Contestaţia în anulare. Art. 318 Cod procedură civilă.

Greşeala materială la care fac referire dispoziţiile art. 318 pct. 1 teza I Cod procedură civilă este interpretată în jurisprudenţă restrictiv ca fiind vorba despre o greşeală cu caracter procedural pe care instanţa a comis-o prin confundarea unor elemente importante în legătură cu aspectele formale ale judecăţii.

Decizia civilă nr. 501/R/3.11.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată sub nr. 9710/233/2006 reclamantul S.C.F. a chemat în judecată pârâţii V.N. şi V.V. solicitând obligarea acestora la plata unei despăgubiri lunare reprezentând echivalentul în lei a 270 euro precum şi evacuarea celor doi pârâţi din camera nr.3 din imobilul în litigiu. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Motivându-şi în fapt cererea, a arătat că prin actul de donaţie autentificat sub nr.3930/5.09.2001 a devenit proprietarul imobilului compus din 108 mp (real măsurat 127,30 mp ) şi casa de locuit edificată pe acest teren, casă formată din trei camere şi dependinţe.

Prin sentinţa civilă nr.1583/23.03.2004 pronunţată de Judecătoria Galaţi, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr.1104/15.02.2005 a Curţii de Apel Galaţi s-a reţinut că pârâtul are un drept de superficie asupra terenului pe care au fost edificate camerele 1 şi 2 ale imobilului şi un drept de servitute pentru suprafaţa de 36,50 mp, teren ce intră în componenţa curţii.

Totuşi, pârâtul şi soţia sa refuză să elibereze camera cu nr.3 din acelaşi imobil.

În ceea ce priveşte suma lunară solicitată, reclamantul precizează că reprezintă despăgubire pentru lipsirea de folosinţă atât a terenului ce face obiectul dreptului de superficie în favoarea pârâtului cât şi a terenului pe care s-a constituit dreptul de servitute în favoarea aceleiaşi persoane, teren în suprafaţă totală de 50,64 mp. În această situaţie, practic, reclamantul foloseşte doar jumătate din terenul al cărui proprietar este.

În drept a invocat dispoziţiile art. 480 şi 616 Cod civil.

În dovedirea acţiunii a depus următoarele acte : act de donaţie, decizia civilă nr.470/A/1.04.2005 a Curţii de Apel Galaţi , raport de expertiză, extrase din ziare. Legal citaţi, pârâţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii ca nefondată pentru următoarele motive:

Pârâtul V.N. a fost proprietar în indiviziune împreună cu fraţii săi, I.C., S.M, şi I.I. asupra imobilului format din teren în suprafaţă de 127,30 mp.

Pe acest teren, cu acordul celorlalţi proprietari, pârâtul a edificat o casă compusă din trei camere în care locuieşte împreună cu familia.

Ulterior, toţi fraţii au donat imobilul compus din teren şi casa veche către reclamant , act ce nu cuprinde şi camerele edificate de către pârât.

Ca urmare, prin sentinţa civilă nr.1583/23.03.2004 pronunţată de Judecătoria Galaţi, rămasă definitivă şi irevocabilă s-a reţinut că pârâtul are un drept de superficie asupra terenului pe care au fost edificate camerele 1 şi 2 ale imobilului, deşi tot el a edificat şi încăperea cu nr.3. Superficia fiind un dezmembrământ al dreptului de proprietate, pârâţii nu datorează nici un fel de despăgubire.

Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut şi un drept de servitute al pârâţilor pentru o suprafaţă de teren ce intră în componenţa curţii. Având în vedere că reclamantul nu a solicitat despăgubiri pentru dreptul stabilit în cadrul dosarului nr.3431/2003 , apreciază pârâtul că acestea nu mai pot fi solicitate.

Pârâţii au formulat şi cerere reconvenţională solicitând obligarea reclamanţilor la plata sumei de 2000 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcţie a camerei nr.3 văzând că au fost constructori de bună credinţă.

În drept au invocat dispoziţiile art.492, 493 Cod civil şi 111 Cod procedură civilă.

La data de 7.03.2007 pârâtul V.N. a decedat (certificat deces fila 40), iar la termenul din data de 27.03.2007 au fost introduşi în cauză, în calitate de pârâţi, moştenitorii acestuia, B.M. şi V.A..

La solicitarea părţilor s-a administrat proba cu înscrisuri şi proba testimonială.

Prin sentinţa civilă 493/25.01.2008 Judecătoria Galaţi a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul S.C.F. în contradictoriu cu pârâţii V.V., B.M. şi V.A., având ca obiect evacuare.

A dispus evacuarea pârâţilor din încăperea nr.3 din imobilul casă de locuit.

A obligat pârâţii la plata echivalentului în lei a sumei de 270 EURO, lunar, reprezentând despăgubiri pentru lipsirea de folosinţă a suprafeţei totale de 50,64 teren.

A respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată.

Analizând şi coroborând materialul probator administrat în cauză, instanţa a constatat următoarele:

Prin actul de donaţie autentificat sub nr. 3930/2001 I.C., S.M., V.N. şi I.I., coproprietari în indiviziune, au donat reclamantului S.C.F. imobilul proprietatea lor compus din teren în suprafaţă de 108 mp ( real măsurat 127,30 mp ) şi casă de locuit edificată pe acest teren , compusă din trei camere şi dependinţe în suprafaţă de 50,94 mp.

Prin sentinţa civilă nr.1583/23.03.2004 pronunţată de Judecătoria Galaţi în dosarul nr.3431/C/2003, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr.1104/15.12.2005 a Curţii de Apel Galaţi, s-a constatat în favoarea pârâtului din prezenta cauză, V.N., un drept de superficie asupra terenului pe care au fost edificate camerele 1 şi 2 ale imobilului şi s-a constituit un drept de servitute în favoarea sa asupra terenului proprietatea lui S.C.F. pe o suprafaţă de 36,50 mp, conform expertizei realizate în cauză de expert L.A.

Din declaraţiile tuturor martorilor audiaţi în cauză la solicitarea părţilor, rezultă de asemenea că pârâţii au construit în anul 2000 pe terenul în litigiu un imobil compus din 2 camere restul construcţiei aparţinând reclamantului-pârât S.C.F.

Martorii G.C. şi C.S. arată că în prezent reclamantul-pârât nu–şi poate folosi întreg imobilul întrucât este ocupat de unchii săi.

Faţă de cele menţionate anterior, în condiţiile în care pârâţii – reclamanţi nu deţin un titlu de proprietate legal în acest sens, prezenţa acestora în imobil aduce atingere exerciţiului prerogativelor titularului dreptului de proprietate, îngrădind dreptul de folosinţă al reclamantului asupra imobilului sus-menţionat, încălcând dispoziţiile art. 480 Cod civil. Ca urmare, instanţa a dispus evacuarea pârâţilor-reclamanţi din încăperea nr.3 din imobil.

