Protecţia martorilor

Datorită ameninţărilor şi violenţelor la care au fost supuse unele persoane care au acceptat să depună ca martor în cauze penale, s-a impus adoptarea unei legislaţii care să asigure protecţia acestor persoane. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.43/2002 reglementează pentru prima dată în legislaţia română protecţia martorilor. Astfel se prevede că procurorii Parchetului Naţional Anticorupţiei (Departamentul Naţional Anticorupţiei in prezent) pentru buna desfăşurare a urmăririi penale, pot dispune măsuri specifice de protecţie a martorilor, experţilor şi victimelor. Această protecţie legală se referă nu numai la martori ci şi la experţi şi victimele infracţiunii.

O reglementare specială a protecţiei martorului, ca şi organismului creat a pune în practică această protecţie, s-a făcut prin Legea nr.682/2002 privind protecţia martorilor. Legea specială în domeniu dispune chiar în art.1. scopul “să asigure protecţia şi asistenţa martorilor a căror viaţă, integritate corporală sau libertate este ameninţată, ca urmare a deţinerii unor informaţii ori date cu privire la săvârşirea unor infracţiuni grave pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare, care au un rol determinant la descoperirea infractorilor şi la soluţionarea cauzelor”. [1]

Legea nr.682/2002, precizează şi sensul unor termini pe care îi utilizează:

• martorul este persoana care are calitatea de martor în accepţiunea art.78 Cod procedură penală, prin declaraţiile sale furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului în cauzele cu infracţiuni grave; o altă persoană care nu are calitate procesuală dar prin informaţiile date contribuie la aflarea adevărului sau la prevenirea producerii unor prejudicii; persoana care este inculpată într-o altă cauză.
• starea de pericol este situaţia în care se află categoriile de persoane incluse în noţiunea de martor, membrii familiilor lor, persoanele apropiate acestora, a cărui viaţă, integritate corporală sau libertate este ameninţată ca urmare a informaţiilor şi datelor furnizate sau pe care sunt de acord să le furnizeze;
• martorul protejat este martorul, membrii familiei sale şi persoanele apropiate acestuia incluse în Programul de Protecţie;
• membrii de familie ai martorului protejat sunt soţul sau soţia, părinţii,copii martorului;
• persoana apropiată martorului protejat este persoana faţă de care martorul este legat prin puternice legături afective;
• infracţiunea gravă este una din următoarele categorii de infracţiuni: nfractiunea grava este infractiunea care face parte din una dintre urmatoarele categorii: infractiunile contra pacii si omenirii, infractiunile contra sigurantei statului sau contra sigurantei nationale, terorismul, omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, infractiunile privind traficul de droguri si traficul de persoane, spalarea banilor, falsificarea de monede sau de alte valori, infractiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor si munitiilor, infractiunile privitoare la regimul materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, infractiunile de coruptie, infractiunile contra patrimoniului care au produs consecinte deosebit de grave, precum si orice alta infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii al carei minim special este de cel putin 10 ani sau mai mare;
• prejudiciul deosebit reprezintă paguba creată prin săvârşirea infracţiunii care depăşeşte echivalentul a 50.000 euro.

Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor (O.N.P.M.), funcţionează la nivel de direcţie în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei şi are următoarele atribuţii:

§ primeşte propunerile de includere în program;

§ ia măsuri pentru includerea în program şi urmăreşte derularea acestuia;

§ desemnează o persoană de legătură cu martorul protejat şi o altă persoană de legătură în situaţii speciale;

§ organizează o bază de date cu propunerile de includere în program;

§ asigură confidenţialitatea informaţiilor şi datelor gestionate[2].

Pentru includerea unei persoane în acest program de protecţie trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii cumulativ:

§    persona are calitatea de martor sau are celelalte calităţi prevăzute în art.2.Legea nr.682/2002 ;

§   persoana se află în stare de pericol;

§   să existe o propunere motivată din partea organelor abilitate; în faza de urmărire din partea organului de cercetare penală (adresată procurorului care supraveghează cauza) a procurorului ( adresată şefului ierarhic), iar în faza de judecată o propunere a judecătorului .[3]

Propunerea de includere în Program trebuie însoţită de acordul scris al persoanei pentru care se cere includerea şi de o evaluare realizată de Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor cu privire la posibilitatea de includere a persoanei în cauză art.6 din Legea nr.682/2002.

Martorul protejat va ţine legătura cu Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor printr-o persoană de legătură desemnată de către acesta. Dacă martorul protejat constată că există posibilitatea deconspirării domiciulului sau a identităţii sale din cauza neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor persoanei de legătură, are posibilitatea de a contacta o altă persoană aleasă de Protocolul de protecţie, art.13 din Legea nr.682/2002. Protecţia martorului aflat în stare de pericol şi a martorului protejat este asigurată de unităţile de poliţie, respectiv de Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor , dacă aceştia execută o pedeapsă privativă de libertate este asigurată de organele care administrează locul de deţinere sau de Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor. Programul de protecţie încetează în una din situaţiile următoare:

§  la cererea scrisă a martorului;

§  dacă în cursul procesului penal martorul depune mărturie mincinoasă;

§  dacă martorul comite cu intenţie o infracţiune;

§  dacă a comunicat date false privind situaţia sa, nu respectă obligaţiile asumate prin semnarea programului;

Încetarea programului este dispusă de către procuror prin ordonanţă sau de judecător prin încheiere. Când încetarea programului de protecţie a fost determinată de decesul martorului protejat, programul va continua pentru membrii familiei sau pentru persoana apropiată acestuia.

