Act administrativ fiscal. Stabilirea răspunderii solidare. Suspendare act. Competenţă. Contencios administrativ-fiscal.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 5546/110/2006 reclamanta M.M.C a formulat contestaţie împotriva deciziei 29/27 august 2008 şi 22/07 iulie 2008 prin care a solicitat anularea deciziilor, exonerarea de la plata în solidar cu S.C. V.C S.R.L a sumei de 866.500 lei şi suspendarea deciziei 29/07 iulie 2008.

În motivarea cererii reclamanta arată că prin decizia 22/07 iulie 2008 a fost obligată, în condiţiile art. 27 lit. b şi 28 din Codul de procedură fiscală, coroborat cu starea de insolvabilitate a debitorului principal, în solidar cu acesta la plata sumei de 866.500 lei. Se susţine că în cauză nu sunt întrunite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii solidare. Arată reclamanta că societatea a fost declarată insolvabilă în 2008 iar bunurile acesteia au fost vândute în luna martie 2007.

În cauză nu s-a depus cauţiunea prevăzută de lege iar prin întâmpinare pârâta invocă nedepunerea cauţiunii iar pe fond arată că starea de insolvabilitate s-a declarat în condiţiile art. 176 Cod procedură fiscală, că bunurile au fost dobândite cu rea-credinţă iar între starea de insolvabilitate şi înstrăinarea bunurilor există o legătură de cauzalitate.

Prin încheierea din 13 octombrie 2008 s-a admis cererea de suspendare motivat de cuantumul sumei şi starea de insolvabilitate a reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs ADMINISTRAŢIA FINANŢELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BACĂU care arată că reclamantei i s-a stabilit prin decizia contestată obligaţii fiscale în cuantum de 866.506 lei, că în cauză nu sunt întrunite condiţiile pentru suspendarea actului administrativ, că nu s-a dovedit existenţa unei îndoieli serioase privind legalitatea actului administrativ contestat.

La termenul din 13 februarie 2009 s-a pus în discuţia părţilor, în condiţiile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, motivul de recurs de ordine publică privind competenţa de soluţionare în fond a cererii de suspendare.

Prin decizia nr. 236/2009 din 13 martie 2009 s-a admis recursul, s-a casat încheierea şi s-a trimis cauza pentru competentă soluţionare în primă instanţă Curţii de Apel Bacău.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Potrivit art. 15 alin. 1 din legea 554/2004 suspendarea executării unui act administrativ unilateral poate fi solicitată, pentru motivele prevăzute de art. 14 şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea în tot sau în parte a actului atacat. în raport de această dispoziţie legale competenţa de soluţionare a cererii de suspendare prin acţiunea principală a unui act administrativ unilateral este cea a instanţei competente să soluţioneze în fond actul administrativ contestat, sens în care trebuie analizată natura actului administrativ contestat şi competenţa instanţei de anulare a acestuia.

Aşa cum rezultă din probele administrate răspunderea reclamantei a fost angajată în procedura prevăzută pentru instituţia răspunderii solidare consacrată prin art. 27 din Codul de procedură fiscală.

Potrivit art. 27 alin. 1, 2 Cod procedură fiscală pentru obligaţiile fiscale ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar persoanele care se încadrează în ipotezele legii prevăzute prin lit. a, b, alin. 1 şi respectiv a – c din alin. 2.

Aceste persoane, dacă sunt îndeplinite condiţiile legii, răspund pentru obligaţiile debitorului declarat insolvabil. Obligaţiile fiscale sunt definite prin art. 22 Cod procedură fiscală şi acestea, în speţă, se referă la obligaţia de a plăti, la termenele legale, impozite, taxe, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului de stat (lit. c) precum şi la obligaţia de a plăti accesoriile acestora (d).

Aşadar, chiar şi în cadrul angajării răspunderii solidare, obligaţia persoanei faţă de care s-a angajat o astfel de răspundere este de a plăti taxe, impozite, contribuţii şi alte sume datorate bugetului de stat şi respectiv a accesoriilor acestora pe care le datora debitorul principal declarat insolvabil.