Potrivit dispoziţiile art.616 Cod procedură civilă, proprietarul care obţine un drept de trecere pe terenul altei persoane are îndatorirea a-l despăgubi proporţional cu pagubele ce s-ar ocaziona. Ca urmare, instanţa a admis şi al doilea capăt de cerere, urmând obligând pârâţii la plata către reclamant a unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului asupra căruia pârâţilor li s-a constituit un drept de servitute.

În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosinţă a trenului pentru care pârâţii-reclamanţi au un drept de superficie, respectiv 50,94 mp, deşi Codul civil nu cuprinde nici o prevedere specială în acest sens, având în vedere că proprietarul este lipsit tocmai de două dintre atributele dreptului său de proprietate, respectiv posesia şi folosinţa, instanţa apreciază că are posibilitatea, de asemenea, de a fi despăgubit corespunzător.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa a respins-o văzând că din probele administrate în cauză şi indicate anterior reiese faptul că pârâţii-reclamanţi au construit doar două camere pe cale le ocupă şi în prezent, restul construcţiei fiind refăcută de către reclamantul-pârât.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii V.V., B.M. şi V.A., criticând-o ca netemeinică, arătând că în raport de dreptul de superficie recunoscut pentru două camere din construcţia edificată cu acordul proprietarilor donatari, pentru terenul ocupat în baza convenţiei pârâţii nu datorează nicio sumă de bani, pentru că superficia este un dezmembrământ al dreptului de proprietate. Textul invocat în acţiune se referă doar la dreptul de servitute şi nu la dreptul de superficie, acţiunea reclamantului fiind inadmisibilă.

Au mai arătat că prin acordarea dreptului de servitute în dosarul 3431/2003 nu s-a susţinut, nu s-a solicitat şi nu s-a acordat nicio despăgubire pentru dreptul stabilit. Prin urmare, nu se mai poate pune în discuţie o altă situaţie decât cea pentru care există autoritate de lucru judecat, acţiunea reclamantului fiind un act de ingratitudine.

Cu privire la evacuare, au arătat că prin sentinţa Judecătoriei Galaţi s-a recunoscut dreptul de superficie pentru încăperile 1 şi 2, numai că şi camera 3 este construită tot de pârâţi, anterior întocmirii actului de donaţie şi nu fac obiectul donaţiei, că pârâţii sunt constructori de bună credinţă. Au mai arătat că suma stabilită este foarte mare, deşi pensia pârâtei este foarte mică.

Reclamantul a formulat apel întrucât instanţa a omis să precizeze data de la care pârâţii datorează despăgubirile lunare şi că nu se menţionează unitatea de măsură pentru suprafaţa de 50,64 teren.

În urma analizării probelor administrate prin decizia civilă nr. 542/2008 Tribunalul Galaţi a admis apelurile reclamantului şi pârâţilor şi schimbând în parte hotărârea primei instanţe a obligat pârâţii la plata sumei de 182,5 euro lunar cu titlu de despăgubiri începând cu data introducerii acţiunii reţinându-se în esenţă că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 616 din Codul civil.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii care s-au declarat nemulţumiţi de plata impusă de instanţă pentru dreptul de superficie, considerând că prin aceasta s-a schimbat natura de drept real a servituţii într-un drept personal de locaţie.

S-a mai susţinut că nici paguba pretinsă nu a fost dovedită în sensul că nu s-a făcut dovada că a avut ofertanţi şi nu a putut închiria suprafaţa de 36,5 m2 teren.

În urma analizării probelor administrate prin decizia civilă nr. 333/26.05.2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi a fost respins ca nefondat recursul pârâţilor reţinându-se în esenţă faptul că la data acceptării donaţiei imobilul a fost preluat de reclamant şi cu sarcinile instituite anterior asupra acestuia iar despăgubirile pentru dreptul de servitute sunt reglementate de dispoziţiile art. 616 din Codul de procedură civilă.

Prin contestaţia în anulare de faţă petenţii au susţinut că raţionamentul pentru care instanţa a dispus respingerea recursului este rezultatul unei greşeli materiale, considerând că în cauză operează autoritatea de lucru judecat privind dreptul de superficie pentru camera nr. 3.

Se mai reţine că instanţa nu a făcut nici o referire la cererea reconvenţională deşi motivul nr. doi de recurs priveşte tocmai acest aspect.

Au mai arătat petenţii că despăgubirile pentru dreptul de servitute au fost confundate cu plata lunară a unei chirii.

Prin decizia arătată mai sus Curtea a respins contestaţia în anulare motivat de faptul că greşeala materială la care face referire dispoziţia art. 318 din Codul de procedură civilă este interpretată în jurisprudenţă restrictiv ca fiind vorba despre o greşeală cu caracter procedural pe care instanţa a comis-o prin confundarea unor elemente importante în legătură cu aspectele formale ale judecăţii.

Eroarea la care face referire textul de lege arătat mai sus trebuie să fie evidentă şi să nu impună reexaminarea fondului ori reevaluarea probelor întrucât acest fapt ar echivala cu analizarea hotărârii pronunţate pe netemeinicie.

De asemenea greşeala materială nu poate viza modul în care instanţa a înţeles să interpreteze legea.

Aşa cum rezultă din conţinutul contestaţiei de faţă petenţii fac referire la interpretarea eronată a probelor precum şi la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale astfel că faţă de cele arătate mai sus dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile.

Tags: CONTESTAŢIA ÎN ANULARE

Contestaţia în anulare. Inaplicabilitatea dispoziţiilor art.317 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă în situaţia în care în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă a fost invocată şi s-a respins excepţia de necompetenţă absolută.

Contestatoarea S.C. „A.S.” S.A. a solicitat anularea deciziei civile nr. 676 din 12.12.2007 a Curţii de Apel Galaţi şi rejudecarea recursului apreciind că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 317 alin 1 punctul 2 şi ale art. 318 teza 1 Cod procedură civilă.

În susţinerea cererii, contestatoarea a arătat că decizia a cărei anulare o solicită este nelegală, aceasta fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor cuprinse în decizia nr. 5157/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum şi cu încălcarea normelor privitoare la competenţa instanţelor de judecată.

În concret, prin cererea înregistrată sub nr. 505/2003 pe rolul Judecătoriei Adjud, reclamanta S.C. „A.” S.A. a chemat în judecată pe S.C. „A.S.” S.A. pentru revendicare mobiliară şi imobiliară, ridicare construcţii şi pretenţii.

După ce cauza a parcurs un prim ciclu de judecată, fiind soluţionată în fond şi apel, în recurs, prin decizia civilă nr. 1138/19.12.2005 a Curţii de Apel Galaţi s-a dispus casarea deciziei pronunţată în apel şi a sentinţei primei instanţe, cu trimiterea cauzei spre competentă soluţionare, în fond, la Tribunalul Vrancea.