---

[1] Legea nr. 682/2002- privind protecţia martorilor-publicată în Monitorul Oficial nr..28 din decembrie 2002

[2] Doltu Ioan, “Martorul în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.89

[3] Mateuţ Gheorghiţa,” Protecţia martorilor”, Editura Lumina Lex,Bucureşti, 2003, pg. 214

Martorul de rea credinta si martorul de buna credinta

Martorul de rea-credinţă

De-a lungul timpului s-au elaborat diverse metode şi tactici pentru a afla dacă cel chemat să depună mărturie în faţa instanţei minte sau nu. Orice martor trebuie să fie neutru deoarece el nu-şi oferă depoziţia pentru apărarea unui interes propriu. Reaua-credintă a unui martor deşi poate fi dezvăluită prin probe, va reuşi să treacă neobservată uneori şi să conducă la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti eronate. În aceste condiţii obiectul cercetării penale îl constituie mărturia mincinoasă.

Motivaţiile care determină o persoană să afirme neadevăruri în instanţă pot fi multiple. În general trăsăturile negative de caracter ca egoismul, necinstea nu sunt de natură să contribuie la credibilitatea martorului, la configurarea unui profil moral pozitiv. Obligaţia organului judiciar este de a culege cât mai multe informaţii despre personalitatea martorul, ce urmează a fi audiat. Martorul este obligat să relateze în ce raporturi se află cu inculpatul sau învinuitul, raporturi care pot proveni din rudenie, colegialitate, subordonare, dintr-un sentiment de ură, invidie, dispreţ. Aceste sentimente se pot repercuta asupra declaraţiei martorului negativ; este posibil ca astfel de sentimente precum cele de simpatie sau de antipatie să apară spontan. Influenţele pot apărea ca urmare a unor presiuni din partea unor factori externi, sau martorul din interes, din teamă va accepta să depună o mărturie mincinoasă sau să treacă  sub tăcere anumite împrejurări.

Martorii pot face declaraţii false, ori să nege că ar cunoaşte anumite împrejurări legate de obiectul cauzei, pentru a nu fi tras la răspundere penală în situaţii compromiţătoare, sau din dorinţa de a evita pur şi simplu chemările repetate la instanţă. Sesizarea aspectelor care oferă indicii în spijinul unor suspiciuni de rea-credinţă depinde de existenţa unor solide cunoştinţe de psihologie judiciară, de o experienţă suficientă în activitatea de magistrat şi de un grad de perspicacitate ridicat. Importantă în acest sens poate fi şi observarea continuă a modului în care martorul se exteriorizează, deoarece martorul care minte în mod conştient are o anumită emoţie, stare de stres pe care va încerca să o ascundă, oferind în acest fel o posibilă dovadă că depoziţia acestuia este nesinceră. Organul judiciar va conduce depoziţia în aşa fel încât să fie în măsură să-l surprindă pe martorul suspect cu întrebări cheie, să obţină cât mai multe amănunte de detaliu, astfel încât să crească şansele apariţiei unor contraziceri, fie între elemente din propria declaraţie, fie cu declaraţiile altor persoane. Ascultările repetate ale acestor martori sunt indicate precum şi supunerea la confruntare cu alţi martori. În această situaţie este posibil ca martorul să repete declaraţia anterioară numai din dorinţa de a nu fi considerat de rea-credinţă.

Caracteristica martorilor de rea-credinţă rezultă din faptul că declaraţiile lor sunt aproape identice, deoarece orice neconcordanţă le poate trăda atitudinea.[1] Atunci când declaraţiile a două sau mai multe persoane seamănă până aproape de identitate, suspiciunea magistratului este justificată. Aceasta poate indica o înţelegere anterioară între martori cu privire la ceea ce vor declara în instanţă. Sarcina magistratului este de a insista asupra detaliilor, chiar şi asupra celor nesemnificative, deoarece dacă există o înţelegere anterioară între martori aceasta va privi aspectele principale ale cauzei penale şi mai puţin cele incidentale. Constatarea unor contradicţii clare asupra împrejurărilor incidentale poate conduce la concluzia relei-credinţe a celor audiaţi. Organul judiciar va apela la metodele tactice care îi stau la dispoziţie pentru a afla lucrurile într-un mod cât mai amănunţit. Organul judiciar va căuta motivele care l-au determinat pe martor să declare fals, şi totodată martorul va fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă. Verificarea şi aprecierea de către autoritatea judiciară a acestor depoziţii se vor face după principiul liberei aprecieri a probelor[2].

Martorul de bună-credinţă

După ce s-a stabilit că martorul care a depus în faţa organului judiciar nu a fost de rea-credinţă şi în măsura în care relatările sale conduc spre împrejurările esenţiale ale cauzei penale, sarcina magistratului se simplifică. Şi în acest caz, organul judiciar trebuie să aibă cunoştinţă despre câteva date generale în legătură cu persoana martorului, cât şi în legătură cu împrejurări specifice care pot afecta reproducerea; factori de natură subiectivă şi factori de natură obiectivă care influenţează gradul de corespondenţă, de identitate a celor declarate, percepute, cu cele care au avut loc în realitate. Deşi martorul este preocupat să redea cât mai exact faptele de care a luat cunoştinţă, aceştia acţionează independent de voinţa sa. În evaluarea unei depoziţii trebuie să se ţină cont de elemente ca: momentul achiziţiei, de cel al conservării şi de cel al comunicării informaţiilor.

