Probe,dovezi

Prin sentinta penala nr. 2174 din 26.09.2006 a Judecatoriei Braila inculpatii C.A. si C.M. au fost condamnati, in temeiul art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. a, g si i C.pen. cu aplic. art. 37 lit. b C.pen., la o pedeapsa de 5 ani inchisoare pentru savarsirea infractiunii de furt calificat .

Pentru a pronunta aceasta hotarare instanta a retinut ca la data de 17.01.2006 organele de politie au fost sesizate cu privire la faptul ca in noaptea de 16/17.01.2006, persoane necunoscute au patruns prin escaladare si efractie in incinta societatilor B. si R. si au sustras din interior mai multe bunuri, iar cu ocazia cercetarii locului faptei organele de politie au identificat si ridicat un numar de 17 fragmente de urme papilare, iar din rapoartele de constatare tehnico stiintifica dactiloscopica intocmite de Serviciul Criminalistic a rezultat ca o parte din fragmentele de urme papilare ridicate de la locul faptei (ambalaj, cartele, sticla suc, geam) au fost create de inculpatul C.A., iar restul (cele ridicate de pe o sticla de coniac Alexandrion) apartin inculpatului C.M. In urma acestor concluzii au fost efectuate perchezitii domiciliare la domiciliile celor doi inculpate, in urma carora a fost identificat un radiocasetofon la domiciliul inculpatului C.M., care apartinea administratorei firmei, care s-a constituit parte civila si care a fost sustras la data comiterii faptei.

Impotriva acestei hotarari a declarat apel inculpatul C.M., care a motivat ca ar exista un dubiu ca ar fi participat la savarsirea faptei, intrucat urmele pailare au fost gasite pe o sticla ce a fost adusa la locul faptei de catre celalalt inculpat, iar radiocasetofonul gasit la el a fost adus de cumnatul sau.

Prin decizia penala nr. 316 din 03.11.2006 Tribunalul Braila- Sectia Penala a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul C.M. si a retinut ca exista probe care sa dovedeasca participatia apelantului la savarsirea infractiunii de furt, condamnarea sa fiind temeinica si legala fata de probele administrate in cauza. Astfel, amprentele digitale ale inculpatului C.M. au fost descoperite pe o sticla de Alexandrion gasita pe un birou in incinta societatii R., sticla care fusese lasata de catre administratorul societatii intr-un dulap din birou. Afirmatia inculaptului C.M, care a declarat ca in seara de 16/17 01.2006 fratele sau C.A. i-a dat aceasta sticla este contrazisa de propriile declaratii potrivit carora este certat cu fratele sau pe care nu l-a mai intalnit din luna noiembrie 2005. Totodata instanta superioara a retinut si declaratia martorului D.N. care a precizat ca in cursul lunii ianuarie 2006 a fost in domiciliul inculpatului si ca in noaptea de 16/17 01.2006 a cumparat cu inculpatul o sticla de coniac Alexandrion si ca l-a auzit pe acesta certandu-se cu fratele sau, inculpatul C.A., declaratie care confirma ca cei doi inculpati pastrau legatura si apelentul nu a spus adevarul atunci cand a afirmat ca nu si-a mai vazut fratele ddin noiembrie 2005.

Tags: dovezi, probe

Probe

Prin sentinţa civilă nr. 6358/16.10.2007 Judecătoria Bacău a admis cererea formulată de U.J.C.C.Bacău (fostă Federalcoop Bacău) în contradictoriu cu pârâţii C.V. , C.B. şi Ş.A.I.

A anulat înscrisul intitulat „ chitanţă” datat din 05.02.1980 în cuprinsul căruia se arată că Ş.A. a vândut lui C.V. o casă şi terenul aferent din Bacău, contra sumei de 80.000 lei, înscris aflat în copie la fila 14 dosar.

A obligat pârâţii C.V. şi C.B. să plătească reclamantei U.J.C.C. Bacău suma de 17,15 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele :

Potrivit art. 184 C.proc.civ. falsul privitor la actele juridice se va cerceta de către instanţa civilă în cazul în care a operat prescripţia răspunderii penale; de asemenea, în cazul constatării falsului, fraudei la lege, dolului şi violenţei, dovada existentei acestor cazuri de nulitate se face prin orice mijloc de probă, instanţa având puterea să-si formeze convingerea existentei falsului unui act juridic prin intermediul oricărui mijloc de probă, inclusiv proba materială şi prezumţii simple. Falsul unui act juridic (fraudă) se sancţionează cu nulitatea absolută.

Analizând înscrisul defăimat în fals în prezenta cauză, instanţa constată în primul rând că acest înscris, denumit „chitanţă”, a stat la baza perfectării unei vânzări-cumpărări, fiind considerat un antecontract, deci un act juridic bilateral şi cu titlu oneros.

De asemenea, din dosarele ataşate la prezentul dosar se observă că pârâtul C.V. a refuzat ( sau nu avea cum ) să prezinte la vreun termen de judecată originalul înscrisului denumit „chitanţă”; or de aici se poate trage concluzia ( prezumţie simplă) că pârâtul nu are nici un înscris original care ar putea fi cercetat pe calea expertizei şi a cărui datare în timp ar putea fi apreciată pe această cale; această bănuială se transformă în indiciu puternic de fraudă dacă se analizează cele două copii (aflată la fila 25 din dosarul 22220/1993 al Judecătoriei Bacău): primul martor este denumit „C. S.”, iar în a doua copie (aflată la fila 28 din dosarul amintit) numele martorului este „C. S.”, fapt ce denotă (chiar admiţând buna-credinţă a pârâtului) că există (sau au existat) cel puţin două chitanţe originale, din moment ce pârâţii au invocat în perfectare 2 copii diferite de chitanţă, iar pentru acest motiv apare de neînţeles de ce refuză să prezinte măcar una în original pentru a putea fi expertizată şi a i se stabili autenticitatea, dar devine plauzibil faptul că în fapt nu a existat nici o chitanţă în original semnată de pârâtul vânzător: or forţa actului sub semnătură privată se trage tocmai din existenţa semnăturii celui de la care se pretinde că acesta există, în lipsa semnăturii în original actul neputând exista şi deci produce fapte juridice. Tocmai de aceea Codul de procedură civilă atribuie putere doveditoare copiilor numai dacă se prezintă originalul, sub pedeapsa neluării în seamă (iar în procedura civilă, această sarcină de a prezenta şi de a produce originalul actului alături de copii de pe acesta revine reclamantului care pretinde drepturi izvorâte din respectivul act juridic) deoarece legiuitorul a vrut să evite situaţia de fraudare pe calea producerii copiilor de pe originale care nu există prezumându-le ca întocmite în fals (şi inexistente), dacă originalul nu este prezentat în instanţă pentru a fi verificat şi deci acestea nu pot produce efecte juridice.

