Top
Navigheaza > Home / Archive: September 2008

Istoricul operaţiunilor de leasing

Rădăcinile leasingului sunt extrem de adânci, urme rudimentare ale acestor operaţiuni le găsim încă de la începutul omenirii. Încă din antichitate, în ţări orientale ca Mesopotamia, Egipt, Fenicia apar forme apropiate ale acestor tipuri de operaţiuni. Fiind în concordanţă cu activităţile preponderente din acea perioadă, obiectul acestor operaţiuni îl constituiau unelte necesare practicării agriculturii iar subiecţii erau, pe de-o parte, clasele bogate (clerul) şi pe de altă parte agricultorii cărora li se „închiriau” unelte, pământ etc. Astfel, încă din antichitate s-au observat beneficiile obţinute prin folosinţa unui bun, având mai puţină importanţă cine deţine titlul de proprietate. Aristotel spunea că „bogăţia nu se măsoară prin titlurile de proprietate ci prin efectiva utilizare a unor bunuri, chiar dacă sunt proprietatea altora”[1].

De asemenea, reglementări referitoare la proprietatea personala arendată apar în Codul de legi al regelui babilonian Hammurabi, în anul 1750 î.Ch., această operaţiune de arendare cunoscând o largă răspândire la greci şi romani. Aici, sclavii aduşi din Africa nu erau vânduţi ci „închiriaţi” pentru muncă fiind şi aceasta o formă rudimentară a leasingului operaţional.

Prin anul 201 î.Ch. în oraşul samaritean Ur, proprietarii de unelte agricole le închiriau fermierilor, consemnând aceste operaţii pe plăci de argilă. Primele reglementări privind leasingul au fost găsite în vechea Roma, anul 550 î.Ch., în codul lui Justinian, unde se făcea distincţie între leasingul operaţional şi leasingul financiar. Conform altor opinii, activităţi de leasing au fost înregistrate şi în obştile săteşti din Rusia şi ţările din Europa Răsăriteană.[2]

Însă primele operaţiuni care prefigurau leasingul modern aveau loc în S.U.A. spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Astfel în 1877 aparatele de telefon au fost închiriate abonaţilor iar acest contract avea să fie denumit „LEASE”.

În 1936 „Safe Stores Inc.” a cumpărat un teren pe care ulterior a ridicat super-magazinul „Safeway Stores”. Având nevoie de capital mobil, acesta l-a vândut imediat unui grup de investitori care, la rândul lor, l-au lăsat spre exploatare fostului proprietar în regim „lease”, pe o perioadă îndelungată. Cam în aceeaşi perioadă o operaţiune similară lease-back-ului avea loc în Ohio. Operaţiunea consta în vinderea unui imobil către o bancă, cu titlu de garanţie, imobil care urma să fie exploatat în regim „lease” timp de 99 ani, după care utilizatorul avea opţiunea cumpărării bunului.

„Leasingul financiar” este strâns legat de omul de afaceri californian D. P. Bootle care, alături de câţiva prieteni, a fondat în 1952 „United States Leasing Corporation”, prima societate specializată în operaţiuni de leasing a echipamentelor mobiliare, societate care este astăzi una din cele mai puternice în domeniu.

Totul a pornit de la o experienţă personală a lui D. P. Bootle de pe vremea când era managerul unei întreprinderi de produse alimentare. Bootle, beneficiind de o comandă foarte profitabilă şi nedispunând de utilajele necesare şi nici de banii necesari, a hotărât să închirieze în sistem asemănător contractului „lease” utilajele de care avea nevoie, pentru un termen îndelungat. Atunci Bootle şi-a dat seama că această metodă eficientă de finanţare are foarte multe şanse de reuşită în viitor şi a pus chiar bazele propriei sale afaceri. Astfel „U.S. Corporation”, cu sediul la San Francisco, având un capital iniţial de 20.000 U.S.D., finanţa după numai 2 ani operaţiuni de leasing pentru diverse echipamente în valoare de 3 mil. U.S.D.

Societăţile de leasing s-au înmulţit rapid în S.U.A.. În 1959 acestea operau cu 300 mil. U.S.D., în 1967 cu peste, 5 mld. U.S.D. în 1970, cu cca 7 mld. U.S.D., ritmul mediu anual al operaţiunilor de leasing în S.U.A. ridicându-se la 10-15 %.[3]

Această extindere rapidă a leasingului în S.U.A., după cel de-al doilea Război Mondial s-a datorat nevoilor enorme de capital pentru restructurarea industriei bazată pe producerea armamentelor. Această restructurare presupunea mari investiţii care în majoritatea cazurilor erau finanţate din credite. Însă acordarea de credite era deosebit de riscantă pentru bănci, investitorii nefiind în posibilitatea să prezinte garanţii corespunzătoare cerute de către acestea. În astfel de condiţii cea mai corespunzătoare garanţie s-a dovedit a fi asupra dreptului de proprietate. Astfel băncile, pentru a minimiza riscul nerambursării creditelor de către debitori, nu acordau credite, ci (ele sau eventual societăţile de leasing finanţate de către bănci) cumpărau bunurile de investiţii şi cedau dreptul de folosinţă beneficiarilor contra unei chirii plătite la anumite termene bine stabilite. Dreptul de proprietate rămânea la bancă iar dacă chiriaşul nu plătea sumele stabilite prin contract, atunci proprietarul  proceda la luarea bunurilor ce-i aparţineau, urmând să găsească un alt beneficiar. Avantajul era pentru ambele părţi: băncile (sau marii investitori) reducea astfel riscul plasării banilor în afaceri dubioase iar clienţii au înţeles astfel că, pentru ei nu dreptul de proprietate asupra bunurilor conta ci dreptul de folosinţă. Leasingul a luat o atât de mare amploare în S.U.A. şi datorită facilităţilor fiscale mari date în acest sens.

Principalele susţinătoare ale leasingului echipamentelor industriale au fost băncile, fie indirect prin intermediul unor societăţi specializate de leasing, fie direct, după ce acestea au primit autorizarea să desfăşoare astfel de operaţiuni. În 1963 cea mai importantă reţea bancară, National Banks, a primit această autorizaţie, urmată de Bank Holding Companies, în 1970. Până în 1975, deci în mai puţin de 15 ani, băncile fuseseră autorizate să desfăşoare operaţiuni de leasing în mod direct în 41 de state americane.[4] SUA este liderul mondial în domeniu, atât ca volum al tranzacţiilor     (140. mld în 1994) cât şi din punct de vedere al penetrării pieţei (30 % din volumul valoric al investiţiilor).[5]

În Europa leasingul a pătruns mai târziu, mai întâi în Anglia şi apoi răspândindu-se mai ales în ţările occidentale (Germania, Franţa, Olanda, Belgia). Se pun bazele juridice ale leasingului pentru fiecare ţară iar terminologia cunoaşte unele nuanţări: de exemplu, în Franţa apare sub denumirea de “credit-bail”.

După anii ‘70 leasingul se extinde şi în Asia şi în America Latină, rare fiind ţările în care leasingul nu este practicat sub o formă sau alta.