Stabilind astfel natura juridică a conţinutului obligaţiei unei persoane faţă de care s-a angajat răspunderea solidară, competentă de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ se anulare a actului administrativ fiscal prin care s-a angajat răspunderea solidară se determină potrivit dreptului comun din materia contenciosului administrativ consacrat prin art. 10 din Legea 554/2004, aplicabil conform art. 218 alin. 2 Cod procedură fiscală.

Astfel, potrivit alin. 1 din acest articol litigiile privind impozitele, taxele, contribuţiile, datorii neachitate precum şi accesoriile acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond tribunale iar peste 500.000 lei se soluţionează în fond de către curţile de apel.

Reţinând că în cauză valoarea obligaţiilor fiscale la care a fost obligată reclamanta este peste 500.000 lei, respectiv 866.500 lei competenţa de soluţionare a litigiilor aparţin curţii de apel ca instanţă de fond.

Este adevărat că în Ordinul 519/2005 al Ministerului Economiei şi Finanţelor de aprobare a Instrucţiunilor pentru aplicarea art. IX din Codul de procedură fiscală la pct. 5.2 este menţionată, la categoria alte acte administrative, decizia privind stabilirea răspunderii reglementate de art. 28 din Codul de procedură fiscală. Acest Ordin reglementează doar aspectele privind competenţa de soluţionare a contestaţiilor de către organele fiscale, însă dispoziţiile acestuia sunt fără efecte cu privire la competenţa de soluţionare a acţiunilor formulate potrivit Legii 554/2004, în această din urmă situaţie fiind aplicabile exclusiv dispoziţiile legii în acord cu principiul constituţional al legalităţii competenţei şi procedurii de judecată, consacrat prin art. 126 (2) din Constituţia României.

Tags: act administrativ fiscal

ACT ADMINISTRATIV FISCAL. IMPOZIT PE VENITURILE DIN TRANSFERUL DREPTULUI DE PROPRIETATE. PARTAJ.

Decizia civilă nr. 480 din 8 mai 2009

Prin cererea înregistrată sub nr. 2358/103/2008 pe rolul Tribunalului Neamţ reclamanta C.M., în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Neamţ a solicitat admiterea contestaţiei şi anularea deciziei 37/23 ianuarie 2008 emisă de pârâtă şi a deciziei de impunere 76616/30 octombrie 2007 emisă de Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Piatra Neamţ.

În motivarea cererii reclamanta arată că este proprietara suprafeţei de 360 m.p. în baza contractului de vânzare – cumpărare 60/30 ianuarie 1997, iar prin sentinţa civilă 4415/29 noiembrie 2006 i-a fost atribuită această suprafaţă ca urmare a partajului judiciar realizat cu fostul său soţ. Susţine reclamanta că prin acest partaj, nu s-a realizat un transfer de proprietate şi astfel nu îi sunt incidente dispoziţiile art. 77 din Codul fiscal, privind impozitul pe transferurile de proprietate.

Prin întâmpinare pârâta arată că urmarea ieşirii din indiviziune i-a fost atribuită suprafaţa de 360 m.p. pentru care organul fiscal i-a stabilit un impozit pentru venituri realizate prin transferuri de proprietate în cuantum de 2.628 m.p. conform art. 771 Cod fiscal.

Se susţine că reclamantei îi sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 1512 din Normele metodologice şi concluzionează că actul de partaj este supus impozitării şi în mod legal i s-a stabilit în sarcina sa obligaţia fiscală contestată.