Mărturia de bună credinţă este considerată a fi “acea mărturie care depusă sub prestare de jurământ nu este mincinoasă, nu izvorăşte din reaua-credinţă a martorului şi care nu intră sub incidenţa legii penale.”[3] Ca şi în cazul martorilor de rea-credinţă se adoptă şi în acest caz anumite procedee, tactici de ascultare pentru a-l ajuta pe magistrat în înţelegerea şi evaluarea corectă a declaraţiilor. Martorul de bună-credinţă prin redarea cât mai exactă a faptelor sau împrejurărilor percepute cu ajutorul simţurilor contribuie, prin reproducere, la ajutarea organelor judiciare de a da o soluţie finală corectă cauzei.

În aprecierea martorul de bună-credinţă se au în vedere patru categorii de erori (denaturări) posibile:

§  denaturarea prin adăugare (adiţie), prin care martorul relatează mai mult decât ce a perceput, exagerând sau inventând fapte imaginare; astfel de denaturări pot fi cauzate de percepţii incomplete, fragmentate;

§  denaturarea prin omisiune, în principal datorită pierderii cu timpul a unor împrejurări din memorie;

§  denaturarea prin substituţie, prin care martorul confundă anumite calităţi ale unor persoane, obiecte, fapte sau substituie, înlocuieşte cu altele percepute anterior ca urmare a asemănărilor existente între ele;

§  denaturarea prin transformare, se datorează caracterului dinamic şi selectiv al păstrării şi reproducerii, proces în cadrul căruia datele memorate sunt supuse unui proces de reorganizare şi restructurare.

Astfel de denaturări atrag modificări ale succesiunii reale a faptelor, modificări ale locului, ale unor detalii de loc şi de timp. Legea nu impune un număr minim de martori în dovedirea unui fapt, astfel că depoziţia unui martor poate prevala relatările ale mai multor persoane, dacă acestea lasă o urmă de îndoială organului judiciar. La fel ca şi în cazul martorilor de rea-credinţă, martorul care e presupus că a depus cu sinceritate poate fi reascultat; declaraţia luată imediat după producerea infracţiunii este imprecisă datorită tulburării psihice, din administrarea altor probe reiese necesitatea unor noi precizări din partea martorului. Organul judiciar având o libertate în apreciere şi datorită faptului că mărturiile în procesul penal sunt divizibile, el poate reţine numai partea din declaraţie pe care o consideră ca fiind conformă cu adevărul. Operaţiunea de apreciere a probei testimoniale, este considerată anevoioasă, complexă datorită multitudinii de factori care trebuie evaluaţi foarte atent.

Prin declaraţia sa, martorul contribuie la aflarea adevărului, la soluţionarea cauzei prin coroborarea cu celelalte probe administrate.

---

[1] Măgureanu Ilie,” Ascultarea persoanelor în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.197

[2] Neagu Ion, “Tratat de drept procesual penal”,Editura Global LEX,  Bucureşti, 2007, pg.350

[3] Ciopraga Aurel,”Evaluarea probei testimoniale”, Editura Junimea, Iaşi, 1979, pg.68

Procedura de ascultare a martorilor

Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane (învinuiţi, inculpaţi şi celelalte părţi, martori) cu privire la care există fie o certitudine, fie o presupunere că deţin informaţii în legătură cu infracţiunea sau făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea relaţii sau explicaţii în faţa organelor judiciare penale.

Ascultarea martorilor reprezintă activitatea căreia i se consacră o mare parte din timp, un volum de muncă, reprezentând pentru organele judiciare o sursă importantă a informaţiilor necesare aflării adevărului. În principiu, orice persoană fizică poate fi martor în procesul penal, indiferent de starea fizică (orb, surd, mut) sau psihică, singur organul judiciar poate să decidă care persoane pot furniza date necesare pentru aflarea adevărului[1].

După stabilirea persoanelor care pot fi audiate ca martor, acestea pot fi chemate la organul de urmărire penală. Instanţa de judecată este obligată ca în stadiul cercetării judecătoreşti, să dispună audierea persoanele propuse de părţi ca martor, dacă proba este concludentă şi utilă. Actul prin care se cheamă o persoană în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată este citaţia scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică. Citaţiile se înmânează de agenţi anume însărcinaţi cu îndeplinirea acestei atribuţii sau prin mijlocirea serviciului poştal. Citaţia este individuală, iar când este cazul se menţionează orice elemente, date necesare pentru stabilirea adresei celui citat. Citaţia se semnează de cel care o emite.

Administrarea mijlocului de probă privind declaraţia martorului se declanşează, prin emiterea unei citaţii scrise, în care sunt cuprinse următoarele menţiuni:

• denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;
• numele, prenumele celui citat, calitatea de martor şi indicarea obiectului cauzei;
• adresa celui citat trebuie să cuprindă în oraşe şi municipii- localitatea, judeţul, strada, numărul şi apartamentul în care locuieşte, iar în comune- judeţul, comuna şi satul;
• ziua, ora, luna, anul, locul de înfăţişare precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicat, cu arătarea consecinţelor legale în caz de nerespectare.