Se estimează că valoarea contabilă a echipamentului nou concesionat se ridica în 1979 la peste 8 % din investiţiile de capital, pe plan mondial.

În ţările socialiste  leasingul a fost utilizat şi reglementat prima dată în Cehoslovacia prin anii ‘80 iar apoi a fost utilizat în ţări ca Polonia şi Bulgaria. În Ungaria leasingul apare pe la mijlocul anilor ‘80.

La sfârşitul anilor 2002 pe glob existau 7 asociaţii multinaţionale de leasing la care facem referire în tabelul de mai jos[6]:

Denumirea asociaţiei * Sediul principal Domeniul
European Federation of Equipement Leasing Company Association – LEASEUROPE Bruxelles, Belgia Leasing industrial
European Computer Leasing and Trading Association – ECLAT Birmingham, Marea Britanie Leasingul calculatoarelor, mijloacelor de transport
Assian Leasing Association – ASIALEASE n.a** Leasing industrial
Association of African Leasing Companies – AFROLEASE Lagos, Nigeria Leasing general
Association of African Developement Finance Institution – AADFI n.a.** Leasing general
Latin American Leasing Association – FELALEASE n.a.** Leasing industrial
Institute of International Container Lessor n.a.** Leasing de containere

* denumirile asociaţiilor sunt păstrate în limba engleză.

** n.a. (non available dates) – nu dispunem de date.

În 1983 s-a organizat primul congres al lumii privind operaţiunile de leasing organizat la Hong-Kong. Scopul cel mai important al acestor organizaţii internaţionale şi al reuniunilor internaţionale privind leasingul este unificarea reglementărilor cu privire la operaţiunile de leasing. În acest sens s-a elaborat proiectul UNIDROIT asupra leasingului financiar internaţional.[7]

După cum se observă din tabelul de mai sus leasingul nord-american nu este dominat de o asociaţie multinaţională, aici existând însă asociaţii naţionale bine dezvoltate. În S.U.A. funcţionează nu mai puţin de zece asociaţii de leasing. În Marea Britanie, unde industria leasingului este cea mai dezvoltată din Europa,  s-au creat patru asociaţii de leasing De asemenea în Germania funcţionează trei astfel de asociaţii iar în Australia de asemenea trei. În cele mai multe ţări însă funcţionează doar câte o asociaţie naţională de  leasing. Vom reda mai jos câteva din asociaţiile naţionale de leasing  reprezentative pentru ţările dezvoltate de pe glob:

Denumirea asociaţiei Ţara Domeniul
Equipment Leasing Association-ELA S.U.A. Echipamente
National Vehicle Leasing Association-NVLA S.U.A. Transporturi
British Lease Brokeers Association Marea Britanie Brokeraj
British Vehicle Rental and Leasing Association Marea Britanie Transporturi
Canadian Finance and Leasing Association Canada Industrie
Association Francaise des Societe Financieres (ASF) Franţa Echipamente
Bundesverband Deutcher Leasing E.V. (BDL) Germania Echipamente
Associazine Italian Leasing (ASSILEA) Italia Echipamente
Japan Leasing Association Japonia Echipamente
Australian Fleet Lessors Association Australia Transporturi

Nici ţările din Europa de est nu au rămas în urmă la acest capitol dar cu o oarecare întârziere faţă de ţările puternic dezvoltate. În tabelul următor se pot urmări asociaţiile naţionale de leasing din Europa de est şi ţările în care acestea s-au format.

Denumirea asociaţiei Ţara
Rosilizing Rusia
Asociaţia Societăţilor de leasing din Republica Cehă Cehia
Asociaţia Ungară de Leasing Ungaria
Uniunea locatorilor din Belarus Belarus
Uniunea Naţională a Societăţilor de leasing din România (UNSLR) România

Cu privire la legislaţia care reglementează leasingul putem exemplifica următoarele: există ţări cu o legislaţie a leasingului foarte bine delimitată (S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franţa, Luxembourg );ţări cu o legislaţie a leasingului parţial constituită (Elveţia, Spania, Portugalia, Olanda şi mai târziu şi în Cehia, Polonia, Ungaria, România );ţări cu câteva reglementări legale privind leasingul (Africa de sud, Mexic, Taiwan etc.).

[1] Aristotel, Retorica, Cartea I/Cap. v, citat după D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Operaţiuni de leasing, Ed. Lumina Lex, 1998, pag.18.

[2] Al. Puiu, Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economica, Bucureşti 1992, pag. 25

[3] D. Voiculescu, M. Coraş, Leasing, Ed. Ştiinţifică si Enciclopedică, Bucureşti 1985, pag. 37.

[4] D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Operaţiuni de leasing, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998, pag. 21

[5] *** World Bank, , Leasing in Emerging  Markets, Washington D.C., 1996, pag. 8.

[6] www.leseurope.org/pages/statistics

[7] Proiectul a fost elaborat încă din 1981 sub denumirea „Preliminary draft uniform rules on the suigeneris from of leasing transaction as adopted by the UNIDROIT Study Group on the leasing contract”.

Publicat de: pe 15 September, 2008 Categorie: Drept comercial  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Banca – societate comercială pe acţiuni

Definiţia legală a băncilor oferă o primă limitare a sferei persoanelor care pot desfăşura activităţi bancare sub denumirea de “bancă”: numai persoanele juridice pot avea calitatea de bancă, potrivit legii. Dispoziţia din Legea bancară română este concordantă, de altfel, cu normele în materie din legislaţiile europene, potrivit cărora au acces la profesiunea bancară doar persoanele juridice, nu şi persoanele fizice.

O a doua limitare este instituită de art. 297, alin. (1) din legea bancară, care prevede că băncile se constituie sub forma juridică de societate comercială pe acţiuni. Pe cale de consecinţă, activitatea bancară nu poate fi desfăşurată de orice persoană juridică, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă. În primul rând, numai o societate comercială poate avea calitatea de bancă, cu excluderea regiilor autonome, a asociaţiilor şi fundaţiilor; în al doilea rând, banca nu poate funcţiona decât sub forma unei societăţi pe acţiuni, fiind excluse societăţile de persoane, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.

Alegerea acestei forme de societate de către legiuitor îşi are justificarea în posibilitatea societăţilor pe acţiuni de a acţiona pe piaţa marilor afaceri, care necesită capitaluri importante, reprezentând „adevărate instrumente de vitalitate a unei societăţi şi a unui stat”[1]

Reglementarea anterioară[2] excludea expres doar societatea cu răspundere limitată. Cu toate acestea, nici sub imperiul acestei legi nu au fost constituite bănci sub formă juridică decât cea a societăţii pe acţiuni. În doctrina juridică a existat o controversă în materia constituirii societăţilor comerciale: într-o opinie s-a susţinut că societăţile bancare se pot constitui numai sub forma societăţilor pe acţiuni[3]; într-o altă opinie s-a arătat că atâta timp cât legea nu interzice, în mod expres, decât constituirea societăţilor bancare sub forma societăţii cu răspundere limitată, iar, din interpretarea sistematică a legii, rezultă că sunt excluse şi societăţile de persoane, concluzia ar putea să îmbrace atât forma societăţilor pe acţiuni, cât şi pe cea a societăţilor în comandită pe acţiuni[4].

