Top

Dreptul de dispoziţie al debitorului, după deschiderea procedurii. Tranzacţie încheiată fără acordul judecătorului sindic, ratificată prin hotărâre judecătorească.

Contractul de tranzacţie poate fi definit ca fiind convenţia sinalagmatică, cu titlu oneros şi comutativ, încheiat în formă scrisă, prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces care se poate iniţia, prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în noi prestaţii săvârşite ori promise de una dintre părţi, în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul litigios.

Împrejurarea încheierii de către un debitor în faliment a unei asemenea tranzacţii, confirmate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fără înştiinţarea lichidatorului şi a acordului judecătorului sindic, atrage sancţiunea inopozabilităţii actului juridic faţă de creditori.

S.C. CH S.A. Mangalia – societate în faliment, prin lichidator S.C. LOMAX S.R.L. Constanţa, a solicitat instanţei să dispună anularea tranzacţiei încheiate la 28.03.2001 între debitoare, VF şi S.C. DO S.R.L. Constanţa.

În considerente se arată că prin sentinţa civilă nr. 3009 COM/ 2000, Tribunalul Constanţa a dispus declanşarea procedurii falimentului faţă de debitoarea S.C. CH S.A., conform art. 77 şi urm. din Legea nr. 64/ 1995 republicată, cu consecinţa ridicării dreptului persoanei juridice de a mai conduce activitatea.

După declanşarea operaţiunilor de faliment, Judecătoria Mangalia a luat act, printr-o hotărâre de expedient, de tranzacţia încheiată la 28.03.2001, conform căreia părţile (S.C. CH S.A. şi persoana fizică VF) sunt de acord să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 15.07.1996, având ca obiect imobilul ,,Staţie de comercializare produse petroliere Mangalia‘’ (DN 39 – parcela 365/ 3).

Potrivit acestei tranzacţii, societatea în faliment a fost de acord să primească suma de 2.500.000 lei, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Lichidatorul societăţii debitoare arată că nu a fost încunoştiinţat de administratorul social asupra acestui litigiu, după cum nu a fost comunicată instanţei care a soluţionat cauza nici situaţia de faliment a persoanei juridice şi a existenţei, pe rolul tribunalului, a dosarului cu acest obiect, motiv pentru care tranzacţia intervenită este lovită de nulitate, urmărindu-se obţinerea unei hotărâri judecătoreşti care să ratifice o înstrăinare nelegală a unei părţi din patrimoniul societăţii în încetare de plăţi.

S-a apreciat că în aceste condiţii, debitoarea a urmărit să-i prejudicieze pe creditorii înscrişi pe tabelul obligaţiilor, prin obţinerea, pentru bunurile scoase din patrimoniu în această modalitate, a unei sume modice.

Lichidatorul a menţionat că împotriva sentinţei civile nr. 692/28.03.2001 a Judecătoriei Mangalia a fost depusă contestaţie în anulare, respinsă însă conform sentinţei civile nr. 26 CEA/06.12.2001, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 23 lit.c, art. 23 lit. j, art. 79 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 64/ 1995 republicată, apreciindu-se că la data încheierii tranzacţiei, debitoarea nu mai avea dreptul de a-şi administra averea şi de a dispune de bunurile sale, după cum nu mai avea capacitatea de a încheia tranzacţii, fără confirmarea lor de către judecătorul sindic.

Prin întâmpinare, pârâta SC. DO S.R.L. Constanta a solicitat respingerea acţiunii.

S-a invocat, în principal, inadmisibilitatea formulării unei asemenea acţiuni, motivată de faptul că tranzacţia a cărei nulitate se solicită a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească. Ori, împotriva acesteia, partea interesată nu poate promova decât căi extraordinare de atac – contestaţia în anulare sau revizuirea.

S-a solicitat să se reţină, totodată, că S.C. DO S.R.L.Constanta a deţinut în indiviziune, în cote egale cu S.C. CH S.A., staţia de comercializare a produselor petroliere, societatea debitoare neavând cunoştinţă despre desemnarea lichidatorului, la data încheierii contractului de tranzacţie.