Având în vedere aceste elemente de fapt, instanţa apreciază, pe baza acestor indicii grave, precise şi pertinente, că înscrisul original numit „chitanţă” nu a putut fi identificat pentru a-i fi verificată semnătura şi în concluzie apreciază că nu există nici o „chitanţă” originală( care să provină de la pretinsul vânzător şi să fie încheiată la data indicată în acesta), iar copiile prezentate instanţei (în număr de două, lucru inexplicabil, întrucât o copie ar fi trebuit să fie la pretinsul vânzător) nu sunt decât nişte falsuri, fiind contrafăcute pentru a-i asigura pârâtului dobândirea imobilului pentru care este în litigiu cu reclamanta.

Pentru toate aceste motive:

-existenta a două copii diferite, situaţie care nu a fost explicată de pârât;

-neprezentarea nici măcar a uneia dintre cele două originale, deşi în mod logic ar trebui să fie cel puţin două la număr, iar acestea se află în posesia pârâtului;

-atitudinea pârâtului faţă de reclamantă până la obţinerea perfectării vânzării-cumpărării, motive care se constituie în tot atâtea indicii precise, pertinente şi grave şi care împreună formează o probă concludentă şi convingătoare dincolo de orice bănuială rezonabilă (criteriu folosit de C.E.D.O.) şi care arată că înscrisurile în copie numite ”chitanţe” sunt nişte falsuri, se impune anularea lor şi lipsirea, pe această cale, de producerea oricăror efecte juridice, încă de la data întocmirii şi folosirii acestora, de îndată ce prezenta sentinţă civilă va rămâne irevocabilă.

Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâţii C.V. şi C.B. pentru următoarele considerente :

reclamanta nu avea calitate procesuală activă deoarece nu a fost

niciodată proprietara imobilului în litigiu;

în cauză există autoritate de lucru judecat întrucât între părţi a mai

existat un litigiu cu această cauză soluţionat în dosarul Curţii de Apel Bacău nr. 997/2006;

dreptul la acţiune al reclamantei s-a prescris, acţiunea fiind

promovată la 17.05.2006, mult peste termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr.167/1958;

din anul 1994 între părţi au fost mai multe procese iar problema

proprietăţii şi a chitanţei a fost soluţionată prin hotărâri definitive şi irevocabile şi în acele dosare au depus acte pentru a dovedi veridicitatea înscrisului şi netemeinicia apărării Federalcoopului;

solicită ca toate aceste probe să fie avute în vedere în prezenta cauză;

de-a lungul timpului chitanţa în original a fost depusă la dosar iar la

parchet au fost 3 – 4 sesizări pentru fals, toate soluţionate prin neînceperea urmăririi penale

in toate aceste dosare s-au administrat probe suficiente pentru a stabili

dacă chitanţa este un fals sau nu iar în anul 2004 Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău a stabilit o altă situaţie de fapt decât cele stabilite anterior fără a se face vreo investigaţie.

Prin întâmpinare intimata-reclamantă U.J.C.C. Bacău (fostă Federalcoop Bacău) a solicitat menţinerea hotărârii pronunţată de instanţa de fond.

Analizând actele şi lucrările dosarului reţine următoarele :

Reclamanta fiind cea care a primit acţiunea avea obligaţia de a justifica îndreptăţirea de a introduce cererea, deci calitatea procesuală activă. În litigiul dedus judecăţii reclamanta a solicitat să se dispună anularea înscrisului denumit „ chitanţă „ , acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art.184 cod procedură civilă şi formulată în condiţiile în care în dosarul nr.160/P/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău prin rezoluţia din 28.11.2003 s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de C.V. şi C.B., pârâţi în prezenta cauză, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. Faţă de dreptul pretins în cauză legitimarea procesuală activă este justificată de calitatea de parte în dosarul penal în care s-a cercetat infracţiunea de fals, nefiind condiţionată de dovedirea dreptului de proprietate asupra bunului la care se referă înscrisul, astfel cum susţin recurenţii – pârâţi. Atâta vreme cât reclamanta a avut calitate de parte vătămată în dosarul nr. 160/P/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, obiectul sesizării privind săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.290 cod penal fiind înscrisul a cărui anulare s-a solicitat în prezenta cauză, în mod corect a reţinut prima instanţă prin încheierea din 04.09.2007 că acesta a făcut dovada calitatii procesuale active.

Potrivit art.1201 cod civil pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuie să existe tripla identitate de pârâţi, de obiect şi de cauză, fiind necesar ca prima hotărâre rămasă definitivă să fi rezolvat în fond procesul dintre părţi. În speţă, raportat la cauza soluţionată în dosarul Curţii de Apel Bacău nr. 997/2006, nu se poate reţine existenţa autorităţii de lucru judecat astfel cum susţin recurenţii – pârâţi, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1201 cod civil. Într-adevăr prin decizia civilă nr. 485/14.04.2004 pronunţată în dosarul nr. 997/2006 Curtea de Apel Bacău a soluţionat irevocabil un litigiu având ca obiect tot anularea înscrisului denumit „ chitanţă „ având trecută ca data 05.02.1980 însă nu este îndeplinită cerinţa privind existenţa identităţii de părţi, în acest dosar acţiunea fiind formulată de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău care nu este parte şi în prezenta cauză. Pe de altă parte prin decizia civilă nr. 485/14.04.2004 Curtea de Apel Bacău nu a soluţionat fondul litigiului deoarece a menţinut în recurs decizia civilă nr.948/09.06.2004, prin care Tribunalul Bacău a respins acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău.