Prin sentinţa civilă 129/CF/17 noiembrie 2008 instanţa de fond a admis acţiunea şi a anulat decizia de impunere 76616/2007 şi decizia 37/23 ianuarie 2008 prin care s-a respins contestaţia reclamantei.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că decizia de impunere a fost emisă în baza art. 771 din Codul fiscal ca urmare a transferului proprietăţii imobiliare or, prin ieşirea din indiviziune nu a operat un transfer de proprietate nici în şi nici din patrimoniul reclamantei, hotărârea de expedient prin care s-a luat act de învoiala părţilor având caracter declarativ, transferul de proprietate realizându-se când cei doi coindivizari au devenit proprietari.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta care arată că, potrivit art. 771 Cod fiscal, la transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia prin acte juridice între vii se datorează impozit, iar în aplicarea acestui text de lege prin art. 1522 din Normele Metodologice se prevede că actul de partaj voluntar sau judiciar şi actul de schimb sunt supuse impozitării, data dobândirii imobilelor fiind data la care fiecare coproprietar a dobândit proprietatea. Se concluzionează de către recurentă că actul de partaj judiciar este supus impozitării chiar dacă nu reprezintă un transfer de proprietate. Se afirmă de asemenea că motivarea hotărârii recurente este irelevantă faţă de dispoziţiile exprese ale normelor legale şi că, în jurisprudenţă, partajul este diferit ca operaţiunea prin care proprietarii, în scopul de a-şi individualiza drepturile, înlocuiesc părţile indivize prin părţi distincte compuse din bunuri determinate.

Prin decizia 480/08.05.2009 curtea de apel a respins recursul ca nefondat reţinând următoarele:

În fapt intimata a dobândit în timpul căsătoriei cota de 1/2 din suprafaţa de 720 m.p. teren situat în municipiul Piatra Neamţ, str. V. C. nr. …. Prin sentinţa civilă 4415/29 noiembrie 2006 s-a dispus încetarea stării de devălmăşie dintre intimată şi fostul soţ, cota de 1/2 revenindu-i acesteia.

Cealaltă cotă de 1/2 din aceiaşi suprafaţă fiind proprietatea numitei C.A. (fila 8 dosar fond).

Prin sentinţa civilă 2679/21 iunie 2007 s-a sistat starea de indiviziune dintre cele două proprietare cu cotele ideale de 1/2, intimatei fiindu-i atribuit lotul în suprafaţă de 360 m.p. pentru care i-a fost calculat impozitul prin decizia de impunere contestată (fila 8).

Cap. 81 din Codul fiscal (art. 771 – 773), în formă în vigoare la data pronunţării sentinţei de partaj, consacră reguli privind impozitarea veniturilor obţinute din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal.

Prin transfer, potrivit art. 7 pct. 32 din Codul fiscal, se înţelege orice vânzare, cesiune sau înstrăinare a dreptului de proprietate, precum şi schimbul unui drept de proprietate cu servicii ori cu un alt drept de proprietate.

Art. 771 din Codul fiscal defineşte venitul din transferul proprietăţilor imobiliare iar prin alin. 1 reglementează obligaţia de plată a impozitelor la transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia prin acte juridice între vii.

Cu titlu de excepţie de la regula prevăzut de alin. l, în alin. 3 al aceluiaşi articol este consacrată obligaţia de plată a impozitului pentru transmiterea proprietăţii cu titlu de moştenitor.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 771 Cod fiscal, ţinând seama şi de definirea termenilor realizată prin art. 7 pct. 32 din acelaşi act normativ, rezultă că pentru ieşirea din indiviziune a coproprietarilor care au dobândit dreptul de proprietate într-o altă modalitate decât cu titlu de moştenire, dispoziţiile art. 771 Cod fiscal nu sunt incidente la data ieşirii din indiviziune când se individualizează bunul asupra căruia fostul coproprietar avea doar o cotă ideală ci, eventual, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale, la data când a avut loc transferul de proprietate în patrimoniul coproprietarilor.

Este adevărat că aplicarea dispoziţiilor art. 771 Cod fiscal a fost detaliată prin Norme metodologice care însă trebuie interpretate în concordanţă cu dispoziţiile Codului fiscal, act normativ cu forţă juridică superioară..

Astfel prin pct. 1512 din Norme este definit transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, definiţia realizată prin Norme referindu-se, ca şi legea, la înstrăinarea prin acte juridice între vii a dreptului de proprietate, însă prin ieşirea din indiviziune nu se realizează o înstrăinare a dreptului de proprietate ci doar o individualizare a bunului în materialitatea sa, care corespunde cotei ideale a coproprietarului.

Este adevărat că prin H.G. 1861/2006 au fost completate Normele metodologice referitor la definirea unor termene şi la stabilirea valorii masei de partaj.