Citaţia se înmânează personal, care va semna dovada de primire. Dacă prsoana citată nu vrea să primească citaţia, sau nu voieşte sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat, iar în caz de refuz de primire o afişează pe uşa locuinţei acestuia încheind proces verbal despre aceasta. Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de uzul raţiunii. Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea persoanei citate, precum şi data pentru care este citată. Dovada  de primire trebuie să cuprindă de asemenea şi data înmânării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui ce înmănează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia.

Evocarea faptelor reprezintă momentul final al proceselor memoriale şi constă în actualizarea legăturilor temporare sub forma celor două modalităţi de comunicare a experienţei anterioare, reproducerea şi recunoaşterea. Modul comun de obţinere a depoziţiilor îl constituie reproducerea orală care poate îmbrăca forma relatării libere a faptelor percepute precum şi forma răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar. Reproducerea poate îmbrăca în subsidiar şi forma depoziţiei scrise personal de martor.

Ascultarea martorilor sub forma reproducerii orale, parcurge în desfăşurarea sa trei momente:

• stabilirea identităţii martorului şi discuţiile prealabile;
• relatarea liberă a faptelor;
• adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor.

Obligaţiile procesuale ale martorilor

Legea procesual penală a prevăzut pentru persoana chemată ca martor nu numai drepturi ci şi o serie de obligaţii.

În primul rând, persoana chemată în calitate de martor are obligaţia procesuală de prezentare – este obligată, conform prevederilor art.83 alin.1 Cod procedură penală, să se înfăţişeze la locul, ziua, ora arătate în citaţie în faţa organelor judiciare. Lipsa nejustificată a martorului de a se prezenta la data stabilită de organele judiciare se sancţionează cu amendă judiciară de la 250 lei la 5.000 lei, potrivit art.198 alineatul 2 Cod procedură penală, cu obligaţia însă din partea organelor judiciare ca acesta să fi fost legal citat. Amenda judiciară se aplică de organele de urmărire penală prin ordonanţă, iar de instanţa de judecată prin încheiere. Dacă din motive temeinice martorul nu s-a prezentat poate cere scutirea de amendă ori reducerea amenzii în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei organului de urmărire penală ori a încheierii instanţei. În funcţie de motivele arătate, organul judiciar apreciază asupra scutirii sau reducerii cuantumului amenzii art.199 Cod procedură penală.

În situaţia în care neprezentarea martorului este justificată de imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, de exemplu o boală, stare de arest, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel, conform dispoziţiilor art.86 alin.3 combinat cu art.74 Cod procedură penală.

Martorul, în ipoteza în care nu se prezintă nici după amendare va fi constrâns să se prezinte prin aducerea silită art.183 Cod procedură penală. Odată prezentat, martorul are obligaţia să facă declaraţii cu privire la faptele şi împrejurările la care este audiat. Este posibil ca martorul să refuze să facă declaraţii. Când persoana chemată ca martor refuză să facă declaraţii sub motivul că nu ştie nimic în cauză, deşi cunoaşte împrejurările esenţiale asupra cărora i s-a cerut să facă declaraţii, el comite infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.260 Cod penal. Spre deosebire de învinuit sau inculpat, care, potrivit art.70 alin.2 Cod procedură penală, au dreptul de a nu face nici o declaraţie, martorul, dacă nu se prezintă, poate fi sancţionat cu amendă judiciară sau, potrivit  art.327 alin.5 Cod procedură penală, poate fi adus silit în vederea ascultării lui

Obligaţia de a depune ca martor este personală nefiind permisă reprezentarea.

Persoana chemată ca martor într-un proces penal este obligată să declare tot ceea ce cunoaşte cu privire la faptele sau împrejurările asupra cărora este întrebată, art.83 teza a-III-a Cod procedură penală.

Martorul are o îndatorire socială de a participa la aflarea adevărului într-o cauză penală, din acest motiv el are obligaţia să declare tot ce ştie, organele judiciare având dreptul de a cere oricărei persoane care are această calitate de martor prestarea mărturiei.

Declaraţiile martorilor au o importanţă deosebită atunci când ele constau în cunoştinţe dobândite personal direct cu propriile simţuri, de aceea el are obligaţia de a spune tot ce ştie. De asemenea şi cunoştinţele privitoare la săvârşirea unei infracţiuni care au fost dobândite indirect, din relatările făcute de alte persoane duc la obligaţia martorului de a le relata, putând fi folosite de organele judiciare ca probe indirecte. În situaţia în care martorul, deşi are cunoştinţe despre faptele cauzei refuză să fie ascultat ca martor, săvârşeşte fie infracţiunea de omisiune de a încunoştiinţa organele judiciare, prevăzută de art.265 Cod penal, fie infracţiunea de favorizare a infractorului, prevăzută art.264 Cod penal, după cum împrejurările pe care le cunoaşte dar, refuză să le declare, sunt în favoarea sau defavoarea inculpatului.

În activitatea de înfăptuire a justiţiei penale un rol important îl au martorii, declaraţiile lor sunt considerate mijloace de probă, contribuind astfel la aflarea adevărului şi în concret la rezolvarea, soluţionarea cauzei respective.