Prin sentinţa civilă nr. 931 din 02.11.2006 Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei, soluţia fiind menţinută în apel prin decizia civilă nr. 39/2007 a Curţii de Apel Galaţi.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 5157 din 25.06.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că, raportat la valoarea obiectului litigiului, competenţa de soluţionare a cauzei în fond revenea Judecătoriei astfel încât, având în vedere dispoziţiile art. 2 punctul 2 şi ale art. 3 punctul 3 Cod procedură civilă, s-a dispus trimiterea recursului spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Galaţi.

Contestatoarea susţine că, investită cu soluţionarea recursului, Curtea de Apel, contrar dispoziţiilor cuprinse în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a soluţionat cauza, prin decizia civilă nr. 565/2007, în sensul că a admis recursul reclamantei şi a admis în parte acţiunea formulată de aceasta în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect revendicarea mobiliară şi imobiliară precum şi obligarea la plata fructelor civile.

Contestatoarea susţine că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cuprinde dispoziţii clare în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a litigiului în condiţiile în care în cuprinsul acesteia se arată că „obiectul acţiunii în revendicare în prezentul litigiu are o valoare mult inferioară sumei de 500.000 RON aşa încât va fi trimis spre soluţionare Curţii de Apel Galaţi recursul exercitat de reclamantă”, după ce anterior, în aceeaşi decizie, s-a arătat că potrivit art. 2 punctul 1 lit. b din Codul de procedură civilă, tribunalele judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON.

Cum din decizia Înaltei Curţi rezultă că aceasta a constatat că litigiul supus judecăţii este de competenţa Judecătoriei în fond, temeiul de drept avut în vedere la pronunţarea hotărârii fiind art. 304 punctul 3 Cod procedură civilă (hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei altei instanţe) şi cum în aceste condiţii cauza a fost trimisă în conformitate cu dispoziţiile art. 312 Cod procedură civilă către instanţa competentă să soluţioneze recursul, respectiv Curtea de Apel Galaţi, contestatoarea susţine că această instanţă avea obligaţia să se conformeze, potrivit art. 315 Cod procedură civilă, dispoziţiilor privitoare la competenţă cuprinse în decizia de casare şi, în consecinţă, să admită recursul, să caseze hotărârile pronunţate şi să trimită cauza spre competentă soluţionare în fond la Judecătoria Adjud.

În opinia contestatoarei, Curtea de Apel Galaţi, ca instanţă de recurs, ignorând complet dispoziţiile cuprinse în decizia Înaltei Curţi, s-a pronunţat ea însăşi cu privire la competenţă, constatând în mod nelegal că aceasta a fost corect stabilită.

Contestatoarea mai susţine că ignorarea dispoziţiilor cuprinse în decizia Înaltei Curţi privitoare la competenţă şi invocarea unor dispoziţii legale care nu îşi au aplicabilitatea în cauză constituie o greşeală materială în sensul art. 318 teza 1 Cod procedură civilă, rezultatul fiind pronunţarea unei hotărâri de către o instanţă necompetentă.

Excepţia necompetenţei materiale a fost invocată, de altfel, în recurs dar instanţa a respins-o invocând dispoziţii legale care nu au legătură cu cauza.

În consecinţă, apreciind că decizia a cărei anulare se solicită a fost pronunţată de Curtea de Apel Galaţi cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la competenţă, fiind astfel comisă o greşeală materială ce constă în încălcarea dispoziţiilor cuprinse în decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi aplicarea unor dispoziţii legale ce nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii, contestatoarea a solicitat admiterea cererii sale, anularea deciziei atacate şi, în rejudecarea recursului, casarea hotărârilor pronunţate în cauză cu consecinţa trimiterii cauzei spre competentă soluţionare în fond la Judecătoria Adjud.

Prin decizia civilă nr. 68 din 28.01.2008 a Curţii de Apel Galaţi, pronunţată în dosarul nr. 1446/44/2007, contestaţia în anulare a fost respinsă ca nefondată.

Pentru a decide astfel instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Temeiurile de drept ce se invocă de către contestatoare sunt: art. 317 alin. 1 punctul 2 Cod procedură civilă, respectiv, „când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă” şi art. 318 teza 1 Cod procedură civilă care reglementează situaţia în care dezlegarea dată pricinii prin hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale.

În esenţă, contestatoarea susţine că instanţa de recurs, respectiv Curtea de Apel Galaţi, a soluţionat recursul în fond deşi nu era competentă să facă acest lucru în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilise că în prezentul litigiu competenţa de soluţionare în fond a cauzei revine judecătoriei şi nu tribunalului.

În opinia contestatoarei, prin soluţionarea în fond a recursului, Curtea a încălcat dispoziţiile de ordine publică privitoare la competenţă dar şi dispoziţiile obligatorii pe care decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie le cuprinde cu privire la acelaşi aspect, respectiv cel al competenţei.

Astfel, consideră contestatoarea, Curtea de Apel Galaţi, primind spre soluţionare recursul nu putea pronunţa decât casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, adică la Judecătoria Adjud, fără a putea intra în soluţionarea pe fond a recursului.

Susţinerile contestatoarei nu pot fi primite şi nu pot conduce la anularea deciziei date în recurs pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 317 alin. 1 punctul 2 Cod procedură civilă, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare dacă acestea au fost date de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.

Pentru a se putea, însă, invoca acest motiv de contestaţie este necesar ca în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă să nu se fi ridicat şi respins excepţia de necompetenţă.

Or, aşa cum rezultă din motivele de recurs formulate de S.C. „A.” S.A., din încheierea de şedinţă din data de 17.10.2007 a Curţii de Apel Galaţi pronunţată în dosarul nr. 1226/44/2007 şi din cuprinsul deciziei civile nr. 565/26.10.2007 a aceleiaşi instanţe, excepţia necompetenţei materiale a fost invocată aceasta fiind analizată de instanţa de recurs care a ajuns la concluzia că este nefondată pentru considerentele arătate în cuprinsul hotărârii a cărei anulare se solicită.

În aceste condiţii, câtă vreme Curtea s-a pronunţat deja cu privire la competenţă, hotărârea instanţei de recurs nu mai poate fi atacată pe calea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. 1 punctul 2 Cod procedură civilă întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care aceeaşi instanţă (contestaţia în anulare fiind o cale de atac de retractare) ar fi chemată din nou să se pronunţe asupra excepţiei competenţei şi, implicit, asupra soluţiei adoptate deja.

Pentru aceste considerente, cererea contestatoarei de anulare a deciziei atacate pe considerentul invocat nu poate fi primită.

Cât priveşte problema încălcării de către instanţa de recurs a dispoziţiilor obligatorii pe care decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie le cuprinde cu privire la competenţa de soluţionare a litigiului în fond, Curtea a constatat, sub un prim aspect, că aceasta nu constituie motiv de contestaţie în anulare, nefiind reglementat ca atare prin dispoziţiile art. 317-318 Cod procedură civilă astfel încât, chiar şi în situaţia în care s-ar constata că susţinerile contestatoarei sunt întemeiate, aceasta nu poate avea ca efect anularea deciziei atacate.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac admisibilă numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, or motivul invocat nu se încadrează în nici unul din acestea.

