Drepturi salariale. Sarcina probei. Administrarea probelor.

Legea nr. 53/2003-Codul Muncii: art.163, 287, 288

Codul de procedură civilă: art.129 alin.(1), art.723

Potrivit art.287 Codul Muncii „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.

Este de asemenea de menţionat, că potrivit art. 129 alin.(1) cod procedură civilă părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi obligaţia de a îndeplinii actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, şă-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin( 1) cod procedură civilă, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările

Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 329/01 martie 2010.

Prin acţiunea în conflict de drepturi înregistrată la Tribunalul Sibiu sub dosar nr. 2300/85/2009, reclamantul L.I. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. „F” S.A Mediaş, solicitând obligarea acesteia la: plata drepturilor salariale aferente lunilor martie, aprilie şi mai 2009, includerea în salariu a sporului de vechime, precum şi orele suplimentare efectuate în perioada de preaviz; plata primei de Paşti 2009; compensarea în bani a tichetelor de masă cuvenite pentru perioada ianuarie-mai 2009; compensarea în bani a zilelor de concediu neefectuate pe anul 2009 şi a 3 zile rămase din anul 2008; plata salariului compensator conform art. 59 alin.(1) din CCM; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii sale reclamantul arată că a fost angajatul pârâtei până la data de 01.06.2009 când i-a încetat contractul de muncă în baza art.65 alin.(1) Codul muncii şi că pârâta nu i-a plătit drepturile solicitate.

În drept se invocă: art.40 alin.(2) lit.c Codul Muncii, art.57 alin.(2) şi (3) din CCM şi Legea nr. 554/2004.

Pârâta nu a depus întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 919/26.10.2009 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. 2300/85/2009 s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul L.I în contradictoriu cu pârâta S.C. „F.” S.A Mediaş şi în consecinţă:

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului următoarele drepturi: drepturile salariale restante pe lunile martie, aprilie şi mai 2009, precum şi sporul de vechime aferent salariului pe luna mai 2009; prima de Paşti aferentă anului 2009 în sumă de 100 lei net; compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în anii 2008 şi 2009; un salariu compensator prev. de art. 59 alin.(1) din Actul Adiţional la C.C.M. la nivel de unitate.

S-au respins celelalte cereri.

Pentru a hotărî, astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, cu referire la probele dosarului şi dispoziţiile legale incidente că reclamantul a desfăşurat activitatea prevăzută în contractul său de muncă, iar pârâta nu i-a plătit drepturile salariale aferente.

În ce priveşte tichetele de masă s-a reţinut că cererea este neîntemeiată, deoarece acordarea acestora nu a fost prevăzută în contractul colectiv de muncă, pârâta nu şi-a asumat obligaţia acordării unor astfel de drepturi, iar Legea specială nr. 142/1998 prevede că acordarea lor este o facultate.

În ce priveşte plata orelor suplimentare s-a reţinut că art. 57 alin.3 din CCM prevede dreptul salariaţilor să absenteze 4 ore /zi în perioada de preaviz pentru a-şi căuta un loc de muncă, dar faptul că nu au beneficiat de acest drept nu justifică plata suplimentară a acestor ore.

Împotriva acestei sentinţe a declarat, recurs, în termenul legal prev. de art. 79 din Legea nr.168/1999, pârâta S.C. „F.” S.A Mediaş, solicitând admiterea acestuia, rejudecarea pe fond a cauzei în sensul admiterii în parte a acţiunii formulate şi anume în ceea ce priveşte drepturile salariale restante pe lunile anterioare desfacerii contractului individual de muncă, excluzând obligarea de la plata sporurilor şi primelor. În subsidiar se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, întrucât nu s-au respectat dispoziţiile procedurale privind administrarea probelor. Cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta critică sentinţa atacată ca fiind nelegală şi netemeinică sub următoarele aspecte: 1) prin acţiunea formulată s-au solicita drepturi salariale pretins neachitate, după încetarea CIM din data de 01.06.2009, deşi procedura de citare nu s-a îndeplinit corect instanţa a trecut la soluţionarea cauzei fără ca la dosarul cauzei să existe dovezi privind cuantumul drepturilor salariale; 2) fiind un litigiu de muncă sarcina probei aparţine pârâtei, aşa încât societatea trebuia să facă dovada sumelor pretinse, ori instanţa de fond s-a limitat la documentele depuse de reclamant; 3) reclamantul a pretins plata contravalorii zilelor de concediu neefectuate din anul 2009, fără să menţioneze numărul acestora şi fără să depună nici o dovadă în acest sens; 4) în dovedirea cuantumului drepturilor salariale instanţa a avut în vedere doar afirmaţia reclamantului că nu i-au fost achitate drepturile pentru lunile martie, aprilie şi iunie 2009; 5) societatea a fost obligată la plata unor sporuri şi prime fără să se analizeze situaţia financiară a societăţii şi condiţiile în care trebuiau acordate aceste sporuri.