Restrângerea libertăţii comerciantului de a alege forma societăţii reprezintă o măsură excepţională, fundamentată pe natura juridică a activităţii bancare, activitatea economică de interes public[5].

Specific societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin subscripţie instantanee, la fel ca orice altă societate comercială, membrii fondatori aportând la capital sumele subscrise  cât şi prin subscripţie publică în baza unui prospect de emisiune[6].

Băncile se constituie sub forma juridică de societate pe acţiuni fie simultan, fie prin subscripţie publică.

Constituirea simultană sau concomitentă a societăţii bancare are loc atunci când acţionarii acoperă, prin aporturile lor, întregul capital social şi efectuează vărsămintele integral, în numerar, până la momentul constituirii. În acest caz, acţionarii pot iniţia

[1] P. I. Demetrescu, Societăţile bancare pe acţiuni, Ed. Lumina Românească, Bucureşti, 1939, p. 24.

[2] Legea nr. 33/1991, privind activitatea bancară

[3] O. Căpăţână, Societăţile comerciale, Editura Lumina, Bucureşti, 1991, p. 229

[4] M.Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 185-186.

[5] Th. Bonneau, Droit bancaire, p.106.

[6] S. Angheni, M. Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, Editura Oscar Print, 2002,  p. 136.

Publicat de: pe 15 September, 2008 Categorie: Drept bancar  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Capitalul social al societatii bancare

Componenţa capitalului social al societăţii bancare

Potrivit art. 12 din legea bancară aporturile la capitalul social al unei bănci nu pot fi aduse decât aporturi în formă bănească fiind excluse aporturile în natură.

Cerinţa imperativă a aportului exclusiv în numerar, prevăzut ca o condiţie esenţială pentru capitalul social al societăţilor bancare, rezidă din specificul obiectului de activitate al acestora, precum şi din scopul pentru care se naşte acest comerciant – acela de a se asigura circulaţia fondurilor băneşti prin depozite, plăţi şi alte operaţiuni.[1]

Proporţia dintre capitalul subscris şi cel vărsat

Societăţile bancare sunt supuse unui regim special instituit de legea bancară. Astfel, conform art. 12 alin. 2 din legea bancară, capitalul social subscris trebuie vărsat integral la momentul constituirii şi nu în proporţie de 30%.

La constituire, aportul de capital va fi vărsat într-un cont deschis la o instituţie de credit, care va fi blocat până la înmatricularea băncii în registrul comerţului.

La constituirea unei bănci, capitalul iniţial este egal cu capitalul social, cu excepţia cazurilor în care banca nou-constituită este rezultată dintr-un proces de reorganizare prin fuziune sau divizare.

Plafonul minim al capitalului socialMinimul capitalului social

În condiţiile legii bancare capitalul social al unei societăţi bancare nu poate fi mai mic de 5 milioane de euro. Acest plafon minim este comun tuturor instituţiilor de credit.

B.N.R. poate stabili prin norme speciale alte valori ale plafonului minim necesar pentru autorizare şi funcţionare. Astfel, normele nr. 12 din din 29 iunie 2006[2] stabilesc următoarele limite ale capitalului social necesar pentru accesul la activitatea bancară:

– Băncile persoane juridice romane trebuie să dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 37 milioane RON.
– Băncile de credit ipotecar trebuie sa dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 25 milioane RON.
– Băncile de economii pentru domeniul locativ trebuie sa dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 25 milioaneeRON
– Instituţiile emitente de moneda electronică trebuie sa dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 12 milioane RON

Plafonul minim al capitalului social, prin cuantumul său vădit disproporţionat faţă de cel al unei societăţi comerciale pe acţiuni[3]., constituie una dintre cele mai restrictive condiţii impuse de leguitor pentru constituirea unei societăţi comerciale bancare.

O soluţie asemănătoare a fost adoptată încă din timpul legii bancare din 1934[4], iar raţiunea care a stat la baza acestei soluţii are largă aplicabilitate şi astăzi. Minimul de capital „arată terţilor puterea patrimonială a societăţii şi îndepărtează de la constituire întreprinderi minuscule care, departe de a ieftini scontul, îl scumpesc prin cheltuielile de administraţiune ce necesită funcţionarea lor”[5]

După ce au fost autorizate de B.N.R. să funcţioneze, băncile trebuie să menţină, în permanenţă, acelaşi nivel minim al capitalului social prevăzut de normele B.N.R., în formă bănească. Aceeaşi obligaţie revine şi sucursalelor băncilor străine.

Modalităţi de formare a capitalului social

Specific societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin subscripţie instantanee, la fel ca oricare altă societate comercială, membrii fondatori aportând la capital sumele subscrise, cât si prin subscripţie publică, în baza unui prospect de emisiune.

În cazul oricărui tip de societate pe acţiuni, inclusiv bancară, subscrierea capitalului poate fi realizată fie odată cu încheierea contractului de societate (prin constituire simultană şi integrală) fie pe calea subscripţiei publice (prin constituire succesivă).

Interdicţii de a participa la capitalul social al unei bănci

În afară de interdicţiile care vizează pe acţionarii semnificativi, normele B.N.R. impun anumite interdicţii în privinţa posibilităţii de a participa la capitalul social ce vizează regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat, la care statul deţine o participaţie de cel puţin 10%, pot participa la capitalul social al unei bănci, persoană juridică română, numai în cazul îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii:

–  regia autonomă sau societatea comercială să nu fi beneficiat în ultimii 3 ani de subvenţii de la bugetul de stat şi să nu se fi prevăzut pentru anul în curs să  beneficieze de acestea. În acest scop, se va prezenta o confirmare din partea Ministerului Finanţelor Publice, din care să rezulte că regia autonomă sau societatea comercială îndeplineşte această condiţie;

–   participaţia la capitalul social al băncii să fie de cel mult 2% din acesta;

– ponderea totală a participaţiilor regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale cu capital de stat, la care statul are o participaţie de cel puţin 10%, depăşesc 10% din capitalul social al băncii.

[1] C.A. Gheorghe, Drept Bancar, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006, p. 36.

[2]Pentru modificarea şi completarea Normelor Băncii Naţionale a României nr. 11/2003 privind supravegherea pe baza individuală şi consolidată a fondurilor proprii. M Of. nr. 586/6 iulie 2006

[3] Capitalul social al societăţii pe acţiuni sau al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 de lei. Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la doi ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 de euro. (Art. 10 din legea 31/1990)

[4]Capitalul minim fixat prin legea bancară din 1934 pentru societăţile pe acţiuni era de 40 milioane lei în Bucureşti, 20 milioane lei în municipii, iar în comunele urbane 10 milioane lei.  Se poate observa că legea bancară urmărea dezvoltarea economică a anumitor regiuni impunând un criteriu geografic al plafonului minim.

[5] P.I. Demetrescu, Societăţile bancare pe acţiuni, Ed. Lumina Românească, Bucureşti, 1939.