În anul 1994 reclamanta avea într-adevăr cunoştinţă de existenţa înscrisului şi în acelaşi an, la data de 02.06., s-a adresat Poliţiei Municipiului Bacău cu o sesizare privind săvârşirea infracţiunii de fals prevăzută de art. 290 cod penal de către pârâţii din prezenta cauză.

Cum litigiul dedus judecăţii a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Bacău la data de 19.05.2006, ca urmare a soluţiei pronunţată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău în dosarul nr. 160/P/2001 la data de 29.11.2003 asupra laturii penale, în mod corect prima instanţă a reţinut că au fost respectate dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 referitoare la prescripţie şi a respins excepţia invocată de pârâţi privind prescripţia dreptului la acţiune.

Între părţi au existat mai multe litigii. Din dosarele ataşate la prezenta cauză rezultă că nici în acţiunea în revendicare ( soluţionată de Judecătoria Bacău prin sentinţa civilă nr.2230/12.03.1997 definitivă şi irevocabilă în urma exercitării căilor de atac), nici în acţiunea având ca obiect perfectarea convenţiei de vânzare –cumpărare ( soluţionată de Judecătoria Bacău prin sentinţa civilă nr. 6071/27.04.1994, definitivă prin decizia Tribunalului Bacău nr.722/31.05.1995 şi irevocabilă prin decizia Curţii de Apel Bacău nr. 1471/13.12.1995) instanţa nu s-a pronunţat cu privire la validitatea înscrisului sub semnătură privată prin prisma motivelor invocate în susţinerea acţiunii în prezenta cauză.

De asemenea, verificând actele aflate în dosarele ataşate la prezenta cauză se constată că nu există menţiuni privind depunerea originalului chitanţei la dosarul instanţei astfel cu pretind recurenţii – pârâţi.

Chiar dacă au existat sesizări pentru fals iar sub aspectul laturii penale Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău a dispus în dosarul nr. 160/P/2001 încetarea urmăririi penale faţă de recurenţii –pârâţi din prezenta cauză cercetati pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, sub aspectul laturii civile constând în anularea chitanţei nu s-a pronunţat o soluţie în dosarul de urmărire penală.

În acest sens a fost sesizată instanţa civilă care potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 184 cod procedură civilă avea obligaţia de a cerceta falsul prin orice mijloace de probă.

Din considerentele sentinţei recurate rezultă că pentru a ajunge la concluzia privind existenţa falsului instanţa şi-a format această convingere prin intermediul probei materiale şi al prezumţiei simple care este o probă indirectă.

La judecata în prima instanţă nu s-au administrat cu respectarea principiului nemijlocirii, probe care să susţină concluziile privind existenţa a două copii diferite şi neexplicarea de către pârât a acestei situaţii, neprezentarea măcar a unuia din originale, atitudinea pârâtului faţă de reclamanta până la perfectarea vânzării – cumpărării.

De altfel aceste aspecte nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, în legătură cu ele nefiind respectate nici prevederile art.129 alin.5 cod procedură civilă privind rolul activ al instanţei în materie probatorie.

Raportat la obiectul litigiului, având în vedere apărările formulate de părţi în primă instanţă şi reiterate în recurs, este necesară completarea probatoriului cu interogatoriul părţilor din înscrisul denumit „ chitanţă „ şi cu proba testimonială ( martorii din acelaşi înscris) pentru a se stabili – data şi locul încheierii actului denumit „ chitanţă”, cine l-a redactat, în ce formă şi în câte exemplare, prezenţa vânzătorului la încheierea actului, situaţia originalului ulterior redactării şi semnării şi dacă părţile din act au purtat discuţii cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului.

Aceste neregularităţi nu pot fi îndreptate în calea de atac a recursului pentru stabilirea situaţiei de fapt fiind necesare probe a căror administrare nu este posibilă în recurs, astfel cum se prevede la art. 305 cod procedură civilă.

În consecinţă, văzând şi prevederile art.312 alin.5 cod procedură civilă, va admite recursul, va casa în tot sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă.

Tags: probe

Grupa de Muncă. Mijloc de probă.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 316 (01.03.2010)
Autor: Curtea de Apel Alba Iulia-secţia asig.sociale

Ordinul nr. 50/1990 –art.3,6, 7,15
Ordinul nr.125/1990
Dec.nr.92/1976-art.1

Legislaţia în materie susenunţată reglementează expres criteriile pe baza cărora se stabilesc locurile de muncă ce se încadrează în grupa I şi II de muncă, organele competente care facă aceste încadrării, metodologia, pe baza căreia unităţile efectuează încadrarea în grupele I şi II de munca.

Toate aceste prevederi legale învederează că încadrarea locurilor de muncă din diferite unităţi în grupele I şi II, trecerea de la o grupă la alta şi scoaterea lor dintr-o anumită grupă, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa de muncă au caracterul unor acte de organizare internă a unităţilor; instanţa nefiind competentă să facă ea încadrarea unui loc de muncă în grupele I şi II de muncă

Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 316/01 martie 2010.

Prin acţiunea în conflict de muncă înregistrată la Tribunalul Alba sub dosar nr.7575/107/2008, reclamantul C.L. a chemat-o în judecată pârâta S.C. „A.” S.A ZLATNA, prin lichidator, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa: să se constate că activitatea desfăşurată de reclamant în cadrul societăţii pârâte se încadrează în grupa I de muncă, în perioada 05.05.1997 –09.02.2004; obligarea pârâtei la efectuarea cuvenitelor menţiunii în carnetul de muncă.

