Top

Contract individual de muncă. Condiţii de fond şi de formă. Durata. Validitate

Potrivit art. 16 alin. 1 Codul muncii, contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor,de regulă, în formă scrisă, în limba română, obligaţia de încheiere a acestuia în formă scrisă revenind angajatorului

În situaţia în care contractul individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă, potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol 16 din Codul muncii, se prezumă că acel contract a fost încheiat pe o durată nedeterminată, iar părţile pot face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice mijloc de probă, forma scrisă a contractului de muncă nefiind o condiţie de validitate a contractului de muncă ci doar o condiţie ad probaţionem. iar natura lui juridică se determină după obiectul acestuia felul şi durata muncii prestate.

În situaţia de faţă,în care contractul nu a fost încheiat în formă scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe durată nedeterminată, iar raporturile derulate între contestator şi pârâta recurentă au natura unor raporturi de muncă, din probatoriul administrat rezultând indubitabil consimţământul contestatorului de a intra în raporturi de muncă cu pârâta recurentă, chiar dacă acest consimţământ nu a fost evidenţiat prin semnarea unui contract în formă scrisă.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 1110 din 10 decembrie 2010

Etichete:

Contract individual de muncă pe perioadă determinată încheiat cu încălcarea dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 82 alin. 1 Codul muncii. Continuarea raporturilor de muncă cu angajatorul

Prin sentinţa civilă nr. 12 din 4.01.2006, Tribunalul Iaşi s-a pronunţat după cum urmează.

Admite contestaţia formulată de contestatoarea S.I.L în contradictoriu cu intimatul Primarul comunei Ungheni în calitatea de reprezentant legal al comunei.

Dispune anularea dispoziţiei nr. 1294/10.10.2005 emisă de intimat.

Dispune reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior încetării contractului de muncă.

Obligă intimatul să achite contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu datat încetării contractului de muncă – 31.10.2005 şi până la reintegrarea efectivă.

Obligă intimatul să achite contestatoarei indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă aferentă perioadei 17.10.2005-31.10.2005.

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimatul Consiliul Local Ungheni şi în consecinţă:

Respinge contestaţia formulată de contestatoare în contradictoriu cu intimatul Consiliul Local al comunei Ungheni, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Obligă intimatul Primarul comunei Ungheni în calitate de reprezentant legal al comunei să achite contestatoarei suma de 700 RON cheltuieli judiciare.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin dispoziţia nr. 497/08.08.2003 s-a dispus încadrarea contestatoarei S.I.L. pe perioadă determinată de 12 luni începând cu data de 01.08.2003 pe postul de asistent social.

Ulterior, prin dispoziţia nr. 1249/10.10.2005 emisă de intimatul Primarul comunei Ungheni s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei începând cu data de 31.10.2005, în temeiul dispoziţiilor art. 56 lit. j din Codul muncii.

Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. 1 Codul muncii, contractul individual de muncă se încheie pe durată nedeterminată. Prin derogare de la această regulă, angajatorii au posibilitatea de a angaja, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, personal salariat cu contract individual de muncă pe durată determinată.

Potrivit dispoziţiilor art. 80 alin. 2 Codul muncii, contractul individual de muncă pe durată determinată se poate încheia numai în forma scrisă şi cu precizarea expresă a duratei pentru care a fost încheiat. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 80 alin. 3 Codul muncii, contractul individual de muncă pe perioadă determinată poate fi prelungit şi supă expirarea termenului iniţial, cu acordul scris al părţilor, dar numai înăuntrul termenului prevăzut de art. 82 (24 luni), respectiv 18 luni conform prevederilor art. 82 în vigoare la momentul încheierii contractului individual de muncă şi cel mult două ori consecutiv.

Or, în speţă, se reţine de către instanţă că nu au fost respectate de către angajator prevederile art. 82 Codul muncii referitoare la termenul maxim pentru care o persoană poate fi angajată pe durată determinată.

De asemenea, se mai reţine de către instanţă că actul adiţional nr. 1444/01.04.2005 a fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor art. 80 alin. 2 Codul muncii, în sensul că în acest act nu a fost prevăzută în mod expres durata exactă pentru care a fost prelungit contractul individual de muncă.

Nefiind prevăzut un termen exact pentru care a fost prelungit contractul individual de muncă, instanţa reţine că în mod greşit prin dispoziţia nr. 1294/10.10.2005 s-a dispus încetarea raportului de muncă în temeiul dispoziţiilor art. 56 lit. j Codul muncii, respectiv data expirării termenului contractului individual de muncă încheiat pe durată determinată.

Mai mult, instanţa reţine că, în speţă, contractul individual de muncă al contestatoarei şi-a continuat executarea şi după perioada maximă de 18 luni pentru care se putea încheia un contract de muncă pe durată determinată, astfel că natura reală a contractului individual de muncă al salariatei S.I.L. este pe durată nedeterminată.

În consecinţă. Instanţa a reţinut că dispoziţia nr. 1294/10.10.2005 este nelegală.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea intimatului la plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă, se reţine de către instanţă că acesta este întemeiat. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 98 alin. 1 lit. a din Legea nr. 19/2000, asiguraţii sistemului public au dreptul la concediu şi indemnizaţie pentru incapacitatea temporară de muncă cauzată de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii, boli profesionale şi accidente de muncă. Din cuprinsul certificatelor de concediu medical seria IJ nr. 335856 şi seria IJ nr. 335858 rezultă că în perioada 17.10.2005-31.10.2005 contestatoarea s-a aflat în incapacitate temporară de muncă. Or, în speţă, intimatul căruia îi revine sarcina probei conform art. 287 Codul muncii, nu a făcut dovada achitării către contestatoare a indemnizaţiei prevăzute de dispoziţiile legale sus-menţionate.

Raportat tuturor considerentelor expuse mai sus, instanţa a constatat că este întemeiată contestaţia formulată de contestatoarea S.I.L. în contradictoriu cu intimatul Primarul comunei Ungheni în calitate de reprezentant legal al comunei, pe care a admis-o, dispunând anularea dispoziţiei nr. 1294/10.10.2005 şi reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior şi a fost obligat intimatul să achite contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu datat încetării contractului de muncă 31.10.2005 şi până la data reintegrării efective. De asemenea, instanţa a obligat intimatul să achite contestatoarei indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă aferentă perioadei 17.10.2005-31.10.2005.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Ungheni, instanţa a admis-o şi în consecinţă a respins contestaţia formulată de contestatoare în contradictoriu cu acest intimat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul Primarul comunei Ungheni, criticând-o ca netemeinică şi nelegală pentru următoarele motive:

1. În mod greşit s-a reţinut că natura reală a contractului de muncă al contestatoarei este pe durată nedeterminată. Faptul că nu s-a indicat în cuprinsul actului adiţional efectiv data şi luna încetării contractului, ci s-a menţionat că acesta se prelungeşte pe perioada cât nevoile instituţiei o necesită nu înseamnă transformarea lui în contract de muncă pe perioadă determinată.

Postul a fost ocupat de contestatoare fără concurs, iar în cererea de înscriere la concurs formulată la data de 5.10.2006, acesta face referire la faptul că este angajată pe perioadă determinată.

2. Greşit s-a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul avut anterior. Se susţine că la nivelul Consiliului local Ungheni nu există post de asistent social cu contract individual de muncă, acesta fiind ocupat prin concurs la data de 30.11.2005.

3. Contestaţia împotriva dispoziţiei de încetare a contractului de muncă este tardivă faţă de dispoziţiile art. 283 alin. 1 Cod procedură civilă. Dispoziţia nr. 1294/10.10.2005 a Primăriei Comunei Ungheni a fost adusă la cunoştinţă contestatoarei la data de 11.10.2005, astfel că termenul de 30 zile prevăzut de art. 283 Codul muncii a expirat la 12.11.2005

4. Instanţa a acordat contestatoarei mai mult decât s-a cerut ori nu s-a cerut. Prin contestaţia formulată, aceasta a cerut reintegrarea în muncă, plata drepturilor salariale de care a fost lipsită de la încetarea contractului de muncă până la reintegrarea în post şi drepturi băneşti pe perioada concediului medical.

Ori, prin hotărârea recurată pârâta a fost obligată să plătească contestatoarei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data de 31.10.2005 până la reintegrarea efectivă, care nu au fost cerute de intimată.

5. Hotărârea este nelegală şi în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, fiind obligată recurenta cu titlu de despăgubiri pentru sume nedatorate sau care au fost achitate. Ori, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că o parte din aceste sume au fost achitate.

6. În mod greşit a fost obligat recurentul la plata cheltuielilor de judecată.

Verificând actele şi lucrările dosarului raportat la motivele de recurs formulate şi la dispoziţiile legale incidente în cauză, curtea a constatat prin decizia 458/4.07.2006 că recursul este nefondat.

Astfel, raportat la primul motiv de recurs instanţa constată că prin dispoziţia nr. 497/08.08.2003 s-a dispus încadrarea contestatoarei S.I.L pe perioadă determinată de 12 luni, începând cu data de 1.08.2003 pe postul de asistent social.

Ulterior, potrivit dispoziţiei nr. 491/1.04.2005 şi actului adiţional nr. 1444/1.04.2005 i s-a prelungit acesteia contractul individual de muncă pe perioadă determinată începând cu data de 1.04.2005 pentru o perioadă cât nevoile primăriei Ungheni o impun.

Prin dispoziţia nr. 1294/10.10.2005 emisă de intimatul primăria Comunei Ungheni, s-a dispus încetarea contractului de muncă al contestatoarei începând cu data de 31.10.2005 în baza dispoziţiilor art. 56 lit. j Codul muncii.

Potrivit menţionatului text de lege „contractul individual de muncă încetează de drept (…) la data expirării termenului contractului individual de muncă încheiat pe durată determinată”.

Potrivit art. 12 (1) „contractul individual de muncă se încheie pe durată nedeterminată”. În alineatul 2 se stabileşte că „prin excepţie, contractul individual de muncă se poate încheia şi pe durată determinată, în condiţiile expres prevăzute de lege”.

Art. 80 alin. 2 Codul muncii stabileşte că „contractul individual de muncă pe perioadă determinată se poate încheia numai în formă scrisă şi cu precizarea expresă a duratei pentru care a fost încheiat”. Ori, în dispoziţia nr. 491/1.04.2005 în actul adiţional nr. 1444/1.04.2005 nu se prevede un termen exact pentru care a fost prelungit contractul individual de muncă încălcându-se astfel prevederile art. 80 alin. 2 Codul muncii. În aceste condiţii, în mod corect instanţa de fond a constatat că unitatea a procedat greşit când prin dispoziţia nr. 1294/10.10.2005 a dispus încetarea raportului de muncă, în temeiul dispoziţiilor art. 56 lit. j Codul muncii. Acestea sunt constatările primei instanţe, relativ la aplicarea dispoziţiilor art. 56 lit. j Codul muncii şi nu cele referitoare la transformarea contractului de muncă în unul cu durată nedeterminată, astfel că aceste susţineri ale recurentei nu pot fi primite.