Tags: ,

Publicat de: pe 12 September, 2008 Categorie: Drept bancar  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Conducerea şi organizarea societăţii comerciale bancare

1. Principii generale

Organizarea şi conducerea societăţii comerciale bancare se stabileşte prin actul constitutiv, în conformitate cu legislaţia comercială şi cu legislaţia bancară. Astfel, orice bancă îşi desfăşoară activitatea în baza unui un regulament propriu de funcţionare, aprobat de organele statutare şi care cuprinde cel puţin: structura organizatorică; atribuţiile fiecărui compartiment şi relaţiile dintre acestea; atribuţiile sucursalelor şi a altor sedii secundare; atribuţiile comitetului de risc, comitetului de administrare a activelor şi pasivelor, comitetului de credite; competenţele şi răspunderile conducătorilor, directorilor executivi, şefilor sucursalelor şi altor sedii secundare şi ale altor salariaţi care se angajează în operaţiuni financiar-bancare în numele şi în contul băncii.

Din punct de vedere funcţional, există  unele particularităţi privind societăţile bancare în raport cu celelalte societăţi comerciale, în timp ce, pe plan organizatoric, băncile se comportă ca orice altă societate[1]. Astfel, băncile dispun de un for suprem de conducere(adunarea generală), de structuri care-i asigură gestiunea curentă(preşedinte, consiliu de administraţie, comitet de direcţie) organe proprii de control(comisia de cenzori), în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990.

Legea bancară prevede că entităţile de conducere din punct de vedere operaţional trebuie să se supună reglementărilor şi ordinelor emise de Banca Naţională în domeniile ce ţin de politică monetară, de credit, valutară, de plăţi, de asigurare a prudenţei bancare şi de supraveghere bancară.

Acesta spre deosebire de societăţile comerciale „uzuale” care sunt „total independente în elaborarea propriului management”[2]

2. Adunarea generală a acţionarilor (AGA)

Adunarea generală a acţionarilor este organul de deliberare şi decizie care cuprinde toţi acţionarii, exprimând voinţa socială şi decide asupra problemelor date de lege în competenţa sa.

Adunările generale ale acţionarilor pot fi ordinare -însărcinate să decidă asupra problemelor curente ale societăţii, respectiv extraordinare -însărcinate să hotărască asupra modificărilor în situaţia societăţii.

Adunarea generală ordinară prezintă caracter obligatoriu, în sensul că ea trebuie să se întrunească cel puţin o dată pe an, într-un termen de maximum 3 luni de la momentul în care s-a încheiat exerciţiul financiar pentru anul precedent [3].

În afară de dezbaterea altor probleme înscrise pe ordinea de zi, adunarea generală ordinară poate fi obligată prin actul constitutiv:

-să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza raportului administratorilor şi al auditorului financiar, şi să fixeze dividendul

– să aleagă pe administratori

– să fixeze remuneraţia administratorilor cuvenită pentru exerciţiul în curs

– să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor

– să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi programul de activitate pe exerciţiul

financiar următor.

Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este nevoie de a se lua o hotărâre pentru :

– schimbarea duratei de funcţionare a băncii;

– majorarea, reducerea capitalului social sau reîntregirea sa prin emisiune de noi acţiuni;

– mutarea sediului social

– fuzionarea sau divizarea

– dizolvarea anticipată a băncii

– emisiunea de obligaţiuni

– modificarea obiectului de activitate

– conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau în acţiuni

– aprobarea încheierii de către conducătorii băncii a actelor juridice privind dobândirea,

înstrăinarea, închirierea, schimbarea sau constituirea în garanţie a bunurilor aflate în

patrimoniul Băncii, a căror valoare depăşeşte limitele prevăzute de legislaţia aplicabilă

3. Conducătorii băncii

Conducătorii băncii sunt definiţi de Legea bancară ca fiind persoanele, cel puţin două, care, potrivit actelor constitutive şi/sau hotărârii organelor statutare ale băncii, sunt împuternicite să conducă şi să coordoneze activitatea zilnică a acesteia şi sunt  învestite cu competenţa de a angaja răspunderea băncii.

Aceştia sunt preşedintele şi vicepreşedintele/vicepreşedinţii consiliului de administraţie, în cazul băncilor, persoane juridice române, şi directorii împuterniciţi să angajeze legal în România banca străină autorizată să funcţioneze pe teritoriul României, printr-o sucursală.

Persoanele care, potrivit Legii 31/1990, nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori, directori sau reprezentanţi ai societăţii, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi (art.135). Potrivit art.6 din Legea nr.31/1990, republicată, “Nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de lege” [4].

Conducătorii băncii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii minimale prevăzute de legea bancară: să fie rezidenţi în România, cel puţin unul din ei să fie cetăţean român; să exercite exclusiv funcţia în care au fost numiţi; să fie licenţiaţi; să fi lucrat cel puţin 5 ani în activitatea financiar-bancară; să nu fi cauzat, prin activitatea lor, falimentul unei societăţi comerciale; să posede aprobarea B.N.R. pentru desemnarea în această funcţie.

Banca Naţională a României poate stabili şi alte norme etice şi profesionale pentru calitatea şi activitatea conducătorilor băncii şi a personalului bancar.

În situaţia în care consiliul de administraţie al băncii a delegat o parte din atribuţiile sale unui comitet de direcţie, toţi conducătorii vor fi membri ai comitetului de direcţie.

4 Consiliul de administraţie

Atunci când există mai mulţi administratori, aceştia sunt organizaţi într-un organ colegial denumit consiliu de administraţie.

Puterea de administrare este atribuită consiliului şi nu membrilor să-i, voinţa lor fiind eficientă numai ca un element al voinţei majoritare.[5] Consiliul de administraţie este condus de un preşedinte, care poate fi şi director general sau director al societăţii.

Administratorii sunt desemnaţi la constituirea societăţii sau ulterior, de către adunarea generală a acţionarilor.

Durata funcţiei unui administrator al unei bănci este de 4 ani, cu posibilitatea de a fi reales. Se poate spune că administratorii pot fi temporari şi revocabili. Dacă durata funcţiei nu a fost stabilită prin actele constitutive, aceasta va fi de 2 ani.

Atribuţiile principale ale consiliului de administraţie, care trebuie să se regăsească, într-o formă sau alta în actul constitutiv sunt:

– convoacă Adunarea Generală a Acţionarilor, stabileşte ordinea de zi a acesteia şi propune adunării generale spre aprobare toate problemele de competenţa acesteia ;

-aprobă planul de investiţii pe anul următor

-aprobă şi revizuieşte periodic, cel puţin anual, strategiile generale şi politicile privitoare la activitatea băncii

-aprobă participarea Băncii cu capital la investiţii financiare şi bancare şi la alţi agenţi economici din ţară şi din străinătate, în condiţiile prevăzute de legislaţia bancară

-aprobă scoaterea din funcţiune şi casarea mijloacelor fixe, a obiectelor de inventar declasarea materialelor şi constituirea comisiei centrale de vânzare şi casare;

-numeşte auditorul financiar al Băncii;

-aprobă norma de funcţionare internă a băncii, principiile tuturor documentelor ce formează regulamentul de funcţionare al Băncii şi regulile de aprobare a acestora

5. Comitetul de direcţie

Pentru o mai mare operativitate, legea permite consiliului de administraţie să delege o parte din atribuţiile sale unui consiliu de administraţie la scară redusă, care este comitetul de direcţie, compus din membri aleşi dintre administratori, cărora li se fixează şi remuneraţia.

