Grupa de Muncă. Mijloc de probă.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 316 (01.03.2010)
Autor: Curtea de Apel Alba Iulia-secţia asig.sociale

Ordinul nr. 50/1990 –art.3,6, 7,15
Ordinul nr.125/1990
Dec.nr.92/1976-art.1

Legislaţia în materie susenunţată reglementează expres criteriile pe baza cărora se stabilesc locurile de muncă ce se încadrează în grupa I şi II de muncă, organele competente care facă aceste încadrării, metodologia, pe baza căreia unităţile efectuează încadrarea în grupele I şi II de munca.

Toate aceste prevederi legale învederează că încadrarea locurilor de muncă din diferite unităţi în grupele I şi II, trecerea de la o grupă la alta şi scoaterea lor dintr-o anumită grupă, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa de muncă au caracterul unor acte de organizare internă a unităţilor; instanţa nefiind competentă să facă ea încadrarea unui loc de muncă în grupele I şi II de muncă

Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 316/01 martie 2010.

Prin acţiunea în conflict de muncă înregistrată la Tribunalul Alba sub dosar nr.7575/107/2008, reclamantul C.L. a chemat-o în judecată pârâta S.C. „A.” S.A ZLATNA, prin lichidator, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa: să se constate că activitatea desfăşurată de reclamant în cadrul societăţii pârâte se încadrează în grupa I de muncă, în perioada 05.05.1997 –09.02.2004; obligarea pârâtei la efectuarea cuvenitelor menţiunii în carnetul de muncă.

În motivarea acţiunii sale, în fapt, reclamantul susţine că în perioada indicată în acţiune şi-a desfăşurat activitatea în cadrul societăţii pârâte, în funcţia de paznic, respectiv operator pompier, în condiţii de noxe, la 50 de metri de cuptorul de forjare, lucrând şi în cadrul secţiei Metalurgie, unde stingea incendiile.

Cererea nu a fost motivată în drept.

În probaţiune s-au depus următoarele înscrisuri: copie carnet de muncă, adeverinţă eliberată de pârâtă.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, pârâta S.C. „A.” S.A ZLATNA, prin lichidator solicită respingerea acţiunii, motivând că potrivit listelor locurilor de muncă şi a grupelor de muncă în care se încadrează, întocmite în cadrul societăţii în conformitate cu Ordinul nr.50/1990 şi HG nr. 481/1990 pentru personalul încadrat la secţia Pază şi Pompieri nu se acordă drepturile prevăzute de Legea nr. 226/2006. Depune, în acest sens Anexa nr.1 cuprinzând lista locurilor de muncă încadrate în grupele 1 şi II de muncă, state de plată.

A fost audiat martorul S.N., declaraţia acestuia fiind ataşată la dosarul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr.372/25.02.2009 pronunţată de Tribunalul Alba în dosar nr.7575/107/2008, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul C.L împotriva pârâtei S.C. „A.” S.A ZLATNA, prin lichidator.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, cu referire la probele dosarului şi dispoziţiile legale incidente, că pretenţiile reclamantului sunt neîntemeiate câtă vreme activitatea desfăşurată de acesta de paznic, respectiv operator pompier nu se regăseşte în Anexa nr. 1 la contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii care cuprinde lista locurilor de muncă care se încadrează în grupa I şi II de muncă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal prevăzut de art. 79 din Legea nr.168/1999, reclamantul, aducându-i critici pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând admiterea acestuia şi modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât a lucrat într-o unitate cu grad de poluare foarte ridicat, toţi locuitorii oraşului sunt afectaţi, deci el ca muncitor care era la cel puţin 50 m de cuptorul de forjare sau ca operator pompier este îndreptăţit a beneficia de grupă de muncă fiind tot timpul în gaz, praf, frig, iar alţi angajaţi (şef de secţie, inginer, şofer, operator cântar şi mecanic locomotivă) beneficiază de grupa I de muncă. Mai arată recurentul că la altă unitate din localitate – E.M. Zlatna toţi salariaţii au beneficiat de grupa de muncă indiferent dacă au lucrat în subteran sau la 200-1000 m de frontul de lucru. În fine, recurentul susţine că este inadmisibil ca lucrând toţi în aceeaşi unitate să se facă o asemenea departajare şi numai la unitatea lor.

Recursul nu a fost motivat în drept.

Intimata nu a depus întâmpinarea în această fază procesuală.

CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu, conform art. 306 alin.2 Cod procedură civilă a reţinut următoarele:

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 3 din Ordinul nr. 50/1990 beneficiază de încadrare în grupele I şi II de muncă , fără limitarea numărului personalul care este în activitate : muncitori, ingineri, subingineri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii , controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2.

De asemenea , potrivit art. 6 din acelaşi act normativ nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi , ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.).

Art. 7 al textului de lege prevede că încadrarea în grupele I şi II de muncă se face proporţional cu timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe, cu condiţia ca , pentru grupa I personalul să lucreze în aceste locuri cel puţin 50 %, iar pentru grupa a II –a cel puţin 70% din programul de lucru.

În aplicarea acestui text de lege, conducerea societăţii intimate, în urma negocierii cu sindicatul a clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, a stabilit locurile de muncă cu condiţii deosebite de muncă încadrate în grupele I şi II menţionându-le expres în înscrisurile privind structura locurilor de muncă pe grupă de muncă depuse la dosar , anexe la contractul colectiv de muncă.

În speţă, recurentul, angajat al societăţii intimate în perioada 05.05.1997-09.02.2004 pe postul de paznic la serviciul administrativ, respectiv pompier la administrativ- formaţia PSI nu beneficiază de sporurile acordate în temeiul Legii nr. 226/2006; acest loc de muncă şi ocupaţie neregăsindu-se în lista locurilor de muncă din cadrul unităţii care se încadrează în grupe de muncă

Proba testimonială administrată în cauză nu este relevantă sub acest aspect deoarece actele normative incidente (Ordinele nr.50/1990-art.15 şi nr.125/1990) prevăd expres ca mijloc de probă a perioadei de activitate desfăşurată în locurile de muncă şi a activităţilor ce se încadrează în grupele I şi II, carnetul de muncă.