Sub un alt aspect, este de observat faptul că, în speţă, nici nu se poate pune problema încălcării dispoziţiilor art. 315 Cod procedură civilă, dispoziţii potrivit cărora „în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate…sunt obligatorii pentru judecătorii fondului” întrucât hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care dosarul a fost trimis Curţii de Apel Galaţi spre soluţionare nu este o decizie de casare în sensul art. 315 Cod procedură civilă, instanţa superioară nepronunţându-se în sensul admiterii recursului şi casării deciziei atacate cu trimitere spre rejudecare şi cu indicaţii într-un anumit sens, ci este o hotărâre de declinare de competenţă, singura dispoziţie pe care aceasta o cuprinde în dispozitiv fiind aceea de trimitere a recursului spre soluţionare la Curtea de Apel Galaţi.

Pe de altă parte, chiar dacă în considerentele hotărârii se face vorbire despre competenţa de soluţionare a litigiului în fond, acestea nu cuprind indicaţii în sensul că instanţa de recurs va fi obligată să pronunţe doar o hotărâre de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanţa de fond, respectiv Judecătoria Adjud.

Oricum, împrejurarea invocată de contestatoare referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 315 Cod procedură civilă nu constituie motiv de contestaţie în anulare, neputând fi primită nici opinia potrivit căreia aceasta ar constitui o greşeală materială în sensul art. 318 alin. 1 teza 1 Cod procedură civilă.

Prevederea cuprinsă în art. 318 Cod procedură civilă potrivit căreia o hotărâre dată în recurs poate fi retractată dacă a fost rezultatul unei greşeli materiale se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea greşită a unui recurs ca netimbrat sau altele asemenea, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea cauzei.

Prin urmare, greşelile materiale ale instanţei de recurs care pot deschide calea contestaţiei în anulare sunt greşeli de fapt şi nu eventuale greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare sau de aplicare a dispoziţiilor legale. Or, situaţia invocată de contestatoare nu constituie o greşeală materială în sensul celor mai sus arătate şi, pe cale de consecinţă, nici motiv de contestaţie în anulare

Tags: CONTESTAŢIA ÎN ANULARE

Contestaţia în anulare, termenul de introducere. Drept procesual penal, partea specială, căile extraordinare de atac. Drept procesual penal, contestaţia în anulare, termenul de introducere.

Drept procesual penal

Art. 388 Cod procedură penală

Contestaţia în anulare formulată în temeiul art.386 alin.1 lit.a Cod procedură penală, de partea obligată la despăgubiri civile poate fi introdusă în termen de 10 zile de la începerea executării.

Depunerea de creditoare a cererii la contestatorul-asigurator pentru plata despăgubirilor civile acordate, nu echivalează nici nu declanşarea executării şi cu atât mai puţin cu „începerea executării”.

Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi

pentru cauze cu minori şi de familie

Decizia penală nr. 742 din 3 decembrie 2009

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.468/32/2009, din data de 17.08.2009, asiguratorul S.C. O. V. I. G. S.A. – Sucursala P. N., a formulat contestaţie în anulare cu privire la decizia penală nr.418 din data de 11.06.2009, pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr.7054/279/2007.

În motivarea contestaţiei în anulare, contestatorul-asigurator a criticat decizia penală pronunţată de Curtea de Apel Bacău, pentru următoarele motive:

Decizia este nelegală şi netemeinică motivat de faptul că la judecarea recursului nu a fost citată legal, întrucât toate citaţiile au fost trimise la o alta adresă decât cea unde îşi are înscris sediul social şi unde îşi desfăşoară activitatea de o perioadă îndelungată de ani.

La fila 12 din dosarul nr. 7054/279/2007 – recursul judecat la Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori si familie, a fost citată la o adresă din P. N. str. B., bl. .., ap. ., judeţul N., procedura de citare fiind considerata a fi făcută prin afişarea citaţiilor la aceasta adresă.

Se menţionează faptul că, despre dosarul nr.7054/279/2007 şi, implicit, obligarea la plata despăgubirilor civile a aflat la data de 31.07.2009, respectiv data la care partea civila B. M. N. s-a prezentat la sediul societăţii şi a depus cererea de despăgubire, înregistrată sub nr. 2921/31.07.2009, la care a anexat copii după sentinţa penala nr. 832/13.11.2008, pronunţata de către J. P. N., decizia penala nr. 152/AP/30.04.2009 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia penala şi decizia penala nr. 418/11.06.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penala, cauze minori şi familie.

Întrucât S.C. O. V. I. G. S.A., Sucursala P. N., îşi desfăşoară activitatea, în mod neîntrerupt de foarte mulţi ani la adresa din P. N., P-ta Ştefan cel Mare nr. ., bl. ., jud. Neamţ, (sediul social conform certificat de înregistrare la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Neamţ), se consideră că, prin neîndeplinirea în mod legal a procedurii de citare cu societatea noastră conform prevederilor Codului de procedura penală, a fost în imposibilitate de a ne putea exercita dreptul la apărare în calitatea noastră de asigurător de răspundere civilă.

În dovedirea contestaţiei în anulare s-au anexat, în copii certificate, astfel: certificatul constatator din 22.12.2005 emis de către O.R.C. de pe lângă Tribunalul Neamţ, certificatul constatator din 01.03.2007 emis de către O.R.C. de pe lângă Tribunalul Neamţ, certificatul de înregistrare eliberat la data de 04.04.2008 de către O.R.C. de pe lângă Tribunalul Neamţ, informare de pe site-ul Ministerului Finanţelor, cererea de despăgubire nr…./31.07.2009, sentinţa penală nr. 832/13.11.2008, decizia penala nr. 152/AP/30.04.2009 şi decizia penală nr. 418/11.06.2009.

Referitor la introducerea în termen a contestaţiei în anulare, în concluziile puse s-au arătat următoarele:

Potrivit art.388 alin.1 Cod procedură penală, contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art.386 alin.1 lit.a poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării.

Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile, conform prevederilor art. 446 Cod procedură penală.

În ce priveşte legea civilă, prin art.371/11 Cod procedură civilă se stabileşte că: „Obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.

În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă legea nu prevede altfel.”

De asemenea, potrivit art.387 alin.1 Cod procedură civilă: „în afară de cazurile în care legea prevede altfel, executarea poate începe numai după ce se va comunica debitorului o somaţie…”Astfel că, momentul începerii executării îl reprezintă data comunicării somaţiei către debitor.

În fine, executarea silită nu poate fi efectuată decât prin intermediul unui executor judecătoresc, faţă de prevederile art.373 Cod procedură civilă: „Hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care se află acestea.”

În speţă, partea civilă nu s-a adresat unui executor judecătoresc, ci a ales să formuleze personal cerere de despăgubire către asigurator la data de 31.07.2009, cerere prin care solicită plata debitului pe cale amiabilă.(fila 8).

Astfel că, cererea formulată de partea civilă la data de 31.07.2009 nu poate fi interpretată în nici un caz ca fiind o somaţie în accepţiunea prevăzută de legea civilă.