Comitetul de direcţie este condus de directorul general sau director care este la conducerea întâlnirilor operative, care au loc mai des, în general o dată pe săptămână. Comitetul de direcţie aprobă în principal:

– normele şi directivele interne ale băncii şi modificările acestora

– politica de dobânzi practicate la resursele şi plasamentele Băncii

– tarifele şi comisioanele, în lei şi în valută

– politica anuală de creditare

– programul anual de control

– regimul de salarizare şi alte forme de remunerare a personalului

– programul de pregătire şi perfecţionare a personalului

– registrul privat care ţine evidenţa acţiunilor băncii

– înfiinţarea şi desfiinţarea de noi unităţi în ţară şi în străinătate, schimbarea sediilor şi a denumirii unităţilor băncii, transformarea dintr-un tip de unitate în altul, precum şi înfiinţarea şi desfiinţarea centrelor de pregătire profesională ale băncii

6. Condiţii de cvorum

Prin noile modificări[6] aduse legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cvorumul de prezenţă al adunărilor generale ordinare ale acţionarilor a fost stabilit la 25% din acţionarii cu drept de vot, hotărârile luându-se cu majoritatea voturilor exprimate. (art. 112, alin. (1)

Prin actul constitutiv se pot prevedea condiţii mai ridicate de cvorum şi majoritate. În cazul în care acest cvorum nu este atins, următoarea adunare generala ordinară va putea lua decizii valide indiferent de numărul acţionarilor prezenţi, cu majoritatea voturilor exprimate. Actul Constitutiv neputând prevedea un cvorum minim sau o majoritate mai ridicată. (art. 112, alin. (2) )

În cazul adunării extraordinare, condiţiile de cvorum şi majoritate sunt mai riguroase, atribuţiile sale fiind axate pe probleme grave pentru viaţa societăţii.[7]

Cvorumul de prezenţă al adunărilor generale extraordinare ale acţionarilor a fost stabilit la 25% din acţionarii cu drept de vot, urmând ca la convocările următoare să se ia hotărâri valabile în prezenţa a 20% din acţionarii cu drept de vot. Hotărârile se iau cu majoritatea acţionarilor prezenţi.

Spre deosebire de adunările ordinare în actul constitutiv se poate stipula cerinţe de cvorum mai ridicate.

7. Procedura de convocare

Adunările generale pot fi convocate de Consiliul de Administraţie (menţionându-se dacă sunt ordinare sau extraordinare) ori de câte ori este nevoie. Când pe ordinea de zi figurează propuneri pentru modificarea actului constitutiv, convocarea va trebui să cuprindă şi textul integral al propunerilor.

În actul constitutiv se pot menţiona elementele care trebuie să fie conţinute de convocator. De exemplu, termenul de întrunire din momentul publicării convocării, locul şi data ţinerii adunării, prezentarea problemelor care vor face obiectul  dezbaterilor, termenul minim de întrunire de la data publicării, etc.

Convocarea se publică în Monitorul Oficial partea a IV-a şi într-unul din ziarele răspândite din localitatea în care se află sediul social al băncii.

[1] C.A. Gheorghe, Drept Bancar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 173.

[2] O. Căpăţînă, Societăţile Comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.

[3] Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica-Drept comercial, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 2002, p.237

[4] Potrivit art.12 din Normele nr.2/1999, nu pot avea calitatea de fondator ori de acţionar persoanele nominalizate în anexa la Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.159/2001 pentru prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanţării de acte de terorism.

[5] C.A. Gheorge, op. cit. p. 201.

[6] Legea 441/2006

[7] C.A. Gheorghe, op. cit., p. 181.

Publicat de: pe 12 September, 2008 Categorie: Drept bancar  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Acţiunile societăţii bancare

1. Principii generale

Acţiunile sunt titluri reprezentative ale părţilor sociale, constituind fracţiuni ale capitalului social şi conferind posesorilor calitatea de acţionar.[1] Pe lângă dreptul la vot, calitatea de acţionar conferă şi alte drepturi cu caracter patrimonial sau nepatrimonial, cum sunt: dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor, dreptul de informare, dreptul la dividende, dreptul asupra părţii cuvenite din lichidarea societăţii.

Acţiunile revin asociaţilor în funcţie participaţia proprie la capitalul social.

Acţiunile sunt reprezentate prin titluri negociabile si transmisibile atât pe pieţe financiare organizate (cum sunt bursele de valori), cât si pe pieţe neorganizate, mai cu seamă când acţiunile nu sunt cotate la bursa. Acţiunile sunt transmisibile atât prin acte juridice „inter vivos” (vânzare, donaţie), cât si prin acte juridice „mortis cauza” (testament).

În principal, acţiunile sunt nominative (atunci când în conţinutul lor este înscris titularul dreptului) sau la purtător (simpla deţinere a acestora valorând titlu de proprietate). Felul acţiunilor va fi determinat prin actele constitutive, în caz contrar ele vor nominative.[2]

În privinţa naturii juridice, acţiunile sunt considerate titluri de credit[3], deşi nu întrunesc toate trăsăturile titlurilor de credit. Acţiunile se caracterizează numai prin existenţa unui titlu care încorporează dreptul, fără a fi autonome şi literale.[4] Consecinţele sunt următoarele: întinderea dreptului posesorului fiind precizată incomplet de titlul constatator, se determină prin contractul de societate şi statut; conţinutul dreptului posesorului se poate schimba în funcţie de eventualele modificări ale contractului de societate şi statutului; subdobânditorul are un drept derivat şi nu un drept propriu, iar excepţiile pe care debitorul le poate invoca împotriva primului dobânditor sunt opozabile şi celor subsecvenţi.  Acţiunile certifică un drept complex, fiind titluri corporative de participaţie.[5]

O acţiune dă dreptul la un singur vot, băncile nu vor putea, în statutele lor, să stabilească excepţii de la acest principiu.

2. Tipul de acţiuni ce pot fi emise de către bănci

Prin derogare de la dreptul comun în materia societăţilor pe acţiuni (care consacră principiul că acţiunile pot fi nominative sau la purtător), acţiunile emise de bănci vor putea fi, potrivit art.12 alin. (2) din legea bancară, numai nominative.

Societăţile bancare nu vor putea emite acţiuni la purtător, care să nu cuprindă elementele de identificare ale titularului. Consecinţa este că drepturile aferente acţiunilor societăţilor bancare pot fi exercitate numai de către titularul acestora, identificat în cuprinsul titlului, iar nu de către persoana care posedă titlul.

Raţiunea acestei norme rezidă din necesitatea cunoaşterii identităţii tuturor proprietarilor acţiunilor băncii, în vederea exercitării de către B.N.R. a supravegherii prudenţiale bancare, cu deosebire asupra situaţiei acţionarilor semnificativi care, pentru a dobândi această calitate sau, în anumite cazuri pentru a şi-o consolida, trebuie să obţină aprobarea prealabilă a băncii centrale.

3. Valoarea acţiunilor

Prin actul constitutiv trebuie fixată[6] valoarea unei acţiuni, pragul minim stabilit de legea societăţilor comerciale fiind de 0,1 lei.

Prin  art. 94 alin. 1 din Legea 31/1990 se stabileşte principiul egalităţii  valorice necondiţionate a tuturor acţiunilor societăţii.

Această egalitate trebuie să se reflecte în toate ipostazele valorii acţiunii: valoare nominală egală, independent de numărul de ordine al emisiunii din şirul emisiunilor succesive pentru majorarea capitalului social; valoarea intrinsecă egală în permanenţă pentru toate acţiunile permise. [7]

4. Modul de transmitere al acţiunilor

În actul constitutiv pot apărea clauze speciale cu privire la modul de transmitere al acţiunilor. În lipsa unor astfel de clauze dreptul de proprietate asupra acţiunile emise în forma materială, se transmite prin declaraţia făcută în registrul acţionarilor şi prin menţiunea făcută pe titlu, semnata de cedent si de cesionar.

Dreptul de proprietate în cazul acţiunilor dematerializate, adică al celor care sunt înscrise numai în cont, se transmite prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor, semnata de cedent si cesionar.

În cazul în care acţiunile sunt tranzacţionate la Bursă sau pe o alta piaţă reglementată de valori mobiliare, transferul dreptului de proprietate are loc între parţi care în general nu se cunosc. Pentru realizarea transferului, cel care intenţionează să vândă sau să cumpere acţiunile nu încheie contractul direct cu cealaltă parte, ci se adresează unei societăţi de servicii de investiţii financiare care acţionează ca intermediar.

Trebuie respectate anumite etape: prima etapa consta în deschiderea unui cont la societatea de servicii de investiţii financiare prin completarea unui formular de cont; a doua etapa pentru efectuarea unei tranzacţii consta în lansarea ordinului de vânzare sau cumpărare, după caz. În momentul în care ordinul de vânzare sau de cumpărare al clientului se întâlneşte cu ordinul de cumpărare, respectiv de vânzare al altei persoane, se formează acordul de voinţa, ce da naştere contractului. Din acest moment are loc lichidarea tranzacţiei. După ce societatea de servicii de investiţii financiare primeşte rapoartele de tranzacţionare, compensare, decontare si comision, aceasta va confirma clientului efectuarea tranzacţiei.

5. Restricţii privind dobândirea acţiunilor societăţii comerciale bancare

Regula de drept comun în materia societăţilor de capital potrivit căreia acestea se constituie “intuitu pecuniae”, iar nu “intuitu personae”, cunoaşte o aplicaţiune cu caracter special în cazul băncilor[8]. Societatea bancară se constituie în considerarea aporturilor acţionarilor la capitalul social, dar nu orice persoană care dispune de capitalul necesar efectuării aportului poate deveni acţionar al băncii, ci doar acele persoane care au calitatea cerută de lege.

Orice persoană fizică sau juridică ori grup de persoane care intenţionează să achiziţioneze o participaţie de cel puţin 10% din capitalul social trebuie conform art. 231 din legea bancară să notifice această intenţie Băncii Naţionale a României, în conformitate cu reglementările emise de aceasta, informând asupra mărimii participaţiei pe care doreşte să o achiziţioneze.

Încălcarea prevederilor legale privind obţinerea, în prealabil, a aprobării băncii centrale pentru dobândirea calităţii de acţionar semnificativ nu are ca efect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare a acţiunilor respective, ci atrage consecinţa prevăzută în art. 231 din legea bancară: exerciţiul dreptului de vot este suspendat. Principalul efect urmărit de legiuitor este repunerea în situaţia anterioară a persoanei care a dobândit în mod nelegal participaţia.

Conform dispoziţiilor art.232 din aceiaşi lege, exerciţiul dreptului de vot al acţionarilor semnificativi care nu au obţinut în prealabil aprobarea B.N.R., este suspendat iar aceştia sunt obligaţi să-şi vândă, în termen de 3 luni, acţiunile sub sancţiunea anulării acţiunilor respective. Dacă acţiunile sunt anulate, banca va emite noi acţiuni purtând acelaşi număr şi le va vinde, urmând ca preţul încasat din vânzare să fie consemnat la dispoziţia dobânditorului iniţial, după reţinerea cheltuielilor ocazionate de vânzare.

[1] I. Macovei, Dreptul comerţului internaţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 133

[2] Art. 91 din legea nr. 31/1990.

[3] I. Macovei, op. cit, p. 134.

[4] D. Gălăşescu Pyk, Cambia şi biletul la ordin, vol. I, Ed. Tiparul Universitar, Bucureşti, 1939, p. 4.

[5] I. Macovei, ibidem.

[6]Acţiunile B.R.D. Societe Generale S.A. au o valoarea nominală de 1 leu, Acţiunile B.C. Carpatica S.A. au valoarea nominală de 0,1 lei; Acţiunile HVB Ţiriac S.A. au o valoare nominală de 9,3 lei.

[7] I. Turcu, op. cit. p. 286.

[8] Revista de Drept Comercial, nr.7-8-2003, Anul XIII, p.358.

Publicat de: pe 12 September, 2008 Categorie: Drept bancar  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Particularităţile constituirii societăţii comerciale bancare

[tab: Autorizarea constituirii]

§1.  Precizări prealabile

Faptul că activitatea bancară este o activitate economică de interes public justifică instituirea unui statut juridic special pentru instituţiile de credit din sistemul bancar românesc, precum şi a unui control public al acestora, exercitat de Banca Naţională a României în calitate de autoritate administrativă de specialitate, cu atribuţii în materia autorizării şi supravegherii prudenţiale bancare[1].

Activitatea bancară, cuprinzând atragerea de depozite şi acordarea de credite ca operaţiuni bancare principale, precum şi serviciile bancare  (operaţiuni conexe şi accesorii), este o activitate economică de interes public[2].

Legea bancară prevede o serie de proceduri care preced, respectiv succed, constituirii propriu-zise a societăţii comerciale bancare în temeiul Legii societăţilor comerciale bancare nr. 31/1990, şi, totodată, impune anumite condiţii de fond pe care societatea comercială bancară trebuie să le îndeplinească.

Pentru a funcţiona ca bancă, însă, nu este suficientă înfiinţarea unei societăţi comerciale pe acţiuni care să aibă ca obiect de activitate operaţiunile bancare. Doctrina juridică franceză[3] împarte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească societăţile bancare pentru a putea fi constituite şi a funcţiona în:

– condiţii de procedură (autorizarea constituirii şi funcţionării băncii de către o autoritate administrativă de specialitate)

– şi condiţii care privesc societatea însăşi (forma juridică, obiectul de activitate, capitalul social, condiţii privind conducătorii, administratorii, cenzorii, acţionarii).

§2.  Autorizarea constituirii băncilor persoane juridice române

Constituirea efectivă a societăţii comerciale bancare este precedată de autorizarea constituirii băncii de către B.N.R şi urmată de autorizarea funcţionării băncii, cele două proceduri speciale fiind reglementate de Legea bancară în capitolul III, intitulat „Autorizarea instituţiilor de credit, persoane juridice române” şi de Normele nr. 10/2004, privind autorizarea băncilor[4], emise de Banca Naţională a României în aplicarea Legii bancare.

Procedura de aprobare a constituirii societăţii bancare urmăreşte verificarea de către Banca Naţională a României a întrunirii garanţiilor financiare, de competenţă şi moralitate prevăzute de Legea bancară, în scopul asigurării securităţii clientelei, a terţilor şi a sistemului bancar însuşi. Prin urmare, verificarea are ca obiect posibilitatea îndeplinirii de către viitoarea bancă a condiţiilor de fond impuse de Legea bancară.

Potrivit acestor reglementări, procesul de autorizare a băncilor de către B.N.R. cuprinde două etape:

1) aprobarea constituirii băncii, în conformitate cu prevederile Legii nr.31/1990, privind societăţile comerciale, ale Legii bancare O.U.G. 99/2006, şi ale normelor B.N.R.;

2) autorizarea funcţionării băncii.

Ambele faze ale procedurii sunt iniţiate pe baza unei cereri adresate de fondatorii băncii centrale, însoţită de documentaţia justificativă, şi se încheie cu emiterea de către B.N.R., în calitate de autoritate administrativă autonomă, a unor acte administrative de autoritate: aprobarea de constituire şi autorizaţia de funcţionare.

Verificarea îndeplinirii cerinţelor legale se efectuează de către B.N.R. în cadrul primei etape a procesului de autorizare: aprobarea constituirii societăţii bancare.

§3. Constituirea legală

Efectul obţinerii aprobării de constituire din partea Băncii Naţionale a României constă în iniţierea de către fondatorii sau acţionarii băncii a procedurii de constituire legală a societăţii comerciale bancare.

Constituirea propriu-zisă a societăţii comerciale bancare este reglementată de dispoziţiile referitoare la societatea pe acţiuni din Titlul II, intitulat „Constituirea societăţilor comerciale“, al Legii nr.31/1990, privind societăţile comerciale.

Finalitatea acestei etape o constituie obţinerea certificatului de înregistrare emis de registrul comerţului, fără de care viitoarea societate bancară nu ar putea obţine autorizaţia de funcţionare. Certificatul de înregistrare cuprinde menţiuni privind: forma societăţii, sediul social, activitatea principală şi codul unic de înregistrare atribuit de Ministerul Finanţelor Publice. Codul unic de înregistrare atribuit trebuie utilizat în mod obligatoriu în toate sistemele informatice privind pe comercianţi, precum şi în relaţiile societăţii comerciale cu terţii. La certificatul de înregistrare se anexează avizele, autorizaţiile şi/sau acordurile obţinute iar eliberarea acestora se face în termen de 20 de zile de la înregistrarea cererii.

Normele BNR nr. 10/2004 interzic expres îndeplinirea, înainte de obţinerea de la Banca Naţională a României a aprobării de constituire, formalităţilor prevăzute de Legea nr. 31/1990 şi de Legea nr. 359/2004. De asemenea, conform art. 4 din norme aprobarea constituirii instituţiei de credit nu garantează obţinerea autorizaţiei de funcţionare, aceasta indicând doar permisiunea dată fondatorilor de a proceda la constituirea instituţiei de credit potrivit dispoziţiilor legale şi în conformitate cu modalităţile prevăzute în documentaţia prezentată.

3.1 Dobândirea personalităţii juridice

Dobândirea personalităţii juridice de către comercianţi are loc o dată cu înmatricularea în registrul comerţului, urmată de autorizarea funcţionării[6].

Înmatricularea în registrul comerţului se efectuează pe baza unei cereri tip (al cărei conţinut este stabilit de guvern) prin care se solicită efectuarea acestei operaţiuni cu scopul exercitării unei activităţi comerciale. Cererea poate fi făcută de către fondatori sau de persoanele desemnate ca administratori ai societăţii ori ca împuternicit al acestora şi se adresează judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerţului.

Constituirea societăţii comerciale trebuie adusă la cunoştinţa celor interesaţi. Prin urmare, un extras în forma solemnă a încheierii judecătorului delegat privind înregistrarea societăţii se comunica, din oficiu, Regiei Autonome a Monitorului Oficial, spre publicare, pe cheltuiala societăţii.

Extrasul vizat de judecătorul delegat cuprinde în mod obligatoriu următoarele menţiuni: data încheierii, elementele de identificare a asociaţilor, denumirea şi dacă există, emblema societăţii, sediul, forma societăţii, obiectul de activitate pe scurt, capitalul social, durata societăţii şi codul unic de înregistrare. La cererea şi pe cheltuiala societăţii, încheierea judecătorului delegat se poate publica integral în Monitorul Oficial, Partea a IV-a. De asemenea, la solicitarea societăţii, suportând cheltuielile corespunzătoare, se poate publica în Monitorul Oficial, integral sau în extras, actul constitutiv vizat de judecătorul delegat.

§4. Obţinerea autorizaţiei de funcţionare

Aceasta este ce-a de-a doua fază a procedurii de autorizare a băncilor. Constituirea societăţii bancare, chiar precedată de aprobarea de constituire, emisă de Banca Naţională a României, nu este suficientă pentru o bancă să obţină dreptul de a efectua operaţiuni bancare. Pentru a putea utiliza denumirea de „bancă” şi de a desfăşura activităţi bancare, societatea legal constituită trebuie să primească autorizarea de funcţionare din partea Băncii Naţionale a României.

Principale documentele care trebuie prezentate în vederea obţinerii autorizării de funcţionare sunt enumerate în art. 29-31 din Normele 10/2004 B.N.R.. Acestea sunt următoarele:

–     actul constitutiv[7] (copie legalizată)

–     scrisoare din partea depozitarului fondatorilor care să confirme suma vărsată de fiecare acţionar într-un cont special deschis pentru colectarea capitalului social, blocat până în momentul înmatriculării băncii;

–     dovada deţinerii, cu titlu legal, a spaţiului aferent sediului social;

–     informare cu privire la repartiţia capitalului social;

–     identitatea auditoriului independent, însoţită de documentaţie care să dovedească îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege;

–     copii de pe cererea de înmatriculare şi de pe certificatul eliberat de oficiul registrul comerţului, din care rezultă înmatricularea băncii;

–     comunicare privind existenţa reglementărilor proprii referitoare la desfăşurarea activităţii.

§5. Registrul bancar

După modelul registrului comerţului, Banca Naţionala a României va înmatricula într-un registru, numit “registrul bancar”, băncile, persoane juridice române şi sucursalele băncilor străine care au fost autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. Această evidenţă cu caracter special faţă de cea ţinută de oficiul registrului comerţului, va fi permanent accesibilă publicului, la sediul central al Băncii Naţionale a României şi la sucursalele acesteia.

Registrul bancar a luat fiinţă în urma elaborării normele B.N.R. nr.1/1999. Introducerea şi actualizarea datelor din registrul bancar se realizează de către Direcţia generală de autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a societăţilor bancare.[8]

Registrul bancar cuprinde următoarele rubrici: numărul şi data înmatriculării în registrul bancar; denumirea băncii, însoţită de forma juridică sau, după caz, de menţiunea sucursală; adresa sediului social; numărul şi data înmatriculării în registrul comerţului; data autorizării funcţionării băncii de către B.N.R. ; seria, numărul şi data autorizaţiei emise de B.N.R. ; data radierii înregistrării; observaţii (situaţiile de retragere a autorizaţiei, reorganizare, lichidare, faliment, fuziune, schimbarea denumirii şi alte situaţii similare).

Înmatricularea băncilor în registrul bancar se va face în ordinea cronologică a autorizării acestora de către B.N.R.[9].

[1] L. Bercea, Drept bancar, în Revista de drept comercial, Anul XIII, nr. 7-8, 2003,  p.356.

[2] L. Bercea, Constituirea societăţilor bancare, în Revista de drept comercial, Anul XI, nr. 12, 2001,  p.100.

[3] Defossez-Dekeuwer, Françoise, Droit bancaire, Editions Dalloz, Paris, 1999, p. 12.

[4] Normele nr.10/2004 privind autorizarea băncilor, instituţiilor emitente de monedă electronică, altele decât băncile, a caselor de economii pentru domeniul locativ şi a sucursalelor din România ale instituţiilor de credit străine au fost publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr. 945 din 15/10/2004

– Modificate prin normele 10/2006  Monitorul Oficial, Partea I nr. 604 din 12/07/2006

[5] Pentru documentaţia completă a se vedea Anexa I

[6]„Persoanele juridice prevăzute la art.2 (societăţile comerciale, societăţile şi companiile naţionale, grupurile de interes economic, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste, precum şi sucursalele înfiinţate de acestea – n.a.) dobândesc personalitate juridică de la data pronunţării încheierii judecătorului delegat, prin care se dispune autorizarea constituirii sau înmatricularea în registrul comerţului, dacă legea nu dispune altfel.” -Art. 6 alin (4) – Legea nr. 359/2004 privind privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice.

[7] În cazul societăţilor comerciale bancare, actul constitutiv este elaborat sub forma unui proiect din faza de aprobare a constituirii. Faţă de proiectul de act constitutiv înaintat Băncii Naţionale în vederea obţinerii aprobării constituirii, actul final constitutiv poate suferi anumite modificări, dar orice modificare de esenţă va avea ca efect retrimiterea proiectului spre aprobare.

[8]Normele nr.1/1999 au fost publicate in Monitorul Oficial nr.12 din 19 ianuarie 1999, abrogându-se Normele nr.4/1992 privind registrul societăţilor bancare, publicate în Monitorul Oficial al României nr.60/7 aprilie 1992.

[9] Ori data de înfiinţare prevăzută în hotărârea Guvernului pe baza căreia s-a constituit societatea comercială bancară. De exemplu, B.C.R  S.A., Banca de Export Import a României – EXIMBANK S.A.

[tab: Docum. necesara pentru obtinerea aprobarii de constituire]

Documentaţia necesară pentru obţinerea aprobării de constituire a băncii

Normele 10/2004 sub titulatura de „Documentaţia necesară pentru obţinerea aprobării de constituire a bănci” dedică o secţiune separată pentru a reglementa în detaliu documentaţia necesară ce trebuie înaintată B.N.R. în vederea aprobării constituirii.

Sintetizând cerinţele art. 21 – 28 din norme solicitanţii trebuie să prezinte următoarea documentaţie[5]:

1.                 cererea de autorizare tip;

2.                 procura autentică, prin care fondatorii desemnează una sau mai multe persoane pentru a-i reprezenta în relaţia cu Banca Naţională a României pe parcursul instrumentării dosarului de autorizare (nume, adresa, telefon, fax);

3.                 proiectului actului constitutiv

4.                 repartiţia acţiunilor şi a dreptului de vot pentru fondatori.

5.         studiul de fezabilitate, însuşit de conducătorii propuşi ai băncii, care va cuprinde:

– obiectivele, politicile şi strategiile băncii, însuşite, în afara conducătorilor şi administratorilor propuşi ai băncii, şi de fondatorii acesteia;

-tipul, denumirea şi descrierea principalelor produse şi servicii prevăzute a fi oferite de către bancă;

-clientela căreia i se adresează banca şi modalităţile de atragere a acesteia;

-studiul segmentului de piaţă în care banca intenţionează să îşi desfăşoare activitatea;

-natura resurselor financiare utilizate;

-proiectul structurii organizatorice a băncii şi atribuţiile fiecărui compartiment, cu precizarea numărului şi repartiţiei personalului pe funcţii;

-estimări ale bilanţului şi ale contului de profit şi pierderi pentru următorii trei ani, întocmite conform normelor metodologice în materie, emise de Banca Naţională a României;

-estimarea costurilor de constituire.

5.                 comunicare privind identitatea conducătorilor băncii, pentru care urmează să se transmită:

-chestionarul completat de aceste persoane, din care să rezulte onorabilitate, calificarea şi experienţa profesională, care să fie compatibile cu funcţia pentru care au fost desemnate;

-certificatul de cazier judiciar, în original sau copie legalizată;

-declaraţie din care să rezulte că, pe perioada îndeplinirii funcţiei pentru care au fost numite, vor exercita exclusiv această funcţie şi vor avea reşedinţa în România (localitatea în care banca îşi are sediul), identitatea cenzurilor;

6.            în cazul constituirii unei filiale a unei bănci străine, declaraţia autorităţii de supraveghere bancară din ţara de origine privind viabilitatea băncii străine respective;

7.            denumirea băncii sau denumirea sucursalei băncii străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul României, la care se va deschide contul de colectare a capitalului social. Contul de capital va fi blocat până la înmatricularea băncii în registrul comerţului;

8.            orice alte informaţii pe care fondatorii le consideră de natură să susţină     viabilitatea proiectului prezentat.

În plus, pentru fondatorii-persoane juridice se vor prezenta:

–     extras din registrul comerţului din ţara de origine, care să ateste data înmatriculării, reprezentanţii statuari, obiectul de activitate şi capitalul social, ultimele trei bilanţuri contabile, înregistrate la autoritatea fiscală (pentru persoane juridice române), respectiv verificate de auditori independenţi (persoane juridice străine), şi cele mai recente situaţii financiar-contabile ale fondatorului, precum şi ale societăţii a cărei filială este.

Pentru fondatori-persoane fizice se vor mai prezenta: curriculum vitae, certificatul de cazier juridic, în original sau în copie legalizată; declaraţie de venit, întocmită în conformitate cu legislaţia din ţara de origine, vizată de autoritatea fiscală.

Publicat de: pe 12 September, 2008 Categorie: Drept bancar  Subscrie la juspedia.ro Subscrie