În motivarea acţiunii sale, în fapt, reclamantul susţine că în perioada indicată în acţiune şi-a desfăşurat activitatea în cadrul societăţii pârâte, în funcţia de paznic, respectiv operator pompier, în condiţii de noxe, la 50 de metri de cuptorul de forjare, lucrând şi în cadrul secţiei Metalurgie, unde stingea incendiile.

Cererea nu a fost motivată în drept.

În probaţiune s-au depus următoarele înscrisuri: copie carnet de muncă, adeverinţă eliberată de pârâtă.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, pârâta S.C. „A.” S.A ZLATNA, prin lichidator solicită respingerea acţiunii, motivând că potrivit listelor locurilor de muncă şi a grupelor de muncă în care se încadrează, întocmite în cadrul societăţii în conformitate cu Ordinul nr.50/1990 şi HG nr. 481/1990 pentru personalul încadrat la secţia Pază şi Pompieri nu se acordă drepturile prevăzute de Legea nr. 226/2006. Depune, în acest sens Anexa nr.1 cuprinzând lista locurilor de muncă încadrate în grupele 1 şi II de muncă, state de plată.

A fost audiat martorul S.N., declaraţia acestuia fiind ataşată la dosarul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr.372/25.02.2009 pronunţată de Tribunalul Alba în dosar nr.7575/107/2008, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul C.L împotriva pârâtei S.C. „A.” S.A ZLATNA, prin lichidator.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, cu referire la probele dosarului şi dispoziţiile legale incidente, că pretenţiile reclamantului sunt neîntemeiate câtă vreme activitatea desfăşurată de acesta de paznic, respectiv operator pompier nu se regăseşte în Anexa nr. 1 la contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii care cuprinde lista locurilor de muncă care se încadrează în grupa I şi II de muncă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal prevăzut de art. 79 din Legea nr.168/1999, reclamantul, aducându-i critici pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând admiterea acestuia şi modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât a lucrat într-o unitate cu grad de poluare foarte ridicat, toţi locuitorii oraşului sunt afectaţi, deci el ca muncitor care era la cel puţin 50 m de cuptorul de forjare sau ca operator pompier este îndreptăţit a beneficia de grupă de muncă fiind tot timpul în gaz, praf, frig, iar alţi angajaţi (şef de secţie, inginer, şofer, operator cântar şi mecanic locomotivă) beneficiază de grupa I de muncă. Mai arată recurentul că la altă unitate din localitate – E.M. Zlatna toţi salariaţii au beneficiat de grupa de muncă indiferent dacă au lucrat în subteran sau la 200-1000 m de frontul de lucru. În fine, recurentul susţine că este inadmisibil ca lucrând toţi în aceeaşi unitate să se facă o asemenea departajare şi numai la unitatea lor.

Recursul nu a fost motivat în drept.

Intimata nu a depus întâmpinarea în această fază procesuală.

CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu, conform art. 306 alin.2 Cod procedură civilă a reţinut următoarele:

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 3 din Ordinul nr. 50/1990 beneficiază de încadrare în grupele I şi II de muncă , fără limitarea numărului personalul care este în activitate : muncitori, ingineri, subingineri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii , controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2.

De asemenea , potrivit art. 6 din acelaşi act normativ nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi , ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.).

Art. 7 al textului de lege prevede că încadrarea în grupele I şi II de muncă se face proporţional cu timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe, cu condiţia ca , pentru grupa I personalul să lucreze în aceste locuri cel puţin 50 %, iar pentru grupa a II –a cel puţin 70% din programul de lucru.

În aplicarea acestui text de lege, conducerea societăţii intimate, în urma negocierii cu sindicatul a clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, a stabilit locurile de muncă cu condiţii deosebite de muncă încadrate în grupele I şi II menţionându-le expres în înscrisurile privind structura locurilor de muncă pe grupă de muncă depuse la dosar , anexe la contractul colectiv de muncă.

În speţă, recurentul, angajat al societăţii intimate în perioada 05.05.1997-09.02.2004 pe postul de paznic la serviciul administrativ, respectiv pompier la administrativ- formaţia PSI nu beneficiază de sporurile acordate în temeiul Legii nr. 226/2006; acest loc de muncă şi ocupaţie neregăsindu-se în lista locurilor de muncă din cadrul unităţii care se încadrează în grupe de muncă

Proba testimonială administrată în cauză nu este relevantă sub acest aspect deoarece actele normative incidente (Ordinele nr.50/1990-art.15 şi nr.125/1990) prevăd expres ca mijloc de probă a perioadei de activitate desfăşurată în locurile de muncă şi a activităţilor ce se încadrează în grupele I şi II, carnetul de muncă.

În acelaşi sens, art. 1 din Dec.nr.92/1976 prevede următoarele: ”carnetul de munca este actul oficial prin care se dovedeşte vechimea în munca, vechimea neîntrerupta în munca, vechimea neîntrerupta în aceeaşi unitate, vechimea în funcţie, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de munca cu condiţii deosebite, retribuţia tarifară de încadrare şi alte drepturi ce se includ în aceasta, ceea ce face inadmisibilă proba cu martori potrivit art. 1173 Cod civil peste cele menţionate în acest înscris oficial.

În fine, referirea recurentului la alţi salariaţii care beneficiază de grupa de muncă nu are relevanţă juridică în cauză, întrucât legislaţia în materie sus enunţată reglementează expres criteriile pe baza cărora se stabilesc locurile de muncă ce se încadrează în grupa I şi II de muncă, organele competente care facă aceste încadrării, metodologia, pe baza căreia unităţile efectuează încadrarea în grupele I şi II de munca.