Astfel, potrivit art. 1512 pct. i s-a prevăzut că actul de partaj – voluntar sau judiciar este supus impozitării, însă această dispoziţie invocată de recurentă nu constituie o reglementare primară ci a normă emisă în vederea executării legii şi astfel trebuie interpretată în concordanţă cu dispoziţiile Codului fiscal.

Cum prin alin. 3 al art. 771 din Codul fiscal stabileşte obligaţia de plată a impozitului şi pentru situaţia transmiterii dreptului de proprietate cu titlu de moştenire, iar împărţirea succesiunii se realizează, de regulă, pe calea partajului voluntar sau judiciar (art. 728 Cod civil) dispoziţiile art. 1512 pct. i şi 1515 din Normele metodologice trebuie interpretate în sensul că acestea se referă doar la partajul prin care se împarte succesiunea.

În lipsa unor dispoziţii exprese consacrate prin lege privind impozitarea bunurilor individualizate pe calea partajului şi cu privire la care dreptului de proprietate s-a transmis într-un alt mod decât moştenirea, interpretarea dată de pârâtă dispoziţiilor art. 1512 şi 1515 din Normele metodologice este contrară legii, actul de partaj judiciar, în altă situaţie decât în aceea prevăzută de art. 771 alin. 3 Cod fiscal, nefiind supus impozitării.

Tags: act administrativ fiscal

Contestatie act administrativ fiscal

Dosar nr. 828/89/2009
TRIBUNALUL VASLUI
SECŢIA CIVILĂ
SENTINŢA CIVILĂ Nr. 285/C.A.
Şedinţa publică de la 30 Noiembrie 2009
Instanţa constituită din:
PREŞEDINTE IOLANDA-MIHAELA PASCARU
Grefier ELENA GHEORGHIES

Pe rol pronunţarea cauzei Contencios administrativ şi fiscal privind pe contestator SC C T SRL , cu sediul în … şi pe intimat PRIMĂRIA MUN. VASLUI PRIN PRIMAR, având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică la pronunţare lipsesc părţile.

Procedura legal îndeplinită.

Mersul dezbaterilor şi concluziile părţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de 23.11.2009, care face parte integrantă din prezenta sentinţă şi când pentru a se depune concluzii scrise s-a amânat pronunţarea pentru astăzi, 30.11.2009, dându-se soluţia de faţă;

INSTANŢA,

Asupra cauzei de faţă,

Prin cererea introductivă reclamanta SC. C T SRL. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr.57/12.02.2009 emisă de Primăria Mun.Vaslui solicitând anularea acestui act administrativ şi pe cale de consecinţă anularea deciziei de impunere 84407/7.12.2008 şi a raportului de inspecţie fiscală nr.84406/7.12.2008.Cu cheltuieli de judecată.

In motivare s-a arătat că au fost emise raportul de inspecţie fiscală , decizia de impunere prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei diferenţa suplimentară cu titlu de impozit pe clădiri şi accesorii pentru 2007, 2008 în valoare de 4625 lei, sumă considerată de reclamantă ca nedatorată.

Reclamanta a încheiat cu SC. Mobifon SA. (în prezent Vodafone România SA.) un contract de închiriere pentru un imobil din Vaslui, ce intra în vigoare începând cu 01.11.2005; în noiembrie 2005 locatarul trebuia să facă amenajări necesare activităţii sale.

La 20.12.2005 reclamanta a solicitat întocmirea unei expertize de evaluare a imobilului în vederea stabilirii bazei de impozitare şi a impozitului datorat către Primărie.

In actele contestate s-a stabilit o diferenţă de impozit de câte 1710 lei pentru anii 2007, 2008 ,calculat la modernizările pe care locatarul le-a făcut la imobil.

In realitate aceste modernizări au fost avute în vedere la întocmirea raportului de evaluare care a luat ca dată de referire data de 20.12.2005.

Reclamanta consideră că este pusă să plătească de 2 ori impozit pentru acelaşi lucru.

Modernizările la care s-au calculat obligaţiile fiscale suplimentare au fost efectuate de la 01.11.2005, împrejurarea că s-a eliberat autorizaţia pentru modernizări la 14.12.2005, nu conduce la concluzia că aceste modernizări nu au fost avute în vedere de expert.