Martorul are obligaţia în aceste condiţii de a nu face afirmaţii mincinoase. Martorul când este ascultat de organele judiciare trebuie să-şi îndeplinească obligaţia cu bună-credintă, să contribuie efectiv la aflarea adevărului într-o cauză penală pe măsura posibilităţilor sale. Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul, respectiv va rosti fraza: „Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu” art.85 alin.1 Cod procedură penală. Jurământul creează o solemnitate necesară actului procedural şi poate determina martorul să spună adevărul. După depunerea jurământului sau după rostirea formulei prevăzute de art.85 alin.5 Cod procedură penală, pentru cei care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul, se va pune în vedere martorului, dacă nu va spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Mărturia mincinoasă este prevăzută în art.260 Cod penal şi este definită ca “fiind fapta martorului, expertului, interpretului care face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat într-o cauză juridică.”[1] Infracţiunea de mărturie mincinoasă are un subiect activ martor, expert sau interpret, infracţiune săvârşită de cele mai multe ori de martor datorită în principal de faptul că declaraţiile acestora sunt printre cele mai frecvente mijloace de probă. Infracţiunea de mărturie mincinoasă poate consta şi în tăcerea martorului “omite a spune tot ce ştie” referitor la o împrejurare esenţială care are pondere în stabilirea adevărului şi prin consecinţă în soluţionarea justă a cauzei. Nu se poate vorbi de săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, atunci când martorul refuză în mod explicit de a da declaraţii. În asemenea situaţie organele judiciare trebuie să găsească alte mijloace de probă necesare soluţionării cauzei penale. Organele judiciare sunt cele care trebuie să dovedească caracterul mincinos al mărturiei. Simplele contradicţii din declaraţiile unui martor sau interpretarea personală eronată a faptelor sau împrejurărilor nu trebuie să conducă imediat la săvârǎşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, ci trebuie coroborate cu celelalte mijloace de probă. Retragerea mărturiei mincinoase de către cel care săvârşeşte infracţiunea are efect asupra răspunderii penale. Sunt situaţii în care declaraţiile martorilor luate în faza de urmărire penală sunt retractate în faza de judecată; judecătorului îi revine sarcina de a aprecia asupra sincerităţii revenirii.

Având în vedere principiul oralităţii în faza de judecată judecătorul trebuie să nu înlăture numai declaraţia martorului făcută în faţa sa, pe care o consideră nesinceră, ci şi pe cea dată la organele de urmărire penală. Dacă s-ar lua în considerare numai declaraţia dată la urmărirea penală nu ar mai avea rost cercetarea judecătorească şi s-ar fi încălcat principiul oralităţii în aceste condiţii. Declaraţia dată la urmărirea penală poate fi folosită ca o probă complementară care alături de alte probe directe ajută la aflarea adevărului. În cazul în care martorul care a dat declaraţia la urmărirea penală a decedat, dispărut sau este incapabil de a mai depune declaraţia în faţa instanţei, judecătorul poate folosi declaraţia ca o simplă probă indirectă cu condiţia de a o pune în discuţia părţilor cu ocazia dezbaterilor. Mărturia mincinoasă se mai referă şi la experţi sau interpreţi nu numai la martori. Experţii pot fi chemaţi de organele judiciare pentru a da lămurire asupra rapoartelor pe care le-au întocmit. În cazul interpreţilor jurămânrul este obligatoriu art.128 alin.3 Cod procedură penală. Martorul nu are obligaţia de a informa organul judiciar din proprie iniţiativă.

Persoanele care au cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, nu capătă calitatea de martor atâta vreme cât nu sunt chemate şi ascultate de organele judiciare potrivit procedurii indicate de lege. Obligaţiile generale de informare pe care le au persoanele în legătură cu săvârşirea de infracţiuni rămân în sfera obligaţiilor morale sau cetăţeneşti. Dacă prin informaţiile respective se sesizează un organ de urmărire penală, relatările au regimul juridic al denunţului sau al plângerii.

---

[1]Cornean Dumitru, “Drept procesual penal”, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2000, pg.180

Drepturile procesuale ale martorilor

Legea procesual penală a stabilit ca martorul să beneficieze de anumite drepturi. În aceste condiţii, martorul chemat de către organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată, are dreptul în primul rând, la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea sa – art.190 alin.1 Cod procedură penală. Prin intermediul Legii nr.281/2003 acest text de lege a fost modificat, astfel încât:

• martorul care este salariat are dreptul şi la venitul de la locul de muncă pe durata lipsei de la serviciu, absenţă pricinuită de chemarea la organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.

Suma care reprezintă venitul de la locul de muncă se plăteşte de către angajatorul la care lucrează martorul.

• martorul care nu este salariat, dar are un venit din muncă, execută diferite munci pentru asigurarea traiului zilnic sau are afaceri private, este îndreptăţit să primească şi o compensare.

Sumele acordate se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, din fondul cheltuielilor judiciare special acordate. Astfel de cheltuieli se plătesc martorului imediat după înfăţişare.[1]

Organele judiciare au obligaţia ca după întrebările prealabile care i se pun martorului art.84 Cod procedură penală să îi aducă la cunoştinţă faptul că are dreptul atunci când nu este angajat cu contract de muncă, la sumele compensatorii pentru perioada cât a fost lipsit de a avea venituri din muncă. În situaţiile în care martorul nu-şi primeşte sumele cuvenite are dreptul de a se adresa cu plângere, potrivit art.275 şi 278 Cod procedură penală, procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală, respectiv prim-procurorului, împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror la urmărirea penală.