În drept, contestatoarea şi-a întemeiat contestaţia în anulare pe dispoziţiile art.386 alin.1 lit.a şi următoarele Cod procedură penală.

În concluzie, contestatoarea a solicitat admiterea contestaţiei în anulare pentru motivul invocat, desfiinţarea deciziei penale nr. 418/11.06.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie în dosarul nr. 7054/279/2007 şi, pe cale de consecinţă, rejudecarea recursului întemeiat de societatea noastră pe prevederile art. 385 indice 9 pct. 21 Cod procedură penală.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr.832 din data de 13.11.2008 a Judecătoriei Piatra Neamţ, în baza art. 178 alin.2 Cod penal cu aplicarea art.74 alin.1 lit.a şi c Cod penal şi art.76 alin.1 lit. d Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, a fost condamnat inculpatul I. D. D., la pedeapsa de 3 (trei) luni închisoare.

În baza art.81 Cod penal, s-a suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii pe o durată de 2 ani şi 3 luni, termen de încercare stabilit în condiţiile art.82 Cod penal.

În baza art.359 Cod procedură penală s-a atras atenţie inculpatului asupra prevederilor art.83 Cod penal, a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării.

În baza art.14 Cod procedură penală şi art. 346 alin.1 Cod procedură penală, raportat la art. 998-999 Cod civil, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă B. N., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal pentru minora B. A. M.

A fost obligat inculpatul să plătească părţii civile B. N. suma de 30.000 lei cu titlu de daune morale şi suma de 5.000 lei cu titlu de daune materiale.

A fost obligat inculpatul să plătească minorei B. A. M. suma de 135 lei lunar cu titlu de prestaţie periodică, începând cu data de 05.03.2006 şi până la majoratul acesteia (16.11.2010).

S-au respins celelalte pretenţii civile formulate de partea civilă B. N., ca nefondate.

S-a luat act că plata despăgubirilor civile de către inculpat către partea civilă B. N. şi partea civilă minoră B. A. M. este asigurată de asigurătorul S.C. Asigurare Reasigurare … S.A. – Sucursala P. N.

În baza art.191 alin.1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul să plătească către stat suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

În baza art.193 alin.2 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile B. N. suma de 3.338 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu avocat şi onorariu expertiză.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

La data de 05.03.2006, în jurul orei 21,30, inculpatul conducea autoturismul marca Opel Astra cu numărul de înmatriculare … pe DN15, în interiorul oraşului Roznov, judeţul Neamţ pe direcţia de deplasare Piatra Neamţ – Bacău, iar în zona spitalului din localitate a observat pe acostament un număr de patru persoane care se deplasau pe banda sa de mers, ocupând-o în întregime.

Inculpatul a semnalizat intenţia de depăşire a grupului şi a început executarea manevrei intrând pe contrasens, dar, în momentul în care se afla la o distanţă de 1-2 m de grup, din cadrul acestuia s-a desprins victima B. M. care a fost surprins şi accidentat de autoturismul condus de inculpat, cu partea frontală, fiind basculat pe capotă, lovind parbrizul cu capul în parte superioară, după care a fost proiectat pe cupolă şi răsturnat pe carosabil în spatele autoturismului.

Victima a suferit în urma impactului traumatisme multiple care au condus la decesul său instantaneu, stabilindu-se la necropsie că avea în sânge o îmbibaţie alcoolică de 3,7 gr ‰.

Inculpatul, care nu consumase anterior băuturi alcoolice, deşi a frânat în momentul efectuării depăşirii şi a mărit amplitudinea manevrei de ocolire nu a putu evita acroşarea victimei.

Conform expertizelor tehnice efectuate în cauză viteza de deplasare a autoturismului condus de inculpat la momentul producerii accidentului era de 81 km/h, iar accidentul putea fi evitat dacă viteza ar fi fost de maxim 62 km/h în condiţiile în care limita legală pe sectorul de drum în care s-a produs accidentul era de 50 km/h. De asemenea accidentul putea fi evitat dacă victima s-ar fi asigurat înainte de a se angaja în traversarea părţi carosabile.

Situaţia de fapt a rezultat din coroborarea următoarelor probe: procesul-verbal de cercetare la faţa locului împreună cu planşele fotografice anexă, declaraţiile părţii vătămate; certificatul medico-legal nr. 633/19.06.2007 emis de Serviciul de Medicină Legală Neamţ; declaraţiile martorilor: T. N., D. G., V. A., M. M., P. G. R., B. E. R. şi C. M. N., buletin analiză toxicologică alcoolemie, raportul de expertiză tehnică nr.848/P/2006/15.06.2006, raportul de expertiză criminalistică nr.192/29.09.2006 întocmit de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Iaşi, raportul de expertiză criminalistică nr.154/25.06.2007 întocmit de Institutul Naţional de Expertize Criminalistice Bucureşti şi declaraţiile inculpatului, administrate in cursul urmăririi penale şi declaraţiile inculpatului; martorilor R. I. I., R. S., M. M., M. I., T. N., C. M. N., D. G., V. A. şi P. G.R., administrate în faţa instanţei de judecată.

Instanţa de fond a înlăturat din probatoriu în parte declaraţiile inculpatului din faza de urmărire penală şi din faza de judecată în măsura în care nu se coroborează cu situaţia de fapt reţinută mai sus ca nefiind concludente deoarece toate celelalte probe administrate în cauză dovedesc fără nici un dubiu comiterea faptei în forma reţinută mai sus datorită nerespectării de către acesta a limitei de viteză şi datorită faptului că victima s-a angajat în traversarea părţii carosabile fără a se asigura.

Instanţa de fond a mai reţinut că fapta comisă de inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 2 Cod penal, atât din punct de vedere obiectiv cat si subiectiv.

Astfel, s-a dovedit că, din culpă fără prevedere, inculpatul a accidentat şi ucis pe numitul B. N., datorită nerespectării regulilor privind conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul.

La individualizarea pedepsei la care a fost condamnat inculpatul, instanţa de fond a avut in vedere dispoziţiile art.72 Cod penal, respectiv prevederile cuprinse în partea generală a Codului Penal, limitele de pedeapsă fixate de art.178 alin.2 Cod penal, gradul de pericol social al faptei comise circumstanţiat de comiterea acesteia şi datorită conduitei culpabile a victimei, persoana inculpatului, care are vârsta de 30 ani, nu are antecedente penale, este necăsătorit, nu are copii minori în întreţinere, studii 12 clase, este şofer şi a îndeplinit stagiul militar, precum şi incidenţa în cauza de faţă a împrejurărilor care atenuează răspunderea penală, respectiv circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art.74 lit.a şi c Cod penal, care au fost reţinute în favoarea inculpatului având în vedere atitudinea sa înainte dar şi după producerea accidentului când s-a manifestat în mod corespunzător recunoscând şi regretând fapta petrecută şi neincidenţa împrejurărilor care agravează răspunderea penală. În baza tuturor acestor considerente instanţa de fond a apreciat că scopul pedepsei, prevăzut de art.52 Cod Penal, acela de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni, poate fi realizat în cauză prin aplicarea inculpatului a unei pedepse cu închisoarea orientate sub minimul special prevăzut de lege.

Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul I. D. D., susţinând că instanţa de fond nu a avut în vedere că victima a avut o culpă majoritară în producerea accidentului în sensul că a traversat strada printr-un loc nepermis fără a se asigura şi avea o îmbibaţie alcoolică de 3,7 o/oo.

A solicitat achitarea sa în baza art.10 lit. d Cod procedură penală sau în subsidiar, în baza art.18/1 Cod penal.

Prin decizia penală nr.152/AP din data de 30.04.2009, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.

Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul a reţinut următoarele:

Prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt, încadrarea juridică a infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului şi culpa comună a acestuia, precum şi a victimei în producerea accidentului de circulaţie.

Toate probele administrate în cauză au confirmat faptul că, la data de 05.03.2006, în timp ce inculpatul conducea autoturismul proprietatea sa, a executat manevra de depăşire a unui grup de persoane intrând pe contrasens şi în acest context a accidentat-o pe victima B. M. Conform expertizelor tehnice efectuate în cauză viteza de deplasare a autoturismului condus de inculpat, la momentul producerii accidentului era de 81 km/h, în condiţiile în care limita legală pe acel sector de drum era de 50 km/h. Accidentul ar fi putut fi evitat dacă viteza ar fi fost de maxim 62 km/h. De asemenea, instanţa de fond a reţinut în mod corect că accidentul de circulaţie s-a produs întrucât, inculpatul nu a respectat limita de viteză legală permisă pe acel sector de drum, iar victima s-a angajat în traversarea părţii carosabile fără a se asigura şi având în sânge o îmbibaţie alcoolică de 3,7 gr.o/oo, stabilită cu prilejul efectuării necropsiei.

La individualizarea pedepsei, instanţa a avut în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal, dar şi conduita culpabilă a victimei, aplicându-i inculpatului o pedeapsă sub minimul special prevăzut de textul sancţionator.

Prin urmare, nu se impune achitarea inculpatului nici în baza art. 18/1 Cod penal, întrucât fapta săvârşită de inculpat prezintă un grad ridicat de pericol social.

De asemenea, culpa victimei a fost avută în vedere şi la stabilirea cuantumului daunelor materiale şi morale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul I. D. D.

În motivarea recursului, inculpatul arată că soluţia de condamnare pronunţată de instanţele anterioare este greşită, în considerarea împrejurării că victimei îi revine culpa exclusivă sau cel puţin majoritară la producerea accidentului rutier.

În consecinţă, inculpatul solicită Curţii pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul art.10 lit.d Cod procedură penală, sau art.10 lit.b/1 Cod procedură penală, raportat la art.18/1 Cod penal, în situaţia în care se va reţine şi culpa inculpatului.

Prin decizia penală nr. 418 din data de 11.06.2009, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, în baza art. 385/15 pct.2 lit. d Cod procedură penală, a fost admis recursul declarat de inculpat numai cu privire la latura civilă a cauzei.

A fost casată în totalitate decizia penală recurată şi în parte sentinţa nr.832 din 13.11.2008 a Judecătoriei Piatra Neamţ, s-a reţinut cauza spre rejudecare şi în fond, în baza art.14, 346 Cod procedură penală, raportat la art..998-999 Cod civil, a fost obligat asiguratorul de răspundere civilă S.C. Asigurare Reasigurare O. S.A. – Sucursala Piatra Neamţ, să plătească părţii civile B. M. N. suma de 15.000 lei cu titlu de daune morale şi suma de 5.000 lei cu titlu de daune materiale.

A fost obligat asiguratorul de răspundere civilă S.C. Asigurare Reasigurare O. S.A. – Sucursala Piatra Neamţ, să plătească minorei B. A. M. suma de 68 lei lunar cu titlu de prestaţie periodică, începând cu data de 5.03.2006 şi până la majoratul acesteia, 16.11.2010.

Au fost respinse celelalte pretenţii formulate de partea civilă B. N..

Curtea a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale nr. 832 din 13.11.2008 a Judecătoriei Piatra Neamţ.

Pentru a pronunţa această decizie Curtea a reţinut următoarele:

Analizând ansamblul probelor administrate în cauza de faţă, Curtea constată că în mod judicios instanţa de fond a pronunţat o soluţie de condamnare a inculpatului I. D. D., care a fost menţinută corect de instanţa de prim control judiciar.

Coroborând concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cursul procesului penal, se poate stabili neîndoielnic că şi inculpatului îi revine o culpă pentru producerea accidentului care a determinat decesul victimei B. M., ca urmare nerespectării limitei maxime de viteză pe sectorul de drum unde s-a consumat fapta.

În dezacord cu opinia inculpatului, Curtea, constată că există o legătură de cauzalitate directă dintre viteza cu care circula autoturismul condus de inculpat la momentul producerii accidentului şi impactul cu victima.

Din probe rezultă că inculpatul putea evita accidentul dacă ar fi circulat cu o viteză de cel mult 62 km/h, iar acesta în momentul impactului, rula cu o viteză semnificativ mai mare (81 km/h) pe un tronson de drum unde viteza maximă legală era de 50 km/h.

În atare situaţie, în acord cu opinia instanţelor anterioare, producerea accidentului rutier s-a datorat atât conduitei imprudente a victimei care s-a desprins fără să se asigure din grupul de persoane ce era depăşit de autoturismul condus de inculpat, cât şi conduitei inculpatului care a nesocotit dispoziţiile legale referitoare la viteza maximă admisă în interiorul localităţilor, fapta săvârşită constituind infracţiunea prev. de art. 178 al. 2 Cp.

Hotărârile atacate comportă critici în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a laturii civile a cauzei.

Asiguratorul de parte civilă este chemat în procesul penal, potrivit dispoz. L 136/1995, sa suporte în baza contractului de asigurare obligatorie (RCA) încheiat între acesta şi asigurat, să raspundă pentru prejudiciile cauzate terţilor de către conducătorul autovehiculului asigurat, în situaţia în care se va dovedi culpa celui din urma.

Raţiunea legiuitorului care a impus obligativitatea încheierii asigurării obligatorii de către deţinătorii de autovehicule, este aceea de se preveni posibilitatea de insolvabilitate a persoanei culpabile de producerea unui accident care a cauzat prejudicii terţilor.

Prevederile art.54 alin.2 din Legea nr. 136/1995 (modificat prin OUG nr.61/2005) statuează că în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia.

Având în vedere dispoziţiile legale sus menţionate, în mod greşit instanţa de fond a procedat la obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile cu titlu de daune materiale şi morale către partea civilă B. M. N..

De asemenea incorect s-a dispus obligarea inculpatului la plata unei prestaţii periodice lunare către minora B. A. M.