S-a învederat conţinutul art. 253 alin.5 Cod fiscal.

Chiar dacă modernizările nu ar fi cuprinse în raportul de evaluare , actele administrate ar fi nelegale pentru că din acte rezultă că existau îmbunătăţiri la imobil la data închirierii.

Din art. 5 alin. final din contractul de închiriere rezultă că toate dotările efectuate la imobil sunt proprietatea locatarului şi numai în cazul în care părţile vor opta, dotările vor putea fi cumpărate la încetarea contractului.

Organul fiscal a calculat impozit la valoarea de 95000 lei din autorizaţia de construire, deci la o valoare estimată nu reală.

Acest lucru contravine dispoziţiilor art. 253 alin. 3 ind. 1 Cod fiscal şi HG.1861/2006.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.

In motivare s-a arătat în conformitate cu art.253 alin.3 ind. 1 care prevăd în cazul îmbunătăţirilor că locatarul are obligaţia să comunice locatorului valoarea lucrărilor executate pentru depunerea unor noi declaraţii fiscale, în termen de 30 zile de la terminarea lucrărilor.

In vederea stabilirii obligaţiilor fiscale datorate bugetului, pârâta a solicitat contestatoarei furnizarea unor documente care să ateste valoarea modernizărilor aduse spaţiului, documente ce nu au fost depuse, astfel că obligaţiile fiscale au fost calculate la suma de 95.000 lei din autorizaţia de construire, în baza art. 67 din O.G.92/2003 şi pct. 65.1, 65.2 din H.G.1050/2004.

Imbunătăţirile nu au fost avute în vedere la întocmirea raportului de evaluare din 20.12.2005 întrucât SC. Mobifon SA. a solicitat şi a obţinut autorizaţia de construire la 14.12.2005.

In anexa 2 la raportul de evaluare expertul evaluator a precizat că în anul 2002 a fost data ultimei dotări.

In drept s-au invocat prevederile Legii 571/2003.

In cauză s-au încuviinţat şi administrat probele cu înscrisuri şi expertiza contabilă.

Din actele şi lucrările dosarului instanţa reţine:

Prin raportul de inspecţie fiscală 844076/17.12.2008 ( f. 46) şi decizia de impunere 84407/17.12.2008 ( f. 54) emise de Primăria Mun.Vaslui – Serviciul Financiar, s-a stabilit că reclamanta SC. C T SRL. datorează suma de 4625 lei formată din diferenţa de impozit pe clădiri în sumă de 3420 lei , aferent anilor 2007 şi 2008 şi accesorii la această sumă, în valoare de 1205.

Din raportul de inspecţie fiscală rezultă că impozitul a fost calculat la suma de 95.000 lei cuprinsă în autorizaţia de construire nr.356/14.12.2005 eliberată în favoarea locatarului SC. Mobifon SA, autorizaţie eliberată pentru reamenajarea spaţului şi racordarea la energie electrică.

Impozitul s-a calculat la această sumă din autorizaţie pentru că nu s-a răspuns solicitării Primăriei de a se furniza documente care să ateste valoarea modernizărilor aduse imobilului din Vaslui, str. Ştefan cel Mare , bl. 74 .

Prin dispoziţia 57/12.02.2009 s-a respins contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere emise în urma inspecţiei fiscale.

Din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, inclusiv răspunsul la obiecţiuni rezultă că la 20.12.2005 reclamanta a efectuat o expertiză tehnică pentru evaluarea imobilului din Vaslui ,str. Ştefan cel Mare nr. 74 sens în care a stabilit baza de impunere de 105.654 lei , valoare care a fost înregistrată în contabilitate.

Din art. 253 alin. 1 şi 5 din Lg.571/2003 rezultă că impozitul pe clădiri se calculează asupra valorii de inventar a clădirii, înregistrată în contabilitatea proprietarului persoană juridică.