Dacă cauza penală se află în faţa instanţei de judecată şi martorul prin hotărâre judecătorească nu şi-a primit cheltuielile judiciare cuvenite, poate declara apel sau recurs cu privire la aceste aspecte art.362 lit. e şi art.382² Cod procedură penală. Termenul de apel este de 10 zile, calea de atac poate fi exercitată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Judecarea apelului se face numai după soluţionarea cauzei, afară de cazul când procesul a fost suspendat. Termenul se recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit art. 68 alineatul 1 Cod procedură penală este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obţine probe. Prin această dispoziţie legală martorul „este apărat împotriva violenţelor sau ameninţărilor ori a altor mijloace de constrângere pentru a da declaraţii.”[2] Persoanele care reprezintă organele judiciare întrebuinţează promisiuni, ameninţări, violenţe faţă de un martor pentru obţinerea de declaraţii săvârşesc infracţiunea de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 alin.3 Cod penal şi se sancţionează cu închisoarea de la 1 la 5 ani. Legiuitorul a prevăzut în Codul penal pentru apărarea drepturilor martorului următoarele:

a) în art.261-261¹ , sancţiuni pentru cei care încearcă să determine o persoană prin constrângere sau corupere să dea declaraţii mincinoase într-o cauză penală, precum şi de a împiedica participarea într-o cauză penală a unui martor săvârşită prin violenţă, ameninţări sau prin orice alt mijloc de constângere îndreptat împotriva sa ori a soţului sau a unei rude apropiate se pedepseşte cu închisoarea;[3] (art.261 Cod penal prevede infracţiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă, infracţiune care împiedică înfăptuirea justiţiei);

b)  în art.267¹ , tortura, respectiv fapta prin care se provoacă unei persoane cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice fizice sau psihice îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturii, se pedepseşte cu închisoarea.

Legea procesuală penală, prin art.86 alin.3 raportat la art.71-74 Cod procedură penală acordă martorului, pe lângă aceste drepturi, de a cere consemnarea declaraţiei, iar dacă nu este de acord cu conţinutul acesteia, să refuze să o semneze.

Martorul are, de asemenea, dreptul de a refuza să răspundă la întrebările care nu au legătură cu cauza respectivă, potrivit art.86 Cod procedură penală. Potrivit art.86¹, introdus prin art.1 pct.45 din Legea nr.281/2003, martorul are dreptul la protecţia datelor de identificare. În situaţia în care există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia, a domiciliului sau a reşedinţei ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui sau a altei persoane, martorului i se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-se o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organului judiciar.

Dispoziţiile date de martorii ce au calitatea de soţ sau rude apropiate, se apreciază de către organul judiciar numai în măsura în care aceste depoziţii se coroborează cu celelalte probe administrate în cauza penală.

---

[1]Volonciu Nicolae,”Tratat de drept procesual penal.Partea generală”, volumul I, Editura Paideia, Bucureşti, 1993, pg.370.

[2]Păvăleanu Vasile, “Drept procesual penal”, volumul I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.321

[3]Paraschiv Carmen Silvia, “Drept procesual penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.205

Persoanele care nu sunt obligate să depună ca martor

Autor:  Ciobanu Cristina

Spre deosebire de persoanele care nu pot fi ascultate ca martori în procesul penal, sunt anumite categorii de persoane care pot fi ascultate ca martori numai dacă ele consimt acest lucru.

Conform prevederilor art.80 alineatul 1 Cod procedură penală „soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori.”Prin această reglementare referitoare la persoanele care nu sunt obligate să depună ca martori în procesul penal, legiuitorul a urmărit ocrotirea sentimentelor de afecţiune pe care soţul sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului le au faţă de acestea din urmă.

Calitatea “de soţ” trebuie să fie valabilă la momentul folosirii acestui mijloc de probă. De exemplu, căsătoria dintre soţi nu a fost desfăcută printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă. În situaţia în care soţii sunt în curs de judecată într-un proces de desfacere a căsătoriei, organul judiciar cu ocazia întrebărilor prealabile trebuie să stabilească care sunt raporturile dintre soţi şi dacă hotărârea de divorţ se află sau nu în căile de atac.

Art.149 din Codul penal arată că „rude apropiate”  sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora precum şi persoanele devenite prin înfiere rude potrivit legii. Dispoziţiile din legea penală privind rudele apropiate se aplică şi în caz de înfiere cu efecte depline, persoane înfiate cât şi descendenţii acesteia şi în raport cu rudele fireşti. În caz de înfiere cu efecte restrânse aceste dispoziţii se aplică înfiatului cât şi descendenţilor acestuia. Sunt consideraţi “fraţi şi surori” cei care au un descendent comun, legăturile dintre fraţi şi surori sunt nu numai primare ci şi consanguine (tată comun) şi uterine (mamă comună).

