere la situaţia juridică a bunurilor „la momentul refugiului”.

Dispoziţiile art. 129 alin. 5 C.pr.civ. obligau pe judecătorul fondului, în acest caz, nu doar să ceară completarea probatoriului, dar şi să verifice concludenţa probelor extrajudiciare prezentate de reclamant, cu atât mai mult cu cât doar pentru S.N. (care apare născută când în anul 1891, când în anul 1887) s-a prezentat un înscris din care rezultă că la data de 3 martie 1942 aceasta a fost înscrisă la Biroul Populaţiei Bălţi, lipsind orice dovadă oficială care să ateste fie şi parţial, ori indirect, faptul că familia C. s-a aflat pe teritoriul Basarabiei, înainte ca acesta să fi fost încorporat la U.R.S.S., şi respectiv în perioada 1942-1944, şi că ea a deţinut bunuri imobile, pe care au fost obligaţi să le abandoneze, ca urmare a pătrunderii trupelor sovietice în zonă.

Nu existau motive pentru a se accepta teza imposibilităţii de a obţine acte doveditoare, atâta timp cât reclamantul a primit răspuns la unica solicitare adresată Arhivei Naţionale a Republicii Moldova care se referă doar la C.V. – care a primit exclusiv dreptul de folosinţă a bunului primit ca dotă de soţia sa şi la S.V., despre care nu se cunoaşte dacă mai era sau nu în viaţă la data ocupării Basarabiei, singura menţiune despre acesta fiind cea din actul dotal, unde se face referire la „testamentul întărit la Tribunalul Bălţi prin sentinţa nr. 511/1928”) şi cât timp nu s-au prezentat probe c are să ateste restul demersurilor pe care reclamantul era obligat să le facă pe lângă autorităţile competente din Republica Moldova cu privire la situaţia trecută şi actuală a bunurilor imobile pretins abandonate, astfel cum art. 1 alin. 5 din Normele aprobate prin H.G. 1120/2006 îl obligau.

De altfel, plecând de la faptul că, în anul 1944, reclamantul ar fi trebuit să fie înscris într-o formă de învăţământ, având vârsta de 10 ani, nimic nu l-a împiedicat pe acesta să obţină confirmarea, de la instituţia de învăţământ la care şi-a continuat studiile, că s-a transferat de la Bălţi la Bucureşti şi că familia sa a locuit, în perioada anilor 1940-1944, în localitatea Bălţi, din Basarabia.

Această verificare era esenţială şi se putea face, plecându-se şi de la documentele aflate în Arhiva Ministerului Apărării, din moment ce în concluziile scrise aflate la dosarul de fond, reclamantul afirma că tatăl său, C.V., era ofiţer în armata română, mutat pe linie de serviciu la Bucureşti, în Regimentul 4 Roşiori, iar ulterior a făcut parte din Marele Stat Major, fiind aghiotantul mareşalului P. şi că, întrucât acesta avea acces la anumite informaţii, a reuşit, în luna martie a anului 1944, să îşi evacueze familia din Basarabia, la Bucureşti”, apărând cel puţin ca un fapt neobişnuit situaţia ca un ofiţer din Marele Stat Major (ce-şi avea sediul în Bucureşti), să-şi trimită soţia şi fiul minor în zona frontului, la un moment în care evoluţia operaţiunilor militare era vădit defavorabilă României.

Numai în măsura în care Arhivele Ministerului Apărării vor confirma că tatăl reclamantului a fost dislocat în Basarabia, în perioada anilor 1940 şi respectiv a anilor 1941-1944, s-ar fi putut corobora aceste informaţii cu declaraţiile extrajudiciare date de B.C. şi C.G., pe care prima instanţă a omis să le verifice în mod nemijlocit, prin audierea celor în cauză: hotărârea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 neputând fi opusă pârâţilor, cel puţin în ceea ce priveşte situaţia bunurilor pe care reclamantul pretinde că familia sa le deţinea în Basarabia, în anul 1940 şi 1944.

Ca atare, constatând că situaţia de fapt nu a fost pe deplin şi corect stabilită şi că, în atare situaţie, nu se poate exercita controlul judiciar, prin prisma cerinţelor Legii nr.290/2003 şi a Normelor de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, curtea de apel, în temeiul art. 312 C.pr.civ., a admis recursurile pârâtelor, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza în vederea rejudecării, aceleiaşi instanţe.

Tags: Cerere de acordare de despăgubiri

Cerere de acordare de despăgubiri la L 18 /91 pentru terenurile ocupate de utilităţi publice. Imposibilitatea acordării de despăgubiri sau de teren echivalent in cererile de reconstituire a dreptului de proprietate formulate in baza L 18 /91 , art. 36

Prin plângerea lor petentele VC si VA solicita anularea Ordinului prefectului 8xx/2008 prin care le-a fost respinsa cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafata de 382,56 mp situata in Iasi str. B10 întrucât terenul este afectat de constructii si de utilitati publice .

Petentele au solicitat acordarea de despagubiri sau de teren in echivalent

Instanta a dispus efectuarea unei expertize topo prin care a fost lamurita situatiei terenului , expertul confirmând cele aratate in Ordin de catre pârâta comisia judeteana de fond funciar Iasi .

Astfel instnata fata de situatia de fapt retinuta si anume ca terenul pentru care petentele au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate este ocupat de constructii si utilitati publice va face aplicarea dispozitiilor art. 36 din L 18 /1991 in care se arata ca se reconstituie dreptului de proprietate numai pentru terenurile fara constructii neafectate de lucrari de investitii aprobate potrivit legii din intravilanul localitatilor aflate in administrarea consiliilor locale considerate proprietate de stat prin aplicarea dispozitiilor decretului nr. 712/1966 si a altor acte normative speciale fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora dupa caz, la cerere, prin ordinul prefectului, la propunerea primariilor, facuta in baza verificarii situatiei juridice a terenului.

Ipoteza acestei norme si procedura de atribuire sunt reluate aproape identic in art. 34 din Legea nr. 1/2000 cu modificarile si completarile ulterioare. Textele L 18 /91 nu prevad posibilitatea atribuirii de terenuri in compensarea celor ocupate de constructii, nici posibilitatea acordarii de despagubiri. Vointa legiuitorului este clar exprimata in aceste norme, astfel încât nu exista motiv pentru interpretarea lor extensiva. De asemenea textele nu fac trimitere la articole din acelasi act normativ care prevad compensarea cu teren sau acordarea de despagubiri fostilor proprietari pentru alte categorii de terenuri imposibil de retrocedat pe vechiul amplasament. In mod particular in cazul terenurilor si constructiilor expropriate modalitati de reparatie suplimentara in beneficiul proprietarilor deposedati sunt reglementate prin alt act normativ. Pe de alta parte, sub aspect procedural, prefectul este abilitat sa emita ordine de atribuire doar pentru terenurile ce au apartinut solicitantilor sau autorilor lor. In atare situatie daca nu sunt îndeplinite conditiile prevazute expres de normele legale mentionate terenurile nu pot fi atribuie fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora, si nu existe temei legal pentru alte modalitati de reparatie in procedura prevazuta de legile fondului funciar.

Pentru aceste considerente raportat la dispozitiile art. 36 din L 18 /1991 instanta a dispus respingerea cererii.

Tags: Cerere de acordare de despăgubiri