Toate aceste prevederi legale învederează că încadrarea locurilor de muncă din diferite unităţi în grupele I şi II, trecerea de la o grupă la alta şi scoaterea lor dintr-o anumită grupă, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa de muncă au caracterul unor acte de organizare internă a unităţilor; instanţa nefiind competentă să facă ea încadrarea unui loc de muncă în grupele I şi II de muncă ( în acelaşi sens Decizia de îndrumare nr.4/1976 al fostului Tribunal Suprem).

Faţă de cele ce preced, Curtea, constatând că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, în conformitate cu art.312 alin.1 Cod procedură civilă, cu aplicarea art.82 din Legea nr.168/1999, a respins, ca nefondat recursul cu care a fost investită de către reclamant.

Tags: Dec. nr.92/1976, grupa de muncă, Legea nr. 168/1999, Legea nr. 226/2006, Ordinul nr.125/1990, Ordinul nr.50/1990, probe

Drepturi salariale. Sarcina probei. Administrarea probelor.

Legea nr. 53/2003-Codul Muncii: art.163, 287, 288

Codul de procedură civilă: art.129 alin.(1), art.723

Potrivit art.287 Codul Muncii „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.

Este de asemenea de menţionat, că potrivit art. 129 alin.(1) cod procedură civilă părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi obligaţia de a îndeplinii actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, şă-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin( 1) cod procedură civilă, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările

Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 329/01 martie 2010.

Prin acţiunea în conflict de drepturi înregistrată la Tribunalul Sibiu sub dosar nr. 2300/85/2009, reclamantul L.I. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. „F” S.A Mediaş, solicitând obligarea acesteia la: plata drepturilor salariale aferente lunilor martie, aprilie şi mai 2009, includerea în salariu a sporului de vechime, precum şi orele suplimentare efectuate în perioada de preaviz; plata primei de Paşti 2009; compensarea în bani a tichetelor de masă cuvenite pentru perioada ianuarie-mai 2009; compensarea în bani a zilelor de concediu neefectuate pe anul 2009 şi a 3 zile rămase din anul 2008; plata salariului compensator conform art. 59 alin.(1) din CCM; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii sale reclamantul arată că a fost angajatul pârâtei până la data de 01.06.2009 când i-a încetat contractul de muncă în baza art.65 alin.(1) Codul muncii şi că pârâta nu i-a plătit drepturile solicitate.

În drept se invocă: art.40 alin.(2) lit.c Codul Muncii, art.57 alin.(2) şi (3) din CCM şi Legea nr. 554/2004.

Pârâta nu a depus întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 919/26.10.2009 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. 2300/85/2009 s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul L.I în contradictoriu cu pârâta S.C. „F.” S.A Mediaş şi în consecinţă:

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului următoarele drepturi: drepturile salariale restante pe lunile martie, aprilie şi mai 2009, precum şi sporul de vechime aferent salariului pe luna mai 2009; prima de Paşti aferentă anului 2009 în sumă de 100 lei net; compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în anii 2008 şi 2009; un salariu compensator prev. de art. 59 alin.(1) din Actul Adiţional la C.C.M. la nivel de unitate.

S-au respins celelalte cereri.

Pentru a hotărî, astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, cu referire la probele dosarului şi dispoziţiile legale incidente că reclamantul a desfăşurat activitatea prevăzută în contractul său de muncă, iar pârâta nu i-a plătit drepturile salariale aferente.

În ce priveşte tichetele de masă s-a reţinut că cererea este neîntemeiată, deoarece acordarea acestora nu a fost prevăzută în contractul colectiv de muncă, pârâta nu şi-a asumat obligaţia acordării unor astfel de drepturi, iar Legea specială nr. 142/1998 prevede că acordarea lor este o facultate.

În ce priveşte plata orelor suplimentare s-a reţinut că art. 57 alin.3 din CCM prevede dreptul salariaţilor să absenteze 4 ore /zi în perioada de preaviz pentru a-şi căuta un loc de muncă, dar faptul că nu au beneficiat de acest drept nu justifică plata suplimentară a acestor ore.

Împotriva acestei sentinţe a declarat, recurs, în termenul legal prev. de art. 79 din Legea nr.168/1999, pârâta S.C. „F.” S.A Mediaş, solicitând admiterea acestuia, rejudecarea pe fond a cauzei în sensul admiterii în parte a acţiunii formulate şi anume în ceea ce priveşte drepturile salariale restante pe lunile anterioare desfacerii contractului individual de muncă, excluzând obligarea de la plata sporurilor şi primelor. În subsidiar se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, întrucât nu s-au respectat dispoziţiile procedurale privind administrarea probelor. Cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta critică sentinţa atacată ca fiind nelegală şi netemeinică sub următoarele aspecte: 1) prin acţiunea formulată s-au solicita drepturi salariale pretins neachitate, după încetarea CIM din data de 01.06.2009, deşi procedura de citare nu s-a îndeplinit corect instanţa a trecut la soluţionarea cauzei fără ca la dosarul cauzei să existe dovezi privind cuantumul drepturilor salariale; 2) fiind un litigiu de muncă sarcina probei aparţine pârâtei, aşa încât societatea trebuia să facă dovada sumelor pretinse, ori instanţa de fond s-a limitat la documentele depuse de reclamant; 3) reclamantul a pretins plata contravalorii zilelor de concediu neefectuate din anul 2009, fără să menţioneze numărul acestora şi fără să depună nici o dovadă în acest sens; 4) în dovedirea cuantumului drepturilor salariale instanţa a avut în vedere doar afirmaţia reclamantului că nu i-au fost achitate drepturile pentru lunile martie, aprilie şi iunie 2009; 5) societatea a fost obligată la plata unor sporuri şi prime fără să se analizeze situaţia financiară a societăţii şi condiţiile în care trebuiau acordate aceste sporuri.