In răspunsul la obiecţiuni ( f. 95) expertul contabil a arătat că raportul de evaluare care a stabilit valoarea de impunere a imobilului a avut în vedere şi îmbunătăţirile efectuate până la acea dată, inclusiv îmbunătăţirile efectuate de locatarul SC. Vodafone în baza autorizaţiei de construire nr. 356/14.12.2005.

Această concluzie a expertului este confirmată de actele dosarului.

Comparând îmbunătăţirile efectuate în baza autorizaţiei de construire 356/14.12.2005, respectiv de reamenajare spaţiu, racordare la energia electrică, consemnările la recepţia lucrărilor în postcalculul din 2009 ( f.88) cu cele avute în vedere de expertul imobiliar Filip Gabriel în raportul de evaluare care a stabilit valoarea cuprinsă în contabilitate ( f.21-33) rezultă că acestea concordă.

Susţinerea pârâtei că îmbunătăţirile efectuate în baza autorizaţiei de construire nu au fost avute în vedere la întocmirea raportului de evaluare pentru că în anexa 1 a acestuia se menţionează că lucrările de întreţinere s-au făcut în 2002 este infirmată de comparaţia realizată anterior şi de concluziile raportului de expertiză.

In consecinţă în mod corect expertul contabil a stabilit că valoarea de impunere a imobilului pentru calcularea impozitului pentru 2007 şi 2008 este cea stabilită în raportul de evaluare.

Alin.3 ind.1 al art. 253 Cod fiscal , introdus începând cu 1.01.2007, prevede că în cazul lucrărilor de modernizare realizate de locatar, acesta are obligaţia de a comunica valoarea lucrărilor executate pentru depunerea unei noi declaraţii fiscale în termen de 30 de zile de la data terminării lucrărilor.

Acest alineat se aplică modernizărilor efectuate după intrarea în vigoare a textului legal, respectiv după 1.01.2007, si necuprinse in valoarea de inventar nu şi îmbunătăţirilor efectuate anterior, pentru a nu se încălca principiul neretroactivităţii legii.

In consecinţă îmbunătăţirilor efectuate de locatar pana la data deschiderii magazinului – 27.12.2005 ( f. 57 ) si cuprinse in evaluarea inscrisa in contabilitate nu li se aplică dispoziţiile legale intrate în vigoare ulterior.

Motivul de nulitate invocat de reclamantă, în sensul că dotarile efectuate de locatar sunt proprietatea acestuia din urmă, invocându-se prevederile art. 5 din contractul de închiriere ( f. 37 ) , nu sunt relevante pentru că acel contract produce efecte numai între părţile contractante cu privire la o eventuală însuşire de către proprietar a acestor îmbunătăţiri.

Acest contract nu este relevant în ce priveşte baza de impunere care este stabilită clar în art.253 din Lg.571/2003, ca fiind valoarea de inventar înregistrată în contabilitate.

In consecinţă în mod nelegal pârâta a stabilit un impozit suplimentar şi accesoriu în sumă totală de 4625 lei pentru anii 2007 şi 2008 , cu încălcarea art. 253 alin. 1 şi 5 Cod fiscal, ceea ce determină în temeiul art.218 din Cod pr. fiscală admiterea acţiunii şi anularea dispoziţiei 57/12.02.2009, a deciziei de impunere 84407/17.12.2008 şi a raportului de inspecţie fiscală încheiat sub nr. 84406/17.12.2008.

In temeiul art. 274 Cod proc. civilă pârâta va fi obligată la cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Admite acţiunea formulată de reclamanta S.C. C T S.R.L. , cu sediul în … în contradictoriu cu Primăria Vaslui.

Anulează dispoziţia 57/12.02.2009, raportul de inspecţie fiscală încheiat la 17.12.2008 sub nr. 84406, decizia de impunere nr. 84407/17.12.2008 emise de Primăria Vaslui pentru suma de 4625 lei reprezentând 3420 lei impozit pe clădiri pentru anii 2007 şi 2008 şi accesorii la aceste sume, de 1205 lei.

Obligă pârâta să achite reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 1042,3 lei.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică azi, 30 noiembrie 2009.

Tags: act administrativ fiscal, contestaţie, H.G. 1050/2004, Legea nr. 571/2003, O.G. 92/2003