Prin concluziile formulate la întâmpinare, lichidatorul a apreciat ca neîntemeiate aceste apărări, întrucât din dispoziţiile art. 271 şi art. 272 cod proc.civilă rezultă că o hotărâre judecătorească prin care se consfinţeşte învoiala părţilor este în fapt o transpunere procesuală a voinţei acestora, fiind susceptibilă de a fi atacată pe calea acţiunii în anulare, pentru motivele de nulitate prevăzute de lege.

În raport de susţinerile părţilor, instanţa a reţinut următoarele considerente :

Excepţia privind inadmisibilitatea acţiunii în anulare a unei tranzacţii ratificate printr-o hotărâre judecătorească priveşte, prin prisma apărărilor formulate, fondul cauzei, urmând a fi analizată odată cu considerentele de fond.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 5009 COM/ 4.12.2000, Tribunalul Constanţa – secţia comercială, prin judecătorul sindic desemnat în cauză, a admis cererile conexe ale creditorilor privind ridicarea dreptului debitoarei de a-şi conduce activitatea.

Ca o consecinţă, societatea în încetare de plăţi a fost declarată în faliment şi dizolvată, în raport de dispoziţiile art. 222 şi 227 din Legea nr. 31/ 1990 republicată.

A fost desemnat, totodată, prin aceeaşi hotărâre, un lichidator judiciar.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul sindic a avut în vedere nedepunerea, în termenul reglementat de lege, a unui plan de redresare a activităţii sau de lichidare a bunurilor din averea debitoarei. Conform art. 78 din Legea nr. 64/ 1995 republicată, deschiderea procedurii ridică dreptul debitorului de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de lege, dacă nu şi-a declarat, în condiţiile art. 26 alin. 1 lit. f, intenţia de reorganizare.

De la data iniţierii procedurii falimentului, debitorul pierde orice drept de a-şi administra averea şi de a-şi conduce activitatea, atributele de gestionare a eventualei situaţii de continuare a activităţii revenind lichidatorului judiciar.

Lichidatorul va fi singurul în măsură să urmărească modul de derulare a procedurilor de evaluare şi de valorificare a bunurilor debitoarei, de încasare a datoriilor societăţii comerciale în faliment şi de repartizare legală a sumelor obţinute din averea sa, către creditori. În egală măsură, lichidatorul va fi îndrituit să propună efectuarea de compensări între datorii reciproce şi încheierea de tranzacţii, analizând condiţiile în care asemenea operaţiuni juridice nu aduc atingere dispoziţiilor legale referitoare la procedura colectivă şi la rangul de prioritate al creditorilor înscrişi la masa credală. Aceste operaţiuni vor fi confirmate ulterior de judecătorul sindic, în condiţiile art. 23 lit. j din Legea nr. 64/ 1995 republicată.

În speţă, la 14.03.2001, deci ulterior datei declarării în faliment a S.C. CH S.A. Mangalia, reclamantul VF a solicitat Judecatoriei Mangalia ca în contradictoriu cu societatea în faliment şi cu S.C. DO S.R.L.Constanţa să se constate ca reziliat contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul ,,Staţie comercializare produse petroliere Mangalia Drum Naţional 39 – parcela 365/ 3‘’ încheiat la 15.07.1996.

La 28.03.2001, între părţile acestui litigiu s-a încheiat o ,,tranzacţie’’ prin care s-a consemnat că s-a urmărit soluţionarea acestei cauze, în legătură cu acest obiect.

Societatea comercială în faliment a fost reprezentată, potrivit actului, de administratorul social, care a precizat că este de acord cu clauzele convenţiei de tranzacţie.

Părţile au solicitat ulterior instanţei sesizate să ia act de înţelegerea intervenită şi să pronunţe o hotărâre de expedient.

Prin sentinţa civilă nr. 692/ 28.03.2001, Judecătoria Mangalia a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 271 cod proc.civilă.

Susţinerile pârâtei S.C. DO S.R.L., referitoare la imposibilitatea constatării nulităţii tranzacţiei ratificate printr-o hotărâre judecătorească – şi, implicit, la inadmisibilitatea formulării prezentei acţiuni de către lichidatorul judiciar – nu pot fi reţinute.

Doctrina a definit contractul de tranzacţie ca fiind convenţia sinalagmatică, cu titlu oneros şi comutativ, încheiat în formă scrisă, prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces care se poate iniţia, prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în noi prestaţii săvârşite ori promise de una dintre părţi, în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul litigios.