În drept se invocă: art.80-82 din Legea nr. 168/1999, art. 304 punct 9 Cod procedură civilă; art.274 Cod procedură civilă; Codul Muncii, Contractul colectiv de muncă.

Intimatul nu a depus întâmpinare în această fază procesuală.

CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform cerinţelor art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, în limitele statuate de art. 306 alin.(2) cod procedură civilă, a reţinut următoarele:

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 163 alin.(1) Codul Muncii, „plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit”.

Sarcina probei în acest sens revine angajatorului potrivit art. 287 Codul Muncii, care cuprinde o reglementare expresă în acest sens.

Potrivit acestui articol „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.

Acest articol de lege instituie, astfel, o excepţie de la regula care prevede că sarcina probei revine reclamantului (art.1169 Cod Civil ) potrivit adagiului probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat.

Este de asemenea de menţionat, că potrivit art. 129 alin.(1) cod procedură civilă părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi obligaţia de a îndeplinii actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin( 1) cod procedură civilă, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

Aflându-ne în cadrul unui conflict de drepturi, administrarea probelor potrivit art. 288 Codul Muncii se face cu respectarea regimului de urgenţă, legiuitor permiţând instanţei să decadă din beneficiul probei admise partea care întârzie în mod nejustificat administrarea acesteia.

Ca atare, în speţă, atâta vreme cât intimatul reclamant a probat cu înscrisurile depuse la dosar (copie carnet de muncă, contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii, decizia de încetarea a contractului individual de muncă în temeiul art.65 alin.(1) Codul Muncii, notă de lichidare, cerere înregistrată la societate sub nr. 448/2009 de plată a drepturilor salariale pretinse) faptul că a prestat activitate în baza contractului individual de muncă în beneficiul societăţii recurente până la data de 01.06.2009, aceasta avea obligaţia de plata a salariului aferent conform art. 154 şi 161 Codul Muncii.

Contrar susţinerilor recurentei, procedura de citare a sa în faţa instanţei de fond a fost îndeplinită cu respectarea cerinţelor art.90- 92 Cod procedură civilă la toate termenele de judecată, inclusiv dezbaterea cauzei în fond, aspect pe deplin confirmat de dovezile de îndeplinire a procedurii aflate la dosarului cauzei care poartă semnătura funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei conform menţiunilor din conţinutul actului.

Or, în contextul în care recurenta pârâtă, deşi legal citată la termenele de judecată nu a înţeles să-şi formuleze apărarea şi să depună acte doveditoare în acest sens, în mod corect prima instanţă a analizat şi dat eficienţă probatoriului administrat în cauză de reclamant şi a admis pretenţiile sale, obligând recurenta pârâta la plata drepturilor salariale cuvenite acestuia pentru activitatea prestată în lunile martie-mai 2009-deci anterioare datei de 01.06.3009-data încetării raportului juridic de muncă.

Recurenta nu justifică în vreun fel că ar fi fost împiedicată în formularea apărării şi în exerciţiul dreptului său de a-şi propune probe în apărare – mai mult nici în recurs nu a înţeles să se prevaleze de alte înscrisuri decât cele aflate la dosarul instanţei de fond – aşa încât nu-şi poate invoca propria culpă în nerespectarea dispoziţiei procedurale privind administrarea probelor pentru a pretinde casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Potrivit principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca in susţinerea intereselor sale propria sa culpa), iar casarea cu trimitere spre rejudecare este prevăzută expres de legiuitor (art. 312 alin.(5) cod procedură civilă) doar în două situaţii – când s-a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi când judecata s-a făcut în lipsa părţi care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi dezbaterea fondului-situaţii care nu se regăsesc în speţă.

Sub un alt aspect, faptul că nu este menţionat cuantumul valoric al acestor drepturi salariale nu constituie un impediment în executarea sentinţei deoarece acesta se poate determina pe baza actelor contabile care se află în păstrarea recurentei; art. 163 alin(2) codul muncii, instituind chiar o obligaţie legală în sarcina acesteia de păstrare şi arhivare a statelor de plată şi a celorlalte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit, în aceleaşi condiţii şi termene ca şi în cazul actelor contabile.

În fine, situaţia financiară a societăţii nu are relevanţă în recunoaşterea drepturilor salariale cuvenite salariatului aşa cum au fost negociate în contractul încheiat între părţi, respectiv Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate (art.59 alin.1), care constituie legea părţilor potrivit art.7 din Legea nr. 130/1996, obligând părţile la executarea întocmai a obligaţiilor asumate. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.40 alin.(2) Codul Muncii care obligă angajatorul să acorde salariatului toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractul individual de muncă.

În speţă, cu referire strict la sporuri, prima de Paşti şi compensaţia la desfacerea contractului individual de muncă – contestate prin recursul de faţă de pârâtă- este de menţionat că acestea îşi au o deplină reglementare legală în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate (art. 33, 34, 57 şi 59) şi ca atare au fost corect acordate de prima instanţă.

Faţă de cele ce preced, Curtea constatând că soluţia primei instanţe reflectă o interpretare şi aplicare corectă a legislaţiei în materia drepturilor salariale la starea de fapt confirmată de probele dosarului; în temeiul art. 312 alin.(1) Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul cu care a fost investită de către pârâtă, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa primei instanţe.

Tags: drepturi salariale, Legea nr. 130/1996, Legea nr. 142/1998, Legea nr. 168/1999, Legea nr. 554/2004, probe

Mijloacele de probă în procesul penal

Autor:  Ciobanu Cristina

1.1. Noţiuni generale

În dreptul penal, informaţiile pe care le furnizează o probă prin conţinutul său nu pot fi administrate decât prin intermediul unor mijloace prevăzute de Codul de procedură penală, denumite mijloace de probă.

Probele reprezintă acele elemente de fapt, realităţi, întâmplări, împrejurări care datorită relevanţei lor informative servesc la aflarea adevărului şi la justa soluţionare a cauzei penale. Probele sunt entităţi extraprocesuale (există în afara procesului penal), care privesc însă obiectul acestui proces (fapta şi făptuitorul la care se referă procesul), iar prin administarea lor în desfăşurarea procesului penal capătă caracter procesual.

Mijloacele prin care se constată aceste elemente de fapt care servesc ca probă în procesul penal constituie mijloace de probă, fiind de asemenea realităţi extrapenale, dar prin diferite procedee reglementate în cadrul procesului penal devin o categorie juridică procesuală[1]. Calea legală prin care este administrată proba în procesul penal o constituie mijlocul de probă. Probele şi mijloacele de probă, au ca finalitate justa soluţionare a cauzelor penale şi realizarea scopului procesului penal.

Pentru soluţionarea unei cauze penale organele judiciare trebuie să cunoască împrejurările în care s-a săvârşit fapta, date despre făptuitor(i), orice alte elemente de fapt care pot să conducă la vinovăţia sau nevinovăţia persoanelor cercetate.[2]

Astfel, în conţinutul art.62 din Codul procedură penală se prevede că în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe. Pentru a nu exista confuzii între mijloace de probă şi probe, acestea din urmă au fost definite în mod clar în Codul de procedură penală. În art.63 alineatul 1 din Codul de procedură penală se pevede: “Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.”

Pentru aflarea adevărului în cadrul procesului penal, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe, iar sarcina administrării probelor revine acestor organe, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 62 şi art. 65 alineatul 1 din Codul de procedură penală. Administrarea probelor în procesul penal constă în activitatea de a lua cunoştinţă şi de a da eficacitate juridică, în modurile prescrise de lege, faptelor şi elementelor de fapt necesare aflării adevărului într-o cauză penală. La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice prsoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze. Pentru ca organele judiciare să poată identifica şi folosi probele, trebuie să aibă anumite mijloace prevăzute de lege, necesare în administrarea probelor. Din conţinutul art. 64 Cod procedură penală rezultă că mijloacele de probă sunt definite ca fiind,”mijloacele legale prin care se constată elementele de fapt care pot servi ca probe în procesul penal.”

Împrejurarea de fapt care duce la o concluzie de vinovăţie sau nevinovăţie nu se poate confunda cu mijlocul prin care această împrejurare este cunoscută sau demonstrată. Mijloacele de probă nu trebuie confundate cu subiectul probei. Subiectul probei este reprezentat de persoana care poate procura elementul de informare care constituie proba, de exemplu martorul, expertul, inculpatul. În limbajul practicii juridice, cuvântul”probă” este folosit atât în înţelesul noţiunii de probă, cât şi în cel de mijloc de probă.[3]

În Codul de procedură penală, în conţintul art. 64 mijloacele de probă sunt enumerate limitativ, şi anume:

• declaraţiile  învinuitului sau ale inculpatului;
• declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente;
• declaraţiile martorilor;
• înscrisurile;
• înregistrările audio sau video;
• fotografiile;
• mijloacele materiale de probă;
• constatările tehnico-ştiinţifice;
• constatările medico-legale;
• expertizele.

Chiar dacă mijloacele de probă sunt stipulate expres de lege, există totuşi libertatea mijloacelor de probă, în sensul că organul judiciar poate folosi oricare din mijloacele enumerate în art. 64 Cod procedură penală pentru soluţionarea justă a cauzei. În prezent, fiecare mijloc de probă în funcţie de specificul său îşi are procedeele sale de administrare.

Declaraţiile martorilor pot fi obţinute prin ascultare, confruntare sau înregistrare pe bandă de magnetofon. Însrisurile şi mijloacele materiale de probă au ca procedee de administrare: ridicarea silită de obiecte şi înscrisuri -art.99 Cod procedură penală-, predarea obiectelor şi înscrisurilor -art.98 Cod procedură penală- , şi percheziţia-art.100 Cod procedură penală-, traducerea şi descifrarea.

Mijloacele materiale de probă pot fi cercetate prin examen direct, prin constatare tehnico-ştiinţifică sau expertiză.

Actuala reglementare a mijloacelor de probă este superioară celei din Codul de procedură penală anterior, prin faptul că legea anterioară nu enumera limitativ mijloacele de probă. Enumerarea din art. 64 Cod procedură penală cuprinde mijloacele de probă ce pot fi folosite în procesul penal român.

Mijloacele de probă nu trebuie confundate cu procedeele probatorii. Procedeele probatorii nu constituie o categorie a mijloacelor de probă, ci moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă. Mijloacele de probă care pot fi folosite în procesul penal trebuie să prezinte certitudinea că reprezintă izvorul unor probe conforme cu adevărul. Folosirea mijloacelor de probă menţionate mai sus, poate avea loc numai în condiţii legii.

De exemplu, în cazul în care ascultarea unei persoane se înregistrează pe bandă de magnetofon, relatările persoanei trebuie transcrise apoi într-un proces-verbal semnat de acesta şi de cel care a ascultat-o, banda de magnetofon devenind parte integrantă din procesul-verbal de ascultare, care este un mijloc legal de consemnare a unei declaraţii. În cazul în care aceste procedee nu sunt supuse anumitor reguli, ele nu sunt considerate mijloace de probă legale.[4]

În ceea ce priveşte cadrul legal al mijloacelor de probă în procesul penal, la art. 64 (5) Cod procedură penală, se introduce, prin Legea nr. 281/2003, un alineat nou, respectiv alineatul 2, în care se prevede expres că “mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.” Spre exemplu, o înregistrare audio sau video efectuată fără autorizaţia instanţei.

Atât probele cât şi mijloacele de probă au ca scop finalizarea corectă a cauzelor penale. Declanşarea procesului penal face ca probele să fie administrate prin mijloace de probă prevăzute de lege.[5] La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze, art.65 alineatul 2 Cod procedură penală.