Având in vedere ca în cauza a participat in calitate de asigurator de răspundere civila S.C. A.R.O., P. N., instanţa de fond, în baza raporturilor contractuale dintre asigurator si proprietarul autovehiculului implicat în accident, trebuia sa dispună doar obligarea asiguratorului la plata despăgubirilor ce reprezintă prejudiciul produs părţii civile prin fapta inculpatului.

Hotărârile instanţelor sunt deficitare şi în cea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate părţii civile B. M. N. cu titlu de daune morale şi a prestaţiei periodice lunare acordate minorei B. A. M.

Având în vedere că atât inculpatul cât şi victima sunt răspunzători în mod egal la producerea accidentării mortale a acesteia din urmă, instanţa de fond în mod injust a acordat părţii civile despăgubiri cu titlu de daune morale la cuantumul solicitat de aceasta. Pentru acelaşi raţionament, Curtea constată că şi cuantumul prestaţiei periodice lunare acordate minorei B. A. M. este excesiv.

În consecinţă, constatând ca prejudiciile cauzate prin fapta inculpatului se încadrează în limitele pentru care răspunde asiguratorul de răspundere civilă, Curtea va dispune obligarea acestuia la plătească părţii civile B. M. N. despăgubiri cu titlu de daune materiale şi morale, precum şi o prestaţie periodică lunară în favoarea minorei B. A. M., toate proporţionale cu procentul de culpă reţinut în sarcina inculpatului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 386 Cod procedură penală, „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;

c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. f) – i^1), cu privire la care existau probe în dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;

e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385/14 alin 1/1 ori art. 385/16 alin. 1.”

Curtea va examina mai întâi, în conformitate cu dispoziţiile art.391 Cod procedură penală, admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, respectiv, introducerea contestaţiei în anulare în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 şi dacă în sprijinul contestaţiei au fost depuse ori se invocă dovezi care sunt la dosar.

În ceea ce priveşte introducerea în termen a contestaţiei în anulare, potrivit art.388 Cod procedură penală, „Contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) – c) şi e) poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părţi, în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere.”

Deciziile susceptibile de a fi atacate cu contestaţie în anulare, fiind definitive, pentru a nu împiedica punerea lor imediată în executare, legea a prevăzut termene de exercitare relativ scurte, termene care se diferenţiază după cazul de contestaţie în anulare invocat şi de titularul său.

Astfel, pentru cazurile prevăzute în art.386 alin.1 lit.a, b, c şi e Cod procedură penală, dacă titularul este o persoană împotriva căreia se face executarea, termenul de exercitare a contestaţiei în anulare este de 10 zile şi acest termen curge, potrivit textului mai sus enunţat, de la începerea executării.

Desigur că nimic nu împiedică titularul să formuleze contestaţia în anulare chiar înainte de începerea executării.

Această dispoziţie se explică prin caracterul ei de atenţionare a acestor persoane că a rămas definitivă hotărârea prin care au condamnaţi sau au fost obligaţi la plata despăgubirilor civile şi a cheltuielilor judiciare.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 388 Cod procedură penală, termenul pentru formularea contestaţiei în nu curge de la data la care s-au întocmit actele de executare, pentru că atunci textul ar fi folosit sintagma „de la punerea în executare”, ci de la data la care a început efectiv executarea.

Pentru contestatoare, persoană împotriva căreia se face executarea pentru recuperarea de partea civilă B. M. N. a despăgubirilor civile la care a fost obligarea de Curtea de Apel Bacău, prin decizia împotriva căreia s-a formulat prezenta contestaţie în anulare, potrivit textului de mai sus, termenul de introducere a contestaţiei în anulare este de 10 zile de la începerea executării.

Potrivit art. 446 Cod procedură penală: „Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.”

Executarea silită ca ultima fază a procesului civil este reglementată de dispoziţiile art. 371/1 şi următoarele Cod procedură civilă.

În cauză, creditoarea nu s-a adresat executorului judecătoresc cu cererea de executare silită pentru recuperarea sumelor acordate cu titlul de despăgubiri civile prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Bacău, astfel că, pentru aspectele mai sus arătate, nu se poate susţine că titlul executoriu a fost pus în executare, cu atât mai puţin, nu se poate susţine că a început executarea, aşa cum cere în mod expres art. 388 Cod procedură penală.

Depunerea de creditoare a cererii la contestatorul-asigurator pentru plata despăgubirilor civile acordate de Curtea de Apel Bacău, nu echivalează nici nu declanşarea executării şi cu atât mai puţin cu „începerea executării”.

Este adevărat că, în conformitate cu prevederile art.371/1 alin.1 Cod procedură civilă, obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau prin alt titlu se aduce la îndeplinire de bună voie, dar acest lucru nu înseamnă că executarea silită a început, aşa cum cere în mod expres art.388 Cod procedură penală.

Executarea ar fost considerată ca începută, în cazul aducerii la îndeplinire a titlului executoriu de debitor de bună voie, doar în momentul în care acesta ar fi făcut, în baza titlului executor, o plată către creditoare.

Ori, în cauză contestatorul-asigurator nu a făcut o asemenea plată.

Dimpotrivă, în momentul în care a luat cunoştinţă de decizia Curţii de Apel Bacău, înainte de începerea executării, a formulat prezenta contestaţie în anulare, astfel că aceasta este formulată în termenul prevăzut de lege.

Contestatoarea a invocat ca temei în drept al contestaţiei în anulare dispoziţiile art.386 alin.1 lit.a Cod procedură penală.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului nr. 7054/279/2007 al Curţii de Apel Bacău, instanţa constată că asiguratorul, prin reprezentat legal, nu a fost prezent la judecarea recursului declarat împotriva deciziei penale nr. 152/AP din data de 30.04.2009, pronunţată de Tribunalul Neamţ.

Pentru termenul de judecată din data de 11.06.2009, când s-a judecat recursul declarat de inculpat, asiguratorul a fost citat la următoarea adresă: municipiul Piatra Neamţ, strada B. bl.., ap., judeţul N..

Din examinarea dovezii de citare rezultă că aceasta s-a făcut de prin afişare pe uşa principală a „locuinţei” destinatarului.

Aşa cum rezultă din certificatele constatatoare din datele de: 22.12.2005, 01.03.2007 şi 04.04.2008, emise de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Neamţ-fl.4-6, şi informarea de pe site-ul Ministerului Finanţelor-fl.7 din prezentul dosar, asiguratorul de răspundere civilă îşi avea sediul, încă din data de 22.12.2005, în municipiul Piatra Neamţ, Piaţa Ştefan cel Mare nr.., judeţul Neamţ, iar nu municipiul Piatra Neamţ, strada Bistriţei bl.., ap.., judeţul Neamţ, unde a fost citat de instanţa de recurs.