Aceste caractere juridice transpun, astfel, tranzacţia în sfera raporturilor juridice bilaterale, în care fiecare parte tinde la obţinerea unui avantaj patrimonial, iar împrejurarea că această convenţie este ratificată, ,,autentificată’’ prin hotărâre judecătorească, nu înlătură cerinţa privind respectarea condiţiilor legale de fond şi de formă, cu ocazia încheierii ei.

Aşa fiind, s-a reţinut, în literatura juridică, faptul că renunţarea la un drept – ca finalitate în încheierea acordului de voinţă – îmbracă forma unui act de dispoziţie, chiar dacă tranzacţia nu implică în mod efectiv o înstrăinare. Prin urmare, părţile angajate în acest contract trebuie să aibă capacitatea deplină pentru încheierea unui asemenea act şi pentru a dispune asupra dreptului lor, cu titlu oneros.

Ori, faţă de considerentele mai sus menţionate, după data iniţierii formalităţilor privind falimentul judiciar, comerciantul aflat în încetare de plăţi nu mai are capacitatea deplină de exerciţiu, care să-i permită valorificarea drepturilor sale subiective; această capacitate restrânsă este recunoscută atât în plan material, cât şi al exerciţiului procesual, doar pentru operaţiunile specifice falimentului, până la momentul radierii.

Pârâta S.C. CH S.A. sau orice parte implicată în tranzacţie nu poate invoca necunoaşterea procedurii iniţiate în temeiul Legii nr. 64/ 1995, întrucât din dosarul de fond rezultă în mod indubitabil că reprezentanţii societăţii au fost informaţi asupra aplicării Legii nr. 64/ 1995.

Mai mult, lichidatorul a prezentat înscrisuri care atestă că administratorul social s-a obligat faţă de persoana desemnată în această calitate de a preda, până la 26.03.2001 (deci, anterior datei încheierii tranzacţiei) ştampilele societăţii.

Nu se poate reţine, totodată, că sancţiunea încheierii acestei tranzacţii de către societatea în faliment, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 23 lit. j şi art. 79 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 64/1995, ar fi inopozabilitatea actului juridic, a efectelor acestuia, faţă de creditori.

În cauză se pune în discuţie o chestiune legată de capacitatea juridică a persoanei implicate în acest act consensual, de aptitudinea sa de a-şi mai asuma şi de a-şi exercita – în condiţiile legii – drepturile şi obligaţiile, aspecte care privesc condiţiile de valabilitate ale actului juridic încheiat. Inopozabilitatea, ca sancţiune civilă, nu se raportează la elementele de valabilitate ale raportului juridic; ea poate privi un act pe deplin valabil sub aspectul cerinţelor impuse de lege pentru fond şi formă, însă inexistent, fără efecte juridice faţă de terţii ce ar putea pretinde propriile drepturi şi obligaţii în legătură cu obiectul actului.

Vor fi înlăturate, ca neîntemeiate, şi susţinerile privind formularea prezentei acţiuni doar faţă de una dintre părţile implicate în tranzacţie, lichidatorul formulându-şi cererea faţă de toţi participanţii la încheierea contractului.

Faţă de toate aceste considerente, acţiunea va fi admisă astfel cum a fost formulată. (sentinţa civilă nr. 7822COM/ 13.11.2002, irevocabilă conform deciziei civile nr. 310/2003 a Curţii de Apel Constanţa-secţia comercială)

Etichete:

Dreptul de dispoziţie al debitorului, după deschiderea procedurii. Valorificarea unor bunuri din patrimoniu. Consecinţele decăderii din dreptul de a propune un plan.

În măsura în care debitorul aflat în încetare de plăţi îşi declară intenţia de reorganizare, dreptul său de administrare şi chiar de dispoziţie asupra bunurilor sale nu se stinge ca efect al deschiderii procedurii.

Acest drept nu operează însă nelimitat, ca timp procesual, ci este raportat la prevederile legale care privesc momentul depunerii planului de reorganizare sau de lichidare, reglementat de art. 59 din Legea nr.64/1995 republicată. Tardivitatea depunerii planului de reorganizare prin prisma acestor dispoziţii are ca efect decăderea din dreptul de a mai propune un plan, care ca sancţiune operează retroactiv, ea neputând fi dispusă, ci doar constatată de către instanţă.