1.2. Libertatea mijloacelor de probă

Procesul penal funcţionează pe baza principiului libertăţii probelor şi al aprecierii acestora.[6] La libertatea probelor trebuie adăugată şi libertatea mijloacelor de probă, înţeleasă în sensul că deducerea în faţa organelor judiciare a situaţiilor de fapt constituind probe în cauză, se poate realiza prin orice mijloace de probă.

În materie procesual penală există regula generală, că probele pot fi administrate în principiu prin oricare din mijloacele de probă prevăzute de lege. Libertarea acordată organelor judiciare înlătură piedicile ce s-ar ivi în stabilirea unor fapte din lipsa mijloacelor de probă corespunzătoare. Libertatea mijloacelor de probă trebuie folosită în funcţie de natura faptei săvârşite şi de particularităţile concrete ale acesteia, iar în unele cazuri legea obligă expres la folosirea unui anumit mijloc; administrarea probelor necesare dovedirii chestiunilor prealabile se face potrivit materiei căreia îi aparţine acea chestiune, art. 44 alineatul 2 Cod procedură penală.[7]

Ca şi probele, mijoacele de probă nu au o ordine prestabilită ele fiind utilizate în cadrul procesului penal în raport de ansamblul probelor existente în cauză. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului, aşa cum prevăd dispoziţiile cuprinde în conţinutul art.63 alineatul 2 Cod procedură penală.

Funcţionalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă importanţa deosebită a acestora la aflarea adevărului şi la soluţionarea cauzelor penale. Datorită importanţei probelor şi mijloacelor de administrare în procesul penal, legea conferă un spaţiu relevant acestora în Codul de procedură penală şi Codul penal, prin instituirea unui ansamblu de garanţii procesuale referitoare la administrarea probelor, art.68, 83, 85 Cod procedură penală cât şi a unor instituţii cu caracter de constrângere ce pot fi aplicate acelora care încalcă legea cu ocazia administrării lor, art.260 Cod penal şi art.266 alineatul 2 Cod penal.

Codul de procedură penală, în cuprinsul art.68 alineatul 1 prevede în mod expres că este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constângere precum promisiuni sau alte îndemnuri în scopul de a se obţine probe. Este oprit a se determina o persoană să săvârşească sau să continuie săvârşirea unei fapte penale, în scopul de a obţine probe. Persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie are datoria să declare tot ce ştie cu privire la faptele cauzei. Pe lângă obligaţia de prezentare persoana chemată ca martor are şi obligaţia de depunere a jurământului prevăzută de art.85 Cod procedură penală.

Măsurile cu caracter de constrângere ce pot fi aplicate acelora care încalcă legea cu ocazia administrării lor se referă la infracţiunile care impiedică înfăptuirea justiţiei, infracţiunea de „mărturie mincinoasă”, prevăzută de art.260 Cod penal şi infracţiunea de „arestare nelegală şi cercetare abuzivă” prevăzută de art.266 alineatul 2 Cod penal.

Mijloacele de probă prezintă o importanţă deosebită împreună cu probele, sunt strâns legate de realizarea regulei de bază a aflării adevărului cât şi pentru faptul că în cea mai mare parte a procesului penal se pun problemele legate de probe şi mijloace de probă. Trebuie să se stabilească dacă fapta există şi de cine a fost săvârşită, dacă întruneşte toate elementele constitutive ale unei infracţiuni, dacă făptuitorul răspunde penal pentru fapta sa.

1.3. Clasificarea mijloacelor de probă

În reglementarea Codului de procedură penală din anul 1936, mijloacele de probă se clasificau în mijloace de probă:

• scrise ( procesele-verbale, înscrisurile)
• orale ( declaraţiile inculpatului, ale martorului)
• materiale ( corpuri delicte)

În codul actual, mijloacele de probă se împart în trei categorii:

• declaraţiile părţiilor şi ale martorilor
• înscrisuri şi mijloace materiale de probă
• rapoarte de constatări ale specialiştilor şi de expertiză

Declaraţiile părţilor şi ale martorilor au ca izvor comun persoanele fizice care le fac, iar ca procedeu de obţinere predominant este ascultarea acestora. Înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, au ca procedee de obţinere comune cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, percheziţii. Rapoartele de constatări ale specialiştilor şi de expertiză, prezintă concluziile  ştiinţifice sau tehnice ale specialiştilor şi experţilor, în urma efectuării de procedee probatorii tehnice şi ştiinţifice.[8]

Această clasificare a mijloacelor de probă se împarte în funcţie de procedeele comune de administrare. De exemplu, declaraţiile martorilor pot fi obţinute prin ascultare, confruntare, înregistrare pe bandă de magnetofon.

Înfăptuirea justiţiei penale depinde de ansamblul normelor juridice care reglementează probele şi mijloacele de probă. Din momentul declanşării procesului penal şi până la pronunţarea hotărârii instanţei de judecată, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor care sunt administrate prin mijloacele de probă prevăzute de lege.

---

[1] Neagu Ion, “Tratat de drept procesual penal”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pg.346

[2] Buneci Petre, Butoi Ioana Theodora, “Martorul pe tărâmul justiţiei”, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2004, pg.9

[3] Nistoreanu Gheorghe, Tulbure Ştefan, Apetrei Mihai, Nae Laurenţiu “Manual de drept procesual penal“, Editura, Europa Nova, Bucureşti, 1999, pg.101

[4]Theodoru Grigore, “Drept procesual penal. Partea generală“, Editura Cugetarea, Iaşi, 2007, pg.313

[5]Paraschiv Carmen Silvia, „Drept procesual penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.165

[6]Volonciu Nicolae, “Tratat de drept procesual penal. Partea Generală”, vol.I. Editura Paideia, 1993, pg.353

[7] Apetrei Mihai, “Drept procesual penal”, Editura Victor, Bucureşti, 2004, pg.258

[8] Neagu Ion, “Drept procesual penal. Partea Generală”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pg.328

Tags: martor, probe, procesual penal