Agentul procedural trebuia, în conformitate cu prevederile art. 180 Cod procedură penală, să constate că persoana citată şi-a schimbat adresa şi să se informează pentru aflarea noii adrese, menţionând în procesul-verbal datele obţinute.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.391 alin.2 Cod procedură penală, a fost admisă în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatorul-asigurator, iar în baza art.392 alin.1 Cod procedură penală, a fost admisă şi în fond contestaţia în anulare formulată împotriva susmenţionatei decizii.

A fost desfiinţată decizia penală nr. 418 din data de 11.06.2009, pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. 7054/279/2007 şi se va fixa termen pentru soluţionarea recursului formulat de inculpat împotriva deciziei penale nr. 152/AP din data de 30.04.2009, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. 7054/279/2007 pentru data de 14.01.2010, orele 8,30, termen pentru care vor fi citate părţile.

S-a dispus anularea formelor de executare emise în baza sentinţei penale nr.832 din data de 13.11.2008, pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ, a deciziei penale nr.152/AP din data de 30.04.2009 şi a deciziei penale nr.418 din data de 11.06.2009, pronunţată de Curtea de Apel Bacău.

Tags: CONTESTAŢIA ÎN ANULARE, termenul de introducere

CONTESTAŢIA ÎN ANULARE. MOTIVE ŞI TERMENUL DE FORMULARE.

Decizia civilă nr. 477 din 7 mai 2009

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău sub nr. 121/32/06 martie 2009 contestatorii F.I. şi F.S. au formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei civile 593/18 septembrie 2008 pronunţată în dosarul 1289./103/2007 de Curtea de Apel Bacău în contradictoriu cu SC A.T.P.R. SA.

Cererea a fost legal timbrată cu timbru judiciar – 0,3 lei şi taxă de timbru – 10 lei.

În motivarea cererii, întemeiate pe dispoziţiile art. 317 al. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, s-a susţinut pronunţarea deciziei arătate cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, eroarea constând în judecarea cauzei de către secţia comercială şi de contencios administrativ, în loc de secţia civilă, având în vedere că obiectul acţiunii principale constă în restituirea unor sume de bani decurgând din drepturile patrimoniale, cuvenite în calitate de inventatori, stabilite prin contractul de cesiune nr. 1/23 mai 2001. Astfel, prezenţa în litigiu a unei societăţi comerciale nu este de natură să atragă jurisdicţia comercială, rezervată doar actelor şi faptelor de comerţ obiective, iar prezumţia de comercialitate instituită de art. 4 Cod comercială nu operează faţă de condiţia impusă de textul de lege privind natura civilă a faptei de comerţ. Cum raportul juridic este întemeiat pe dispoziţiile art. 95 din Legea 64/1991 republicată, competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalului ca instanţă civilă, conform dispoziţiilor art. 2 lit. b Cod procedură civilă. Nici aplicarea dispoziţiilor codului fiscal nu atrage jurisdicţia administrativă, având în vedere particularităţile litigiilor în materia contenciosului administrativ.

Pentru susţinerea cererii au fost depuse înscrisuri: decizia civilă 593/2008 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, deciziile civile nr. 2725/03 octombrie 2008, respectiv 3587/28 noiembrie 2008 pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Intimata SC AT.P.R. SA, legal citată, a fost reprezentată în cauză şi, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă, motivul de contestaţie în anulare invocat privind doar încălcarea competenţei generale, materiale şi teritoriale exclusive, la care se referă art. 159 Cod procedură civilă, iar nu împărţirea pe secţii a instanţelor de judecată. De asemenea a fost invocată excepţia tardivităţii contestaţiei, având în vedere data comunicării unei copii a deciziei contestate către F.L. Pe de altă parte s-a susţinut că în faţa instanţei de recurs contestatorii nu au uzat de posibilitatea de a invoca critica în discuţie, în sensul dispoziţiilor art. 317 al. 1 Cod procedură civilă. Referitor la fondul cauzei s-a arătat că litigiul are natură comercială, având în vedere dispoziţiile art. 4 Cod comercial, suma pentru care au fost calculate contribuţiile a căror restituire se solicită fiind achitate ca urmare a dobândirii de către societate a drepturilor asupra unei invenţii utilizate în activitatea sa comercială.

Examinând, în condiţiile art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii contestaţiei în anulare instanţa reţine următoarele:

Prin decizia civilă 593/18.09.2008 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul 1289./103/2007 au fost admise recursurile formulate de recurenţii – pârâţi SC A.T.P.R. SA şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Neamţ, formulate împotriva sentinţei civile 83/COM/ll februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Neamţ, a fost modificată în tot sentinţa recurată în sensul respingerii, ca nefondate, atât a acţiunii, cât şi a cererii de chemare în garanţie.

La data de 22.10.2008, ca urmare a cererii formulate de către F.I., acesteia i s-a comunicat o copie a deciziei civile pronunţate de Curtea de Apel Bacău în dosarul 1289./103/2007.

Faţă de această împrejurare, având în vedere dispoziţiile art. 319 al. 2 Cod procedură civilă, instanţa constată că în cauză nu a fost respectat termenul de 15 zile de la luarea la cunoştinţă de hotărâre de către contestatoarea F.I., prin promovarea contestaţiei în anulare la data de 03 martie 2008 – data poştei.

Drept urmare, excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare formulată de către F.I. fiind fondată, a fost respinsă contestaţia formulată de către aceasta.

În ce priveşte contestaţia formulată de F.S., instanţa apreciază că nu operează mandatul casnic tacit reciproc, reglementat de art. 35 Codul Familiei, având în vedere că acest mandat vizează dreptul de administrare a bunurilor comune, în timp ce obiectul prezentului litigiu derivă din calitatea de inventator a acestuia, având natura unui bun propriu în sensul dispoziţiilor an. 31 lit. d Codul Familiei. În consecinţă excepţia tardivităţii contestaţiei formulate de F.S. nu este fondată, instanţa apreciind că nu se poate considera că acesta a luat cunoştinţă de decizia contestată ca urmare a formulării cererii din data de 22.10.2008 de către soţia sa.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare formulate de F.S. instanţa a apreciat-o ca fiind întemeiată pentru următoarele considerente :

Formularea contestaţiei în anulare obişnuite reglementate de dispoziţiile art. 317 al. 1 Cod procedură civilă, este condiţionată de imposibilitatea invocării motivelor prevăzute de pct. 1, 2 al alin. 1 pe calea apelului sau recursului.

În prezenta cauză instanţa constată că deşi a fost reclamant în cauză, împotriva hotărârii primei instanţe contestatorul F.S. nu a promovat recurs prin care să invoce excepţia de ordine publică privitoare la competenţă, cu atât mai mult cu cât avea cunoştinţă de controversele legate de acest aspect, ca urmare a pronunţării deciziei civile 8/01 februarie 2008, respectiv 26/25 martie 2008 de Curtea de Apel Bacău.

În consecinţă, nu se poate aprecia că în cauză reclamantul F.S. nu a putut invoca pe calea recursului încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 317 al. 1 Cod procedură civilă a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare promovată de contestatorul F.S.

Tags: CONTESTAŢIA ÎN ANULARE