În consecinţă, încheierea unui act de vânzare-cumpărare asupra bunurilor debitoarei, după depunerea tardivă a planului de reorganizare – chiar dacă tardivitatea a fost constatată ulterior naşterii raportului juridic – este lovită de nulitate, fără a avea relevanţă faptul că operaţiunea juridică a fost raportată la normele referitoare la privatizare.

Lichidatorul societăţii comerciale AGROMEC ADAMCLISI S.A. – societate în faliment, a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul ENCICĂ FLORIN să se dispună nulitatea de drept a contractului de vânzare-cumpărare nr. 21/ 24.04.2000, pentru activul ,,Secţia Mecanizare Deleni’’, împreună cu terenul aferent în suprafaţă de 4.441 m2.

În considerente, s-a arătat că prin sentinţa civilă pronunţată la 23.03.2000 s-a dispus deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului faţă de această societate pe acţiuni, iar la 22.06.2001 s-a declanşat procedura falimentului.

Întrucât societatea în încetare de plăţi nu şi-a declarat, în termen legal, în condiţiile art. 26 alin. 1 lit. f din lege, intenţia de reorganizare, a operat de drept ridicarea dreptului debitoarei de a-şi administra bunurile din avere, societatea fiind desesizată de activele din patrimoniul său. Lichidatorul a susţinut că directorul societăţii a ignorat acest efect al deschiderii procedurii şi a înstrăinat, pentru suma de 7.140.000 lei, activul menţionat, către pârât.

Vânzarea s-a realizat, conform actelor prezentate, în temeiul O.U.G. nr. 88/ 1997 modificată prin Legea nr. 99/ 1999 şi H.G. nr. 450/ 1999, cu menţiunea că Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului – ca instituţie publică implicată în procesul privatizării – nu a fost informată cu privire la situaţia juridică a debitoarei.

S-a apreciat că în aceste condiţii, faţă de data încheierii contractului, persoana juridică nu mai avea capacitatea de a dispune de bunurile sale, iar nulitatea se impune ca măsură de protejare a intereselor publice, a creditorilor societăţii.

Au fost invocate dispoziţiile art. 5 alin. 2, art. 6, art. 23 lit. c şi art. 78 din Legea nr. 64/ 1995 republicată, fiind făcută precizarea că acţiunea nu se întemeiază pe prevederile art. 44 – 46 din lege.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, apreciind că în speţă nu există nici un temei de nulitate absolută, care să lipsească de eficienţă actul juridic contestat.

S-a susţinut că transferul de proprietate a operat în perioada în care S.C. AGROMEC ADAMCLISI S.A. şi-a păstrat dreptul de administrare, fiind propus un plan de reorganizare, chiar dacă acesta nu fusese confirmat de tribunal.

În aceste condiţii, vânzarea organizată în condiţiile procesului privatizării, cu asistenţa A.P.A.P.S., a fost posibilă şi legală, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 3228 din O.U.G. nr. 88/ 1997 cu modificările ulterioare, referitoare la existenţa unui termen de prescripţie de trei luni, de la data la care reclamantul ,,a cunoscut sau trebuia să cunoască (…)’’ existenţa operaţiunii ori a actului atacat.

S-a solicitat, totodată, să se constate ca urmare adjudecării imobilului, pârâtul a înscris cu rol fiscal activul şi a achitat impozitul aferent, formulând în acelaşi timp – din perspectiva art. 1337 cod civil şi art. 48 din Legea nr. 64/ 1995 republicată – excepţia de garanţie, cu posibilitatea declarării ulterioare a daunelor interese.

Prin încheierea din 25.11.2002, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârât din perspectiva art. 3228 din O.U.G. nr. 88/ 1997 modificată prin Titlul I al Legii nr. 99/ 1999. S-a reţinut că dispoziţia legală invocată nu are relevanţă şi aplicabilitate în prezenta cauză, în măsura în care cele două acte normative (Legea nr. 99/ 1999 şi Legea nr. 64/ 1995) au finalităţi diferite.

Procedura prevăzută de Legea nr. 64/ 1995 este incompatibilă cu cele privind privatizarea societăţii comerciale cu capital majoritar de stat, întrucât normele cuprinse în O.U.G. nr. 88/ 1997 (în vigoare la data încheierii actelor juridice) se raportează în esenţă la o persoană juridică viabilă, aptă să facă faţă datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile, iar nu la o societate comercială în încetare de plăţi.