În drept se invocă: art.80-82 din Legea nr. 168/1999, art. 304 punct 9 Cod procedură civilă; art.274 Cod procedură civilă; Codul Muncii, Contractul colectiv de muncă.

Intimatul nu a depus întâmpinare în această fază procesuală.

CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform cerinţelor art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, în limitele statuate de art. 306 alin.(2) cod procedură civilă, a reţinut următoarele:

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 163 alin.(1) Codul Muncii, „plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit”.

Sarcina probei în acest sens revine angajatorului potrivit art. 287 Codul Muncii, care cuprinde o reglementare expresă în acest sens.

Potrivit acestui articol „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.

Acest articol de lege instituie, astfel, o excepţie de la regula care prevede că sarcina probei revine reclamantului (art.1169 Cod Civil ) potrivit adagiului probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat.

Este de asemenea de menţionat, că potrivit art. 129 alin.(1) cod procedură civilă părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi obligaţia de a îndeplinii actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin( 1) cod procedură civilă, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

Aflându-ne în cadrul unui conflict de drepturi, administrarea probelor potrivit art. 288 Codul Muncii se face cu respectarea regimului de urgenţă, legiuitor permiţând instanţei să decadă din beneficiul probei admise partea care întârzie în mod nejustificat administrarea acesteia.

Ca atare, în speţă, atâta vreme cât intimatul reclamant a probat cu înscrisurile depuse la dosar (copie carnet de muncă, contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii, decizia de încetarea a contractului individual de muncă în temeiul art.65 alin.(1) Codul Muncii, notă de lichidare, cerere înregistrată la societate sub nr. 448/2009 de plată a drepturilor salariale pretinse) faptul că a prestat activitate în baza contractului individual de muncă în beneficiul societăţii recurente până la data de 01.06.2009, aceasta avea obligaţia de plata a salariului aferent conform art. 154 şi 161 Codul Muncii.

Contrar susţinerilor recurentei, procedura de citare a sa în faţa instanţei de fond a fost îndeplinită cu respectarea cerinţelor art.90- 92 Cod procedură civilă la toate termenele de judecată, inclusiv dezbaterea cauzei în fond, aspect pe deplin confirmat de dovezile de îndeplinire a procedurii aflate la dosarului cauzei care poartă semnătura funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei conform menţiunilor din conţinutul actului.

Or, în contextul în care recurenta pârâtă, deşi legal citată la termenele de judecată nu a înţeles să-şi formuleze apărarea şi să depună acte doveditoare în acest sens, în mod corect prima instanţă a analizat şi dat eficienţă probatoriului administrat în cauză de reclamant şi a admis pretenţiile sale, obligând recurenta pârâta la plata drepturilor salariale cuvenite acestuia pentru activitatea prestată în lunile martie-mai 2009-deci anterioare datei de 01.06.3009-data încetării raportului juridic de muncă.

Recurenta nu justifică în vreun fel că ar fi fost împiedicată în formularea apărării şi în exerciţiul dreptului său de a-şi propune probe în apărare – mai mult nici în recurs nu a înţeles să se prevaleze de alte înscrisuri decât cele aflate la dosarul instanţei de fond – aşa încât nu-şi poate invoca propria culpă în nerespectarea dispoziţiei procedurale privind administrarea probelor pentru a pretinde casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Potrivit principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca in susţinerea intereselor sale propria sa culpa), iar casarea cu trimitere spre rejudecare este prevăzută expres de legiuitor (art. 312 alin.(5) cod procedură civilă) doar în două situaţii – când s-a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi când judecata s-a făcut în lipsa părţi care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi dezbaterea fondului-situaţii care nu se regăsesc în speţă.

Sub un alt aspect, faptul că nu este menţionat cuantumul valoric al acestor drepturi salariale nu constituie un impediment în executarea sentinţei deoarece acesta se poate determina pe baza actelor contabile care se află în păstrarea recurentei; art. 163 alin(2) codul muncii, instituind chiar o obligaţie legală în sarcina acesteia de păstrare şi arhivare a statelor de plată şi a celorlalte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit, în aceleaşi condiţii şi termene ca şi în cazul actelor contabile.

În fine, situaţia financiară a societăţii nu are relevanţă în recunoaşterea drepturilor salariale cuvenite salariatului aşa cum au fost negociate în contractul încheiat între părţi, respectiv Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate (art.59 alin.1), care constituie legea părţilor potrivit art.7 din Legea nr. 130/1996, obligând părţile la executarea întocmai a obligaţiilor asumate. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.40 alin.(2) Codul Muncii care obligă angajatorul să acorde salariatului toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractul individual de muncă.

În speţă, cu referire strict la sporuri, prima de Paşti şi compensaţia la desfacerea contractului individual de muncă – contestate prin recursul de faţă de pârâtă- este de menţionat că acestea îşi au o deplină reglementare legală în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate (art. 33, 34, 57 şi 59) şi ca atare au fost corect acordate de prima instanţă.

Faţă de cele ce preced, Curtea constatând că soluţia primei instanţe reflectă o interpretare şi aplicare corectă a legislaţiei în materia drepturilor salariale la starea de fapt confirmată de probele dosarului; în temeiul art. 312 alin.(1) Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul cu care a fost investită de către pârâtă, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa primei instanţe.

Tags: drepturi salariale, Legea nr. 130/1996, Legea nr. 142/1998, Legea nr. 168/1999, Legea nr. 554/2004, probe

Conflict de drepturi – tichete de masa

Tribunalul Tulcea
Dosar nr. 2747/88/2008
SENTINTA CIVILA NR. 6
Sedinta publica din data de 7 ianuarie 2009

Prin cererea adresata acestei instante si înregistrata sub nr.2747/88/2008, reclamantii …, au chemat în judecata Spitalul Tichilesti pentru ca prin hotarârea ce se va pronunta sa fie obligat pârâtul sa le plateasca c/val. tichetelor de masa potrivit Legii nr.142/1998 privind acordarea tichetelor de masa, începând cu anul 2006 si pâna la data pronuntarii hotarârii, sume ce urmeaza a fi actualizate cu indicele de inflatie la data platii efective.

În motivare, s-a aratat ca, potrivit art.1 din Legea nr.142/09.07.1998, salariatii din cadrul societatilor comerciale, regiilor autonome si din sectorul bugetar, precum si din cadrul unitatilor cooperatiste si a celorlalte persoane juridice si fizice care încadreaza personal prin încheierea unui contract individual de munca denumite angajatori, pot primi o alocatie individuala de hrana, acordata sub forma tichetelor de masa suportata integral pe costuri de angajator, iar tichetele de masa se acorda în limita prevederilor bugetului de stat sau, dupa caz ale bugetelor locale, pentru unitatile din sectorul bugetar si în limita bugetelor de venituri si cheltuieli aprobate conform legii pentru celelalte categorii de angajatori.

S-a mentionat ca, în baza art.41 alin.2 din Constitutia României, salariatii au dreptul la protectia sociala a muncii, iar masurile de protectie privesc securitatea si igiena muncii, regimul de lucru al femeilor si tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repausul saptamânal, concediul de odihna platit, prestarea muncii în conditii grele, precum si alte situatii specifice.

Precizeaza reclamantii ca, faptul ca legea nr.142/1998 prevede posibilitatea acordarii tichetelor de masa fara sa stabileasca obligativitatea acordarii acestora în sarcina angajatorului, nu înseamna în mod automat ca nu au dreptul la asemenea tichete deoarece la acordarea a cestora se tine seama de caracterul si natura lor si anume ca masuri de protectie ale salariatilor pentru asigurarea securitatii muncii si a unor conditii optime la locul de munca,având drept scop asigurarea hranei zilnice si compensarea unor cheltuieli suplimentare si nicidecum de caracterul facultativ al acestora.

Mentioneaza reclamantii ca, prevederea acordarii tichetelor în functie de alocarea sau nu a unor sume de bani în buget în acest scop este disproportionala întrucât, este pur si simplu lasata la aprecierea angajatorului care, fie niciodata nu va aloca sumele respective în favoarea salariatilor, fie va aloca dupa preferinte, sume, numai anumitor domenii din sectorul bugetar., creându-se astfel o situatie discriminatorie între salariatii din diferite domenii din cadrul sectorului bugetar ceea ce este inadmisibil.

În drept, si-au întemeiat cererea pe dispozitiile art.38 si 39 din Legea nr.53/2003 si prevederilor art.1 alin.(1) si (2) din Legea nr.142/1998, iar în dovedire au depus copie dupa urmatoarele înscrisuri: art.15 alin.1 si 2, art.16, art.41 alin.1,2,3,4,5, art.53 alin.1 din Constitutia României, republicata, art.38, 39 alin.1 si 2 din Legea nr.53/2003 – Codul muncii, art.29 alin.1,2,3,4,5,6 din Legea nr.47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, art.1 alin.1 si 2 Legea nr.142/1998 privind acordarea tichetelor de masa, art.5 din Legea nr.53/2003 – Codul muncii, art.14 din Conventia Europeana pentru apararea drepturilor omului, sentinta civila nr…. din 28.03.2007 pronuntata de Tribunalul Harghita, sentinta civila nr…. din 24.03.2008 pronuntata de Tribunalul Gorj, extras din decizia civila nr…./R/2007 pronuntata de Curtea de Apel Târgu Mures.

În aparare, pârâtul a depus la dosarul cauzei: precizari, tabelul cu personalul angajat si perioadele lucrate, C.C.M. la nivel de ramura sanitara pe perioada 2008 – 2010 si pe anii 2005 – 2007.

Examinând cererea în raport de probele administrate în cauza, instanta constata în fapt urmatoarele:

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 142/1998 “Salariatii din cadrul societatilor comerciale, regiilor autonome si din sectorul bugetar, precum si din cadrul unitatilor cooperatiste si al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadreaza personal, prin încheierea unui contract individual de munca, denumite angajator, pot primi alocatie individuala de hrana, acordata sub forma tichetelor de masa, suportate integral pe costuri din angajator”, iar potrivit alin. 2 al aceluiasi articol “tichetele de masa se acorda în limita prevederilor bugetului de stat sau ale bugetelor locale si în limita bugetelor de venituri si cheltuieli pentru celelalte categorii de angajatori”.

Rezulta deci, ca Legea nr. 142/1998 nu stabileste în mod imperativ obligatia angajatorului de a acorda acest drept ci constituie doar o posibilitate, lasând la latitudinea angajatorului care, în limita disponibilitatilor bugetare sa acorde sau nu aceasta bonificatie.

Art. 40 din Legea nr. 511/204 – legea bugetului de stat pe anul 2005 prevede ca: “În bugetele institutiilor publice, indiferent de sistemul de finantare si de subordonare, inclusiv ale activitatilor finantate integral din venituri proprii, înfiintate pe lânga unele institutii publice, cu exceptia institutiilor finantate integral din venituri proprii, nu se pot aproba sume pentru acordarea tichetelor de masa, întrucât în buget nu sunt prevazute sume cu aceasta destinatie”.

În art. 24 din Legea n r.379/2005 legea bugetului de stat pe anul 2006 se p revede ca : În bugetele institutiilor publice, indiferent de sistemul de finantare si de subordonare, inclusiv ale activitatilor finantate integral din venituri proprii, înfiintate pe lânga unele institutii publice, cu exceptia institutiilor finantate integral din venituri proprii, nu sunt cuprinse sume pentru acordarea tichetelor de masa”.

Art. 3 din O.U.G nr. 88/2006 pentru modificarea si completarea unor acte normative prin care se acorda drepturi sociale, precum si unele masuri în domeniul cheltuielilor de personal, statueaza ca “Institutiile publice centrale si locale, asa cum sunt definite prin legea privind finantele publice nr. 500/2002, cu modificarile ulterioare, si prin Legea privind finantele publice locale nr. 273/2006, indiferent de sistemul de finantare si de sub ordonare, inclusiv activitatile finantate integral din venituri proprii, înfiintate pe lânga institutii publice, cu exceptia institutiilor finantate integral din venituri proprii, nu acorda tichete de masa în anul 2007”.

Pentru anul 2008, O.U.G. nr. 90/2007 privind unele masuri financiar-fiscale în domeniul asigurarilor sociale de sanatate reglementeaza în domeniul cheltuielilor de personal, la art. II prevede ca: “Institutiile publice centrale si locale, asa cum sunt definite prin Legea nr. 500/2002, cu modificarile ulterioare, si prin Legea nr. 273/2006 privind finantele publice locale, cu modificarile si completarile ulterioare, indiferent de sistemul de finantare si de subordonare, inclusiv activitatile finantate integral din venituri proprii, înfiintate pe lânga institutiile publice, cu exceptia institutiilor finantate integral din venituri proprii, nu acorda tichete de masa în anul 2008 personalului din cadrul acestora”.

Inclusiv Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel National pe anii 2005 – 2006 la ar. 41 (2) si Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel National pe anii 2007 – 2010 la art. 42 (23) prevad ca tichetele de masa se acorda conform prevederilor legale si întelegerii partilor.

Ori, Legea nr. 142/1998 prevede posibilitatea acordarii tichetelor de masa fara sa stabileasca în sarcina angajatorului obligativitatea acordarii acestora, dispozitiile art. 1 din prezenta lege nu instituie o obligatie pentru angajator, ci lasa la aprecierea acestuia acordarea/neacordarea tichetelor de masa în functie de posibilitatile economico-financiare reale de care dispune.

Pentru ca tichetele de masa sa poata fi acordate trebuie ca în buget sa fie prevazute sume cu aceasta destinatie.

Înalta Curte de Casatie si Justitie prin decizia nr. 14/18 februarie 2008 s-a pronuntat în recursul în interesul legii formulat de catre Procurorul General referitor la acordarea acestor beneficii procurorilor, judecatorilor, personalului auxiliar de specialitate, functionarilor publici, precum si personalului contractual din cadrul instantelor si parchetelor, în sensul ca “Dispozitiile art. 1 alin. 1 si 2 din Legea nr. 142/1998 se interpreteaza în sensul ca alocatia individuala de hrana sub forma tichetelor de masa nu se poate acorda judecatorilor, procurorilor, personalului auxiliar de specialitate si functionarilor publici, iar pentru personalul contractual din cadrul instantei si parchetelor, aceste beneficii nu reprezinta un drept, ci o vocatie, ce se poate realiza doar în conditiile în care angajatorul are prevazuta în buget sume cu aceasta destinatie si acordarea acestora a fost negociata prin contracte colective de munca”.

Fata de aceste considerente, instanta urmeaza a respinge cererea ca nefondata.

Tags: Legea nr. 142/1998, O.U.G nr. 88/2006, O.U.G. nr. 90/2007, tichete de masa

Contencios administrativ – suplimentul postului-treaptă de salarizare

TRIBUNALUL TULCEA
Dosar nr. 2794/88/2008
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinţa civilă Nr. 173
Şedinţa publică de la 05 Februarie 2009

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr. 2794/88/2008 reclamanţii ……….. în contradictoriu cu ……. Tulcea, calcularea şi plata retroactivă a următoarelor drepturi salariale actualizate cu indicele de inflaţie, începând cu anul 2004 până în prezent : suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază, supliment corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, efectuarea acestor înscrieri în contractul de muncă.

În motivare reclamanţii au învederat instanţei faptul că pârâta republicarea din anul 2007 a Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, când s-a dat textelor o nouă numerotare, suplimentarea postului şi suplimentului treptei de salarizare erau prevăzute la art. 29 alin. 1 lit. c şi d din lege; relevant este faptul că potrivit art. XIII din Legea nr. 251 /2006 prevederile art. 29 alin. 1 lit. c şi d din Legea nr. 188/1999 au reintrat în vigoare la data de 01.01.2007; în continuare a fost citat acest text de lege „prezenta lege intră în vigoare la 15 zile de la data publicării în monitorul Oficial al României, partea I, cu excepţia prevederilor art.29, 56. 57, 581 şi ale art. 601alin. 1 lit. b din Legea nr. 188/1999 republicată precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege care intră în vigoare la 01.01.2007.

În concluzie, se arată atât prin Legea nr. 188/1999 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 251/23.06.2006 cât şi prin Legea nr. 188 republicată şi renumerotată sunt îndreptăţiţi la acest sporuri, fără nici o condiţionare

Astfel, se arată, dreptul la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare constituie un drept de remunerare a muncii care face parte din conţinutul complex al dreptului fundamental la muncă; ca atare, se arată, acest drept nu poate fi restrâns în mod abuziv şi contrar echităţii impuse de o societate democratică, potrivit art. 53 din Constituţie.

Se mai apreciază că dreptului la suplimentarea postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare îi corespunde obligaţia corelativă a debitorului ce nu doreşte şi nu voieşte s-şi execute obligaţia legală în mod voluntar; aceasta în condiţiile în care nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate, salariaţilor fiindu-le garanta dreptul la egalitate de şanse şi tratament.

Se mai arată că în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 188/1999 pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariu de bază,; sporul de vechime în muncă; suplimentul postului; suplimentul corespunzător treptei de salarizare; funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale în condiţiile legii; salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legi privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.

Aşadar, se mai arată, funcţionarii publici au un statut legal, care se realizează în conformitate cu dispoziţiile legii privind stabilirea unui sistem unitar de salarii; elementele specifice acestei structuri salariale sunt sporul de vechime, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare; funcţionarii publici beneficiază de prime şi de alte‚ drepturi salariale în condiţiile legii ; salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.

Aşadar, se mai arată, funcţionarii publici au un statut egal, care se realizează în conformitate cu dispoziţiile legi privind stabilirea unui sistem unitar de salarizare; elementele specifice acestei structuri salariale sunt sporul de vechime, suplimentul postului şi cel al gradului, la care se pot adăuga şi prima şi alte drepturi salariale, cu condiţia ca acestea să fie prevăzute de lege.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 31 coroborat cu dispoziţiile art. lit. f din Legea nr. 188/1999 şi pe dispoziţiile Legii nr. 193/2006, Legii nr. 142/1998; Legii nr. 251/2006.

În dovedire, reclamanţii au depus la dosar o serie de înscrisuri.

Examinând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine următoarele :

Reclamanţii au calitatea de funcţionari publici şi sunt salariaţii ……. Tulcea.

În conformitate cu prevederile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Prevederea legală privind compunerea salariilor funcţionarilor publici a fost suspendată prin art. 44 din O.G. nr. 92/2004, text care a dispus expres că la data intrării în vigoare a acestui act normativ se suspendă aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Lega nr. 188/199 (în prezent art.31)

Ulterior, prin O.G. nr. 2/2006,au fost suspendate prevederile art. 29 alin. 1 lit. c şi d din Legea nr. 188/1999 ( în prezent art. 31) până la data de 31.12.2006. Prin modificarea adusă a dusă Legea nr. 188/1999 şi Legea nr. 251/2006, lit. d a alin. 1 a art. 29 care prevede suplimentul corespunzător gradului a fost modificată, în sensul prevederii suplimentului corespunzător treptei de salarizare.

Prin Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 au fost reglementate drepturile salariale şi alte drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar al legii de salarizare şi altor drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi dreptului salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007.

Potrivit art.1 alin. 2 din O.G. nr. 6/2007, sistemul de salarizare cuprind salariile de bază, sporurile, premiile, stimulentele şi alte drepturi.

Suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare se circumscriu noţiunii de sporuri care fac parte din structura salariului funcţionarilor publici, aşa cum rezultă din prevederile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 188/1999.

Suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei sunt elemente componente ale salariului de bază al funcţionarilor publici, aşa încât devin aplicabile prevederile art. 37 din O.G. nr. 6/2007, text în temeiul căruia salariile funcţionarilor publici se plătesc înaintea oricăror altor obligaţii de plată ale autorităţii sau instituţiei publice şi ele nu pot face obiectul vreunei limitări sau renunţări.

În art. 37 alin. 34 teza ultimă din O.G. nr. 6/2007 se prevede expres că orice limitare sau renunţare efectuată cu încălcarea acestui principiu este lovită de nulitate absolută.

În cauza de faţă sunt incidente şi prevederile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, act normativ care, de altfel, face parte din dreptul intern ca urmare a ratificării Convenţiei de către România, prin Legea nr. 30/1994.

Potrivit prevederilor art. 11 din Constituţia României, statul român are obligaţia de a îndeplini întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

Urmare a acestei prevederi constituţionale, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele anexă se aplică în ordinea juridică internă a statelor contractante.

Conform principiilor subsidiarităţii, garantarea drepturilor consacrate de convenţie, care presupune atât respectarea acestora de către autorităţile naţionale cât şi înlăturarea consecinţelor eventualelor încălcări suferite de titularii lor, se asigură, în primul rând, de fiecare stat contractant.

Art. 1 din Protocolul adiţional 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor Omului şi libertăţilor fundamentale prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a creat în jurisprudenţa sa o noţiune autonomă specifică sistemului Convenţiei, pe care a dezvoltat-o din noţiunea iniţială a textului – orice persoană are dreptul la respectare bunurilor sale.

În hotărârea Gasus Dosier – Unt Foerdertechnick Gmbtt împotriva Olandei, din 23.02.1995, Curtea a explicat că noţiunea de bun reglementată de art. 1 al Protocolului, are o semnificaţie autonomă şi în mod evident nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, anumite alte drepturi şi interese care se constituie active pot fi considerate drepturi de proprietate şi deci bunuri în sensul acestei dispoziţii.

Curtea a arătat că noţiunea de bun se referă la orice valoarea patrimonială ca ansamblu de interese care decurg din raporturile cu conţinut economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv şi licit să le dobândească.

În decizie a fost prezentată legislaţia naţională care reglementează compunerea salariului funcţionarilor publici şi s-a arătat că în mod neîndoielnic salariul funcţionarilor publici cuprinde alături de alte elemente suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Cele două elemente au conţinut economic şi dacă legiuitorul român nu ar fi suspendat dreptul periodic, reclamanţii ar fi putut să aibă în patrimoniul lor în mod efectiv şi licit sumele aferente suplimentelor

Prin suspendarea periodică, reclamanţii au fost privaşi de un drept constituit prin lege şi ca urmare de un drept legitim, licit, pe care ar fi trebuit să-l dobândească în mod efectiv.

Prin neacordarea efectivă a drepturilor aferente celor două suplimente a avut loc o încălcare a art. I din Primul Protocol adiţional motiv pentru care, în baza art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, se va acorda prioritate reglementărilor internaţionale, la care România a devenit parte prin ratificarea Convenţiei.

În cauză reclamanţii a avut o speranţă legitimă, consacrată de însuşi legiuitorul român, privind plata celor două suplimente salariale, aceştia fiind titularii unor interese patrimoniale care intră sub protecţia instituită de art. 1 din Protocolul 1, dreptul lor de a primi sporurile având o bază legală.

Speranţa legitimă a reclamanţilor s-a întemeiat pe prevederile art. 31 alin. 1 lit. c şi d din Legea nr. 188/1999 aşa încât ea nu poate fi apreciată ca fiind o simplă speranţă, între cele două noţiuni existând o diferenţiere consacrată de asemenea de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În raport de toate aceste considerente, urmează ca instanţa să admită acţiunea şi să oblige pârâtul să acorde fiecărui reclamant suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25 % din salariul de bază, sporuri aferente perioadei efectiv lucrate începând cu data de 01.01.2004 şi până la data pronunţării prezentei hotărâri, respectiv 05.02.20089 ,sume ce se vor actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Tags: contencios administrativ, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, funcţionar public, Legea nr. 142/1998, Legea nr. 188/1999, Legea nr. 251/2006, Legea nr. 30/1994, O.G. nr. 6/2007, plata retroactivă, treapta de salarizare