În plus, potrivit art. 80 alin. 3 Codul muncii, contractul individual de muncă pe perioadă determinată poate fi prelungit şi după expirarea termenului iniţial, cu acordul scris al părţilor, dar numai înăuntrul termenului prevăzut de art. 82 (19 Codul muncii, respectiv 18 luni. Ori, în speţă, nefiind respectate de către angajator prevederile art. 82 Codul muncii, referitoare la termenul maxim pentru care o persoană poate fi angajată pe durată determinată, în mod corect prima instanţă a constatat că atâta timp cât contractul individual de muncă al contestatoarei şi-a continuat executarea şi după perioada maximă de 18 luni prevăzută de lege, natura lui reală este cea a unui contract pe durată nedeterminată, astfel că dispoziţia de desfacere a contractului de muncă este nelegală.

Faţă de cele reţinute mai sus, referitoare la faptul că însăşi contractul de muncă şi actul adiţional încheiate contestatoarei nu au respectat condiţiile prevăzute de art. 80 alin. 2 Codul muncii, susţinerile recurentei referitoare la faptul că din cererea formulată de intimată de înscriere la concurs pentru ocuparea funcţiei publice de asistent social, rezultă că aceasta face referire la faptul că este angajată pe durată determinată nu prezintă relevanţă.

Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, instanţa a constata că nici acesta nu poate fi primit. Recurenta însăşi recunoaşte că postul de asistent social a fost înfiinţat prin hotărârea Consiliului Local Ungheni nr. 22/2003 fără a arăta şi dovedi cu înscrisuri că ulterior, acest post ar fi fost desfiinţat. N aceste condiţii, în mod corect instanţa de fond a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul avut anterior.

Cât priveşte motivele de recurs reţinute la punctele 3, 4, 5 şi 6 şi susţinute de recurenţi în dezvoltarea motivelor de recurs depuse la dosar la data de 6.06.2006, nu au fost analizate întrucât au fost formulate cu depăşirea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 304 raportat la dispoziţiile art. 301 Cod procedură civilă şi nici una din criticile formulate nu se referă la vreun motiv de ordine publică de natură a face necesară aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă.

(Decizia nr. 458/04.07.2006)

Etichete:

Drepturi salariale. Interzicerea plăţii în natură în lipsa unei clauze exprese în contractul colectiv de muncă sau în contractul individual de muncă. Inoperarea compensării legale

Tip: Decizie
Nr./Dată: 155 (01.02.2010)
Autor: Curtea de Apel Alba Iulia-secţia asig.sociale
Codul Muncii: art.161 alin.(1)şi (3); art.163; art.164 Cod Civil: art.1144

Din conţinutul art.161 Codul Muncii, reiese regula impusă de legiuitor de plată a salariului în bani şi doar cu titlu de excepţie plata în natură a unei părţi din salariu numai dacă aceasta este prevăzută expres în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual şi cu condiţia ca suma în bani să nu să fie inferioară salariului minim brut pe ţară.

Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 155/01 februarie 2010.

Prin acţiunea în conflict de drepturi înregistrată la Tribunalul Alba sub dosar nr. 1895/107/2009, reclamantul D.I. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C.L.P solicitând: obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale începând cu luna decembrie 2008 până la data de 06.04.2009 cu dobânda legală, calculată de la data scadenţei până la plata efectivă; cu cheltuieli de judecată şi daune morale în cuantum de 400 lei.

În motivarea acţiunii sale reclamantul arată că a fost angajatul pârâtei şi nu a mai primit drepturile salariale începând cu luna decembrie 2008.

Prin sentinţa civilă nr. 1029/17.06.2009 pronunţată de Tribunalul Alba sub dosar nr. 1895/107/2009 s-a admis acţiunea în conflict de drepturi formulată de reclamantul D.I. în contradictoriu cu pârâta S.C. L.P. SRL.

Pentru a hotărî, astfel, tribunalul, a reţinut, în esenţă, cu referire la probele dosarului şi dispoziţiile legale incidente, că pârâta nu a făcut dovada plăţi drepturilor salariale cuvenite reclamantului, iar faptul că a predat acestuia o serie de produse alimentare nu reprezintă o dovadă a achitării salariului, întrucât plata în natură se poate face numai dacă această modalitate de plată este prevăzută expres în contractul individual de muncă sau în contractul colectiv de muncă. S-a respins cererea reclamantului de acordare a daunelor morale ca nedovedită.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat, recurs, în termenul legal prev. de art.80 din Legea nr. 168/1999, pârâta S.C. L.P SRL., solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot, a sentinţei recurate şi în urma rejudecării cauzei, respingerii acţiunii civile formulate în cauză de reclamant.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta arată că soluţia primei instanţe este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, deoarece chiar dacă plata salariilor prin compensare cu produse nu a fost prevăzută în contractul colectiv sau individual de muncă, prin acordul de voinţă al părţilor contractante o astfel de plată a fost făcută, stare de fapt care nu poate fi contestată. Ca atare, chiar dacă s-ar aprecia că preluarea de produse care urmau să fie plătite cu ocazia plăţii salariului, nu constituie plată a salariului, în baza prev. art.1144 Cod civil, în momentul scadenţei obligaţiei de plată a salariului a intervenit compensarea legală pentru sumele ce reprezentau preţ al produselor primite de intimat, astfel, încât în mod nelegal, instanţa de fond a apreciat că salariul restant se impune a fi plătit în întregime.

În drept s-a invocat: art.304 punct 9 Cod procedură civilă şi art. 304 indice 1 Cod procedură civilă.

Intimatul nu depus întâmpinare în această fază procesuală.

CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu conform cerinţelor art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, în limitele statuate de prev. art. 306 alin.2 Cod procedură civilă, a reţinut următoarele:

Potrivit art.161 alin.(1) Codul Muncii ”salariul se plăteşte în bani, cel puţin odată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz.”

Potrivit alin.(3) din acelaşi articol de lege „plata în natură a unei părţi din salariu, în condiţiile stabilite de art.160, este posibilă numai dacă este prevăzută expres în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă.”

Din acest text de lege reiese regula impusă de legiuitor de plată a salariului în bani, şi doar cu titlu de excepţie plata în natură a unei părţi din salariu numai dacă aceasta este prevăzută expres în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual şi cu condiţia ca suma în bani să nu să fie inferioară salariului minim brut pe ţară.

În condiţiile în care, în speţă, intimatul reclamant a prestat activitate în favoarea recurentei pârâte în perioada decembrie 2008-aprilie 2008 în baza unui contract individual de muncă, angajatorul îi datorează potrivit art. 154 Codul Muncii, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, plata drepturilor salariale aferente.

Dovada acestei plăţii se face în condiţiile art. 163 Codul muncii ”prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit.”

Or, statele de statele de plată depuse la dosar nu fac o atare probă, deoarece nu sunt semnate de salariatul în cauză.

Într-un atare context, refuzul angajatorului de plată a drepturilor salariale prin invocarea compensării cu valoare produselor alimentare primite de salariat care urmau a fi achitate din salariu este total nelegal, deoarece aşa cum justificat, a reţinut prima instanţă, potrivit dispoziţiilor textului de lege de sus enunţat o atare modalitate de plată este permisă numai dacă o astfel de posibilitate este prevăzută expres în contractul colectiv de muncă sau în contractul individual de muncă, ipoteză care nu se regăseşte, în speţă.

Un eventual acord al părţilor în acest sens, invocat de recurentă, nu poate conduce la o altă soluţie deoarece, pe de o parte, potrivit art. 38 Codul Muncii „salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.”

În acelaşi sens, dispoziţiile art.164 alin.(2) Codul muncii sunt foarte ferme, interzicând angajatorului să facă orice reţineri din salariu în lipsa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, care să constate o datorie certă, lichidă şi exigibilă a salariatului. Cu trimitere la dreptul comun-art.1144 Cod civil – compensarea legală invocată de recurentă, pentru a opera presupune, de asemenea îndeplinirea unor atare condiţii, respectiv: reciprocitatea obligaţiilor, creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile, creanţele reciproce să fie certe, lichide şi exigibile. Deci, în cazul în care nu s-a făcut dovada existenţei unui titlu executoriu împotriva salariatului, refuzul achitării drepturilor salariale de către angajator este total nejustificat.

Faţă de cele ce preced, curtea constatând că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, nefiind incident nici unul din cazurile de casare sau modificare a hotărârii expres şi limitativ prevăzute de legiuitor în conţinutul art. 304 punct 1-9 Cod procedură civilă;

În conformitate cu art. 312 alin.(3) cod procedură civilă, cu aplicarea art. 82 din Legea nr. 168/1999 a respins ca nefondat recursul cu care a fost investită de către pârâtă.

Etichete: , , ,

Încadrarea pe perioadă determinată urmare a vacantării postului prin suspendarea contractului individual de muncă pe perioada concediului pentru creşterea şi îngrijirea copilului în vârstă de până la doi ani. Funcţie. Drepturi salariale aferente.

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 851 (26.08.2008)
Autor: Tribunalul Vaslui
Domenii asociate: Numirea în, suspendarea sau eliberarea din funcţ

Reclamanta TC în contradictoriu cu pârâtul S U Bârlad a solicitat obligarea acestuia la plata unor diferenţe de drepturi salariale aferente perioadei mai 2005 septembrie 2007. În această perioadă reclamanta a fost angajată temporar pe o funcţie inferioară calificării sale profesionale şi respectiv a drepturile salariale aferente funcţiei. Instanţa a respins cererea motivat de faptul că reclamanta a fost angajată temporar prin vacantarea unui post ca urmare a suspendării contractului individual de muncă în condiţiile art. 55 alin.1 lit. a din C. muncii, astfel că angajatorul nu avea cum să acorde decât salariul funcţiei respective. Acordând un alt salariu aferent unei funcţii suplimentare ar fi trebuit transformarea în condiţiile legii a postului ceea ce ar fi fost nelegal întrucât titulara postului la revenire din concediu pentru creşterea şi îngrijirea copilului nu ar mai fi îndeplinit condiţiile legale de revenire pe post, ceea ce este inadmisibil.

Etichete:

Decizie de sancţionare disciplinară. Conţinut. Comunicare. Convocarea salariatului la cercetarea disciplinară prealabilă

Tip: Decizie
Nr./Dată: 2323 (03.07.2008)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

C.muncii, art. 267 alin. (1), (2), art. 268 alin. (4), (2) lit. b) şi alin. (5), art. 283 alin. (1) lit. b)

Dreptul angajatorului de a efectua cercetarea disciplinară prealabilă este suspendat pe perioada în care salariatul se află în incapacitate temporară de muncă, întrucât contractul individual de muncă al acestuia este suspendat de drept.

Cerinţa art. 267 alin. (2) din Codul muncii este respectată doar atunci când în convocarea comunicată salariatului sunt menţionate toate faptele ce constituie obiect al cercetării disciplinare prealabile a acestuia, nefiind suficientă indicarea doar a uneia din abaterile disciplinare pentru care se emite decizia e sancţionare disciplinară, deoarece scopul convocării constă în asigurarea exercitării dreptului la apărare al salariatului cercetat disciplinar.

Decizia de concediere trebuie să cuprindă, conform art. 268 alin. (2) lit. b) din Codul muncii, prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat şi care justifică reţinerea unei abateri disciplinare în sarcina acestuia, sub sancţiunea nulităţii absolute a deciziei de sancţionare disciplinară.

Termenul de 30 de zile, prevăzut de art. 268 alin. (5) şi art. 283 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, pentru contestarea deciziei de sancţionare disciplinară începe să curgă doar de la comunicarea acesteia într-una din formele reglementate de art. 268 alin. (4) din Codul muncii, neavând relevanţă împrejurarea că salariatul a luat cunoştinţă de existenţa acesteia în alt mod.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 2323 din 3 iulie 2008

Prin sentinţa civilă nr. 99/5.02.2008, pronunţată în dosarul nr.3959/108/2007, cu opinie separată, Tribunalul Arad a respins excepţia de tardivitate a acţiunii şi excepţia autorităţii de lucru judecat ca neîntemeiate.

Totodată, a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul C.N. împotriva pârâtei S.C. „T.T.” SRL Arad, precum şi excepţia nulităţii absolute a deciziei de concediere, dispunând anularea deciziei de concediere nr. 3/19.08.2007, emisă de pârâtă, reintegrarea reclamantului pe postul deţinut anterior concedierii, radierea menţiunilor privitoare la concediere din carnetul de muncă, efectuarea cuvenitelor menţiuni conform dispozitivului sentinţei şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate şi a celorlalte drepturi salariale de care ar fi beneficiat, de la momentul desfacerii contractului de muncă şi până la plata efectivă a drepturilor.

Instanţa de fond a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţională S.C. „T.T.” SRL Arad împotriva reclamantului-pârât reconvenţional C.N., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului individual de muncă nr. 453021/10.06.2006, şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că excepţia tardivităţii acţiunii este neîntemeiată, deoarece decizia de concediere a fost expediată către reclamant prin poştă la data de 28.09.2007, iar acţiunea a fost înregistrată la Tribunalul Arad la data de 26.10.2007, fiind respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 268 alin. (5) din Codul muncii.

Apărarea pârâtei cu privire la faptul că reclamantul a luat cunoştinţă despre decizia de concediere de la ITM sau în timpul judecării litigiului ce formează obiectul dosarului nr. 3404/2007 al Tribunalului Arad, astfel încât termenul de contestare al acesteia curge de la acest moment, a fost înlăturată prin raportare la dispoziţiile imperative ale art. 268 alin. (4) din Codul muncii şi la împrejurarea că decizia de concediere nu a putut fi comunicată direct reclamantului, deoarece acesta s-a aflat în concediu medical.

Excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1139/2007, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 3404/2007, a fost respinsă, apreciindu-se că nu există identitatea de obiect cerută de art. 1201 C.civ., întrucât în dosarul pendinte se contestă o altă decizie de concediere decât cea analizată în dosarul nr. 3404/2007 al Tribunalului Arad.

Prima instanţă a admis excepţia de nulitate absolută a deciziei de concediere nr. 3/19.08.2007, emisă de pârâtă, reţinând că sunt incidente mai multe motive de nulitate a acesteia.

Astfel, Tribunalul Arad a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile art. 267 alin. (1) şi alin. (2) din Codul muncii, ca urmare a faptului că angajatorul nu a probat că a comunicat, prin poştă, convocările nr. 254/24.07.2007, nr. 258/30.07.2007 şi nr. 263/3.08.2007 pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile.

Decizia de concediere contestată a fost emisă în perioada în care reclamantul s-a aflat în concediu medical, astfel încât au fost nesocotite prevederile art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii şi nu cuprinde menţiunile obligatorii prevăzute de art. 268 alin. (2) lit. b) şi c).

Angajatorul a emis două decizii de concediere cu nr. 3/19.08.2007 cu un conţinut total diferit şi nu a depus probe din care să rezulte ce decizie a comunicat reclamantului, potrivit art. 268 alin. (4) din Codul muncii.

Având în vedere dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Codul muncii şi adeverinţa medicală eliberată de dr. M.M. la data de 5.10.2007, Tribunalul Arad a apreciat că nu operează excepţia nulităţii contractului de muncă şi a respins cererea revonvenţională formulată de pârâtă.

În opinia separată s-a arătat că se impunea admiterea cererii reconvenţionale formulate de către pârâtă şi respingerea acţiunii principale, deoarece contractul individual de muncă al reclamantului a fost încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Codul muncii, iar adeverinţa medicală eliberată la 5.10.2007 este ulterioară desfacerii contractului de muncă al reclamantului prin decizia nr. 3/19.08.2007, astfel încât nulitatea prevăzută de art. 27 alin. (2) din Codul muncii nu poate fi remediată, nefiind incidente prevederile art. 27 alin. (3) din Codul muncii.

Pe de altă parte, s-a susţinut că decizia de concediere cuprinde toate elementele prevăzute de art. 268 alin. (2) din Codul muncii şi a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 267 din Codul muncii.

Pârâta S.C. „T.T.” SRL Arad a formulat recurs, în termenul legal, împotriva sentinţei civile nr. 99/5.02.2008 a Tribunalului Arad, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, rejudecarea cauzei, respingerea acţiunii principale şi admiterea cererii reconvenţionale, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs se arată că instanţa de fond a respins excepţia de tardivitate a acţiunii în mod greşit, deoarece din adeverinţa eliberată de Oficiul Poştal nr.1 Arad rezultă că decizia nr. 3/15/19.08.2007 a fost expediată la data emiterii ei, respectiv la data de 15.08.2007, punerea în aplicare operând cu data de 19.08.2007, astfel încât sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 268 alin. (3) din Codul muncii, iar contestaţia a fost depusă cu depăşirea termenului legal de 30 de zile de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de desfacerea unilaterală a contractului individual de muncă.

De altfel, din adresa nr. 352/28.09.2007 a ITM Arad rezultă că reclamantul a avut cunoştinţă de decizia contestată cel mai târziu la data de 17.08.2007, dată la care a formulat o plângere la ITM împotriva acestei decizii.

Adresele nr. 254/24.07.2007, nr. 258/30.07.2007 şi nr. 263/3.08.2007 au fost comunicate reclamantului, prin poştă, aşa cum rezultă din confirmările de primire a acestora, depuse la termenul din 5.02.2007 dar ignorate de către prima instanţă. Aceste adrese au fost depuse la dosar de către reclamant, astfel încât el recunoaşte că le-a primit. Prin urmare, decizia de concediere nu este lovită de nulitate absolută pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 267 alin. (2) din Codul muncii.

Abaterile săvârşite de reclamant sunt prevăzute de art. 39 alin. (2) din Codul muncii, motiv pentru care lipsa inserării dispoziţiilor din statut, regulamentul intern sau contractul de muncă referitoare la normele de disciplină încălcate de reclamant nu poate conduce la nulitatea deciziei.

Întrucât Codul muncii nu prevede menţionarea în cuprinsul deciziei de concediere a motivelor pentru care salariatul refuză să se prezinte la cercetare, neindicarea acestora nu atrage nulitatea deciziei de concediere.

Cererea reconvenţională a fost respinsă în mod greşit de către prima instanţă, deoarece contractul individual de muncă al reclamantului a fost încheiat cu nesocotirea cerinţei prevăzută de art. 27 alin. (1) din Codul muncii. Dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Codul muncii nu sunt aplicabile în cauză, ca urmare a faptului că certificatul medical din 5.10.2007 a fost eliberat după desfacerea contractului de muncă al reclamantului.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C.proc.civ.

Intimatul N.C. a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, arătând că excepţia de tardivitate a acţiunii este nefondată, deoarece a formulat contestaţia pendinte în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 268 alin. (5) din Codul muncii, decizia de concediere emisă la 19.08.2007 neputând să-i fie comunicată la 15.08.2007, aşa cum susţine recurenta. La această dată, recurenta a restituit intimatului scrisorile expediate de acesta pe adresa recurentei.

Din adresa nr. 352/28.09.2007 a ITM Arad nu rezultă că intimatul a avut cunoştinţă de decizia de concediere cel mai târziu la 17.08.2007 şi nici că a formulat o plângere la ITM Arad împotriva acesteia, ci doar că decizia de concediere nu i-a fost comunicată.

Prin înscrisul „Notă internă de anulare” din 19.08.2007, pârâta a anulat administrativ decizia de concediere nr. 3/7.08.2007, iar decizia de concediere nr. 3/19.08.2007 a fost emisă pentru a corecta anumite elemente conţinute de decizia anterioară şi fără efectuarea vreunei cercetări disciplinare prealabile, motiv pentru care decizia de concediere nr. 3/19.08.2007 este lovită de nulitate absolută datorită lipsei efectuării cercetării disciplinare prealabile şi a indicării, în cuprinsul ei, a motivelor pentru care cercetarea disciplinară nu s-a efectuat.

Dispoziţiile art. 39 alin. (2) din Codul muncii au caracter de maximă generalitate şi nu prezumă că fapte precum „crearea de stări tensionate”, „refuzul la cele trei convocatoare”, „insubordonarea făţişă, chiar jignitoare”, „voinţa de a încălca obligaţiile”, sunt abateri disciplinare, astfel încât aceste fapte nu puteau fi sancţionate disciplinar decât dacă erau prevăzute ca abateri disciplinare în statutul de personal, regulamentul intern ori contractul colectiv de muncă aplicabil.

Pe de altă parte, aceste fapte sunt acţiuni cu un pronunţat caracter de generalitate, iar decizia de sancţionare nu cuprinde nici un fel de descriere a acestora.

Prin urmare, decizia de concediere este lovită de nulitate absolută, datorită lipsei menţiunilor prevăzute de art. 268 alin. (2) lit. a) şi b) din Codul muncii.

Decizia de concediere nu cuprinde motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 267 alin. (3) din Codul muncii, nu a fost efectuată cercetarea, astfel încât este lovită de nulitate absolută pentru nerespectarea cerinţei de la art. 268 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, cum a reţinut şi instanţa de fond.

Cererea reconvenţională este neîntemeiată prin raportare la dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Codul muncii şi ale art. 57 alin. (2) din Codul muncii, deoarece nulitatea unui contract individual de muncă produce efecte doar pentru viitor, respectiv de la momentul constatării ei, iar reclamantul a depus certificatul medical în perioada de derulare a contractului de muncă.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 C.proc.civ., Curtea apreciază că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform art. 268 alin. (5) coroborat cu art. 283 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, decizia de sancţionare disciplinară poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.

Art. 268 alin. (4) din Codul muncii prevede că decizia de sancţionare disciplinară se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată acestuia.

Prin urmare, termenul de 30 de zile prevăzut de lege pentru contestarea deciziei de sancţionare disciplinară începe să curgă doar de la comunicarea acesteia într-una din formele reglementate de art. 268 alin. (4) din Codul muncii, neavând relevanţă că salariatul a luat cunoştinţă de existenţa acesteia în alt mod.

Deoarece decizia de concediere contestată a fost emisă la data de 19.08.2007, ea nu putea fi comunicată reclamantului la data de 15.08.2007, aşa cum susţine recurentul, adică la o dată anterioară emiterii ei.

Această decizie a fost comunicată reclamantului la 1.10.2007, fiind contestată la 26.10.2007, astfel încât a fost respectat termenul prevăzut de art. 268 alin. (5) şi art. 283 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, iar excepţia tardivităţii acţiunii este nefondată.

Susţinerea recurentei că reclamantul a luat la cunoştinţă de conţinutul deciziei de concediere cel mai târziu la data de 17.08.2007, conform menţiunilor din adresa nr. 352/28.09.2007 a ITM Arad, nu poate fi luată în considerare pentru admiterea excepţiei de tardivitate, deoarece contravine art. 268 alin. (4) din Codul muncii şi nu corespunde realităţii, în condiţiile în care adresa menţionată precizează doar că a fost emisă decizia de concediere nr. 3/19.08.2007 şi că ea nu a fost comunicată salariatului.

Prin decizia de concediere nr. 3/19.08.2007, angajatorul a reţinut că reclamantul a săvârşit mai multe abateri disciplinare, şi anume: lipsa nemotivată repetată în perioada 13.07.2007 – 25.07.2007 şi în perioada 1.08.2007 – 7.08.2007; crearea unei stări tensionate în colectivul de muncă; insubordonarea făţişă, chiar jignitoare şi voinţa reclamantului de a încălca obligaţiile de serviciu.

Convocatoarele nr. 254/24.07.2007, nr. 258/30.07.2007 şi nr. 269/3.08.2007 se referă doar la una din aceste abateri, respectiv la absenţa nemotivată a reclamantului de la serviciu, astfel încât nu pot justifica efectuarea cercetării disciplinare prealabile pentru toate abaterile disciplinare menţionate în decizia de concediere contestată. Prin urmare, prevederile art. 267 alin. (1) şi alin. (2) din Codul muncii au fost nesocotite la aplicarea sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă al reclamantului prin decizia de sancţionare nr. 3/19.08.2007, cu atât mai mult cu cât ele au fost emise şi comunicate în perioada în care reclamantul se afla în concediu medical, conform certificatelor medicale depuse la dosar, astfel încât contractul de muncă al reclamantului era suspendat de drept. Pe cale de consecinţă, dreptul angajatorului de a efectua cercetarea disciplinară prealabilă era şi el suspendat.

Din cele expuse anterior, rezultă că instanţa de fond a admis, în mod corect excepţia de nulitate absolută a deciziei de concediere pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 267 alin. (1) şi alin. (2) din Codul muncii.

Angajatorul a indicat art. 61 lit. a) din Codul muncii ca temei de drept al deciziei de concediere, însă nu a indicat prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau Contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat, şi care justifică reţinerea unei abateri disciplinare în sarcina acestuia, astfel încât decizia de concediere este lovită de nulitate absolută pentru lipsa menţiunii cerute de art. 268 alin. (2) lit. b) din Codul muncii. Art. 39 alin. (2) din Codul muncii nu a fost menţionat în cuprinsul deciziei de concediere şi nu poate fi invocat de angajator în faţa instanţei, deoarece art. 77 din Codul muncii prevede că, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.

Decizia de concediere contestată nu cuprinde menţiunea obligatorie prevăzută de art. 268 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, deoarece nu indică motivele pentru care nu a fost efectuată cercetarea disciplinară prealabilă prin raportare la dispoziţiile art. 267 alin. (3) din Codul muncii, în condiţiile în care prin convocatorul nr. 263/3.08.,2008, angajatorul îl convoacă pe reclamant „ pentru prima zi după anularea suspendării contractului de muncă nr. 453021/10.04.2006 (terminarea concediului de boală pentru copil sau al dumneavoastră personal) la ora 1000 a unei zile lucrătoare…” şi îi pune în vedere să înainteze certificatul medical în original până în data de 9.08.2007. Or, art. 267 alin. (3) din Codul muncii permite angajatorului să dispună sancţionarea fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile, doar atunci când salariatul nu se prezintă la convocarea făcută în condiţiile prevăzute de art. 267 alin. (2) din Codul muncii fără un motiv obiectiv. În cuprinsul deciziei de concediere se menţionează doar „refuzul la cele trei convocatoare trimise pentru o analiză prealabilă disciplinară ”.

Prin urmare, motivele de recurs invocate de către pârâtă cu privire la nelegalitatea hotărârii recurate sub aspectul admiterii acţiunii formulate de către reclamant sunt neîntemeiate.

Susţinerile recurentei nu sunt fondate nici în ceea ce priveşte greşita respingere de către instanţa de fond a cererii reconvenţionale formulate de către pârâtă.

Art. 27 alin. (2) din Codul muncii sancţionează cu nulitatea contractului individual de muncă încheiat fără existenţa unui certificat medical care să constate că angajatul este apt pentru prestarea acelei munci.

Prin derogare de la această regulă, art. 27 alin. (3) din Codul muncii prevede că, în situaţia în care salariatul prezintă certificatul medical după momentul încheierii contractului individual de muncă, contractul astfel încheiat rămâne valabil.

Reclamantul-intimat a prezentat acest certificat la data de 5.10.2007, astfel încât, în speţă, sunt incidente prevederile art. 27 alin. (3) din Codul muncii, în condiţiile în care contractul individual de muncă încheiat între părţi nu a încetat la momentul emiterii deciziei de concediere nr. 3/19.08.2007, aşa cum susţine recurenta, deoarece această decizie a fost anulată de către instanţă şi părţile au fost repuse în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere, ca urmare a admiterii acţiunii formulate de către reclamant.

De altfel, potrivit art. 268 alin. (3) din Codul muncii, decizia de concediere produce efecte juridice doar de la data comunicării ei, în modalitatea prevăzută de art. 268 alin. (4) din Codul muncii, iar nu de la data emiterii.

Pe de altă parte, art. 57 alin. (2) din Codul muncii prevede că efectele constatării nulităţii contractului individual de muncă se produc doar pe viitor, adică după momentul constatării ei, astfel încât cererea pârâtei-recurente de constatare a nulităţii absolute a contractului de muncă al reclamantului cu începere de la data de 19.08.2007, adică de la o dată anterioară formulării cererii de constatare a nulităţii absolute a acesteia, contravine prevederilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii.

Având în vedere considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C.proc.civ.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul declarat de către pârâtă ca neîntemeiat.

Etichete: , , ,

Contract individual de muncă. Neîncheiere în formă scrisă. Consecinţe.

Tip: Decizie
Nr./Dată: 1071 (03.05.2006)
Autor: Curtea de Apel Timisoara

Codul muncii – art. 16 alin. 2

Când contractul individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă se prezumă că a fost încheiat pe durată nedeterminată, iar părţile pot face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă. (art. 16 alin. 2 din Codul muncii)1.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă– complet specializat de litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 1071 din 3 mai 2006

Prin sentinţa civilă nr. 495 din 2 martie 2006, Tribunalul Caraş-Severin a admis astfel cum a fost precizată acţiunea intentată de reclamantul L.P. şi a dispus obligarea pârâtei S.C. „T.H.C.” S.R.L. B.H. la plata sumei de 900 lei RON despăgubiri reprezentând drepturi salariale restante cuvenite pentru luna septembrie 2004 şi pentru ? din luna octombrie 2004, reţinând existenţa raporturilor juridice de muncă dintre părţi şi neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către angajator.

Împotriva hotărârii au declarat recurs atât reclamantul cât şi pârâta.

În calea de atac, reclamantul, fără a motiva în drept a susţinut că nici până în prezent pârâta nu i-a încheiat carnetul de muncă şi nu a plătit contribuţiile datorate bugetului asigurărilor sociale de stat.

Recursul declarat de pârâtă a fost motivat în drept cu dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ., iar în fapt s-a susţinut că în mod greşit instanţa a interpretat proba testimonială administrată în cauză atunci când a reţinut existenţa raporturilor juridice de muncă dintre părţi, întrucât reclamantul nu a fost angajatul acestei societăţi comerciale.

De asemenea, Tribunalul a dispus obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti cuvenite reclamantului pentru activitatea prestată în folosul altei societăţi comerciale, astfel că S.C. „T.H.C.” S.R.L. B.H. nu are legitimare procesuală pasivă.

În urma examinării cauzei, atât prin prisma motivelor invocate în scris de părţi, cât şi în limitele conferite de dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ., se constată că recursurile sunt nefondate urmând a fi respinse.

Recursul declarat de reclamant a vizat refuzul unităţii de a efectua menţiunile necesare în carnetul de muncă, ori în această materie competenţa de atribuţiune în primă instanţă revine judecătoriei, potrivit prevederilor Decretului nr. 92/1976 (art.8), în vigoare până la 1.01.2007, hotărârea pronunţată de această instanţă fiind supusă recursului la tribunal.

Cât priveşte nevirarea contribuţiilor datorate bugetului de stat, potrivit art. 30 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 19/2000, legitimarea procesuală activă revine creditorului acestei obligaţii, Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin, nicidecum angajatului.

În consecinţă, susţinerile formulate de reclamant nu se încadrează în nici una din situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. pr. civ.

Recursul declarat de pârâtă s-a axat pe inexistenţa raporturilor juridice dintre părţi, în principal, iar în subsidiar s-a invocat lipsa legitimării procesuale pasive, întrucât angajatul a prestat activitate în favoarea altei unităţi, respectiv S.C. „A.” S.R.L.

Se cuvine menţionat că prin acţiunea introductivă, reclamantul a pretins ca pârâta să-i achite drepturile salariale cuvenite pentru luna septembrie şi ? din luna octombrie 2004, cu motivarea că angajatorul a refuzat încheierea contractului de muncă.

Potrivit art. 16 alin. 1 din Codul muncii, obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului, iar în conformitate cu cerinţele alin. 2 ale aceluiaşi text de lege în cazul în care contractul nu a fost încheiat în formă scrisă, se prezumă a fi fost încheiat pe durată nedeterminată, iar dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate se poate face de părţi prin orice mijloc de probă.

În faţa instanţei de fond a fost administrată proba testimonială, rezultând fără putinţă de tăgadă că reclamantul a prestat activitate ca mecanic auto în perioada de referinţă pentru S.C. „A.” S.R.L. B.H., care ulterior şi-a schimbat denumirea în S.C. T.H.C.” S.R.L. B.H.

Ca atare se consideră că instanţa de fond a dat o justă interpretare atât probatoriului administrat în cauză cât şi dispoziţiilor legale incidente, respectiv dispoziţiile art. 16 alin. 1 şi 2, art. 154 alin. 1, art. 156, art. 1612 alin. 4, art. 163 alin. 1 şi art. 287 din Codul muncii, motiv pentru care s-a apreciat ca nefondat recursul declarat în cauză.

1 În acelaşi sens , Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, decizia nr. 606/1997, în „Culegere de practică judiciară civilă 1993 – 1998”, Editura All Beck, Bucureşti, p. 129 – 130.

Etichete: ,