Cele două acte normative au, de altfel, o finalitate diferită; în timp ce Legea nr. 64/ 1995 reglementează modalitatea de urmărire silită colectivă a debitorului în încetare de plăţi, pentru acoperirea pasivului, procedura privatizării se raportează la ansamblul de norme care tind la reducerea implicării statului în economie, prin participaţiile la societăţile cu capital majoritar de stat.

Pe fond, instanţa a reţinut următoarele considerente:

În speţă, lichidatorul are calitate procesuală activă, dedusă din dispoziţiile generale ale art. 23 lit. c din Legea nr. 64/ 1995 republicată, conform cărora poate intenta acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în frauda intereselor creditorilor săi, precum şi a oricăror transferuri patrimoniale susceptibile să prejudicieze pe creditori.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se exercită, în orice situaţie, prin reprezentanţii săi legali, spre deosebire de persoana fizică, aptă să-şi valorifice singură atributele derivate din această prerogativă.

În situaţia persoanelor juridice de drept privat, Codul de procedură civilă menţionează, ca normă derogatorie de la dispoziţiile art. 87 alin. 1 pct. 2, că persoana (fizică ori juridică – comerciant) supusă procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului va fi citată prin administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul judiciar.

Prin urmare, valorificarea dreptului la acţiune al lichidatorului din perspectiva art. 23 lit. c din lege va avea întotdeauna efecte juridice opozabile persoanei juridice supuse acestei proceduri, întrucât va privi drepturile şi obligaţiile asumate în legătură cu bunuri din patrimoniul său, lichidatorul acţionând în interesul procedurii.

Faţă de S.C. AGROMEC ADAMCLISI S.A. a fost deschisă procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, conform art. 31 alin.7 din Legea nr. 64/ 1995 republicată, la 23.03.2000.

La 14.04.2000, debitorul a fost notificat asupra situaţiei sale juridice, fiindu-i comunicată, totodată, copie de pe dispozitivul sus-menţionatei încheieri.

La 26.04.2000, debitorul a prezentat un plan de reorganizare a activităţii, care a fost supus procedurilor legale de publicare în Monitorul Oficial.

Ulterior acestui moment procesual, judecătorul sindic a pus în discuţie tardivitatea depunerii planului de reorganizare prin prisma dispoziţiilor art. 59 alin. ultim din lege, iar potrivit încheierii interlocutorii din 12.03.2001, s-a constatat că reorganizarea prin plan a fost propusă cu depăşirea termenului legal.

Încheierea menţionată nu a fost contestată de debitor, în recurs, iar prin sentinţa civilă nr. 1638 COM/ 22.06.2001 s-a dispus trecerea debitorului la procedura falimentului.

Pârâtul susţine că societatea aflată în încetare de plăţi şi-a păstrat dreptul de a dispune de bunurile sale, pe perioada în care nu s-a pus în discuţie trecerea la faliment, aspect dedus din faptul existenţei planului de reorganizare.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 78 din Legea nr. 64/ 1995 republicată prevăd că deschiderea procedurii (în condiţiile art. 31) ridică debitorului dreptul de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de ele, daca nu şi-a declarat, în condiţiile art. 26 alin. 1 lit. f, intenţia de reorganizare.

Din interpretarea textului rezultă că, în măsura în care debitorul aflat în încetare de plăţi îşi declară intenţia de reorganizare, dreptul său de administrare şi chiar de dispoziţie asupra bunurilor sale nu se stinge ca efect al deschiderii procedurii.

Acest drept nu opereaza însă nelimitat, ca timp procesual, ci este raportat la prevederile legale care privesc momentul depunerii planului de reorganizare sau de lichidare, reglementat de art. 59 din lege.

Textele alin. 4 şi 5 ale art. 59 stabilesc că planul trebuie depus în termen de 30 de zile de la data deschiderii procedurii, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai depune un asemenea plan şi cu consecinţa trecerii la faliment.

Prin urmare, dreptul de dispoziţie şi de administrare a bunurilor debitorului subzistă doar în măsura în care planul de reorganizare sau de lichidare este prezentat în termenul legal, el fiind din nou limitat la momentul în care acest plan este supus votului creditorilor, sub aspectul viabilităţii lui.