Legea instituie expres în art. 80 alin. 2 din Codul de procedură penală obligaţia organelor judiciare de a aduce la cunoştinţa unor atare persoane chemate ca martori că au posibilitatea de a alege între a depune mărturie sau a refuza să depună ca martori, dată fiind calitatea lor. Această obligaţie a organului judiciar trebuie îndeplinită de îndată ce martorul a fost întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi, în ce raporturi se află cu acestea, şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma săvârşirii infracţiunii. În situaţia în care martorul, soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul a ales într-o cauză penală să depună mărturie, depoziţia sa trebuie să servească adevărului. Interesul superior al justiţiei are întâietate şi faţă de martorul care a ales singur să depună mărturie deşi el a fost avertizat de consecinţele pe care le-ar putea atrage depoziţiile mincinoase. Astfel, martorul poate deveni subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.260 Cod penal. Persoana ce are o atare calitate din moment ce a consfinţit să depună ca martor, îi sunt aplicabile toate dispoziţiile din procedura penală privind drepturile şi obligaţiile martorilor. Aceste dispoziţii procesuale se referă numai la soţul şi rudele apropiate învinuitului sau inculpatului, nu şi la celelalte părţi din proces. În situaţia în care soţul sau ruda apropiată a inculpatului a refuzat să facă declaraţii şi totuşi a fost ascultată nu mai poate fi trasă la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă, dacă nu spune adevărul. Declaraţia fiind obţinută contrar legii nu mai poate sta la baza hotărârii judecătoreşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 81 Cod procedură penală, minorul poate fi ascultat ca martor[1]. Până la vârsta de 14 ani ascultarea lui se face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare. În scopul aflării adevărului, organele judiciare trebuie să recurgă la orice izvor de probă, drept pentru care şi minorii pot fi audiaţi numai că ascultarea lor se va ţine în primul rând de vârsta pe care o au.

Martorul minor ca şi în cazul majorului parcurge aceleaşi etape:

• pregătirea ascultării;
• identificarea persoanei;
• ascultarea propriu-zisă, adică relatarea liberă urmată de întrebări şi răspunsuri.

În audierea martorului minor organele judiciare trebuie să ţină cont de o serie de factori care pot influenţa declaraţia acestuia:

• vârsta, dezvoltarea sa fizică şi psihică;
• mediul din care provine (situaţia la învăţătură, cercul de prieteni, raporturile cu colegii);
• familia minorului, relaţiile părţi-copil, dacă familia e monoparentală (familie cu un singur părinte);
• alegerea persoanei care urmează să-l asiste pe martorul minor, pentru că trebuie să fie o persoană în care să aibă încredere.

Ascultarea martorului minor se poate face fie la sediul organului judiciar, fie în anumite împrejurări în mediul în care trăieşte, la şcoală. Termenul de citare trebuie să fie cât mai scurt pentru a se reduce posibilitatea de influenţare a minorului de persoane interesate în cauză. Până la vârsta de 14 ani martorul minor nu depune jurământ, însă i se atrage atenţia să spună adevărul. În funcţie de caracteristicile fiecărui caz în parte, organul judiciar va aprecia dacă respectiva depoziţie serveşte aflării adevărului, fiind utilă soluţionării cauzei.

Pentru dovedirea unor infracţiuni săvârşite în familie pot fi ascultaţi ca martori şi minorii sub 16 ani. Prin Legea nr.281/2003 s-a introdus în Codul de procedură penală art.86(4), care prevede că în cauzele privind infracţiunile de violenţă între membrii aceleaşi familii, instanţa poate dispune ca martorul sub 16 ani să nu fie audiat în şedinţa de judecată admiţându-se prezentarea unei audieri efectuate în prealabil prin înregistări audio-video în condiţiile art.86² alin.2, 4, 5 şi 7 Cod procedură penală.[2] Casetele video şi audio pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilate cu sigiliul parchetului sau după caz al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrază în condiţile legii. Luarea declaraţiilor martorilor, în aceste condiţii se face în prezenţa procurorului. Declaraţia martorului ascultat se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă

---

[1]Doltu Ioan,”Martorul în procesul penal”,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.59

[2] Legea nr.281/2003 privind modificarea codului de procedură penală, publicată în M.O.468 din 1.07.2003

Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor

Dacă orice persoană care are cunoştinţe dobândite direct cu propriile simţuri despre fapte sau împrejurări privitoare la o cauză penală poate dobândi calitatea de martor, în Codul de pocedură penală se prevăd anumite incompatibilităţi, în sensul că persoana care este martor, să fie scutită de obligaţia de a depune declaraţie.

Prima categorie de persoane care nu pot fi audiate ca martor sunt cele obligate să păstreze secretul profesional. În temeiul art.79 Cod procedură penală persoana obligată să păstreze secretul profesional[1] nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei sau unităţii faţă de care este obligată a păstra secretul profesional. Această interdicţie corespunde legii penale care încriminează fapta de divulgare a secretului de stat, serviciu şi al celui profesional în articolele 169, 196 şi respectiv 298 din Codul penal.

Prin secret profesional se înţelege secretul la care se referă legea penală, anume secretul de stat, de serviciu, şi cel al profesiei, deoarece persoanele care îl deţin au dobândit cunoaşterea lui din exerciţiul unei activităţi profesionale. Legea nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul profesional, dar doctrina admite că în această categorie intră orice persoană fizică ce se află sub sub jurisdicţia legii penale române şi care îndeplineşte un serviciu public sau privat şi în virtutea căruia ia cunoştinţă de anumite date ori informaţii care constituie secrete de stat, de serviciu sau profesionale. Interdicţia pentru secretul profesiei, medici, farmacişti, avocaţi, notari, arhitecţi, preoţi este determinată de interesul încrederii cetăţenilor în discreţia persoanelor cărora îl încredinţează, pentru secretul de stat şi de serviciu interesul de a fi păstrat chiar faţă de justiţie se justifică prin apărarea unor importante valori sociale[2]. Divulgarea unor secrete pe care o persoană le deţine în virtutea profesiei, ar putea aduce grave prejudicii materiale sau morale unor persoane cât şi provocarea neîncrederii în exercitarea unor profesii. În cazul nerespectării acestei dispoziţii legale, persoana care divulgă fără drept anumite date care i-au fost încredinţate sau de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei, săvârşeşte infracţiunea de divulgare a secretului profesional prevăzută în art.196 alin.1 Cod penal.

Termenul de profesie se referă la ocupaţia, la îndeletniciri cu caracter permanent pe care o exercită în baza unei calificări corespunzătoare. În virtutea profesiei pe care o exercită avocaţii, medicii, preoţii pot afla informaţii despre aspectele particulare din viaţa unei persoane, cum sunt cele referitoare la sănătate, situaţia financiară, situaţia familială, sau viciile persoanei în cauză. Dacă persoana fizică sau juridică fie de drept privat, fie de drept public faţă de care martorul este obligat să păstreze secretul încuviinţează divulgarea secretului, atunci încetează, în temeiul art.79 alineatul 1 Cod procedură penală, obligaţia de a păstra secretul şi persoana astfel dezlegată de secretul profesional poate fi audiată ca martor. În practică s-a considerat că nu mai este necesară încuviinţarea pentru anumite date, informaţii în virtutea profesiei dacă aceste aspecte erau deja publice, de notorietate. Persoana care este obligată să păstreze secretul profesional poate fi ascultată ca martor şi fără încuviinţarea persoanei sau unităţii în anumite cazuri prevăzute de lege. În situaţia în care secretul constă în date sau informaţii referitoare la săvârşirea unor infracţiuni contra siguranţei statului prevăzute în art.170 Cod penal – nedenunţarea – există obligaţia de a divulga asemenea cazuri. Această situaţie se întâlneşte şi atunci când s-ar afla despre săvârşirea unor infracţiuni grave de omor, tâlhărie, delapidare prevăzute de art. 262 Cod penal.

În concluzie, interesul public al descoperirii adevărului în materie penală trebuie să primeze oricărui interes particular atunci când este vorba de săvârşirea unei infracţiuni. Pentru a opera interdicţia se cere condiţia ca faptele sau împrejurările pentru a căror relatare este ascultat martorul, să fie cunoscute din exerciţiul profesiei sau al serviciului, însă dobândirea acestor cunoştinţe din alte surse nu împiedică ascultarea. Astfel, un avocat nu poate fi audiat ca martor despre faptele încredinţate lui de persoana căreia îi acordă asistenţă juridică, dar dacă aceste fapte le-a perceput în afara exerciţiului profesiei, avocatul poate fi ascultat ca martor asupra acestor fapte. Potrivit art. 79 alineatul 2 Cod procedură penală „calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de apărător, cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a deveni apărătorul sau reprezentantul vreuneia dintre părţi”. Această întâietate ar trebui să existe şi la alte persoane de exemplu judecător, procuror care au cunoscut fapte sau împrejurări înainte de a veni cauza spre judecare în faţa autorităţii din care fac parte.

A doua categorie de persoane care nu pot fi ascultate ca martor în cauza penală, sunt cele care au calitatea de părţi. În procesul penal la stabilirea adevărului pot contribui şi declaraţiile părţii vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente. Declaraţiile părţilor pot aduce elemente de fapt cu privire la fapta comisă, modul de comitere a faptei, la persoana făptuitorului sau urmările faptei. Având poziţia procesuală de părţi, aceasta este incompatibilă cu cea de martor, întrucât nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză: “nemo testis ideoneus in re seva”. Art. 82 din Codul de procedură penală prevede că „persoana vătămată poate fi ascultată ca martor, dacă nu este constituită parte civilă în cauză sau nu participă în proces ca parte vătămată”[3]. Astfel, incapacitatea părţilor de a fi chemate ca martori este limitativă, în sensul că persoanele care şi-au pierdut calitatea de părţi în cauză pot fi ascultate ca martori. În practică, s-a menţionat că nici o dispoziţie legală nu interzice într-o cauză de luare de mită audierea ca martor a mituitorului atunci când acesta este scos din cauză pentru motivele de nepedepsire prevăzute de lege. Audierea ca martor a persoanei vătămate nu poate avea loc după ce s-a constituit parte civilă şi a renunţat la despăgubiri dar a continuat să participe în proces ca parte vătămată. Legea procesuală nu a prevăzut vreo incapacitate de a fi ascultate persoanele cu antecedente penale, chiar dacă anterior au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Art. 403 alineatul 2 Cod procedură penală prevede şi o excepţie, respectiv aceea potrivit căreia nu pot fi ascultaţi ca martori în cauza supusă revizuirii: martorul, expertul sau interpretul care au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art.260 Cod penal, în cauza a cărei revizuire se cere şi un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana ce a efectuat acte de cercetare penală, care a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere.

Dacă partea vătămată a fost ascultată totuşi în calitate de martor, declaraţia sa poate fi valorificată ca mijloc de probă în măsura în care se coroborează cu fapte sau împrejurări care să rezulte din ansamblul probelor existente la dosar.

---

[1] Theodoru Grigore, “Drept procesual penal. Partea generală”, Editura Cugetarea, Iaşi, 2007, pg.345

[2] Apetrei Mihai, “Drept procesual penal”, Editura Victor, Bucureşti, 2004, pg.239

[3]Neagu Ion, ” Tratat de drept procesual penal”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pg.361