În acelaşi sens, art. 1 din Dec.nr.92/1976 prevede următoarele: ”carnetul de munca este actul oficial prin care se dovedeşte vechimea în munca, vechimea neîntrerupta în munca, vechimea neîntrerupta în aceeaşi unitate, vechimea în funcţie, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de munca cu condiţii deosebite, retribuţia tarifară de încadrare şi alte drepturi ce se includ în aceasta, ceea ce face inadmisibilă proba cu martori potrivit art. 1173 Cod civil peste cele menţionate în acest înscris oficial.

În fine, referirea recurentului la alţi salariaţii care beneficiază de grupa de muncă nu are relevanţă juridică în cauză, întrucât legislaţia în materie sus enunţată reglementează expres criteriile pe baza cărora se stabilesc locurile de muncă ce se încadrează în grupa I şi II de muncă, organele competente care facă aceste încadrării, metodologia, pe baza căreia unităţile efectuează încadrarea în grupele I şi II de munca.

Toate aceste prevederi legale învederează că încadrarea locurilor de muncă din diferite unităţi în grupele I şi II, trecerea de la o grupă la alta şi scoaterea lor dintr-o anumită grupă, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa de muncă au caracterul unor acte de organizare internă a unităţilor; instanţa nefiind competentă să facă ea încadrarea unui loc de muncă în grupele I şi II de muncă ( în acelaşi sens Decizia de îndrumare nr.4/1976 al fostului Tribunal Suprem).

Faţă de cele ce preced, Curtea, constatând că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, în conformitate cu art.312 alin.1 Cod procedură civilă, cu aplicarea art.82 din Legea nr.168/1999, a respins, ca nefondat recursul cu care a fost investită de către reclamant.

Tags: Dec. nr.92/1976, grupa de muncă, Legea nr. 168/1999, Legea nr. 226/2006, Ordinul nr.125/1990, Ordinul nr.50/1990, probe

Drepturi salariale. Sarcina probei. Administrarea probelor.

Legea nr. 53/2003-Codul Muncii: art.163, 287, 288

Codul de procedură civilă: art.129 alin.(1), art.723

Potrivit art.287 Codul Muncii „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.

Este de asemenea de menţionat, că potrivit art. 129 alin.(1) cod procedură civilă părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi obligaţia de a îndeplinii actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, şă-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin( 1) cod procedură civilă, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările

Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 329/01 martie 2010.

Prin acţiunea în conflict de drepturi înregistrată la Tribunalul Sibiu sub dosar nr. 2300/85/2009, reclamantul L.I. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. „F” S.A Mediaş, solicitând obligarea acesteia la: plata drepturilor salariale aferente lunilor martie, aprilie şi mai 2009, includerea în salariu a sporului de vechime, precum şi orele suplimentare efectuate în perioada de preaviz; plata primei de Paşti 2009; compensarea în bani a tichetelor de masă cuvenite pentru perioada ianuarie-mai 2009; compensarea în bani a zilelor de concediu neefectuate pe anul 2009 şi a 3 zile rămase din anul 2008; plata salariului compensator conform art. 59 alin.(1) din CCM; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii sale reclamantul arată că a fost angajatul pârâtei până la data de 01.06.2009 când i-a încetat contractul de muncă în baza art.65 alin.(1) Codul muncii şi că pârâta nu i-a plătit drepturile solicitate.

În drept se invocă: art.40 alin.(2) lit.c Codul Muncii, art.57 alin.(2) şi (3) din CCM şi Legea nr. 554/2004.

Pârâta nu a depus întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 919/26.10.2009 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. 2300/85/2009 s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul L.I în contradictoriu cu pârâta S.C. „F.” S.A Mediaş şi în consecinţă:

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului următoarele drepturi: drepturile salariale restante pe lunile martie, aprilie şi mai 2009, precum şi sporul de vechime aferent salariului pe luna mai 2009; prima de Paşti aferentă anului 2009 în sumă de 100 lei net; compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în anii 2008 şi 2009; un salariu compensator prev. de art. 59 alin.(1) din Actul Adiţional la C.C.M. la nivel de unitate.

S-au respins celelalte cereri.

Pentru a hotărî, astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, cu referire la probele dosarului şi dispoziţiile legale incidente că reclamantul a desfăşurat activitatea prevăzută în contractul său de muncă, iar pârâta nu i-a plătit drepturile salariale aferente.

În ce priveşte tichetele de masă s-a reţinut că cererea este neîntemeiată, deoarece acordarea acestora nu a fost prevăzută în contractul colectiv de muncă, pârâta nu şi-a asumat obligaţia acordării unor astfel de drepturi, iar Legea specială nr. 142/1998 prevede că acordarea lor este o facultate.

În ce priveşte plata orelor suplimentare s-a reţinut că art. 57 alin.3 din CCM prevede dreptul salariaţilor să absenteze 4 ore /zi în perioada de preaviz pentru a-şi căuta un loc de muncă, dar faptul că nu au beneficiat de acest drept nu justifică plata suplimentară a acestor ore.

Împotriva acestei sentinţe a declarat, recurs, în termenul legal prev. de art. 79 din Legea nr.168/1999, pârâta S.C. „F.” S.A Mediaş, solicitând admiterea acestuia, rejudecarea pe fond a cauzei în sensul admiterii în parte a acţiunii formulate şi anume în ceea ce priveşte drepturile salariale restante pe lunile anterioare desfacerii contractului individual de muncă, excluzând obligarea de la plata sporurilor şi primelor. În subsidiar se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, întrucât nu s-au respectat dispoziţiile procedurale privind administrarea probelor. Cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta critică sentinţa atacată ca fiind nelegală şi netemeinică sub următoarele aspecte: 1) prin acţiunea formulată s-au solicita drepturi salariale pretins neachitate, după încetarea CIM din data de 01.06.2009, deşi procedura de citare nu s-a îndeplinit corect instanţa a trecut la soluţionarea cauzei fără ca la dosarul cauzei să existe dovezi privind cuantumul drepturilor salariale; 2) fiind un litigiu de muncă sarcina probei aparţine pârâtei, aşa încât societatea trebuia să facă dovada sumelor pretinse, ori instanţa de fond s-a limitat la documentele depuse de reclamant; 3) reclamantul a pretins plata contravalorii zilelor de concediu neefectuate din anul 2009, fără să menţioneze numărul acestora şi fără să depună nici o dovadă în acest sens; 4) în dovedirea cuantumului drepturilor salariale instanţa a avut în vedere doar afirmaţia reclamantului că nu i-au fost achitate drepturile pentru lunile martie, aprilie şi iunie 2009; 5) societatea a fost obligată la plata unor sporuri şi prime fără să se analizeze situaţia financiară a societăţii şi condiţiile în care trebuiau acordate aceste sporuri.

În drept se invocă: art.80-82 din Legea nr. 168/1999, art. 304 punct 9 Cod procedură civilă; art.274 Cod procedură civilă; Codul Muncii, Contractul colectiv de muncă.

Intimatul nu a depus întâmpinare în această fază procesuală.

CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform cerinţelor art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, în limitele statuate de art. 306 alin.(2) cod procedură civilă, a reţinut următoarele:

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 163 alin.(1) Codul Muncii, „plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit”.

Sarcina probei în acest sens revine angajatorului potrivit art. 287 Codul Muncii, care cuprinde o reglementare expresă în acest sens.

Potrivit acestui articol „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.

Acest articol de lege instituie, astfel, o excepţie de la regula care prevede că sarcina probei revine reclamantului (art.1169 Cod Civil ) potrivit adagiului probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat.

Este de asemenea de menţionat, că potrivit art. 129 alin.(1) cod procedură civilă părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi obligaţia de a îndeplinii actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin( 1) cod procedură civilă, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

Aflându-ne în cadrul unui conflict de drepturi, administrarea probelor potrivit art. 288 Codul Muncii se face cu respectarea regimului de urgenţă, legiuitor permiţând instanţei să decadă din beneficiul probei admise partea care întârzie în mod nejustificat administrarea acesteia.

Ca atare, în speţă, atâta vreme cât intimatul reclamant a probat cu înscrisurile depuse la dosar (copie carnet de muncă, contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii, decizia de încetarea a contractului individual de muncă în temeiul art.65 alin.(1) Codul Muncii, notă de lichidare, cerere înregistrată la societate sub nr. 448/2009 de plată a drepturilor salariale pretinse) faptul că a prestat activitate în baza contractului individual de muncă în beneficiul societăţii recurente până la data de 01.06.2009, aceasta avea obligaţia de plata a salariului aferent conform art. 154 şi 161 Codul Muncii.

Contrar susţinerilor recurentei, procedura de citare a sa în faţa instanţei de fond a fost îndeplinită cu respectarea cerinţelor art.90- 92 Cod procedură civilă la toate termenele de judecată, inclusiv dezbaterea cauzei în fond, aspect pe deplin confirmat de dovezile de îndeplinire a procedurii aflate la dosarului cauzei care poartă semnătura funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei conform menţiunilor din conţinutul actului.

Or, în contextul în care recurenta pârâtă, deşi legal citată la termenele de judecată nu a înţeles să-şi formuleze apărarea şi să depună acte doveditoare în acest sens, în mod corect prima instanţă a analizat şi dat eficienţă probatoriului administrat în cauză de reclamant şi a admis pretenţiile sale, obligând recurenta pârâta la plata drepturilor salariale cuvenite acestuia pentru activitatea prestată în lunile martie-mai 2009-deci anterioare datei de 01.06.3009-data încetării raportului juridic de muncă.

Recurenta nu justifică în vreun fel că ar fi fost împiedicată în formularea apărării şi în exerciţiul dreptului său de a-şi propune probe în apărare – mai mult nici în recurs nu a înţeles să se prevaleze de alte înscrisuri decât cele aflate la dosarul instanţei de fond – aşa încât nu-şi poate invoca propria culpă în nerespectarea dispoziţiei procedurale privind administrarea probelor pentru a pretinde casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Potrivit principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca in susţinerea intereselor sale propria sa culpa), iar casarea cu trimitere spre rejudecare este prevăzută expres de legiuitor (art. 312 alin.(5) cod procedură civilă) doar în două situaţii – când s-a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi când judecata s-a făcut în lipsa părţi care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi dezbaterea fondului-situaţii care nu se regăsesc în speţă.

Sub un alt aspect, faptul că nu este menţionat cuantumul valoric al acestor drepturi salariale nu constituie un impediment în executarea sentinţei deoarece acesta se poate determina pe baza actelor contabile care se află în păstrarea recurentei; art. 163 alin(2) codul muncii, instituind chiar o obligaţie legală în sarcina acesteia de păstrare şi arhivare a statelor de plată şi a celorlalte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit, în aceleaşi condiţii şi termene ca şi în cazul actelor contabile.

În fine, situaţia financiară a societăţii nu are relevanţă în recunoaşterea drepturilor salariale cuvenite salariatului aşa cum au fost negociate în contractul încheiat între părţi, respectiv Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate (art.59 alin.1), care constituie legea părţilor potrivit art.7 din Legea nr. 130/1996, obligând părţile la executarea întocmai a obligaţiilor asumate. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.40 alin.(2) Codul Muncii care obligă angajatorul să acorde salariatului toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractul individual de muncă.

În speţă, cu referire strict la sporuri, prima de Paşti şi compensaţia la desfacerea contractului individual de muncă – contestate prin recursul de faţă de pârâtă- este de menţionat că acestea îşi au o deplină reglementare legală în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate (art. 33, 34, 57 şi 59) şi ca atare au fost corect acordate de prima instanţă.

Faţă de cele ce preced, Curtea constatând că soluţia primei instanţe reflectă o interpretare şi aplicare corectă a legislaţiei în materia drepturilor salariale la starea de fapt confirmată de probele dosarului; în temeiul art. 312 alin.(1) Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul cu care a fost investită de către pârâtă, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa primei instanţe.

Tags: drepturi salariale, Legea nr. 130/1996, Legea nr. 142/1998, Legea nr. 168/1999, Legea nr. 554/2004, probe

Drepturi salariale. Interzicerea plăţii în natură în lipsa unei clauze exprese în contractul colectiv de muncă sau în contractul individual de muncă. Inoperarea compensării legale

Tip: Decizie
Nr./Dată: 155 (01.02.2010)
Autor: Curtea de Apel Alba Iulia-secţia asig.sociale
Codul Muncii: art.161 alin.(1)şi (3); art.163; art.164 Cod Civil: art.1144

Din conţinutul art.161 Codul Muncii, reiese regula impusă de legiuitor de plată a salariului în bani şi doar cu titlu de excepţie plata în natură a unei părţi din salariu numai dacă aceasta este prevăzută expres în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual şi cu condiţia ca suma în bani să nu să fie inferioară salariului minim brut pe ţară.

Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 155/01 februarie 2010.

Prin acţiunea în conflict de drepturi înregistrată la Tribunalul Alba sub dosar nr. 1895/107/2009, reclamantul D.I. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C.L.P solicitând: obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale începând cu luna decembrie 2008 până la data de 06.04.2009 cu dobânda legală, calculată de la data scadenţei până la plata efectivă; cu cheltuieli de judecată şi daune morale în cuantum de 400 lei.

În motivarea acţiunii sale reclamantul arată că a fost angajatul pârâtei şi nu a mai primit drepturile salariale începând cu luna decembrie 2008.

Prin sentinţa civilă nr. 1029/17.06.2009 pronunţată de Tribunalul Alba sub dosar nr. 1895/107/2009 s-a admis acţiunea în conflict de drepturi formulată de reclamantul D.I. în contradictoriu cu pârâta S.C. L.P. SRL.

Pentru a hotărî, astfel, tribunalul, a reţinut, în esenţă, cu referire la probele dosarului şi dispoziţiile legale incidente, că pârâta nu a făcut dovada plăţi drepturilor salariale cuvenite reclamantului, iar faptul că a predat acestuia o serie de produse alimentare nu reprezintă o dovadă a achitării salariului, întrucât plata în natură se poate face numai dacă această modalitate de plată este prevăzută expres în contractul individual de muncă sau în contractul colectiv de muncă. S-a respins cererea reclamantului de acordare a daunelor morale ca nedovedită.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat, recurs, în termenul legal prev. de art.80 din Legea nr. 168/1999, pârâta S.C. L.P SRL., solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot, a sentinţei recurate şi în urma rejudecării cauzei, respingerii acţiunii civile formulate în cauză de reclamant.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta arată că soluţia primei instanţe este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, deoarece chiar dacă plata salariilor prin compensare cu produse nu a fost prevăzută în contractul colectiv sau individual de muncă, prin acordul de voinţă al părţilor contractante o astfel de plată a fost făcută, stare de fapt care nu poate fi contestată. Ca atare, chiar dacă s-ar aprecia că preluarea de produse care urmau să fie plătite cu ocazia plăţii salariului, nu constituie plată a salariului, în baza prev. art.1144 Cod civil, în momentul scadenţei obligaţiei de plată a salariului a intervenit compensarea legală pentru sumele ce reprezentau preţ al produselor primite de intimat, astfel, încât în mod nelegal, instanţa de fond a apreciat că salariul restant se impune a fi plătit în întregime.

În drept s-a invocat: art.304 punct 9 Cod procedură civilă şi art. 304 indice 1 Cod procedură civilă.

Intimatul nu depus întâmpinare în această fază procesuală.

CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu conform cerinţelor art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, în limitele statuate de prev. art. 306 alin.2 Cod procedură civilă, a reţinut următoarele:

Potrivit art.161 alin.(1) Codul Muncii ”salariul se plăteşte în bani, cel puţin odată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz.”

Potrivit alin.(3) din acelaşi articol de lege „plata în natură a unei părţi din salariu, în condiţiile stabilite de art.160, este posibilă numai dacă este prevăzută expres în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă.”

Din acest text de lege reiese regula impusă de legiuitor de plată a salariului în bani, şi doar cu titlu de excepţie plata în natură a unei părţi din salariu numai dacă aceasta este prevăzută expres în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual şi cu condiţia ca suma în bani să nu să fie inferioară salariului minim brut pe ţară.

În condiţiile în care, în speţă, intimatul reclamant a prestat activitate în favoarea recurentei pârâte în perioada decembrie 2008-aprilie 2008 în baza unui contract individual de muncă, angajatorul îi datorează potrivit art. 154 Codul Muncii, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, plata drepturilor salariale aferente.

Dovada acestei plăţii se face în condiţiile art. 163 Codul muncii ”prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit.”

Or, statele de statele de plată depuse la dosar nu fac o atare probă, deoarece nu sunt semnate de salariatul în cauză.

Într-un atare context, refuzul angajatorului de plată a drepturilor salariale prin invocarea compensării cu valoare produselor alimentare primite de salariat care urmau a fi achitate din salariu este total nelegal, deoarece aşa cum justificat, a reţinut prima instanţă, potrivit dispoziţiilor textului de lege de sus enunţat o atare modalitate de plată este permisă numai dacă o astfel de posibilitate este prevăzută expres în contractul colectiv de muncă sau în contractul individual de muncă, ipoteză care nu se regăseşte, în speţă.

Un eventual acord al părţilor în acest sens, invocat de recurentă, nu poate conduce la o altă soluţie deoarece, pe de o parte, potrivit art. 38 Codul Muncii „salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.”

În acelaşi sens, dispoziţiile art.164 alin.(2) Codul muncii sunt foarte ferme, interzicând angajatorului să facă orice reţineri din salariu în lipsa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, care să constate o datorie certă, lichidă şi exigibilă a salariatului. Cu trimitere la dreptul comun-art.1144 Cod civil – compensarea legală invocată de recurentă, pentru a opera presupune, de asemenea îndeplinirea unor atare condiţii, respectiv: reciprocitatea obligaţiilor, creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile, creanţele reciproce să fie certe, lichide şi exigibile. Deci, în cazul în care nu s-a făcut dovada existenţei unui titlu executoriu împotriva salariatului, refuzul achitării drepturilor salariale de către angajator este total nejustificat.

Faţă de cele ce preced, curtea constatând că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, nefiind incident nici unul din cazurile de casare sau modificare a hotărârii expres şi limitativ prevăzute de legiuitor în conţinutul art. 304 punct 1-9 Cod procedură civilă;

În conformitate cu art. 312 alin.(3) cod procedură civilă, cu aplicarea art. 82 din Legea nr. 168/1999 a respins ca nefondat recursul cu care a fost investită de către pârâtă.

Tags: compensări legale, contract colectiv, contract individual de muncă, Legea nr. 168/1999

Prejudicii – litigiu muncă

Dosar nr. 2311/189/2009 litigiu muncă
TRIBUNALUL VASLUI
SECŢIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1419/R
Şedinţa publică de la 29 Octombrie 2009
Instanţa constituită din:
PREŞEDINTE CORINA-SUZANA ARTENE
Judecător LAURA-MONICA BALAN
Judecător MIRELA-CRISTINA ŢÂRLEA
Grefier GHEORGHE RADU

Pe rol fiind pronunţarea asupra cauzei civile privind pe reclamanta recurentă SC „A” SA Bârlad, cu sediul în , în contradictoriu cu pârâtul intimat C C D, domiciliat în , având ca obiect litigiu de muncă – recurs împotriva Sentinţei civile nr. 1955 din 24 iunie 2009 pronunţată de Judecătoria Bârlad în dosarul nr. 2311/189/2009 – judecător fond Daniela Juglan.

La apelul nominal, făcut în şedinţă publică la pronunţare, au lipsit părţile.

Procedura legal îndeplinită.

S-au verificat actele şi lucrările dosarului, după care:

Se constată că, dezbaterile în cauză au avut loc în şedinţa publică din data de 22 octombrie 2009, susţinerile şi concluziile formulate de intimat, fiind consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, din lipsă de timp pentru deliberare, în temeiul art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă, s-a amânat pronunţarea pentru astăzi, 29 octombrie 2009, când s-au reţinut următoarele:

INSTANŢA DE JUDECATĂ

Asupra recursului civil de faţă;

Prin Sentinţa civilă nr. 1955 din 24 iunie 2009, pronunţată în cauza înregistrată sub nr. 2311/189/2009, Judecătoria Bârlad a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat în favoarea Tribunalului Vaslui competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de către reclamanta S.C. „A Bârlad’’ S.A. în contradictoriu cu pârâtul C C D.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut faptul că potrivit disp. art. 67 lit. a din Legea nr. 168/1999 sunt conflicte de drepturi conflictele în legătură cu încheiere, executarea, modificarea şi încetarea contractelor individuale de muncă. Întrucât acţiunea reclamantei vizează pretenţii băneşti în legătură cu activitatea desfăşurată în perioada executării contractului de muncă, în baza dispoziţiilor art. 2 pct. 2 lit. c Cod procedură civilă, excepţia invocată a fost admisă şi declinată competenţa, în temeiul art. 158 Cod procedură civilă, în favoarea Tribunalului Vaslui.

Împotriva Sentinţei civile nr. 1955/24.06.2009 pronunţată de Judecătoria Bârlad, reclamanta S.C. „A Bârlad’’ S.A. a declarat recurs.

În motivarea recursului, recurenta S.C. „ABârlad’’ S.A. a învederat că acţiunea formulată s-a întemeiat pe dispozitiile art. 998, 999 Cod civil, nefiind aplicabile dispozitiile art. 67 lit. a din Legea nr. 168/1999. Precizează recurenta S.C. „A Bârlad’’ S.A. că pârâtul a fost angajat ca şofer, fără a rezulta din fişa postului că avea ca atribuţii încasarea pe baza de chitanţă a contravalorii produselor de panificaţie pe care le distribuia. În aceste condiţii, apreciază recurenta că încasarea banilor nu era o obligaţie contractuală, fiind vorba de o fapta ilicită. Recurenta S.C. „A Bârlad’’ S.A. a solicitat admiterea recursului şi casarea Sentinţei nr. 1955/24.06.2009 pronunţată de Judecătoria Bârlad.

Recurenta nu şi-a motivat în drept cererea. Cele învederate se încadrează în cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În recurs, nu s-au depus înscrisuri noi.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate de către recurentă, dar si din oficiu, prin prisma prevederilor de art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, instanţa constată că recursul declarat în cauză este neîntemeiat, sentinţa recurată fiind legală, pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 270 alin. 1 din Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. Rezultă că pentru declanşarea răspunderii patrimoniale, este necesar ca persoana vinovată de producerea pagubei să se găsească într-un raport juridic de muncă la momentul producerii prejudiciului.

Pentru antrenarea răspunderii patrimoniale nu este obligatoriu ca persoana vinovată să aibă calitatea de salariat al angajatorului prejudiciat şi în momentul formulării acţiunii, astfel încât, în cazul în care paguba a fost descoperită după încetarea calităţii de salariat, acoperirea prejudiciului se realizează tot în cadrul răspunderii patrimoniale reglementată de Codul muncii.

În motivarea recursului, recurenta S.C. „A Bârlad’’ S.A. a apreciat că antrenarea răspunderii patrimoniale, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 168/1999, nu este posibilă, întrucât intimatul nu avea în fişa postului atribuţii de încasare a contravalorii produselor de panificaţie, fapt nerelevant în cauză în condiţiile în care prejudiciul a fost produs în executarea unui raport juridic de muncă.

Pentru a interveni răspunderea patrimonială este necesar ca fapta care a produs prejudiciul să fie în legătură cu munca prestată. De altfel, în cuprinsul acţiunii, recurenta S.C. „A Bârlad’’ S.A. precizează că intimatul, în calitate de şofer, proceda la livrarea pâinii şi la încasarea contravalorii acesteia pe bază de chitanţă. Întrucât recurenta nu a motivat modalitatea în care intimatul a intrat în posesia chitanţierului rezultă că, fără a fi înserată în fişa postului, C C D avea ca atribuţie încasarea contravalorii pâinii distribuite şi, implicit, eliberarea de chitanţe.

Raportat la cele expuse, se apreciază ca neîntemeiat recursul formulat, şi văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa îl va respinge, urmând să menţină hotărârea instanţei de fond, respectiv Sentinţa nr. 1955 din 24 iunie 2009 pronunţată de Judecătoria Bârlad.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursul formulat de recurenta SC „A Bârlad” SA, împotriva Sentinţei civile nr. 1955 din 24 iunie 2009 pronunţată de Judecătoria Bârlad în dosarul nr. 2311/189/2009, pe care o menţine.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică din 29 octombrie 2009.

Tags: Legea nr. 168/1999, litigii de munca

Conflict de drepturi – drepturi salariale

Tribunalul Tulcea
Dosar nr. 2140/88/2008
SENTINŢA CIVILĂ NR. 3
Şedinţa publică din data de 7 ianuarie 2009

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr.2140/88/2008 …. a chemat în judecată SC …. SRL Tulcea, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata drepturilor salariale aferente perioadei 1 august 2007 – 28 septembrie 2007, în sumă de 3300 lei, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că a fost angajat al societăţii pârâte cu contract individual de muncă de la data de 1 februarie 2007 până la data de 28 septembrie 2007, în funcţia de director.

Menţionează reclamantul că pentru perioada 1 august 2007 – 28 septembrie 2007, societatea nu i-a plătit drepturile salariale, fiind amânat în mod constant, fără un motiv temeinic.

În drept şi-a întemeiat cererea pe dispoz. art.161 şi 281 – 283 din Codul muncii şi Lg. nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, modificată şi completată.

În apărare, pârâta a depus la dosarul cauzei: întâmpinare şi în copie: contractul individual de muncă al reclamantului, foaia colectivă de prezenţă pentru luna septembrie 2007, ştatele de plată pentru lunile august şi septembrie 2007.

Reclamantul a mai depus la dosarul cauzei:precizări şi în copie adresele nr.153/2007, nr.182/2007, decizia nr.180/2007, plicul de corespondenţă, C.I. şi carnetul de muncă.

Examinând cererea, în raport de probele administrate în cauză, instanţa constată în fapt următoarele:

Potrivit contractului individual de muncă depus la dosarul cauzei, rezultă că reclamantul a avut raporturi de muncă cu pârâta începând cu data de 1 februarie 2007.

Deşi a prestat muncă în lunile august şi septembrie 2007, reclamantul nu a mai fost plătit.

Potrivit art.154 alin.1 din Codul muncii, salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă, fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.

Având în vedere aceste aspecte, ştatele depuse la dosarul cauzei, cât şi faptul că însăşi societatea a recunoscut că nu şi-a încasat reclamantul drepturile salariale cuvenite, instanţa urmează a obliga pârâta să-i plătească reclamantului suma de 3300 lei, reprezentând drepturi salariale aferente perioadei 1 august 2007 – 28 septembrie 2007.

Având în vedere că de la data când i se cuvin reclamantului aceste drepturi salariale şi până la data când i se vor achita drepturile salariale cuvenite va trece o perioadă de timp, instanţa urmează a obliga pârâta să-i plătească reclamantului drepturile salariale cuvenite, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Tags: drepturi salariale, Legea nr. 168/1999, litigii de munca

Concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Caracterul efectiv, real şi serios al desfiinţării locului de muncă

Tip: Decizie
Nr./Dată: 2332 (03.07.2008)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

C.muncii, art. 55 lit. c), art. 65

Desfiinţarea unui post din schema de personal are caracter efectiv şi se bazează pe o cauză reală şi serioasă, atunci când rezultă din organigrama angajatorului şi este fundamentată pe studiile efectuate de către angajator cu privire la beneficiile ce urmează a fi înregistrate de către bancă în urma externalizării serviciilor de transport valori, precum şi pe protocolul încheiat de angajator cu Federaţia Sindicatelor Libere ale Salariaţilor CEC – S.A. pentru asigurarea unui loc de muncă salariaţilor disponibilizaţi în condiţiile art. 65 din Codul muncii.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 2332 din 3 iulie 2008

Prin sentinţa civilă nr. 1893/17.04.2008, pronunţată în dosarul nr. 1662/30/2008, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul F.M.F. împotriva pârâtei Casa de Economii şi Consemnaţiuni CEC S.A. Bucureşti – Sucursala Timişoara, a constatat nulitatea deciziei nr. 3/3.01.2008, emisă de pârâtă şi a obligat pârâta la despăgubiri egale cu salariile indexate şi reactualizate ale reclamantului, începând cu data de 24.01.2008 şi până la pronunţarea sentinţei: 17.04.2008, în beneficiul reclamantului, precum şi la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Totodată, a respins pretenţiile reclamantului vizând obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale neacordate pentru funcţia casier-colector, în cadrul Compartimentului Tezaur, Casieri şi Transport Valori la Sucursala CEC Timişoara, pentru perioada 12.06.2006 şi până la punerea în executare a hotărârii pronunţate, precum şi la plata despăgubirilor morale în sumă de 5000 Euro.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că decizia de concediere contestată de către reclamant a fost emisă cu nerespectarea dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din Codul muncii, deoarece desfiinţarea locului de muncă al reclamantului nu a fost efectivă şi nu a avut la bază o cauză reală şi serioasă, fiind aplicabile şi prevederile art. 78 din Codul muncii.

Astfel, decizia de concediere a fost emisă în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii, prin raportare la Hotărârea nr. 14 a Comitetului de Direcţie şi Hotărârea nr. 5/19.03.2007 a Consiliului de Administraţie, care au decis externalizarea serviciilor de transport valori, măsură ce a condus la desfiinţarea postului de însoţitor transport valori.

Conform contractului individual de muncă încheiat de părţi, reclamantul a fost angajat pe postul de însoţitor transport valori, dar prin anexa la fişa postului, semnată de salariat şi de către superiorul său şi necontestată de către pârâtă, reclamantul a preluat şi atribuţiile funcţiei de casier-colector în cadrul Compartimentului Tezaur, Casieri şi Transport Valori la Sucursala CEC Timişoara, cu începere de la data de 12.06.2006, îndeplinind şi aceste atribuţii suplimentare, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Din organigramele întocmite la 31.12.2007 şi 31.01.2008 rezultă că postul reclamantului s-a desfiinţat, însă funcţia de casier-colector a fost menţinută, astfel încât angajatorul nu a putut proba motivul real şi serios pentru care reclamantul nu putea îndeplini în continuare atribuţiile corespunzătoare funcţiei de casier-colector, iar desfiinţarea postului reclamantului nu poate fi considerată o consecinţă a externalizării serviciilor de transport valori.

Cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata drepturilor salariale neacordate pentru funcţia de casier-colector a fost respinsă ca neîntemeiată, apreciindu-se că nu sunt incidente dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Codul muncii, invocate de reclamant, respectiv că nu există cumul de funcţii atâta timp cât între părţi nu au fost încheiate două contracte individuale de muncă pentru cele două funcţii distincte, respectiv de însoţitor transport valori şi casier-colector.

Pretenţiile privitoare la obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri morale de 5000 Euro au fost respinse ca nefondate, întrucât reclamantul nu a făcut dovada faptului că prestigiul şi onoarea sa au fost ştirbite, fiind prejudiciat în familie şi societate.

Împotriva sentinţei civile nr. 1893/17.04.2008 a Tribunalului Timiş, în termen legal, pârâta a formulat recurs solicitând admiterea recursului şi modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii.

În motivarea cererii de recurs se arată că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că reclamantul a îndeplinit atribuţii complementare funcţiei de însoţitor transport valori.

Pârâta-recurentă a susţinut în faţa primei instanţe, prin precizările depuse la dosar la termenul din 17.04.2008, că „anexa la fişa postului” nu este însuşită de către conducătorul unităţii, împuternicit cu prerogativa de angajator, nu este datată, nu este înregistrată şi nici ştampilată, astfel încât nu se poate aprecia că unitatea nu a contestat acest înscris.

Din fişa postului, actualizată la 16.04.2007 şi însuşită de salariat prin semnătură, rezultă că atribuţiile funcţiei ocupate de reclamant vizau exclusiv postul de însoţitor transport valori, iar nu alte posturi sau funcţii.

Deşi constată că postul de însoţitor transport valori nu mai apare în organigramă şi statul de funcţii al sucursalei, instanţa de fond apreciază în mod greşit că desfiinţarea postului reclamantului nu a avut la bază o cauză reală şi serioasă, fiind astfel încălcate prevederile art. 65 alin. (2) din Codul muncii. Întrucât postul ocupat de reclamant a fost desfiinţat efectiv, nu mai exista nici o raţiune pentru care să fie menţinut salariatul.

Desfiinţarea postului ocupat de reclamant are o cauză reală şi este serioasă, prezentând un caracter obiectiv, deoarece are la bază studii temeinice efectuate de către angajator cu privire la beneficiile ce urmează a fi înregistrate de către bancă în urma externalizării serviciului de însoţitor transport valori, precum şi acordul sindicatului reprezentativ la nivel de bancă. Prin urmare, motivul concedierii nu a fost inerent persoanei salariatului, ci exterior acestuia.

Chiar dacă s-ar putea reţine că salariatul a efectuat „activităţi complementare„ postului de însoţitor transport valori, acestea au fost desfăşurate în considerarea postului ocupat, conform contractului individual de muncă încheiat între părţi. Urmare a desfiinţării postului ocupat de reclamant au dispărut şi aceste eventuale „atribuţii complementare”, deoarece activitatea principală a dispărut.

Soluţia pronunţată de instanţa de fond este contradictorie, în sensul că se reţine corect că nu a existat un cumul de funcţii, dar se apreciază că reclamantul a îndeplinit atribuţii aferente funcţiei de casier-colector, care afectează legalitatea deciziei de concediere.

Reclamantul a beneficiat de preaviz, care a expirat la data de 31.01.2008, astfel încât instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, prin obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale, indexate şi reactualizate, cuvenite reclamantului pe perioada 24.01.2008 – 17.04.2008.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 299 – 314 C.proc.civ. şi art. 80-81 din Legea nr. 168/1999.

La cererea de recurs a fost anexată fişa postului reclamantului, actualizată la data de 16.04.2007.

Intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, arătând că susţinerile recurentei sunt contrazise de înscrisurile depuse la dosarul de fond, fiind edificatoare în acest sens organigramele depuse de către pârâtă şi menţionate în considerentele sentinţei recurate.

Angajatorul nu a respectat dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Codul muncii, în condiţiile în care funcţia de casier-colector la Compartimentul Tezaur, Casierie şi Transport Valori există şi după desfacerea unilaterală a contractului individual de muncă al reclamantului.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 C.proc.civ., Curtea apreciază că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform contractului individual de muncă nr. 14067/23.07.2001, încheiat între părţi, reclamantul a fost încadrat în funcţia de însoţitor transport valori în cadrul Compartimentului Tezaur, Casierie şi Transport Valori al băncii.

Articolul 10 din acest contract prevede obligaţia salariatului de a îndeplini atribuţiile stabilite prin fişa postului care este anexă la contractul individual de muncă. Prin urmare, la data emiterii deciziei de concediere contestate, reclamantul avea atribuţiile menţionate în fişa postului actualizată la data de 16.04.2007, care este semnată de către salariat şi şeful ierarhic, fiind aprobată de către directorul Sucursalei CEC Timişoara. Această fişă are aplicată ştampila angajatorului şi nu a fost contestată de către angajat.

În susţinerea pretenţiilor sale, reclamantul a invocat înscrisul intitulat „anexă la fişa postului”, conform căruia reclamantul urma să preia, cu începere de la data de 12.06.2006, pe lângă atribuţiile funcţiei de însoţitor valori şi atribuţiile funcţiei de casier-colector în cadrul Compartimentului Tezaur, Casierie şi Transport Valori al Sucursalei CEC Timişoara, atribuţii enumerate în cuprinsul acestui înscris.

Prin „precizările” depuse la dosarul de fond la termenul din 17.04.2008 şi prin cererea de recurs, pârâta recurentă a arătat că înscrisul denumit „anexă la fişa postului” nu emană de la CEC, nefiind semnat de către reprezentanţii legali ai unităţii, nefiind datat, nefiind înregistrat şi nici ştampilat, astfel încât prima instanţă a reţinut greşit că pârâta nu a contestat acest înscris.

Înscrisul sus-menţionat nu cuprinde numele şi prenumele superiorului, care l-ar fi semnat, nu este datat, nu este înregistrat în evidenţa pârâtei, nu este aprobat de directorul băncii, deşi are rubrica „Se aprobă director B.S.I.”, şi nu poartă ştampila angajatorului. Dată fiind această situaţie, înscrisul menţionat nu poate fi luat în considerare de instanţă, deoarece nu este opozabil angajatorului.

Potrivit fişei postului, actualizată la 16.04.2006, şi contractului individual de muncă încheiat între părţi, reclamantul a avut doar atribuţii de serviciu corespunzătoare postului de însoţitor transport valori, astfel încât instanţa de fond a reţinut în mod greşit că reclamantul a avut atât atribuţii de serviciu corespunzătoare postului de însoţitor transport valori, cât şi atribuţii „complementare” acestui post, corespunzătoare funcţiei de casier-colector.

Din statul de funcţii al pârâtei, întocmit la 31.12.2007 şi, respectiv, 31.01.2008, rezultă că postul de însoţitor transport valori, ocupat de către reclamant a fost desfiinţat.

Această desfiinţare a fost determinată de externalizarea activităţii de transport valori a băncii, aprobată prin Hotărârea Comitetului de Direcţie al CEC S.A. nr.14/9.02.2007 şi Hotărârea Consiliului de Administraţie al CEC S.A. nr. 5/19.03.2007, pe baza Notei privind aprobarea externalizării activităţii de transport valori nr. 48/12.01.2007, întocmită de Direcţia Securitate Bancară. În cuprinsul acestei note se arată că externalizarea activităţii de transport valori are ca efect eliminarea riscurilor operaţionale şi a riscurilor operaţionale potenţiale, precum şi reducerea potenţialelor evenimente generatoare de risc reputaţional pentru bancă.

Urmare a hotărârilor menţionate anterior s-a încheiat, la 14.12.2007, un protocol între Casa de Economii şi Consemnaţiuni – CEC S.A. Bucureşti şi Federaţia Sindicatelor Libere ale Salariaţilor CEC S.A. din România privind preluarea salariaţilor CEC din teritoriu, care ocupă posturile de însoţitor transport valori şi şofer, de către S.C. „B.S.” SRL Bucureşti şi S.C. „G.4C.S.” SRL Bucureşti.

La data de 27.12.2007, reclamantul a dat o declaraţie, prin care arată că nu este de acord să fie preluat de către firma de transport valori S.C. „G.4C.S.” SRL Bucureşti.

Prin decizia nr. 3/3.01.2008, emisă de pârâtă, reclamantul a fost concediat în temeiul art. 55 lit. c) coroborat cu art. 65 alin. (1) din Codul muncii, ca urmare a desfiinţării postului de însoţitor transport valori din cadrul Casei de Economii şi Consemnaţiuni – Sucursala Timişoara ocupat de către el şi a refuzului acestuia de a ocupa postul asigurat de CEC S.A., conform contractului încheiat cu S.C. „G.4C.S.” SRL Bucureşti.

În cuprinsul deciziei de concediere se menţionează că desfiinţarea postului ocupat de reclamant reprezintă o consecinţă a externalizării serviciilor de transport valori, aprobată prin Hotărârea nr. 14 a Comitetului de Direcţiei al CEC – S.A. din 9.02.2007 şi prin Hotărârea nr. 5 a Consiliului de Administraţie al CEC- S.A. prin 19.03.2007.

Din cele expuse anterior rezultă că desfiinţarea postului ocupat de reclamant a fost efectivă şi a avut la bază o cauză reală şi serioasă, deoarece s-a întemeiat pe studiile temeinice efectuate de către angajator cu privire la beneficiile ce urmează a fi înregistrate de către bancă în urma externalizării serviciilor de transport valori precum şi pe protocolul încheiat de angajator cu Federaţia Sindicatelor Libere ale Salariaţilor CEC – S.A. la data de 14.12.2007.

Prin urmare, decizia de concediere contestată de către reclamant a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 65 alin. (1) şi alin. (2) din Codul muncii, astfel încât cererea reclamantului de constatare a nulităţii absolute a acestei decizii este neîntemeiată. Pe cale de consecinţă, nu sunt întrunite nici cerinţele art. 78 alin. (1) din Codul muncii privitoare la obligaţia pârâtei de a plăti reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul pe perioada 24.01.2008 – 17.04.2008.

Având în vedere considerentele enunţate anterior, Curtea a apreciat că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) raportat la art. 3041 C.proc.civ., a admis recursul ca fiind întemeiat şi a modificat în parte hotărârea recurată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantul F.M.F. împotriva pârâtei CEC Bank S.A. Bucureşti, reprezentată prin Sucursala CEC Bank Timişoara, ca nefondată.

Tags: decizie de concediere, Legea nr. 168/1999, litigii de munca