Acest fapt rezultă în mod explicit din dispoziţiile art. 71 alin. 1 din Legea nr. 64/ 1995. Conform acestei norme, dacă debitorul îşi declară, potrivit art. 26 alin.1 lit. f, intenţia de a-şi reorganiza activitatea şi ulterior planul este confirmat, conform art. 68, de judecătorul sindic, el va putea să-şi conducă activitatea şi să îşi administreze averea, sub supravegherea administratorului (…).

În consecinţă, depunerea planului de redresare a activităţii ori de lichidare a bunurilor din averea debitorului produce efecte legate de prorogarea unor atribute ale dreptului de proprietate a comerciantului în încetare de plăţi, prin voinţa legiuitorului, după momentul deschiderii procedurii.

Exercitarea acestor prerogative va fi supusă, însă, întotdeauna, cerinţei procesuale impuse de art. 59 alin. 4, referitoare la prezentarea actului în termen legal.

Aşa fiind, decăderea din dreptul de a mai propune un plan operează – ca sancţiune – retroactiv, ea neputând fi dispusă, ci doar constatată de către instanţă.

Această situaţie nu a fost, de altfel, contestată de debitoare la data pronunţării încheierii privind decăderea şi nici ulterior, cu ocazia iniţierii procedurii falimentului, împrejurare faţă de care societatea sau terţul interesat nu mai poate invoca existenţa unui drept de dispoziţie al persoanei juridice, după data de 23.03.2000.

Textul art. 78 din Legea nr. 64/ 1995 republicată condiţionează, aşadar, printr-o normă imperativă păstrarea dreptului de dispoziţie al debitorului asupra bunurilor, de exprimarea intenţiei de reorganizare, statuând în acelaşi mod că în absenţa actului, se ridică debitoarei acest drept. Legea determină astfel o restrângere a capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice, întrucât societatea în încetare de plăţi, aflată în situaţia menţionată, nu va mai putea să-şi exercite, prin organele sale de conducere, dreptul de dispoziţie asupra bunurilor patrimoniale.

Nu are relevanţă, totodată, nici împrejurarea că societatea s-a prevalat de dispoziţiile speciale ale O.U.G. nr. 88/ 1997 modificate prin Titlul I al Legii nr.99/ 1999, referitoare la privatizare.

Aprobarea dată de acţionarul majoritar pentru valorificarea acestor active şi emiterea unei hotărâri A.G.A. în acest sens nu validează în nici o modalitate actul lovit de nulitate, câtă vreme persoana juridică era decăzută, la acea dată, din dreptul de a mai dispune de activele sale.

De altfel, deşi legea procedurii colective nu o reglementează expres, situaţia juridică a societăţii în încetare de plăţi nu mai este pe deplin raportată la dispoziţiile Legii nr. 31/1990, iar efectele stării de insolvenţă se extind în mod neechivoc asupra atributelor şi competenţelor adunării generale a asociaţilor/ acţionarilor, indiferent de structura capitalului social.

Nu sunt incidente în cauză nici prevederile art. 42 din Legea nr. 64/ 1995 republicată, potrivit cărora prin excepţie de la dispoziţiile art. 40, nu se va putea cere anularea unui transfer cu caracter patrimonial, efectuat de către debitor în cursul exercitării normale a activităţii sale.

Norma este de strictă interpretare, ea urmărind menţinerea acelor acte juridice încheiate de debitor, chiar pe parcursul perioadei celor trei ani anteriori deschiderii procedurii, care nu pot fi calificate ca frauduloase ori prejudiciabile pentru interesele creditorilor, din perspectiva art. 39 – 40 din lege.

Nu poate avea aceeaşi interpretare actul juridic încheiat după deschiderea procedurii, care nu poate fi considerat ca efectuat ,,în cursul exercitării normale a activităţii’’ şi a cărui valabilitate este dedusă conform dispoziţiilor legale menţionate.

În consecinţă, acţiunea urmează a fi admisă, cu consecinţa constatării nulităţii actului de vânzare-cumpărare menţionat şi a repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii lui.

(sentinţa civilă nr. 8737 COM/ 16.12.2002, irevocabilă conform deciziei civile nr. 270/ 2003 a Curţii de Apel Constanţa – secţia comercială)

Etichete:

Dreptul de dispoziţie al debitorului, după deschiderea procedurii. Valorificarea unor bunuri din patrimoniu. Consecinţele nedeclarării intenţiei de reorganizare.

În virtutea art. 78 din Legea nr. 64/1995 republicată, deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de ele, dacă nu şi-a declarat intenţia de reorganizare.

Desesizarea debitorului, în sensul pierderii dreptului de a dispune de bunurile din averea sa, are caracterul unei incapacităţi legale speciale. În consecinţă, dată fiind întrunirea cerinţelor legale pentru a opera această incapacitate, după data deschiderii procedurii debitorul nu mai putea înstrăina nici un bun al său, în absenţa exprimării intenţiei de reorganizare.

Lichidatorul societăţii comerciale S.C. S S.A. a chemat în judecată pe pârâtele Administraţia Finanţelor Publice Cogealac prin D.G.F.P. Constanţa şi S.C. G S.R.L. Săcele, jud. Constanţa, solicitând anularea convenţiei de vânzare-cumpărare materializată în factura nr.0342305/16.11.2000 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Motivul sesizării instanţei l-a constituit valorificarea, la 16.11.2000, de către D.G.F.P. Constanţa – Administraţia Finanţelor Publice Constanţa a unor bunuri sechestrate din patrimoniul debitoarei (utilaje agricole), prin vânzare directă, cu acordul administratorului societăţii în încetare de plăţi. Bunurile au fost valorificate fără acordul judecătorului sindic, iar suma obţinută a fost încasată integral de creditorul bugetar, în defavoarea celorlalţi creditori.

Potrivit considerentelor acţiunii, au fost încălcate prevederile art. 35 şi art. 38 din Legea nr. 64/ 1995 republicată.

Din actele şi lucrarile dosarului, instanţa reţine următoarele considerente :

Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului societăţii comerciale S S.A. a fost iniţiată la 06.10.2000.

La 13.11.2000, debitoarea, prin administratorul său, solicită acordul D.G.F.P. Constanţa, prin Administraţia Cogealac, pentru valorificarea unor bunuri sechestrate, la cererea acestui creditor, în condiţiile O.G. nr. 11/1996. Aprobarea este acordată în aceeaşi zi, conform adresei depuse la dosar.

Operaţiunea de vânzare-cumpărare iniţiată de debitoare cu pârâta cumpărătoare S.C. G S.R.L. este atestată de factura întocmită în acest sens, iar preţul de 2.571.590 lei, obţinut pentru înstrăinarea unui tractor, a unei grape stelate şi a unui plug este încasat integral de creditorul bugetar.

Inspecţia de audit care s-a desfăşurat la Administraţia Finanţelor Publice a comunei Cogealac a evidenţiat că vânzarea a fost efectuată după data deschiderii procedurii reglementate de Legea nr.64/1995, iar aprobarea pentru valorificarea bunurilor a fost dată de un funcţionar, cu încălcarea atribuţiilor sale de serviciu.

În virtutea art. 78 din Legea reorganizării judiciare şi a falimentului, deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de ele, dacă nu şi-a declarat intenţia de reorganizare.

Desesizarea debitorului, în sensul pierderii dreptului de a dispune de bunurile din averea sa, are caracterul unei incapacităţi legale speciale. În consecinţă, dată fiind întrunirea cerinţelor legale pentru a opera această incapacitate, debitorul nu mai putea înstrăina nici un bun al său.

În speţă au fost încălcate şi prevederile art. 38 din Legea nr. 64/1995 republicată, în sensul că faţă de debitoarea asupra căreia s-a deschis procedura reorganizării judiciare şi a falimentului au fost exercitate acte de executare silită individuală, nepermise nici în cazul creanţelor bugetare.

În aceste condiţii, acţiunea va fi admisă, sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale fiind anularea convenţiei de vânzare-cumpărare şi obligarea cumpărătorului să restituie averii debitoarei bunurile ce au făcut obiectul valorificării sau contravaloarea lor, în măsura în care executarea în natură nu mai este posibilă.

(sentinţa civilă nr. 3675 COM/ 03.06.2002, irevocabilă prin nerecurare)

Etichete: