Top
Navigheaza > Home / Archive by category 'Drept comercial'

Avantajele şi limitele leasingului

În condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, când înnoirea produselor şi uzura morală sunt deosebit de accelerate, leasingul se dovedeşte a fi alternativa pentru obţinerea unor utilaje costisitoare.

Pentru partenerii operaţiunilor de leasing o asemenea formă de comerţ  are avantaje cât şi dezavantaje.

Avantajele leasingului pentru beneficiar sunt:

1.Mecanismul de plată prin ratele de leasing constituie un avantaj pentru utilizator prin economisirea în faza iniţială a capitalului propriu, plata unui avans nefiind obligatorie;

2.Nu necesită garanţii suplimentare;

3.Flexibilitatea ce derivă din posibilitatea formulării mai multor variante de leasing;

4.Reprezintă o cale de acces la tehnologii avansate şi de dezvoltare a activităţii;

5.Mărimea constantă a chiriei facilitează programarea mai riguroasă a cheltuielilor;

6.Durata de închiriere poate fi stabilită  astfel încât întreprinderea să fie dotată permanent cu maşinile cele mai moderne şi cu cel mai bun randament;

7.Posibilitatea de a negocia modul de eşalonare a ratelor (rate mai mici la început);

8.Se poate conveni cu furnizorul să se înlocuiască utilajele cu altele mai moderne, beneficiarul fiind astfel ferit de efectele nocive ale uzurii morale care a devenit foarte intensă în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice actuale;

9.Obţinerea de utilaje pe perioade foarte scurte pe care nu se justifică cumpărarea (operaţii de hire-renting);

10.Posibilitatea  folosirii în continuare şi după încheierea contractului, a maşinilor solicitându-se însă chirii mai reduse;

11.Posibilitatea de a achiziţiona bunul la încheierea contractului la un preţ mai scăzut dat de valoarea reziduală;

12.Cheltuielile cu redevenţele plătite societăţilor de leasing sunt, în ţările dezvoltate, în totalitate deductibile din profitul impozabil. Există şi opinia potrivit căreia această deductibilitate trebuie să ţină seama de reglementările privind impozitul pe profit, şi anume cheltuielile deductibile să fie aferente veniturilor obţinute de utilizator prin exploatarea utilajelor obţinute prin leasing, în caz contrar, realizându-se un act contrar de evaziune fiscală.[1] ;

13.Pentru bunurile provenite din import, plata taxelor vamale şi a accizelor se calculează doar la valoarea reziduală (la noi, potrivit reglementărilor legale în vigoare, acestea nu se pot calcula la o valoarea reziduală sub 20 % din valoarea de intrare a bunului);

14.Graficul de plăţi a unei operaţiuni de leasing este mult mai flexibil decât al unui credit bancar;

15.Dacă privim leasingul ca o metodă de privatizare, manageri capabili vor putea fi atraşi în această acţiune de mare complexitate, manageri care, neavând capital, nu ar fi putut spera la asemenea afaceri economice;

16.Utilizatorul poate beneficia la preţuri modice de know-how privind exploatarea optimă a maşinilor, utilajelor, instalaţiilor aflate în folosinţa sa, pregătirea personalului şi creşterea nivelului de calificare;

17.Bilanţul contabil al  întreprinderii locatare nu este afectat în cazul sistemelor de contabilitate grefate pe principiul „prevalenţei aparenţei juridice supra realităţii economice” „form over substance principle”) dar şi pentru sistemele de contabilitate ce aplică „principul prevalenţei realităţii economicului asupra aparenţei juridicului” („substance over form principle”) însă aici numai pentru leasingul operaţional;

18.Avantaj pentru obţinerea unui credit bancar, prin faptul că leasingul oferă o mai bună imagine financiară a întreprinderii prin influenţarea indicatorilor determinaţi pe baza bilanţului contabil (mai ales în cazul aplicării principiului contabil „form over substance principle”. Totuşi pe o piaţă funcţională investitorii nu se mai lasă păcăliţi cu asemenea trucuri transparente.;

19.Permite depăşirea anumitor dificultăţi legate de legislaţie, de exemplu atunci când legislaţia naţională interzice anumite importuri de utilaje;

20.Autorităţile naţionale, de obicei, acordă firmelor de leasing posibilităţi de finanţare avantajoase asemănătoare creditelor de export (dobânzi reduse, scutiri de taxe, impozite reduse etc.) ceea ce determină ca finanţarea prin leasing pentru importatori să fie mai ieftină.;

21.Sporeşte mobilitatea adaptării proceselor de fabricaţie în funcţie de variaţia cererii pe piaţa internă şi externă.

Avantajele leasingului pentru furnizor (producător):

1.Este o tehnică de marketing eficientă contribuind la promovarea şi dezvoltarea exporturilor, furnizorul având posibilitatea să realizeze pe lângă exportul tradiţional şi pe cel în leasing.;

2.Se atrag noi beneficiari care nu pot plăti întregul preţ în cazul vânzărilor cash sau nici avansul în cazul vânzărilor pe credit.;

3.Câştigarea de noi clienţi prin faptul că un anumit echipament este mai întâi închiriat pentru a-l convinge pe client de randamentul său, iar în cazul unui rezultat pozitiv, acesta va achiziţiona echipamentul.;

4.Promovarea bunurilor de înaltă calitate dar cu preţuri ridicate;

5.Permite depăşirea anumitor dificultăţi legate de legislaţie, de exemplu atunci când legislaţia naţională interzice anumite exporturi de maşini şi utilaje către anumite ţări[2];

6.Rata profitului este de regulă mai mare în cazul leasingului decât în vânzările tradiţionale.

Avantajele leasingului pentru finanţator (societatea de leasing)

1.Obţinerea unor câştiguri suplimentare din revânzarea sau reînchirierea maşinilor şi utilajelor care  i-au fost returnate după expirarea perioadei de închiriere de bază;

2.Păstrarea drepturilor de proprietate asupra bunurilor în regim de leasing putându-se folosi ca garanţii pentru noi împrumuturi;

3.Costurile de achiziţie a bunurilor sunt mai reduse pentru că societatea de leasing are posibilitatea să cumpere bunuri în condiţii mai avantajoase dacă se specializează pe anumite bunuri. Aceasta lucrând cu acelaşi furnizor poate primi o reducere de preţuri („volum discount”).;

4.Ratele de rentabilitate obţinute din leasing sunt, de regulă, ridicate.

Avantajele leasingului pentru stat apar în cazul privatizării societăţilor de stat prin leasing în sensul că se conservă temporar proprietatea asupra unităţilor economice respective, ele putând fi definitiv privatizate după ce clientul şi-a dovedit calităţile manageriale, dovedind astfel că întreprinderea are reale şanse de progres. Leasingul se poate aplica cu succes şi în procesul de privatizare a întreprinderilor de stat din ţările fost comuniste[3].

Această metodă de privatizare prin leasing se pretează cu atât mai mult cu cât lipsa de fonduri din economie face dificilă cumpărarea imediată a bunurilor din proprietatea statului. În ideea aplicării acestei formule, întreprinzătorii trebuie să devină conştienţi de faptul că veniturile unei întreprinderi nu se realizează din proprietatea în sine asupra instalaţiilor şi echipamentelor, ci prin utilizarea lor.[4]

Pe lângă aceste avantaje, leasingul prezintă şi anumite limite şi comportă anumite riscuri.

Limitele şi riscurile leasingului pentru beneficiar:

1.Este eficient numai în condiţiile în care se poate exploata obiectul contractului de leasing în toată perioada de închiriere;

2.Adeseori este mai costisitor decât cumpărarea pe credit iar opţiunea pentru o astfel de operaţiune se justifică numai dacă sumele eliberate pot fi investite în alte domenii rentabile;

3.Operaţiunea devine realmente rentabilă în situaţii numericeşte limitate (avem în vedere în special leasingul financiar);

4.Prezintă condiţii restrictive în ceea ce priveşte obligaţiile de întreţinere a bunului mai ales în cazul leasingului operaţional;

5.În cazul leasingului financiar, imposibilitatea rezilierii contractului înainte de termen chiar dacă bunul devine inutilizabil; rezilierea contractului poate avea loc numai prin plata unei penalităţi substanţiale din partea utilizatorului care să-i asigure finanţatorului profitul proiectat şi să acopere riscul de a nu putea găsi un utilizator pentru bunul în cauză;

6.Avantajul reducerii impozitului datorat prin includerea ratelor de leasing pe cheltuieli deductibile  este adeseori supraestimat, putând conduce la decizii greşite privind unele oferte de leasing.

Limitele şi riscurile leasingului pentru societatea de leasing:

1.Bunurile închiriate pot fi deteriorate prin utilizarea necorespunzătoare a lor de către beneficiar;

2.Sunt situaţii în care un bun utilizat temporar să nu-şi mai găsească solicitanţi (în special în cazul leasingului operaţional);

3.Necesită o instruire specială a personalului atât la furnizor cât şi la beneficiar cu privire la gestionarea bunului închiriat în special pentru faza iniţială şi finală a încheierii contractului de leasing;

4.Derularea operaţiunilor de leasing presupune un număr mare de consilieri şi analişti financiari, mărindu-se astfel costul tranzacţiilor;

5.Riscurile pot creşte pe măsura creşterii numărului beneficiarilor, a exigenţelor privind solvabilitatea, a creşterii duratei pe care pot acţiona factori aleatori, a creşterii ponderii tranzacţiilor transnaţionale;

6.Dificultatea recuperării bunului în cazul rezilierii contractului;

7.Pot apărea pierderi în situaţia neincluderii în contract a unor clauze referitoare la actualizarea preţului în cazul în care mărimea dobânzilor inclusă în ratele de leasing nu acoperă nivelul inflaţiei, mai ridicat decât cel prognozat.

Limitele şi riscurile pentru furnizor (producător) sunt aceleaşi cu ale societăţii de leasing în cazul în care practică leasingul direct.

Decizia privind folosirea leasingului este deci rezultatul optimizării a numeroşi factori dintre care unii cu acţiune contradictorie.

În ansamblu însă, leasingul se dovedeşte o formă modernă de finanţare şi circulaţie a mărfurilor, cu perspective însemnate de extindere în afacerile economice interne şi internaţionale.

Este relevant studiul efectuat de National Bussines Institute din S.U.A.[5] care conturează un top mondial al motivelor pentru care firmele preferă leasingul altor alternative de finanţare:

  • 41 % -pentru că permite un mai bun management al cash-ului şi duce la economie de capital de lucru;
  • 18% –  pentru că schimbările tehnologice rapide impun înlocuirea echipamentelor;
  • 10% – pentru că este o formă de finanţare foarte flexibilă;
  • 10 %- pentru că firmele de leasing sunt mai deschise în a evalua proiectul în sine şi în a-şi  asuma în acelaşi timp riscul de produs, ca urmare, condiţiile impuse pentru finanţare            sunt mai accesibile decât în cazul băncilor;
  • 8 %- din motive fiscale.

Din studiul prezentat mai sus se poate constata o predominanţă a factorilor calitativi în fundamentarea deciziei de investiţii, factorii cantitativi fiind reprezentaţi, în topul prezentat mai sus, doar sub forma avantajelor fiscale oferite de leasing. Desigur că, dacă avem în vedere faptul că, în general în lume, sistemul de creditare este încă unul greoi şi rigid, criteriile calitative predomină deci în fundamentarea deciziei de finanţare. Cu toate acestea, în perspectiva  unei accesiuni către o economie dezvoltată, valabilă şi pentru situaţia economiei româneşti, vom pleda în primul rând pe prevalenţa criteriilor de cost asupra criteriilor calitative, având în vedere că activitatea întreprinderilor trebuie să fie înainte de toate profitabilă.

[1] Traian Hasnaş, Operaţiunile de leasing şi contabilizarea lor, Revista Tribuna Economică, nr. 35/1998, pag. 45.

[2] M. Negruş, Finanţarea schimburilor internaţionale, Politici. Tehnici, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, pag. 141 -144.

[3] D. Voiculescu , Din experienţa mondială în privatizarea întreprinderilor de stat, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1990, pag. 35.

[4] Al. Puiu, Valenţele leasingului în România, Revista Tribuna Economică , nr. 42/1996, pag. 29.

[5] www.elaonline.com/pages/statistics

Tags:

Publicat de: pe 14 February, 2009 Categorie: Drept comercial  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Concepţii privind natura juridică a arbitrajului şi importanţa determinării acesteia

În literatura de specialitate[1] s-a atras atenţia asupra naturii juridice duble a convenţiei de arbitraj, care are aplicaţii procedurale indiscutabile, grefate pe o certă structură contractuală.

Natura contractuală a convenţiei de arbitraj rezultă din manifestarea de voinţă a părţilor. În ambele forme ale convenţie, părţile se obligă să supună litigiul lor unui arbitraj, să desemneze arbitrii şi să execute de bună voie hotărârea arbitrală.

Natura procedurală a convenţiei de arbitraj este configurată de finalitatea urmărită. Prin convenţia de arbitraj nu se determină drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor, ci se reglementează modalitatea în care ele vor fi stabilite de organul arbitral.

Soluţiile preconizate nu pot fi însă absolutizate. Prin prisma componentelor sale, convenţia de arbitraj are o natură dublă. Consecinţele de ordin procedural ale convenţiei de arbitraj sunt generate de o structură contractuală.

Tot convenţia de arbitraj este şi un act de dispoziţie, întrucât părţile renunţă la garanţiile oferite de jurisdicţia de stat şi se obligă să respecte hotărârea pronunţată de instanţa arbitrală.[2]

Nu trebuie neglijată nici concepţia portrivit căreia natura juridică a arbitrajului ar fi una juridiscţională, ţinând cont de de faptul că statul deţine monopolul jurisdicţional  iar arbitrajul nu  înfăptuieşte decât o justiţie delegată de puterea suverană.

Natura juridică a arbitrajului prezintă interes practic in raporturile de drept  privat internaţional, atunci când trebuie să  legiea aplicabilă convenţiei de arbitraj operaţiune care nu se poate face fără să se ţină seama de natura juridică a acesteia.

Sub influenţa dreptului englez, Institutul de Drept Internaţional a admis implicit calificarea procedurală a convenţiei de arbitraj, stabilind prin două rezoluţii că validitatea convenţiei de arbitraj se apreciază în funcţie de prevederile legii statului unde se află sediul tribunalului arbitral.[3] Soluţia poate să fie regăsită, fireşte, în jurisprudenţa engleză.[4] În trecut, arbitrii de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ din Paris s-au pronunţat în acelaşi sens.[5]

Interpretarea arătată nu permite nici părţilor, nici arbitrilor (în absenţa opţiunii părţilor) să aleagă legea aplicabilă procedurii arbitrale şi, în consecinţă, nu poate să fie împărtăşită.

Natura contractuală a convenţiei de arbitraj nu poate să fie contestată şi pentru că este vorba de un act juridic distinct, ce precede procedura arbitrală, convenţia de arbitraj neconstituind o fază a procedurii arbitrale.

În plus, se poate observa că potrivit art. V din Convenţia de la New-York, părţile pot să aleagă legea aplicabilă procedurii arbitrale; conform art. IV din Convenţia de la Geneva părţile pot să fixeze regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii, iar corespunzător ambelor convenţii menţionate părţile pot să desemneze legea care va guverna convenţia de arbitraj.

Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional din Bucureşti foloseşte metoda conflictelor de legi pentru a determina legea aplicabilă convenţiei de arbitraj şi fondului litigiului.

Potrivit unei practici constante, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional din Bucureşti recurge atunci când judecă în arbitraj instituţionalizat, în calitate de organ naţional român, la lex fori, adică la normele dreptului internaţional privat român.[6]

Majoritatea normelor conflictuale române sunt imperative. Aşadar, C.A.B. trebuie să aplice legea străină în situaţia în care norma conflictuală română realizează o asemenea trimitere.[7]

Jurisprudenţa C.A.B. poate să suscite, în opinia noastră, unele rezerve.

Astfel, corespunzător art. VII din Convenţia de la Geneva, în cazul în care părţile nu au indicat legea pe care arbitrii trebuie să o aplica fondului litigiului, aceştia vor aplica legea desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor considera corespunzătoare în cauză. Convenţia de la Geneva se aplică deopotrivă arbitrajului instituţional şi celui ad-hoc.[8]

Aplicarea constantă de către tribunalul arbitral a normelor conflictuale din statul unde se găseşte sediul instituţiei de arbitraj conduce la apropierea arbitrilor de poziţia judecătorilor din ţara respectivă, în condiţiile în care natura juridică a arbitrajului este diferită, arbitrajul având natură mixtă, contractuală şi jurisdicţională.

[1] Ioan Macovei, Dreptul comertului international, Editura Junimea, Iasi, 1980, p. 361.

[2] Tudor Popescu, Drept internaţional privat, Editura Romfel, Bucuresti, 1994; p. 180.

[3] Annuaire de l’Institut de Droit International, 1955, t. II, p. 479 şi urm., precum şi 1959, t. II, p. 374 şi urm.

[4] Court of Appeal, 10 november 1987, Naviera Amazonica Peruan, “Yearbook Commercial Arbitration”, 1988, p. 156

[5] Sentinţa CCI nr. 5832/1988, în “Journal du Droit International”, 1988, p. 1198, cu obs. de G. Aguilar Alvarez.

[6] A se vedea, sentinţele CAB nr. 34 din 29 noiembrie 1958, nr. 11 din 27 aprilie 1972, nr. 48 din 22 octombrie 1973, nr. 21 din 20 aprilie 1976, nr. 179 din 7 iulie 1978, nr. 102 din 27 martie 1979 şi nr. 158 din 19 iunie 1980, în Jurisprudenţa comercială arbitrală 1953-2000, 2002, p. 142

[7] A se vedea, sentinţa CAB nr. 53 din 26 februarie 1985, în Repertoriul practicii arbitrale române de comerţ exterior 1981-1985, 1987, p. 122

[8] A se vedea, art. I par. 2 din Convenţie.

Publicat de: pe 11 February, 2009 Categorie: Drept comercial  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Leasing vs alte practici comerciale

Mai întâi de toate termenul de leasing vine din englezescul “lease” care  înseamnă „a închiria”. Însă acest termen s-a extins cu repeziciune fiind acum cel mai la îndemână pentru a denumi aceste operaţiuni, chiar dacă el nu exprimă în fapt o închiriere.

Leasingul s-a impus de realitatea practică şi nesuprapunându-se multe dispute de ordin teoretic în rândul specialiştilor, oscilând între noţiunile de: locaţiune (închiriere), vânzare în rate, vânzare la termen, împrumut ori credit cu garanţii speciale. Delimitarea exactă a noţiunii juridice are importanţă deosebită în plan practic pentru a stabili raporturile obligaţionale dintre părţi şi cele dintre părţi cu terţe persoane, pentru a şti exact cine suportă riscurile, în ce condiţii, cine garantează pentru vicii etc.

Pentru a stabili cu exactitate natura juridică a operaţiunii de leasing trebuie făcute delimitările de rigoare faţă de locaţiune, credit, împrumut,contract de vânzare-cumpărare (în rate şi la termen).

A) Leasing versus locaţiune (închiriere)

Cea mai importantă delimitare trebuie făcută între leasing şi o închiriere obişnuită aici făcându-se cele mai mari confuzii.

Deşi contractul de leasing poate fi considerat o variantă a contractului de locaţiune, datorită scopului principal, acela de a beneficia de folosinţa unui bun fără a fi proprietar de drept, există însă o multitudine de deosebiri care conduc la concluzia că leasingul este o operaţiune distinctă de o locaţiune obişnuită. Printre acestea menţionăm:

a)        Dreptul de proprietate asupra bunului

  • în cazul contractului de locaţie, la sfârşitul perioadei, bunul închiriat nu poate trece în proprietatea chiriaşului decât în baza unui contract separat de vânzare-cumpărare;
  • în cazul contractului de leasing, la sfârşitul perioadei de locaţie, bunul poate trece în posesia beneficiarului în baza redevenţelor plătite şi a unui preţ rezidual

b)        Dreptul  de opţiune

  • în contractul de locaţiune, după încetarea locaţiunii, locatarul trebuie să restituie bunul în starea în care a fost predat;
  • în contractul de leasing, locatarul are dreptul de a opta pentru cumpărarea bunului, prelungirea contractului de leasing ori încetarea raporturilor contractuale.

c)        Numărul participanţilor la operaţiune

  • la închiriere apar doi participanţi: cel ce închiriază bunul şi chiriaşul;
  • la operaţiunile de leasing participă de regulă trei părţi: furnizorul, societatea de leasing şi beneficiarul.

d)    Iniţiativa afacerii

  • la închiriere, întreprinderea ce dă cu chirie achiziţionează bunul din proprie iniţiativă;
  • la leasing bunul se cumpără de către societatea de leasing la cererea expresă a beneficiarului, de aceea nu apare riscul de a nu putea închiria bunul (cel puţin prima închiriere).

e)    Provenienţa obiectului tranzacţiei

  • contractul de închiriere obişnuită permite utilizatorului să beneficieze de utilaje deja disponibile oricând doreşte şi pe durată optimă;
  • contractul de leasing presupune cumpărarea de utilaje pentru care trebuie să se cunoască anticipat rentabilitatea, durata de utilizare şi modalităţile de amortizare.

f)     Structura obiectului tranzacţiei

  • societăţile care practică operaţiuni de închiriere obişnuită lucrează cu utilaje standard (vagoane, aparatură medicală, centrale electrice de putere mică);
  • societăţile de leasing închiriază pe termen mediu, maşini cu un înalt grad de specializare şi care se află sub incidenţa progresului tehnic galopant.

g)    Clauza de reziliere

  • la închiriere, beneficiarul plăteşte chirie atâta timp cât are nevoie de bunul respectiv după care îl restituie, deci poate oricând revoca contractul;
  • la leasing, beneficiarul plăteşte chirie până la data prevăzută în contract, chiar dacă nu mai are nevoie de bunul respectiv; în timpul închirierii de bază, în toate formele de leasing, contractul de leasing nu poate fi revocat de nici una dintre părţi.

h)    Calculul ratelor de plată

  • în cazul contractului de locaţiune, ratele se stabilesc în funcţie de condiţiile existente pe piaţă şi reprezintă contravaloarea dreptului de folosinţă, deci nu se ţine neapărat seama de o recuperare a valorii bunului prin nivelul lor;
  • în cazul contractului de leasing ratele se stabilesc în funcţie de preţul de achiziţie al bunului cuprinzând cote părţi din acesta şi de unele elemente cum ar fi dobândă, profit, TVA. Ratele de leasing consumă din „substanţa” bunului până îl aduce la valoarea reziduală la sfârşitul contractului.

În cazul leasingului financiar se îndepărtează şi mai mult de un contract de locaţiune obişnuit, astfel că, aici apar în plus încă două diferenţe semnificative faţă de un contract de închiriere obişnuită şi anume:

i)          Riscurile şi responsabilităţile

  • riscurile şi responsabilităţile privind bunul închiriat în cadrul contractului de locaţiune nu se transferă utilizatorului ci aparţin proprietarului; acelaşi lucru este valabil şi pentru leasingul operaţional, acesta fiind un criteriu important de delimitare a celor două tipuri de leasing;
  • riscurile şi responsabilităţile privind bunul cedat în cadrul contractului de leasing financiar se transferă utilizatorului; pe această cale se aduce atingere concepţiei tradiţionale asupra proprietăţii şi se conferă utilizatorului anumite drepturi reale.

j)      Rolul societăţii de leasing

  • de obicei societăţile de leasing, atunci când desfăşoară operaţiuni de leasing financiar, realizează o funcţie pur finanţatoare eventual asumându-şi riscul asigurării bunurilor închiriate
  • societăţile care practică închirierea obişnuită adaugă alte prestaţii cum ar fi cele de gestionare, întreţinere, consultanţă şi revizie periodică a utilajelor prin personalul tehnic de care dispune; operaţiunile de leasing operaţional au preluat, în virtutea asemănării cu închirierile obişnuite astfel de caracteristici sub denumirea generalistă de contract de tip „full-service”.

B) Leasing versus credit

Leasingul în forma sa clasică se poate asemăna unui credit de investiţii chiar dacă beneficiarul nu devine imediat proprietarul acesteia. Din punct de vedere al finanţatorului „leasingul este un credit pe termen mediu şi lung, garantat de un drept de proprietate”[1]. „Din punct de vedere al beneficiarului, leasingul constituie o formă de creditare în cadrul căreia sumele necesare achiziţionării bunului se obţin din exploatarea acestuia iar rambursarea lui se face eşalonat sub forma ratelor de leasing şi în final al preţului rezidual. Creditul obţinut este însă sub formă de echipamente şi nu bănească”[2].

Cele două noţiuni, însă, prezintă caracteristici diferite referitoare la:

a)        Gradul de finanţare

  • la creditul tradiţional beneficiarul contribuie cu 30 %-50 % din valoarea investiţiei;
  • la leasing se asigură finanţarea integrală a investiţiei.

b) Garanţia

  • la creditul tradiţional, investiţia este grevată de o serie de sarcini reale (gaj, ipotecă);
  • la leasing garanţia este constituită de chiar dreptul de proprietate asupra bunului închiriat.

c) Forma

  • la creditul tradiţional creditul este acordat sub formă bănească;
  • la leasing creditul este sub formă de echipament.

d)   Analiza documentaţiei financiare

  • la creditul tradiţional finanţatorul pune accentul mai mult pe analiza situaţiilor financiare  într-o viziune postfaptică şi mai puţin previzională;
  • la leasing, societatea de leasing ca societate finanţatoare pune accentul în principal pe analiza rentabilităţii proiectului ce va fi finanţat prin leasing, deci are o viziune previzională.

e)   Politica de creditare

  • la creditul tradiţional creditarea se face după o analiză foarte complexă realizată de inspectorii de credite;
  • la leasing, politica de creditare a societăţii de leasing este mult mai dinamică, documentaţia cerută şi analizele efectuate fiind mult mai simple.

C) Leasing versus vânzare cu plata în rate

Din anumite puncte de vedere leasingul se aseamănă cu o operaţie de vânzare-cumpărare cu plata în rate. Asemănarea survine însă numai prin prisma finalităţii, ambele cedând dreptul de folosinţă asupra bunului.

Deosebirea  poate fi privită prin prisma următoarelor caracteristici:

a)  Dreptul de proprietate

  • prin operaţia de vânzare cu plata în rate un anumit bun este schimbat ca marfă obţinându-se echivalentul bănesc şi deci este transferat astfel dreptul de proprietate precum şi toate riscurile către cumpărător;
  • în cazul leasingului dreptul de proprietate rămâne locatorului (societăţii de leasing) şi se cedează doar dreptul de folosinţă împreună cu toate riscurile şi obligaţiile.

b)    Dreptul de opţiune

  • în contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, o dată cu achitarea ultimei rate, bunul întră automat în proprietatea deplină a cumpărătorului;
  • în contractul de leasing, locatarul la sfârşitul termenului de leasing are dreptul de a opta pentru cumpărarea bunului sau după caz pentru prelungirea contractului de leasing ori încetarea raporturilor contractuale.

c)   Natura juridică a plăţilor

  • ratele în cazul vânzării cu plata în rate au rolul de plată a preţului bunului;
  • redevenţele nu au aceiaşi natură juridică a ratelor, respectiv de plată a preţului, ci rolul de plată a contravalorii dreptului de folosinţă.

d) Durata

  • durata de vânzare cu plata în rate este de obicei mult mai scurtă, urmărindu-se doar facilitarea achiziţiei bunului de către beneficiar;
  • durata pe care se fac plăţile de leasing este mai mare, ideea fiind de finanţare a clientului (în România termenul de leasing este de minim 1 an)..

e)    Dobânda

  • în cazul vânzării cu plata în rate, la calculul ratelor se percepe o dobândă relativ mică pentru ratele neplătite încă care cuprinde implicit un mod de calcul şi un conţinut mult mai simplu decât în cazul leasingului.

f)     Fiscalitate

  • în cazul vânzării cu plata în rate, beneficiarul trece pe cheltuieli nu valoarea ratelor ci amortismentul periodic calculat prin deducerea din masa impozabilă a unui procent anume stabilit de actele normative în vigoare;
  • în cazul leasingului beneficiarul poate include redevenţa direct pe cheltuieli.[3]

D) Leasing versus vânzare cu plata la termen

De asemenea leasingul se deosebeşte şi faţă de contractul de vânzare – cumpărare cu plata la termen prin caracteristica  principală dreptul de proprietate astfel:

  • în cazul contractului de vânzare-cumpărare cu plata la termen beneficiarul intră în posesia dreptului de proprietate imediat, o dată cu plata contravalorii bunului la termen;
  • în cazul contractului de leasing beneficiarul nu devine automat proprietar la sfârşitul perioadei de referinţă ci are posibilitatea de a opta în privinţa achiziţionării bunului.

În lumina celor prezentate definim leasingul ca operaţiunea prin care se transmite de la finanţator la beneficiar dreptul de folosinţă a unui bun (cumpărat sau realizat de finanţator) la solicitarea acestuia din urmă, contra unei redevenţe, iar la sfârşitul perioadei de folosinţă finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului privind dobândirea dreptului de proprietate, prelungirea contractului de leasing ori încetarea raporturilor contractuale.

[1] Charlier, Placement collectif, pag. 6, citat după D. Clocotici, Operaţiunile de leasing , Ed. Lumina Lex 1998,       pag. 27.

[2] M. Andreica, Leasingul – cale de finanţare a I.M.M.-urilor, Ed. Crimm, Bucuresti 1997, pag. 10.

[3] D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Operaţiuni de leasing, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1988, pag. 28.

Publicat de: pe 16 September, 2008 Categorie: Drept comercial  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Istoricul operaţiunilor de leasing

Rădăcinile leasingului sunt extrem de adânci, urme rudimentare ale acestor operaţiuni le găsim încă de la începutul omenirii. Încă din antichitate, în ţări orientale ca Mesopotamia, Egipt, Fenicia apar forme apropiate ale acestor tipuri de operaţiuni. Fiind în concordanţă cu activităţile preponderente din acea perioadă, obiectul acestor operaţiuni îl constituiau unelte necesare practicării agriculturii iar subiecţii erau, pe de-o parte, clasele bogate (clerul) şi pe de altă parte agricultorii cărora li se „închiriau” unelte, pământ etc. Astfel, încă din antichitate s-au observat beneficiile obţinute prin folosinţa unui bun, având mai puţină importanţă cine deţine titlul de proprietate. Aristotel spunea că „bogăţia nu se măsoară prin titlurile de proprietate ci prin efectiva utilizare a unor bunuri, chiar dacă sunt proprietatea altora”[1].

De asemenea, reglementări referitoare la proprietatea personala arendată apar în Codul de legi al regelui babilonian Hammurabi, în anul 1750 î.Ch., această operaţiune de arendare cunoscând o largă răspândire la greci şi romani. Aici, sclavii aduşi din Africa nu erau vânduţi ci „închiriaţi” pentru muncă fiind şi aceasta o formă rudimentară a leasingului operaţional.

Prin anul 201 î.Ch. în oraşul samaritean Ur, proprietarii de unelte agricole le închiriau fermierilor, consemnând aceste operaţii pe plăci de argilă. Primele reglementări privind leasingul au fost găsite în vechea Roma, anul 550 î.Ch., în codul lui Justinian, unde se făcea distincţie între leasingul operaţional şi leasingul financiar. Conform altor opinii, activităţi de leasing au fost înregistrate şi în obştile săteşti din Rusia şi ţările din Europa Răsăriteană.[2]

Însă primele operaţiuni care prefigurau leasingul modern aveau loc în S.U.A. spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Astfel în 1877 aparatele de telefon au fost închiriate abonaţilor iar acest contract avea să fie denumit „LEASE”.

În 1936 „Safe Stores Inc.” a cumpărat un teren pe care ulterior a ridicat super-magazinul „Safeway Stores”. Având nevoie de capital mobil, acesta l-a vândut imediat unui grup de investitori care, la rândul lor, l-au lăsat spre exploatare fostului proprietar în regim „lease”, pe o perioadă îndelungată. Cam în aceeaşi perioadă o operaţiune similară lease-back-ului avea loc în Ohio. Operaţiunea consta în vinderea unui imobil către o bancă, cu titlu de garanţie, imobil care urma să fie exploatat în regim „lease” timp de 99 ani, după care utilizatorul avea opţiunea cumpărării bunului.

„Leasingul financiar” este strâns legat de omul de afaceri californian D. P. Bootle care, alături de câţiva prieteni, a fondat în 1952 „United States Leasing Corporation”, prima societate specializată în operaţiuni de leasing a echipamentelor mobiliare, societate care este astăzi una din cele mai puternice în domeniu.

Totul a pornit de la o experienţă personală a lui D. P. Bootle de pe vremea când era managerul unei întreprinderi de produse alimentare. Bootle, beneficiind de o comandă foarte profitabilă şi nedispunând de utilajele necesare şi nici de banii necesari, a hotărât să închirieze în sistem asemănător contractului „lease” utilajele de care avea nevoie, pentru un termen îndelungat. Atunci Bootle şi-a dat seama că această metodă eficientă de finanţare are foarte multe şanse de reuşită în viitor şi a pus chiar bazele propriei sale afaceri. Astfel „U.S. Corporation”, cu sediul la San Francisco, având un capital iniţial de 20.000 U.S.D., finanţa după numai 2 ani operaţiuni de leasing pentru diverse echipamente în valoare de 3 mil. U.S.D.

Societăţile de leasing s-au înmulţit rapid în S.U.A.. În 1959 acestea operau cu 300 mil. U.S.D., în 1967 cu peste, 5 mld. U.S.D. în 1970, cu cca 7 mld. U.S.D., ritmul mediu anual al operaţiunilor de leasing în S.U.A. ridicându-se la 10-15 %.[3]

Această extindere rapidă a leasingului în S.U.A., după cel de-al doilea Război Mondial s-a datorat nevoilor enorme de capital pentru restructurarea industriei bazată pe producerea armamentelor. Această restructurare presupunea mari investiţii care în majoritatea cazurilor erau finanţate din credite. Însă acordarea de credite era deosebit de riscantă pentru bănci, investitorii nefiind în posibilitatea să prezinte garanţii corespunzătoare cerute de către acestea. În astfel de condiţii cea mai corespunzătoare garanţie s-a dovedit a fi asupra dreptului de proprietate. Astfel băncile, pentru a minimiza riscul nerambursării creditelor de către debitori, nu acordau credite, ci (ele sau eventual societăţile de leasing finanţate de către bănci) cumpărau bunurile de investiţii şi cedau dreptul de folosinţă beneficiarilor contra unei chirii plătite la anumite termene bine stabilite. Dreptul de proprietate rămânea la bancă iar dacă chiriaşul nu plătea sumele stabilite prin contract, atunci proprietarul  proceda la luarea bunurilor ce-i aparţineau, urmând să găsească un alt beneficiar. Avantajul era pentru ambele părţi: băncile (sau marii investitori) reducea astfel riscul plasării banilor în afaceri dubioase iar clienţii au înţeles astfel că, pentru ei nu dreptul de proprietate asupra bunurilor conta ci dreptul de folosinţă. Leasingul a luat o atât de mare amploare în S.U.A. şi datorită facilităţilor fiscale mari date în acest sens.

Principalele susţinătoare ale leasingului echipamentelor industriale au fost băncile, fie indirect prin intermediul unor societăţi specializate de leasing, fie direct, după ce acestea au primit autorizarea să desfăşoare astfel de operaţiuni. În 1963 cea mai importantă reţea bancară, National Banks, a primit această autorizaţie, urmată de Bank Holding Companies, în 1970. Până în 1975, deci în mai puţin de 15 ani, băncile fuseseră autorizate să desfăşoare operaţiuni de leasing în mod direct în 41 de state americane.[4] SUA este liderul mondial în domeniu, atât ca volum al tranzacţiilor     (140. mld în 1994) cât şi din punct de vedere al penetrării pieţei (30 % din volumul valoric al investiţiilor).[5]

În Europa leasingul a pătruns mai târziu, mai întâi în Anglia şi apoi răspândindu-se mai ales în ţările occidentale (Germania, Franţa, Olanda, Belgia). Se pun bazele juridice ale leasingului pentru fiecare ţară iar terminologia cunoaşte unele nuanţări: de exemplu, în Franţa apare sub denumirea de “credit-bail”.

După anii ‘70 leasingul se extinde şi în Asia şi în America Latină, rare fiind ţările în care leasingul nu este practicat sub o formă sau alta.

Se estimează că valoarea contabilă a echipamentului nou concesionat se ridica în 1979 la peste 8 % din investiţiile de capital, pe plan mondial.

În ţările socialiste  leasingul a fost utilizat şi reglementat prima dată în Cehoslovacia prin anii ‘80 iar apoi a fost utilizat în ţări ca Polonia şi Bulgaria. În Ungaria leasingul apare pe la mijlocul anilor ‘80.

La sfârşitul anilor 2002 pe glob existau 7 asociaţii multinaţionale de leasing la care facem referire în tabelul de mai jos[6]:

Denumirea asociaţiei * Sediul principal Domeniul
European Federation of Equipement Leasing Company Association – LEASEUROPE Bruxelles, Belgia Leasing industrial
European Computer Leasing and Trading Association – ECLAT Birmingham, Marea Britanie Leasingul calculatoarelor, mijloacelor de transport
Assian Leasing Association – ASIALEASE n.a** Leasing industrial
Association of African Leasing Companies – AFROLEASE Lagos, Nigeria Leasing general
Association of African Developement Finance Institution – AADFI n.a.** Leasing general
Latin American Leasing Association – FELALEASE n.a.** Leasing industrial
Institute of International Container Lessor n.a.** Leasing de containere

* denumirile asociaţiilor sunt păstrate în limba engleză.

** n.a. (non available dates) – nu dispunem de date.

În 1983 s-a organizat primul congres al lumii privind operaţiunile de leasing organizat la Hong-Kong. Scopul cel mai important al acestor organizaţii internaţionale şi al reuniunilor internaţionale privind leasingul este unificarea reglementărilor cu privire la operaţiunile de leasing. În acest sens s-a elaborat proiectul UNIDROIT asupra leasingului financiar internaţional.[7]

După cum se observă din tabelul de mai sus leasingul nord-american nu este dominat de o asociaţie multinaţională, aici existând însă asociaţii naţionale bine dezvoltate. În S.U.A. funcţionează nu mai puţin de zece asociaţii de leasing. În Marea Britanie, unde industria leasingului este cea mai dezvoltată din Europa,  s-au creat patru asociaţii de leasing De asemenea în Germania funcţionează trei astfel de asociaţii iar în Australia de asemenea trei. În cele mai multe ţări însă funcţionează doar câte o asociaţie naţională de  leasing. Vom reda mai jos câteva din asociaţiile naţionale de leasing  reprezentative pentru ţările dezvoltate de pe glob:

Denumirea asociaţiei Ţara Domeniul
Equipment Leasing Association-ELA S.U.A. Echipamente
National Vehicle Leasing Association-NVLA S.U.A. Transporturi
British Lease Brokeers Association Marea Britanie Brokeraj
British Vehicle Rental and Leasing Association Marea Britanie Transporturi
Canadian Finance and Leasing Association Canada Industrie
Association Francaise des Societe Financieres (ASF) Franţa Echipamente
Bundesverband Deutcher Leasing E.V. (BDL) Germania Echipamente
Associazine Italian Leasing (ASSILEA) Italia Echipamente
Japan Leasing Association Japonia Echipamente
Australian Fleet Lessors Association Australia Transporturi

Nici ţările din Europa de est nu au rămas în urmă la acest capitol dar cu o oarecare întârziere faţă de ţările puternic dezvoltate. În tabelul următor se pot urmări asociaţiile naţionale de leasing din Europa de est şi ţările în care acestea s-au format.

Denumirea asociaţiei Ţara
Rosilizing Rusia
Asociaţia Societăţilor de leasing din Republica Cehă Cehia
Asociaţia Ungară de Leasing Ungaria
Uniunea locatorilor din Belarus Belarus
Uniunea Naţională a Societăţilor de leasing din România (UNSLR) România

Cu privire la legislaţia care reglementează leasingul putem exemplifica următoarele: există ţări cu o legislaţie a leasingului foarte bine delimitată (S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franţa, Luxembourg );ţări cu o legislaţie a leasingului parţial constituită (Elveţia, Spania, Portugalia, Olanda şi mai târziu şi în Cehia, Polonia, Ungaria, România );ţări cu câteva reglementări legale privind leasingul (Africa de sud, Mexic, Taiwan etc.).

[1] Aristotel, Retorica, Cartea I/Cap. v, citat după D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Operaţiuni de leasing, Ed. Lumina Lex, 1998, pag.18.

[2] Al. Puiu, Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economica, Bucureşti 1992, pag. 25

[3] D. Voiculescu, M. Coraş, Leasing, Ed. Ştiinţifică si Enciclopedică, Bucureşti 1985, pag. 37.

[4] D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Operaţiuni de leasing, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998, pag. 21

[5] *** World Bank, , Leasing in Emerging  Markets, Washington D.C., 1996, pag. 8.

[6] www.leseurope.org/pages/statistics

[7] Proiectul a fost elaborat încă din 1981 sub denumirea „Preliminary draft uniform rules on the suigeneris from of leasing transaction as adopted by the UNIDROIT Study Group on the leasing contract”.

Publicat de: pe 15 September, 2008 Categorie: Drept comercial  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Documentele necesare pentru înregistrarea menţiunilor privind dizolvarea şi lichidarea simultană a SNC, SCS şi SRL

[tab: Documente necesare]

(art. 235 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare)*:

Etapa I

1. Cerere de înregistrare (original);

2. Hotărârea asociaţilor/decizia asociatului unic de efectuare concomitentă a dizolvării şi lichidării societăţii prin acordul unanim al asociaţilor de împărţire a activelor rămase, după plata creditorilor, între asociaţi;

3. Dacă este cazul:

– avizele prealabile prevăzute de legile speciale (original);

– împuternicire specială sau avocaţială pentru persoanele desemnate să îndeplinească formalităţile legale (original).

4. Dovezile privind plata taxelor/tarifelor legale:

– taxa judiciară de timbru, în original;

– timbre judiciare;

– taxa de registru;

– tariful de publicare în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

Etapa a-II-a

1. Cerere de radiere (original);

2. Certificatul de înregistrare şi anexa/anexele la acesta (originale);

3. Situaţia financiară de lichidare;

4. Hotărârea de repartizare a activelor (copie);

5. Certificatul emis de organul fiscal competent din care să rezulte că societatea nu are datorii la bugetul de stat şi la contribuţiile sociale (original);

6. Dacă este cazul, împuternicire specială sau avocaţială pentru persoanele desemnate să îndeplinească formalităţile legale (original);

7. Dovezile privind plata taxelor/tarifelor legale:

– taxa judiciară de timbru, în original;

– timbre judiciare;

– taxa de registru.

NOTĂ:

  • Cererea de radiere se va depune după trecerea a 30 de zile de la data publicării hotărârii de dizolvare în Monitorul Oficial.
  • Proiectul de repartizare a activelor trebuie să cuprindă descrierea detaliată şi datele de identificare ale activelor repartizate, în vederea transmiterii dreptului de proprietate.
  • Copiile de pe actele doveditoare vor fi certificate pentru conformitate cu originalele, sub semnătură, cu menţionarea în clar a numelui, de către persoanele care, potrivit legii, pot întocmi şi semna cererea.
  • În cazul persoanelor fizice sau juridice nerezidente, actele se depun în original sau copii certificate şi traducerea realizată de un traducător autorizat a cărui semnătură să fie legalizată de un notar public.
  • Soluţionarea cererii revine în competenţa judecătorului delegat care poate cere administrarea şi a altor acte doveditoare decât cele enumerate.
  • Redactarea actelor, obţinerea autentificării sau, după caz, darea de dată certă, acordarea de îndrumări pentru completarea corectă a cererii de înregistrare pot fi efectuate, contra cost, prin serviciile de asistenţă din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal.
  • Formularele se distribuie la sediul ORC sau se pot prelua de pe Internet
  • Documentele se depun la ORC în raza căruia firma îşi stabileşte sediul social, la ghişeu sau prin orespondenţă.

1. Hotărârea AGA va conţine: antetul firmei, nr. şi data, semnăturile persoanelor abilitate; de asemenea, în preambul se va preciza modul de convocare AGA, precum şi îndeplinirea condiţiilor de validitate a hotărârii, conform dispoziţiilor legale sau statutare; în cazul în care actul modificator este un act adiţional în formă autentică, nu se va mai depune şi hotărârea adunării generale în baza căreia acesta a fost încheiat.

2. Situaţia financiară de lichidare va fi certificată de către persoanele autorizate, potrivit legii;

3. Taxele legale pot fi achitate în numerar sau cu card bancar la casieriile ORC, precum şi cu mandat poştal, ordin de plată etc.

4. Dacă s-a optat pentru transmiterea documentelor, care atestă înregistrarea în registrul comerţului, prin poştă, se percepe un tarif aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.

* Prezentul fluturaş constituie un ghid general pentru informarea comercianţilor în legătură cu obligaţiile ce le revin pentru îndeplinirea formalităţilor legale, în vederea efectuării înregistrărilor în registrul comerţului.

Descarca  formular: [download id=”17″]

Publicat de: pe 31 July, 2008 Categorie: Drept comercial  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Cauzele specifice de dizolvare a societăţii cu răspundere limitată (S.R.L.)

[tab: Cauzele specifice de dizolvare a societăţii cu răspundere limitată (S.R.L.) ]

Cauzele de dizolvare a societăţii cu răspundere limitată sunt cele prevăzute de art. 222 şi art. 232 din Legea nr. 31/1990, care sunt cauze generale şi deci aplicabile şi societăţii cu răspundere limitată.

Art. 223 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevede că S.R.L. se dizolvă în cazul reducerii capitalului social sub minimul legal de 200 RON. Societatea nu va fi dizolvată dacă, în termen de nouă luni de la data constatării reducerii capitalului social, acesta este reîntregit sau societatea se transformă într-o altă formă la care capitalul social este corespunzător.

Art. 224 din Legea nr. 31/1990 dispune că societatea cu răspundere limitată se dizolvă dacă datorită falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre asociaţi, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur. Dizolvarea nu intervine atunci când în actul constitutiv se prevede clauza de continuare cu moştenitorii sau asociatul rămas hotărăşte continuarea activităţii societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată, cu asociat unic.

Se pune problema de a şti ce se va întâmpla dacă un asociat decedează, este introdusă în contractul de societate şi statut clauza de continuare cu moştenitorii, dar numărul asociaţilor va depăşi în această situaţie numărul maxim de cincizeci prevăzut de lege.

Doctrina a admis două posibilităţi: societatea se poate dizolva ori moştenitorii sunt obligaţi să desemneze un număr de titulari care nu trebuie să fie mai mare decât maximul legal potrivit art. 197 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Cu privire la societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, legea reglementează un caz special de dizolvare. Această societate se dizolvă dacă au fost încălcate condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr.31/1990. Astfel, o persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată.

O societate cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată alcătuită dintr-o singură persoană.

Dacă se constată încălcarea acestor interdicţii, dizolvarea va putea fi cerută pe cale judecătorească de către stat, prin Ministerul Finanţelor, de Camera de comerţ şi industrie teritorială sau de orice persoană interesată. Pe baza hotărârii de dizolvare, lichidarea se va face în condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru societăţile cu răspundere limitată.

Trebuie să menţionăm că societatea cu răspundere limitată cu asociat unic este o societate comercială, indiferent dacă asociatul unic este o persoană fizică sau o persoană juridică.

Fiind o societate comercială şi beneficiind de personalitate juridică, statutul acesteia nu poate fi confundat cu statutul juridic al unui comerciant persoană fizică.

Art. 13 din Legea nr. 31/1990 prevede modul de constituire a societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic şi anume prin aportul unui singur asociat care va fi deţinătorul tuturor părţilor sociale.

Dizolvarea S.R.L. cu asociat unic impune câteva precizări care se referă în primul rând la faptul că aceasta atrage transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic fără lichidare. Transmiterea patrimoniului are loc şi societatea îşi încetează existenţa la următoarele date: a) dacă nu s-a făcut opoziţie, pe data expirării termenului de introducere a opoziţiei; b) dacă s-a făcut opoziţie, pe data la care a devenit irevocabilă hotărârea de respingere a opoziţiei sau, după caz, hotărârea prin care se constată că societatea sau asociatul unic a plătit datoriile ori a oferit garanţii acceptate de creditori sau a convenit cu aceştia un aranjament pentru plata datoriilor.

Prin urmare, deşi principiul este că o societate dizolvată intră în lichidare (art. 228 din Legea nr. 31/1990) în cazul acestei forme de societate, personalitatea juridică a societăţii dispare ca urmare directă a dizolvării, fără a mai interveni şi procedura lichidării; radierea societăţii din Registrul Comerţului este dispusă în baza actului de dizolvare.

Dacă la constituirea societăţii unipersonale asociatul unic desprinde o parte din patrimoniul său pentru a-l afecta scopului constituirii acestei societăţi în vederea desfăşurării de fapte de comerţ sub acoperirea personalităţii juridice a societăţii, în cazul dizolvării operaţiunea este inversă, partea din patrimoniul asociatului afectată constituirii societăţii revenind la patrimoniul asociatului. Prin această transmitere universală a patrimoniului, datoriile societăţii devin datoriile asociatului unic, întocmai cum datoriile moştenirii ajung să fie ale succesorului etc. Aceasta înseamnă că asociatul unic dobândeşte totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au aparţinut societăţii. În consecinţă, pentru obligaţiile societăţii, asociatul unic răspunde atât cu bunurile dobândite cât şi cu bunurile din patrimoniul său.

Dispoziţiile art. 231 din Legea nr. 31/1990 care reglementează transmiterea universală a patrimoniului societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic către asociatul unic, fără lichidare, operează în cazul dizolvării de drept a societăţii reglementată de Legea nr. 314/2001 pentru reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale. În acest caz, potrivit art. 6 din Legea nr. 314/2001, asociatul unic răspunde nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii dizolvate.

Totuşi această accepţiune a noţiunii de „transmitere universală a patrimoniului” care presupune nu numai transmiterea activului ci şi a pasivului societăţii către asociatul unic nu este „îmbrăţişată” de toţi autorii[1] din literatura de specialitate.

Pentru aceştia, preluarea pasivului societăţii ar însemna pierderea de către asociatul unic a beneficiului răspunderii limitate la măsura aportului adus. Din punctul lor de vedere transmiterea universală are loc, de regulă, după ce pasivul social a fost stins. Într-o singură împrejurare are loc şi transmiterea pasivului către asociatul unic, anume, atunci când acesta oferă garanţii acceptate de creditori sau a convenit cu aceştia un aranjament pentru plata datoriilor.

În practica judiciară[2] instanţa a sesizat că prin retragerea unuia dintre asociaţi, capitalul social s-a diminuat la 50.000 lei, sub minimul prevăzut de lege pentru o societate cu răspundere limitată.

Reducerea capitalului social sau micşorarea acestuia sub minimul legal dacă asociaţii nu decid să-l completeze, în prezent, reprezintă un caz de dizolvare reglementat de art. 223 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Constatând că pârâta – recurentă nu a completat capitalul pentru asigurarea minimului legal, justificat, instanţa de apel a reţinut că, prin retragerea reclamatei din societate, aceasta s-a dizolvat, hotărârea pronunţată fiind legală. Susţinerea recurentei că se putea continua activitatea cu un unic asociat nu a putut fi reţinută, aceasta contravenind art. 199 din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia contractul de societate şi statutul pot fi modificate de asociaţi cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute pentru încheierea lor.

Pârâta – recurentă nu a întocmit însă, un statut cu particularităţile specifice societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic şi nici nu a formulat o cerere în condiţiile legii pentru autorizarea unei astfel de societăţi comerciale, situaţie în care în mod corect instanţa de apel a înlăturat dispoziţiile sentinţei de fond referitoare la continuarea societăţii cu un singur asociat, pe baza actelor constitutive iniţiale.

Într-o cauză[3], prin cererea de chemare în judecată, extinsă şi precizată, S.C. „A.C.” S.A. a solicitat instanţei să dispună dizolvarea S.C. „A.I.E.” S.R.L. având asociat unic pe N.M.S. şi să constate transmisă pe seama pârâtului, ca efect al transmisiunii universale a patrimoniului S.C. „A.I.E.” S.R.L. către asociatul unic, obligaţia pârâtei debitoare S.C. „A.I.E.” S.R.L. de a plăti creanţa recunoscută creditoare prin sentinţa civilă nr. 14238/1996 a Judecătoriei Cluj-Napoca şi să dispună radierea din registrul comerţului a S.C. „A.I.E.” S.R.L..

Instanţa a reţinut că neîndeplinirea de către societăţile  comerciale a obligaţiei statuate prin lege de a proceda la completarea capitalului social oferă posibilitatea societăţii creditoare de a formula cererea de deschidere a procedurii de dizolvare în condiţiile reglementate de art. 222 lit. g) din Legea nr. 31/1990 republicată. Din adeverinţa eliberată de către Camera de Comerţ Industrie şi Agricultură Cluj a rezultat că societatea debitoare avea la data judecării cererii un capital social subscris şi vărsat de 100.000 lei.

Faţă de considerentele mai sus expuse şi ţinând cont de dispoziţiile legale menţionate anterior, instanţa a apreciat cererea formulată de creditoare drept întemeiată şi în consecinţă, în temeiul art.222 lit. g) din Legea nr.31/1990 a dispus dizolvarea acesteia.

[1] M.Şcheaua, op.cit., p.297

[2] C.S.J., s.com., decizia nr.476/09.04.1996, în R.D.C. nr.12/1997, p.130-131

[3] Trib.Cluj, s.com., sent.civ.nr.695/2001, în „Studia Universitaris Babeş-Bolyai” nr.11/1997, p.124

Publicat de: pe 21 July, 2008 Categorie: Drept comercial  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Dizolvarea societatilor comerciale pentru alte cauze prevazute de lege sau de actul constitutiv

[tab: Dizolvarea pentru alte cauze prevazute de lege sau de actul constitutiv ]

Conform art. 222 alin (1) lit. g) din Legea nr.31/1990, societatea se poate dizolva şi prin alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.

Anterior modificării din iulie 1997 a Legii societăţilor comerciale, era controversată problema dacă asociaţii puteau să decidă prin clauze exprese în actul constitutiv şi alte cauze de dizolvare a societăţii decât cele înscrise în lege. În perioada interbelică, soluţia dată a fost negativă, pe motiv că enumerarea cazurilor legate de dizolvare este limitativă.

După apariţia Legii nr. 31/1990, în doctrină a fost dat un răspuns afirmativ.

În prezent, date fiind dispoziţiile art. 222 alin (1) lit. f) din Legea nr. 31/1990, asociaţii ar putea conveni, prin clauze ale actului constitutiv şi alte cauze de dizolvare decât cele enumerate de lege.

În categoria cauzelor de dizolvare prevăzute de lege s-au introdus şi cele prevăzute în art. 232 din Legea nr. 31/1990. Astfel la cererea Camerei de comerţ şi industrie teritoriale sau a oricărei persoane interesate, tribunalul va putea pronunţa dizolvarea societăţii, în cazurile în care: a) societatea nu mai are organe statutare sau nu se mai pot întruni; b) societatea nu a depus, timp de 3 ani consecutivi, bilanţul contabil sau alte acte care, potrivit legii, se depun la Oficiul Registrului Comerţului; c) societatea şi-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori asociaţii au dispărut sau nu au domiciliul ori reşedinţa cunoscută (art.232 alin (1) din Legea nr. 31/1990).

Fiecare cauză de dizolvare în parte necesită o scurtă discuţie.

Voinţa societăţii se formează prin activitatea organului deliberativ – adunarea generală şi este adusă la îndeplinire de organul executiv – administratorii.

Dacă societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni, înseamnă că, voinţa acesteia nu mai există sau nu se mai poate exprima.

Nedepunerea bilanţului sau a altor acte a căror depunere este obligatorie, timp de 3 ani consecutivi, constituie o prezumţie că societatea şi-a încetat activitatea.

Într-o opine1 s-a considerat că această prezumţie poate fi răsturnată de societate dacă se face dovada motivelor pentru care nu a fost depus bilanţul şi celelalte acte.

Încetarea activităţii societăţii este o chestiune de fapt, care trebuie demonstrată prin orice mijloc de probă şi nu atrage dizolvarea dacă este temporară (cel mult trei ani), a fost comunicată organelor fiscale şi înscrisă în Registrul Comerţului (art. 232 alin. (2) din Legea nr. 31/1990).

Sediul social constituie unul din atributele de identificare ale persoanei juridice, în funcţie de care se determină naţionalitatea acesteia, instanţa competentă, etc. Lipsa acestui element conduce la posibilitatea dizolvării.

Pentru ca asociaţii să fie socotiţi dispăruţi nu este necesară declararea judecătorească a dispariţiei acestora, fiind suficientă dovedirea situaţiei de fapt.

De asemenea, acest caz de dizolvare nu este aplicabil societăţii pe acţiuni la purtător, deoarece acţionarii acestui tip de societate nu sunt cunoscuţi, acţiunile circulând prin simpla tradiţiune materială.

Art. 232 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 dispune că hotărârea tribunalului, prin care s-a pronunţat dizolvarea, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a şi într-un ziar de largă răspândire, pe cheltuiala titularului cererii de dizolvare, acesta putând a se îndrepta împotriva societăţii.

Art. 232 din Legea nr. 31/1990 reglementează cazurile de dizolvare-sancţiune, ca măsuri ce pot fi luate de tribunal contra societăţilor neoperaţionale sau aşa-ziselor societăţi „fantomă”.

Pentru a distinge între celelalte cazuri de dizolvare şi cele prevăzute în acest articol vom folosi pentru acestea din urmă denumirea de „cazuri de dizolvare-sancţiune”.

Hotărârea tribunalului de dizolvare-sancţiune a societăţii se publică în Monitorul Oficial, imediat adică de la pronunţare, în timp ce hotărârea obişnuită de dizolvare a societăţii se publică în 15 zile de la rămânerea ei irevocabilă.

Acest regim special se justifică prin faptul că, cu excepţia autorului cererii de dizolvare-sancţiune, nici o altă persoană interesată nu este înştiinţată de faptul că a intervenit dizolvarea societăţii, astfel că este necesară publicarea hotărârii.

Împotriva hotărârii orice persoană interesată poate face apel în termen de 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial (art. 232 alin (4) din Legea nr. 31/1990).

Din art. 60 din Legea nr. 31/1990 se desprinde regula potrivit căreia încheierile pronunţate de judecătorul delegat la Registrul Comerţului în materie de înmatriculare sau înscrisuri de menţiuni sunt supuse numai recursului.

În cazul analizat avem însă o hotărâre judecătorească propriu-zisă, dată într-o materie contencioasă, fapt pentru care se justifică reglementarea căii de atac a apelului.

Art. 232 alin (5) din Legea nr. 31/1990 prevede că, o dată ce hotărârea tribunalului rămâne definitivă, societatea dizolvată va fi radiată din Registrul Comerţului, din oficiu, în afară de cazul în care în hotărârea tribunalului s-a dispus altfel.

Prin urmare, personalitatea juridică a societăţii comerciale dispare ca o consecinţă directă a dizolvării judiciare, fără a exista faza lichidării.

Deşi această normă derogă de la principiul statuat de art. 228 alin (1) din Legea nr. 31/1990 conform căruia societatea dizolvată intră în lichidare, este justificată instituirea acesteia.

Pe de o parte, o societate care şi-a încetat pe o perioadă îndelungată activitatea, practic, nu mai are active care să fie lichidate şi, pe de altă parte, sancţiunea dizolvării unei astfel de societăţi s-ar dovedi ineficientă dacă dispariţia personalităţii juridice a acesteia ar fi întârziată de faza lichidării.

Dacă societatea are totuşi un patrimoniu, tribunalul va dispune începerea procedurii lichidării.

Art. 222 alin (1) lit. g) din Legea nr. 31/1990 care se referă la alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii cuprinde şi cauzele specifice de dizolvare pentru fiecare formă de societate comercială.

Vom analiza cauzele de dizolvare care se adaugă celor generale în ce priveşte societăţile de capitaluri, societăţile de persoane şi societatea cu răspundere limitată ca formă mixtă a celor două tipuri de societăţ

  1. M. Şcheaua, op.cit. , p. 289 [↩]

Publicat de: pe 21 July, 2008 Categorie: Drept comercial  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Dizolvarea societatilor comerciale prin hotararea tribunalului

[tab: Dizolvarea societatilor comerciale prin hotararea tribunalului]

Conform art. 222 lit. e) din Legea nr. 31/1990 în forma sa actuală, societatea comercială se poate dizolva şi prin hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave între asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii.

Ca o primă observaţie, se poate remarca că acest caz de dizolvare este exclus în ce priveşte societăţile unipersonale (S.R.L. cu asociat unic, societăţile comerciale care au ca unic acţionar statul român, respectiv acele societăţi care au rezultat din reorganizarea unor regii autonome), întrucât în aceste societăţi, neexistând practic asociaţi nu este de conceput affectio societatis, în înţelesul acestuia de intenţie de a conlucra în vederea atingerii unui scop lucrativ comun.

Dar dizolvarea judiciară a societăţii este admisibilă pentru alte motive temeinice care împiedică funcţionarea societăţii.

Cu titlu exemplificativ se pot menţiona câteva situaţii care reclamă aplicarea art. 222, alin. 1, lit. e) din Legea nr. 31/1990.

În contextul în care societatea comercială se confruntă cu imposibilitatea de întrunire a adunării generale a asociaţilor, datorită neîndeplinirii condiţiilor de cvorum şi/sau majoritate stabilite de lege sau prin clauze ale actului constitutiv se poate cere dizolvarea prin hotărârea tribunalului.

Fictivitatea obiectului de activitate declarat al unei societăţi comerciale, care în fapt exercită activităţi civile sau în principal civile poate determina la solicitarea expresă a oricărui asociat formulată în faţa instanţei competente, pronunţarea dizolvării.

În aceeaşi ordine de idei se poate vorbi şi de constatarea judiciară a simulaţiei actului constitutiv dar trebuie făcute câteva precizări. În urma unei acţiuni în declararea simulaţiei, se poate formula şi o acţiune în nulitatea actului constitutiv, caz în care poate interveni, la cerere, şi nulitatea societăţii, pentru lipsa actului constitutiv (art. 56 lit. a) din Legea nr. 31/1990).

Dacă acţiunea în declararea simulaţiei nu este urmată şi de o acţiune în constatarea nulităţii actului constitutiv, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de nulitate, societatea devine, totuşi, o societate neregulat constituită, care poate fi regularizată în termen de 1 an potrivit art. 48 din Legea nr. 31/1990. Dar, acest interval de timp poate fi depăşit şi atunci societatea poate fi dizolvată judiciar pentru motivul că actul constitutiv este simulat.

În general gestiunea greşită sau prea costisitoare a societăţii ori disensiunile între asociaţi pot duce la crize instituţionale care să afecteze însăşi existenţa societăţii. Dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi trebuie, însă, să rămână o soluţie excepţională deoarece criteriul pe baza căruia se poate alege soluţia optimă este acela al interesului social.

Divergenţele între asociaţi apar în societăţile cu un număr mic de asociaţi, în care factorul personal joacă un rol primordial.

În ce priveşte societatea pe acţiuni, dizolvarea judiciară se justifică dacă între grupurile de acţionari au loc conflicte severe şi societatea nu-şi mai poate continua activitatea.

Dezacordurile între asociaţi/acţionari care fac imposibilă funcţionarea societăţii apar sub forma dispariţiei elementului affectio societatis sau sub forma abuzului de majoritate ori de minoritate.

Aceste disensiuni se referă, cel mai adesea, la proiectele de activitate ale societăţii, la prestaţiile administratorilor, la lipsa de transparenţă a acestora şi a asociaţilor majoritari, la existenţa sau cuantumul beneficiilor disponibile, la suspectarea reciprocă în privinţa săvârşirii unor fapte contrare interesului social sau frauduloase.

Lipsa lui affectio societatis, contemporană cu încheierea contractului de societate reprezintă un caz de nulitate a acestui contract care duce la nulitatea societăţii (art. 56 lit. a) din Legea nr. 31/1990).

Încetarea manifestării lui affectio societatis, prin înlăturarea aparenţei de existenţă a acestuia (contractul de societate s-a dovedit a fi simulat în urma unei acţiuni în constatarea simulaţiei), reprezintă ca şi pierderea lui pe parcursul existenţei societăţii, un motiv temeinic de dizolvare, în sensul art. 222, alin. (1) lit. e) din Legea nr.31/1990.

Neînţelegerile grave între asociaţi apar atunci când interesul social ajunge să fie nerespectat sau pus în umbră de interesele personale sau de grup ale asociaţilor. Aceste disfuncţionalităţi sunt provocate fie de administratori (care gestionează societatea şi o reprezintă în raporturile cu terţii), fie direct de asociaţi sau grupul de asociaţi respective care preia în fapt conducerea societăţii.

Interesul social este un standard, un concept cu conţinut variabil care poate fi definit ca fiind interesul comun al asociaţilor care au constituit societatea în vederea obţinerii de beneficii.

Datorită modului de formare a voinţei sociale, interesul social ajunge să se confunde cu interesul asociaţilor majoritari, atâta timp cât interesele asociaţilor/acţionarilor minoritari nu sunt prejudiciate.

Legea a pus la îndemâna asociaţilor/acţionarilor minoritari diferite mecanisme de protecţie a intereselor acestora.

Pe baza criteriului interesului social se va putea decide că există abuz de majoritate sau de minoritate dacă asociatul acţionează (sau se abţine de la o acţiune) în interes propriu, într-un mod de natură a dăuna interesului social.

Administratorii societăţii îşi angajează responsabilitatea civilă sau chiar penală dacă încalcă interesul social.

Instanţa poate desemna un administrator judiciar provizoriu care să substituie pe cei care conduc societatea, atunci când, datorită paraliziei organelor sociale, există un pericol iminent pentru firma respectivă.

Dacă, prin mecanismul democratic al votului, administratorii care, fie în nume personal, fie în numele unor asociaţi ori al unor grupuri de asociaţi, au încălcat interesul social nu pot fi înlăturaţi, pentru ca activitatea societăţii să revină în coordonatele sale normale, adică pentru ca interesul social să fie restabilit, atunci asociaţii afectaţi vor avea la îndemână acţiunea în dizolvarea judiciară a societăţii, demonstrând fie dispariţia elementului affectio societatis, fie abuzul de majoritate.

Totuşi, trebuie să menţionăm faptul că această posibilitate oferită de lege nu se poate transforma, însă, într-un mijloc de şantaj la adresa acţionarilor majoritari sau a administratorilor.

Astfel, exerciţiul abuziv al dreptului asociaţilor sau acţionarilor minoritari de a cere dizolvarea judiciară a societăţii va putea fi sancţionat cu respingerea cererii.

Lipsa elementului affectio societatis sau dispariţia sa, pe parcursul existenţei societăţii, pot conduce la dizolvarea judiciară a societăţii. Întrucât dizolvarea societăţii înseamnă începutul procesului de dispariţie a acesteia, instanţele trebuie să analizeze cu atenţie o acţiune de dizolvare judiciară întemeiată pe acest motiv, deoarece dispariţia elementului affectio societatis poate constitui una din cauzele necesare, dar nu şi suficiente, de paralizie a funcţionării societăţii.

Affectio societatis este o condiţie de fond a contractului de societate, lipsa acestuia nu duce automat la nulitatea societăţii şi, în consecinţă, la dizolvarea acesteia ci, mai degrabă, la excluderea sau retragerea asociatului sau asociaţilor în cauză.

Dacă societatea are posibilitatea din punct de vedere financiar de a-şi realiza obiectul de activitate, asociatul sau asociaţii nemulţumiţi se pot retrage sau pot fi excluşi, permiţând funcţionarea în continuare a acesteia.

Alterarea, chiar profundă a relaţiilor între asociaţi nu justifică pronunţarea dizolvării în condiţiile în care unul dintre asociaţi deţine o majoritate care îi permite să administreze sau, chiar dacă nu ar deţine această majoritate, ar fi de acord să preia acţiunile/părţile sociale ale asociaţilor cu care a intrat în conflict, adică societatea ar putea să existe şi pentru viitor în ciuda disensiunilor dintre asociaţi.

În situaţia în care conflictele între asociaţi se pot soluţiona pe alte căi decât dizolvarea, cererea de dizolvare trebuie respinsă.

Însă atunci când singura modalitate de rezolvare a conflictului este dizolvarea şi dacă asociatul titular al acţiunii în dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi nu a produs el însuşi aceste neînţelegeri grave, acţiunea în dizolvare judiciară nu poate fi respinsă.

Abuzul de majoritate sau de minoritate poate provoca serioase divergenţe între asociaţi care să justifice o acţiune în dizolvarea judiciară a societăţii, întrucât, practic acest abuz poate bloca activitatea societăţii.

Deşi nu este o problemă inedită abuzul de majoritate şi abuzul de minoritate este puţin prezent în cadrul preocupărilor doctrinei noastre, iar în jurisprudenţă soluţiile sunt cvasiinexistente.

Doctrina şi jurisprudenţa franceză oferă soluţii pertinente problemei, de aceea ne vom opri pentru o scurtă analiză.

Legea franceză a societăţilor comerciale din iulie 1966 reglementează, în art. 360, cazurile în care se poate cere nulitatea hotărârii adunării generale a asociaţilor.

Abuzul de majoritate de minoritate nu este considerat o cauză de nulitate a hotărârii adunării generale a asociaţilor, dar doctrina şi jurisprudenţa consideră că abuzul de drept, ca şi frauda antrenează nulitatea deliberărilor viciate.

În caz de conflict, minoritarii vor avea tendinţa de a invoca abuzul de majoritate când o decizie luată la iniţiativa administratorului nu le convine, în timp ce majoritarii se vor plânge că nu reuşesc să adopte o modificare statutară.

Poate exista şi un abuz de egalitate, care poate duce la dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi.

Abuzul de majoritate (asemănător abuzului de drept, fără a putea fi asimilat acestuia) există mai ales atunci când deciziile adunării generale a asociaţilor sunt luate cu intenţia de a prejudicia pe minoritari, ipoteză, totuşi excepţională.

Jurisprudenţa a statuat că este abuz de majoritate şi atunci când decizia este luată contrar interesului social general şi cu unicul scop de a favoriza membrii majorităţii în detrimentul minoritarilor.

Elementul esenţial al abuzului de majoritate este ruptura intenţionată a egalităţii dintre acţionari. Abuzul de majoritate nu poate servi drept sancţiune pentru o politică managerială defectuoasă sau în cazul în care o decizie displace minoritarilor. În schimb, acesta poate fi reţinut în cazul fixării unui remuneraţii exagerate pentru administratorii societăţii, sau în cazul preluării lor în întregime de către o societate a pasivului unei filiale, din moment ce o astfel de decizie a fost luată în dispreţul interesului societăţii şi doar pentru a acoperi gestiunea unui acţionar majoritar, administrator al filialei respective.

Soluţia este aceeaşi în cazul transformării unei societăţi anonime în S.C.A. ori în cazul „votului de retorsiune“[1]

Sancţiunea abuzului de majoritatea constă în principiu în anularea hotărârea abuzive şi plata de daune interese. În mod excepţional, se poate pronunţa dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi[2].

Abuzul de minoritate poate consta într-o decizie socială obţinută prin surprindere sau printr-o acţiune în justiţie abuzivă (abuz de minoritate pozitiv) sau, mai frecvent, prin împiedicarea oricărei modificări a statutului sau pactului social, prin refuzul de a vota, spre exemplu, o necesară majorare de capital social sau o prelungire a duratei societăţii (abuz negativ).

Principala problemă în cazul abuzului de minoritate este de a delimita între dreptul minoritarilor de a vota contra care este un drept legitim şi opoziţia abuzivă a acestora la deciziile necesare pentru satisfacerea şi garantarea interesului social.

Pentru proba abuzului de minoritate, administratorii societăţii trebuie să dovedească faptul că atitudinea minoritarilor este contrară interesului general al societăţii, prin aceea că blochează realizarea unei operaţiuni esenţiale pentru societate şi că această atitudine este adoptată în unicul scop de a favoriza propriile interese, în detrimentul ansamblului celorlalţi asociaţi.

În ce priveşte refuzul de a vota în adunarea generală extraordinară a asociaţilor, jurisprudenţa franceză este nuanţată.

Refuzul de a vota o majorare de capital necesară pentru a evita procedura falimentului este abuziv dacă, odată decisă această majorare, nu s-ar fi ajuns la faliment.

Dacă falimentul ar fi intervenit indiferent de majorarea de capital sau dacă există deficienţe ale unei administraţii impuse de majoritate, refuzul este justificat. În cazul unui abuz de minoritate, dacă hotărârea n-a putut fi votată din cauza opoziţiei minoritarilor, condamnarea la daune interese este o sancţiune inadecvată. Într-o astfel de situaţie este preferabil să se pronunţe o dizolvare anticipată.

Problema este de a şti dacă, pentru a înfrânge obstrucţia minorităţii, autoritatea judiciară poate face executorie rezoluţia supusă adunării generale a asociaţilor, dar nevotată, din lipsă de cvorum sau majoritate. Această sancţiune a fost rar adoptată datorită temerii faţă de imixtiunea justiţiei în viaţa societăţilor comerciale[3].

În jurisprudenţa franceză s-a statuat că judecătorul nu va putea să se substituie organelor sociale legalmente competente, dar va putea să desemneze un mandatar în scopul de a reprezenta asociaţii minoritari în culpă la o nouă adunare generală a asociaţilor şi de a vota în numele lor în sensul deciziilor conforme cu interesul social, fără a aduce atingere interesului legitim a acţionarilor minoritari.

În scopul evitării riscului dizolvării societăţii, atunci când acţionarii minoritari nu vor să-şi manifeste opţiunea în legătură cu prelungirea societăţii, s-a sugerat în doctrina franceză prevederea în statut a unei clauze care să oblige opozanţii să-şi cesioneze acţiunile / părţile sociale celorlalţi asociaţi, cu argumentul că „recunoaşterea în profitul minorităţii a unei puteri de intervenţie ţine de necesitatea unui control şi de amploarea intereselor ce trebuie garantate, dar aceste puteri trebuie să-şi găsească limitele în principiul guvernării prin voinţa majorităţii”[4].

Literatura noastră de specialitate a stabilit că în cazul unui S.R.L. cu doi asociaţi, dacă există dezacord între asociaţi, societatea se va putea transforma în S.R.L. cu asociat unic în condiţiile art. 224 din Legea nr. 31/1990.

Calitatea procesuală activă în acţiunea în dizolvarea judiciară a unei S.C. se determină în mod diferit.

În societăţile de persoane şi în S.R.L., calitatea procesuală activă aparţine oricăruia dintre asociaţi. Dacă ne referim la societăţile de capitaluri, acţiunea în dizolvare judiciară poate fi introdusă numai de acţionarii minoritari, în caz de abuz de majoritate şi, după caz, numai acţionarilor majoritari în caz de abuz de minoritate.

Abuzul de egalitate, încălcarea interesului social, lipsa sau dispariţia lui affectio societatis sunt considerate motive care pot determina pronunţarea unei hotărâri de dizolvare de către tribunal la cererea unui grup de acţionari cu interese contrare.

În stabilirea calităţii procesuale active se va ţine cont că hotărârile de modificare a actelor constitutive, deci şi hotărârile de dizolvare se iau în societăţile pe acţiuni, cu majoritate de voturi şi nu cu unanimitatea acestora dacă actul constitutiv nu decide altfel.

Neîntrunirea cvorumului sau majorităţii stabilite de lege nu împiedică luarea hotărârii care poate fi adoptată mai simplu la următoarele convocări.

De asemenea, actele normative nu recunosc, în principiu, calitate procesuală activă creditorilor sociali. Creditorii pot să participe la soluţionarea acţiunii în dizolvare judiciară doar pe cale de intervenţie. Aceştia au dreptul să invoce dizolvarea societăţii prin cererea de declarare în faliment a societăţii.

Calitatea procesuală pasivă aparţine însăşi societăţii a cărei dizolvare judiciară se cere, care va fi reprezentată în instanţă de organele sale desemnate să-i apere interesele.

În practica judiciară[5] s-a stabilit că în măsura în care nici legea, nici contractul de societatea şi nici statutul societăţii nu conţin o dispoziţie derogatorie de la cea inclusă în art. 187 din Legea nr. 31/1990, rezultă că societatea în cauză nu putea fi dizolvată prin voinţa unui singur asociat ci prin hotărârea tribunalului, la cererea oricăruia dintre asociaţi, pentru motive temeinice.

[1] Cas.com.fr. decizia din 24.02.1990 în Revue de societes, p.347

[2] Cas.com.fr. decizia din 24.02.1990 în Revue de societes, p.804

[3] Trib.mixte de commerce de Pointe-a-Pitre, decizia din 09.01.1987 în Revue de societes, 1987, p.285

[4] Dominique Schmidt, „Les droits de la minorite dans la societee anonime”, Paris, 1996

[5] C.S.J., s.com., decizia nr.1227/26.03.1998, în Revista de drept comercial nr. 3/1999, p. 130

Publicat de: pe 21 July, 2008 Categorie: Drept comercial  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Dizolvarea societatilor comerciale prin hotararea adunarii generale

[tab: Dizolvarea prin hotararea adunarii generale ]

Dizolvarea prin hotărârea adunării generale este considerat cazul cel mai frecvent şi mai normal de dizolvare a societăţilor comerciale. Societatea s-a născut prin voinţa asociaţilor şi tot aceştia pot hotărî dizolvarea ei.

Acest caz de dizolvare necesită modificarea actului constitutiv, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art.199 din Legea nr. 31/1990.

Modificarea actului constitutiv se va face cu respectarea condiţiilor de fond şi formă prevăzute pentru încheierea lui.

Se înţelege că trebuie să fie întrunite următoarele condiţii de fond: consimţământul valabil al părţilor care se obligă, capacitatea de a contracta, un obiect determinat şi o cauză licită (art. 948 C. civ.)

Ca o condiţie de formă, se impune pentru confirmarea validităţii forma scrisă şi numai în situaţiile prevăzute de art.4 alin. (4) din O.U.G. nr. 76/24 mai 2001 va fi necesară numai forma înscrisului autentic. O problemă pusă în literatura de specialitate recentă a fost aceea de a şti dacă în cazul în care actul constitutiv s-a încheiat în formă autentică, conform dispoziţiilor legii vechi, va putea fi modificat printr-un act adiţional constatat prin înscris sub semnătură privată, conform regulii instituite de ordonanţa precizată mai sus, ca reglementare nouă.

Într-o opinie[1] s-a considerat că, în virtutea principiului simetriei actelor juridice, actul adiţional trebuie să aibă aceeaşi formă cu a actului constitutiv.

Într-o altă opinie[2] s-a apreciat că acest principiu nu este aplicabil ci regula tempus regit actum care dă prioritate legii în vigoare în momentul încheierii actelor juridice.

Deci, potrivit acestui punct de vedere, nu se va cere forma autentică nici în cazul în care societatea a fost înfiinţată sub imperiul legii anterioare, cu excepţia situaţiilor prevăzute de art. 4, alin. (4) din O.U.G. nr.76/2001.

Excepţiile se referă la obligativitatea încheierii în formă autentică a înscrisurilor care privesc forma juridică a societăţilor comerciale în care toţi asociaţii sau numai unii dintre ei răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale sau societăţile comerciale constituite prin subscripţie publică.

Ultima situaţie care reclamă forma autentică este aceea când printre bunurile subscrise ca aport în natură la  capitalul social se află un teren.

O altă chestiune ridicată de intrarea în vigoare a ordonanţei este de a stabili dacă pentru orice modificare a actului constitutiv este necesară obţinerea unei noi autorizaţii de funcţionare, cu toate avizele aferente.

Interpretarea conţinutului art. 13 din O.U.G. nr. 76/2001 s-a făcut în mod diferit în literatura de specialitate.

În doctrină[3] s-a afirmat că schimbarea clauzelor actului constitutiv va atrage numai respectarea acelor formalităţi prevăzute de ordonanţă,  adecvate fiecărui caz de modificare în parte.

Actul adiţional trebuie înregistrat în Registrul Comerţului şi publicat în Monitorul Oficial.  Publicarea nu este obligatorie în cazul societăţilor în nume colectiv şi în comandită simplă, fiind suficientă menţiunea făcută în Registrul Comerţului. Este o măsură de simplificare şi degrevare de cheltuieli a micilor întreprinzători, fără însă a se afecta cerinţele publicităţii[4].

În prezent, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 76/2001 aceste formalităţi se desfăşoară prin intermediul Biroului Unic.

În ceea ce priveşte controlul justiţiei asupra transformărilor suportate de actul constitutiv, acesta se exercită prin judecătorul delegat, dar numai pentru schimbările principale, de substanţă, enumerate de art. 199 alin. (2): mutarea sediului în altă localitate, schimbarea obiectului principal de activitate, modificarea capitalului social, fuziunea şi divizarea, reducerea sau prelungirea duratei societăţii, dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale.

Celelalte schimbări la care este supus contractul de societate se vor menţiona în Registrul Comerţului în baza rezoluţiei directorului acestuia.

Modificarea formei juridice a societăţii deşi neprecizată în textul articolului atrage tot competenţa judecătorului delegat.

Rezoluţia directorului are acelaşi regim juridic cu cel al încheierii judecătorului delegat, deci se poate declara recurs împotriva acesteia în condiţiile art. 60 din Legea 31/1990.

S-a pus întrebarea cum se va proceda în cazul în care prin aceeaşi cerere se solicită înregistrarea unor modificări dintre care unele sunt de competenţa judecătorului delegat iar altele de competenţa directorului Oficiului Registrului Comerţului.

Pentru această situaţie, literatura de specialitate a oferit mai multe soluţii: fie s-a susţinut că trebuie respectată competenţa materială stabilită de lege[5] sau că va opera o prorogare de competenţă în favoarea judecătorului delegat[6].

Legea societăţilor comerciale nu mai cuprinde o dispoziţie asemănătoare celei a articolului 100 din vechiul Cod comercial, care lovea cu ineficacitatea modificările actului constitutiv, în situaţia în care nu erau îndeplinite formele de publicitate prevăzute de lege.

Aşa încât, lipsa înregistrării în Registrul Comerţului şi a publicării în Monitorul Oficial a actului adiţional atrage în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului doar inopozabilitatea acestora faţă de terţi.

Inopozabilitatea nu poate fi invocată dacă terţii cunoşteau transformările intervenite.

Numai în privinţa societăţilor pe acţiuni există o dispoziţie asemănătoare cu cea a art. 100 din Codul Comercial anterior în vederea căruia actul adiţional nu va produce efecte nici faţă de terţi şi în anumite limite, nici faţă de asociaţi înainte de înregistrarea în Registrul Comerţului şi publicarea în Monitorul Oficial.

Conform art. 130 alin. (5), hotărârile adunării generale a acţionarilor nu pot fi executate mai înainte de îndeplinirea formalităţilor legate de publicitate.

Aceste hotărâri sunt supuse condiţiei suspensive a înregistrării în Registrul Comerţului şi publicării în Monitorul Oficial.

Totuşi, ce se va întâmpla dacă hotărârea de modificare a fost executată deşi nu s-au îndeplinit cerinţele publicităţii?

În doctrină[7] s-a considerat că executarea de bunăvoie creează o realitate peste care nu vor trece nici asociaţii şi nici terţii, în măsura în care aceasta a avut loc şi faţă de aceştia.

În toate tipurile de societăţi, conform art.48 din Legea nr. 31/1990, societatea este obligată să ia măsuri pentru înlăturarea neregularităţii apărute ca urmare a nepublicării actului modificator în termen de 8 zile de la data constatării acestuia.

În caz contrar orice persoană interesată poate cere tribunalului să oblige organele societăţii să facă regularizarea cuvenită.

Hotărârile asociaţilor privitoare la modificarea actului constitutiv pot fi atacate cu opoziţie de către creditorii sociali şi de către alte persoane prejudiciate de acestea [art.61 alin. (1) din Legea nr. 31/1990].

Prin hotărârea asociaţilor se înţelege şi hotărârea organelor statutare ale societăţii, iar termenul de asociat include şi acţionarii, în afară de cazul în care din context rezultă altfel.

Opoziţia se face în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii sau a actului adiţional modificator în Monitorul Oficial al României, dacă prezenta lege nu prevede un alt termen. Ea se depune la Oficiul Registrului Comerţului care în termen de 3 zile de la data depunerii, o va menţiona în registru şi o va înainta tribunalului sediului societăţii [art. 62 alin. (1) din Legea nr. 31/1990].

Opoziţia suspendă executarea hotărârii asociaţilor până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în afară de cazul în care prezenta lege prevede altfel.

Aceasta se judecă în camera de consiliu a tribunalului, cu citirea părţilor [art. 62 alin. (2) din Legea nr. 31/1990].

Hotărârea pronunţată asupra opoziţiei este supusă numai recursului [art. 62 alin. 3 din Legea nr. 31/1990].

Cazul de dizolvare prevăzut de art. 222 alin. (1), lit. d) din Legea nr. 31/199 este o posibilitate de modificare a actului constitutiv şi poate fi decisă de adunarea generală extraordinară în S.A.-uri sau de unanimitatea asociaţilor în S.N.C., S.C.S. şi S.R.L., în afara situaţiei în care actul constitutiv prevede o majoritate.

Profesorul I.L. Georgescu a făcut distincţie între adunările generale care iau decizia dizolvării impusă de imperativul legii şi cea stabilită exclusiv prin voinţa părţilor.

Pentru cele dintâi este necesară o majoritate obişnuită, iar pentru cele din urmă o majoritate absolută.

În art. 115 din Legea nr. 31/1990 se precizează că pentru validitatea deliberărilor adunării generale extraordinare, când actul constitutiv nu dispune altfel, sunt necesare la prima convocare, prezenţa acţionarilor reprezentând trei pătrimi din capitalul social, iar hotărârile să fie luate cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social.

La convocările următoare, prezenţa acţionarilor reprezentând jumătate din capitalul social este obligatorie,  iar hotărârile trebuie să fie luate cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin o treime din capitalul social.

Instanţa judecătorească nu se poate substitui adunării generale, pentru a dispune dizolvarea, în cazul în care aceasta nu a fost votată în adunarea generală datorită neîntrunirii cvorumului sau majorităţii cerute de lege. Dacă dizolvarea nu intervine prin hotărârea adunării generale a asociaţilor, dizolvarea judiciară nu poate fi dispusă decât în condiţiile art. 222 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, respectiv pentru neînţelegeri grave între asociaţi.

În cazul în care dizolvarea voluntară intervine înainte de expirarea termenului fixat pentru durata societăţii, aceasta produce efecte faţă de terţi numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial (art. 229 din Legea nr. 31/1990). Dacă societatea dizolvată a fost constituită pe durată nelimitată, trecerea acestui termen de 30 de zile nu este necesară pentru opozabilitatea faţă terţi a hotărârii de dizolvare, întrucât textul legal are în vedere numai societatea constituită pentru o durată determinată.

Ca atare, momentul în care este efectivă şi opozabilă dizolvarea în acest caz este acela al înregistrării menţiunii, astfel cum rezultă din art. 199  alin. (1) şi art. 227 alin (2) din Legea societăţilor comerciale.

Asociaţii pot reveni asupra hotărârii de dizolvare, în condiţiile cerute de lege pentru modificarea actului constitutiv, cu condiţia ca nici o repartiţie din activ să nu fi fost efectuată (art. 226 din Legea nr. 31/1990).

În practica judiciară[8] instanţa de apel, constatând că hotărârea adunării generale a asociaţilor are ca efect dizolvarea societăţii comerciale în cauză, a concluzionat corect că în această situaţie nu se justifică introducerea în justiţie a unei acţiuni având acelaşi obiect, deoarece măsura dizolvării s-a luat în condiţiile legii, pe calea hotărârii adunării generale a asociaţilor, care şi-au exprimat astfel acordul pentru dizolvare, având dreptul recunoscut de art. 173 (actualul art. 229 din Legea nr. 31/1990) de a conveni dizolvarea societăţii înainte de expirarea termenului fixat prin actele constituite pentru durata societăţii.

Hotărârea adunării generale a asociaţilor fiind luată în condiţiile legii, ale contractului de societate şi ale statului, astfel cum prevede art.90 din Legea nr. 31/1990 în prezent art. 131 este obligatorie şi pentru asociaţii care nu au participat la adunarea generală a asociaţilor ori care s-au opus acestei măsuri.

Aşadar, instanţa de apel, având în vedere cele menţionate, a apreciat corect inadmisibilitatea unei cereri de dizolvare, în condiţiile în care adunarea generală a asociaţilor hotărâse deja aceasta, în raport de prevederile art.169 (în prezent art. 222 din Legea nr. 31/1990).

Într-o altă cauză[9], instanţa considerând că este incidentă prevederea art. 222 din alin. (1) lit. d), fostul art. 169 lit. c) din Legea nr. 31/1990 în forma sa anterioară şi ţinând seama de faptul că necontestarea hotărârii face ca aceasta să devină irevocabilă a decis că în această situaţie nu se mai poate solicita excluderea unor asociaţi.

Pentru a explica soluţia dată în speţa la care ne vom referi trebuie să reamintim câteva aspecte legate de dizolvarea hotărâtă de adunarea generală a asociaţilor. O astfel de modalitate de dizolvare impune condiţia ca modificarea actului constitutiv să se facă cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate cerute de lege pentru încheierea lui.

Aşa fiind, instanţa, constatând că statutul a fost semnat doar de trei dintre cele patru asociate care au semnat iniţial actele de constituire a societăţii, în mod justificat a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile exprese prevăzute de lege cu privire la dizolvarea prin hotărârea adunării generale a asociaţilor.

[1] Gh.Piperea, Despre simplificarea procedurii de înregistrare şi autorizare a funcţionării societăţilor comerciale în P.R. nr.1/2002, p.223

[2] M.Şcheaua, “Legea societăţilor comerciale nr.31/1990 – comentată şi adnotată”, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2002, p.258

[3] M.Şcheaua, op.cit., p.199

[4] I.Băcanu, „Modificarea capitalului social al societăţilor comerciale”, Ed.Lumina Lux, Bucureşti, 1996, p.122

[5] I.Băcanu, op.cit., p.121

[6] M.Şcheaua, op.cit, p.256 şi urm.

[7] I.L.Georgescu, op.cit., vol.II, p.162

[8] C.S.J., s.com., decizia nr. 1115/19.12.1995 în Revista de drept comercial nr. 7-8/1996, pag. 142

[9] C.S.J., s.com., decizia nr. 2236/18.12.1996 în Buletinul Jurisprudenţei pe 1996 p.  235

Publicat de: pe 21 July, 2008 Categorie: Drept comercial  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Dizolvarea prin declararea nulitatii societatii comerciale

[tab: Dizolvarea prin declararea nulitatii societatii comerciale ]

Art. 222 alin. (1) litera c) din Legea nr. 31/1990 prevede că societatea comercială se  dizolvă şi prin declararea nulităţi societăţii.

În forma să iniţială, Legea societăţilor comerciale a consacrat concepţia tradiţională privind consecinţele nerespectării cerinţelor legale privind constituirea societăţii comerciale. În această viziune prevalează interesul protejării terţilor, cu excluderea sancţiunii drastice a nulităţii. Între a sancţiona încălcarea dispoziţiilor legale privind înfiinţarea societăţii cu nulitatea acesteia şi a lăsa nesancţionată o atare abatere, legiuitorul a adoptat o soluţie de compromis. Societatea constituită cu nerespectarea obligaţiilor impuse de lege a fost calificată ca o societate nelegală.

Această entitate era recunoscută ca o societate căreia i se recunoşteau numai anumite efecte juridice (dreptul asociaţilor de a cere regularizarea societăţii şi, în anumite cazuri, de a cere dizolvarea, precum şi dreptul terţilor de a-şi valorifica drepturile lor împotriva societăţii nelegal înfiinţate şi împotriva persoanelor care au acţionat în numele acesteia[1].

În forma actuală dată prin O.U.G. nr. 32/1997, Legea nr. 31/1990 a abandonat concepţia tradiţională, în favoarea alteia moderne, care urmăreşte să realizeze un echilibru între nevoia de protecţie a intereselor terţilor şi imperativul respectării legii cu referire la condiţiile ce trebuie a fi îndeplinite pentru a lua fiinţă o societate comercială. În această reglementare subzistă preocuparea de salvare a societăţii, de regularizare a acesteia, pentru a fi adusă în parametrii de legalitate şi, prin aceasta, de a ocroti pe terţi. Dar, în anumite cazuri este necesar ca societatea să înceteze să mai existe prin declararea nulităţii acesteia.

Cât priveşte soluţia care trebuie aplicată societăţii înfiinţate cu nerespectarea rigorilor impuse de lege, aceasta diferă în funcţie de data când se constată neregularitatea, înainte sau după înregistrarea societăţii în Registrul Comerţului.

Se decide regularizarea şi, în mod excepţional, nulitatea societăţii.

Trebuie să menţionăm câteva aspecte legate de acţiunea în regularizare pentru a putea sesiza diferenţele care există între aceasta şi acţiunea în anularea societăţii.

Astfel, dacă după înregistrarea societăţii în Registrul Comerţului se constată anumite neregularităţi privind constituirea acesteia, legea obligă organele societăţii (administratorii şi cenzorii) să ia măsurile necesare pentru înlăturarea lor, în termen de 8 zile de la constatarea neregularităţilor (art. 48 din Legea nr. 31/1990).

Dacă organele societăţii nu aduc la îndeplinire această obligaţie în termenul legal, orice persoană interesată poate cere tribunalului să oblige organele societăţii să îndeplinească măsura necesară pentru regularizarea societăţii. Pentru a asigura executarea acestei cerinţe legale, tribunalul poate constrânge pe administratori sau cenzori la plata unor daune cominatorii.

Întrucât legea nu cuprinde nici o limitare, înseamnă că acţiunea în regularizare poate fi folosită în cazul sesizării oricărei incorectitudini privind înfiinţarea societăţii, indiferent de obiectul ei.

Acţiunea în regularizare poate fi intentată de orice persoană interesată: de asociaţi, salariaţii societăţii, creditori etc.

Dreptul la acţiune poate fi exercitat numai dacă organele de conducere nu au luat măsurile de regularizare în termenul de 8 zile.

Potrivit legii, acest drept la acţiune se prescrie prin trecerea perioadei de un an de la data înmatriculării societăţii (art.48 alin.3 din Legea nr. 31/1990).

Pentru prejudiciile cauzate prin neregularităţile constatate răspund nelimitat şi solidar fondatorii, reprezentanţii societăţii, precum şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control (art. 49 din Legea nr. 31/1990).

Dar, nerespectarea unor condiţii esenţiale privind înfiinţarea unei societăţi comerciale pot duce la nulitatea societăţii.

Nici Codul comercial, nici Legea nr 31/1990, înainte de modificarea din iunie 1997, nu conţineau dispoziţii speciale privind nulitatea societăţilor comerciale.

În aceste condiţii, regimul de drept comun al nulităţii actelor juridice se aplică, în principiu, şi în domeniul societăţilor comerciale.

Cu toate acestea (chiar în lipsa unor dispoziţii exprese), specificul societăţii comerciale, care nu este doar un contract, a impus atenuarea efectelor ce decurg din anularea pactului societar.

În acest sens, se vorbea de “izolarea sancţiunii nulităţii în sfera raportului juridic viciat” şi de “supravieţuirea unor clauze subînţelese”[2].

Prin actuala reglementare, legiuitorul a urmărit trei obiective: în primul rând, limitarea cauzelor de nulitate; în al doilea rând, în cazul în care există totuşi un motiv de nulitate, limitarea pronunţării nulităţii societăţii; în al treilea rând, când declararea nulităţii a avut totuşi loc, limitarea efectelor acesteia.

Pentru a ne putea referi la cazurile de nulitate a societăţii comerciale, trebuie să distingem între nulitatea societăţii comerciale şi nulitatea actului constitutiv.

În ceea ce priveşte actul constitutiv, acesta fiind de regulă un contract, el trebuie să îndeplinească condiţiile esenţiale pentru validitatea tuturor contractelor. Acesta va fi nul sau anulabil, potrivit dispoziţiilor legale în materie.

Nulitatea actului constitutiv va determina nulitatea societăţii numai dacă aceasta este totală, dacă are în vedere actul constitutiv în întregul său, căci, în acest caz ne regăsim în situaţia prevăzută de art. 56 litera a) din Legea nr. 31/1990, anume lipsa actului constitutiv.

De regulă, cauze de nulitate cum sunt lipsa capacităţii părţilor contractante sau vicierea consimţământului acestora, nu vor afecta actul constitutiv în întregul său, ci doar raportul juridic între societate şi asociatul incapabil sau al cărui consimţământ a fost viciat.

Se pune totuşi întrebarea dacă nu ar fi fost nimerit să se opereze o distincţie între societăţile de capitaluri şi cele de persoane, aşa încât în cazul acestora din urmă, nulitatea raportului juridic dintre asociat şi societate să atragă nulitatea societăţii în ansamblul său.

Această soluţie ar fi în concordanţă cu faptul că, în societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă, persoana asociaţilor are o asemenea însemnătate, încât ieşirea din societate a unui asociat este o împrejurare de maximă gravitate, de natură să perturbe echilibrul în societate.

O asemenea diferenţiere există în legislaţia franceză.

Din termenii în care este redactat art. 56 din Legea nr. 31/1990 rezultă anumite caracteristici ale nulităţii societăţilor comerciale. Cauzele de nulitate privesc societăţile comerciale înregistrate în Registrul Comerţului. Nulitatea societăţilor înmatriculate este o nulitate expresă, neexistând cazuri de nulitate virtuală.

Prin urmare, nulitatea unei societăţi comerciale nu poate fi declarată pentru alte motive în afara celor prevăzute în acest text.

Încălcarea altor dispoziţii legale, pentru care nu este prevăzută în mod expres nulitatea, va atrage  după sine alte sancţiuni (neregularitatea societăţii, sancţiuni împotriva administratorilor).

Raţiunea acestei soluţii legislative constă în aceea că desfiinţarea societăţii ar putea duce la consecinţe mai grave decât nesocotirea unor dispoziţii legale privind constituirea acesteia. Existenţa unei societăţi este o realitate socială care produce efecte ce nu pot fi şterse prin desfiinţarea juridică a actului. De aceea, este necesar ca nulitatea societăţii să nu poată fi dispusă decât în mod cu totul excepţional.

O altă caracteristică a nulităţii societăţii comerciale se exprimă prin caracterul limitativ al acesteia. Tot în acest context, dispoziţia art. 56 din Legea nr. 31/1990 este o dispoziţie de ordine publică, părţile neputând prevedea în actul constitutiv alte cazuri de nulitate a societăţii.

Nulitatea unei societăţi înmatriculate în Registrul Comerţului poate fi declarată de tribunal numai atunci când: a) lipseşte actul constitutiv sau când acesta nu a fost încheiat în forma cerută de lege; b) toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili la data constituirii societăţii; c) obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice; d) lipseşte încheierea judecătorului delegat de înregistrare a societăţii; e) lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii; f) actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate, aporturile asociaţilor şi capitalul social subscris; g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat; h) nu s-a respectat numărul minim de asociaţi prevăzut de lege.

Referitor la lipsa actului constitutiv, având în vedere sistemul de control al înmatriculării societăţii, este practic imposibil să avem de-a face cu o lipsă în acest sens. Mai degrabă ar putea fi vorba de un act constitutiv lovit de nulitate în întregul său.

In ce priveşte fondatorii, în cazul în care numai unii dintre ei au fost incapabili, această împrejurare nu va afecta societatea în ansamblul ei, ci doar legătura dintre societate şi asociaţii incapabili. Totuşi, dacă datorită faptului că mai mulţi fondatori au fost incapabili la data înfiinţării societăţii, nu a fost întrunit numărul minim de asociaţi prevăzut de lege, societatea va fi nulă, potrivit art. 56 litera h).

Minorii lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi interzişii judecătoreşti sunt declaraţi incapabili.

Subiectele colective de drept ar putea fi considerate incapabile, atât în situaţia în care le lipseşte personalitatea juridică, precum şi atunci când au încheiat actul cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă[3]. Prin formularea “la data constituirii societăţii” trebuie înţeleasă data autorizării judecătoreşti de înfiinţare a societăţii.

Dacă fondatorii au fost incapabili (ex. minorii) la data autentificării actului constitutiv, însă, în momentul pronunţării încheierii de către judecătorul delegat, incapacitatea încetase, neregularitatea a fost înlăturată, conform art. 46 din Legea nr. 31/1990.

În privinţa obiectului de activitate al societăţii comerciale legea prevede că acesta trebuie să fie format din acte de comerţ (art. 1 din Legea nr. 31/1990). De asemenea, unele activităţi, deşi sunt acte de comerţ, nu pot constitui obiect al societăţii comerciale, potrivit unor norme speciale (de ex. Legea nr. 103/1 octombrie 1992 care consacră dreptul exclusiv al cultelor religioase de a produce obiecte de cult).

În plus, pentru desfăşurarea unor activităţi, legea cere obţinerea unor avize speciale sau licenţe (H.G. nr. 1323/1990; Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat).

Am putea afirma că formularea “obiect de activitate ilicit sau contrar ordinii publice” trebuie interpretată în sens restrâns, înţelegându-se acele activităţi care, potrivit unor dispoziţii legale speciale, nu pot face parte din obiectul de activitate al unei societăţi comerciale (de ex.: fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât ca medicament, imprimarea hărţilor militare, remediile secrete, acţiunile care constituie infracţiune etc.).

În celelalte situaţii, nesocotirea normelor legale ce stabilesc regimul exercitării unor activităţi atrage sancţiuni specifice. Astfel, desfăşurarea fără licenţă a activităţilor care, potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1996, conform art. 13 alin.1 şi 2 din acelaşi act normativ, constituie infracţiune sau contravenţie, după caz.

O altă cauză de nulitate a societăţii este lipsa încheierii judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii care echivalează cu lipsa autorizării judecătoreşti de constituire a acesteia, care este o formalitate esenţială.

Art. 56 litera b) din Legea nr. 31/1990 forma actuală se referă la lipsa autorizării legale administrative de constituire a societăţii.

Această dispoziţie vizează categoria societăţilor comerciale cu statut special, cum ar fi societăţile bancare care trebuie să obţină, anterior autentificării actelor constitutive, autorizaţia de constituire de la Banca Naţională a României[4].

De asemenea, societăţile din domeniul asigurărilor, înainte de a îndeplini formalităţile prevăzute de Legea nr. 31/1990 trebuie să obţină avizul Oficiului de Supraveghere de pe lângă Ministerul Finanţelor.

Dacă actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate, aporturile asociaţilor şi capitalul social subscris, ne aflăm în situaţia prevăzută de art. 56 litera f).

Legiuitorul nu sancţionează cu nulitatea lipsa oricăreia dintre clauzele prevăzute de art. 7 şi art. 8 din lege, ci numai acele clauze care prezintă un minim necesar în vederea identificării societăţii (denumirea), a delimitării capacităţii sale juridice (obiectul de activitate) sau a garantării terţilor (aporturile asociaţilor şi capitalul social subscris).

Lipsa celorlalte menţiuni obligatorii nu va determina nulitatea societăţii, ci va da dreptul la acţiunea în regularizare, conform art. 48 din Legea nr. 31/1990 şi va determina răspunderea fondatorilor, a reprezentanţilor societăţii ori a primilor membri ai organelor de conducere, administrare şi control pentru eventualele prejudicii cauzate, în conformitate cu art. 49 din Legea nr. 31/1990.

Dacă s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat, se declară nulitatea societăţii, potrivit art. 56 litera g). În privinţa capitalului social minim subscris, trebuie avut în vedere atât dispoziţiile generale cuprinse în Legea nr. 31/1990, care stabilesc un capital social minim de 25.000.000 lei pentru societatea pe acţiuni şi de 2.000.000 lei pentru societatea cu răspundere limitată, cât şi cele din legi speciale, cum ar fi cele ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 33/29 martie 1991, privind activitatea bancară, care prevede că Banca Naţională a României va stabili norme privind volumul minim de capital social cerut pentru societăţile bancare.

Tot sancţiunea nulităţii societăţii va trebui să intervină în situaţia în care actul constitutiv încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (1), care stabileşte că aporturile în numerar sunt obligatorii în constituirea oricărei forme de societate. Cu alte cuvinte, capitalul oricărei societăţi trebuie să cuprindă un minim de numerar.

Cât priveşte capitalul social minim vărsat, dispoziţiile legale se referă la societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni. În general, potrivit art. 8 litera d), capitalul social vărsat de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris.

În cazul societăţilor pe acţiuni ce se constituie prin subscripţie publică, fiecare acceptant va trebui să verse la momentul constituirii jumătate din valoarea acţiunilor subscrise.

La societăţile bancare însă, cota minimă a capitalului ce trebuie vărsat la momentul subscrierii, va fi stabilită de Banca Naţională a României, dar această cotă nu poate fi mai mică de 50% din capitalul subscris.

Ultima cauză de nulitate a societăţii comerciale se referă la numărul minim de asociaţi prevăzut de lege.

Textul are în vedere atât numărul minim de 5 asociaţi, prevăzut pentru societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, cât şi numărul minim de 2 asociaţi, cerut pentru orice formă de societate, cu excepţia societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic.

Nulitatea societăţii va interveni numai dacă au fost încălcate dispoziţiile privind numărul minim de asociaţi, nu şi cele privind numărul maxim al acestora (numărul maxim de 50 de asociaţi este prevăzut de art. 12 în cazul societăţilor cu răspundere limitată).

Cererea de anulare poate fi făcută de orice persoană interesată. Soluţia se întemeiază pe caracterul interesului ocrotit.

În scopul de a salva societatea, legea prevede că nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei, invocată în cererea de anulare, a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal (art. 57 din Legea nr. 31/1990).

Legea nr. 31/1990 nu reglementează în amănunt acţiunea în declararea nulităţii unei societăţi comerciale, aşa cum procedează Legea franceză din 24 iulie 1966 (art. 362-365). De aceea sunt necesare unele precizări suplimentare.

În primul rând, nulitatea societăţii nu poate fi pronunţată decât de instanţa de judecată, asociaţilor nefiindu-le permis să constate ei înşişi nulitatea.

Deşi jurisprudenţa franceză a adoptat soluţia contrară, doctrina a criticat acest punct de vedere, arătând că nulitatea societăţii este reglementată ca o sancţiune exclusiv juridică.

Această apreciere este valabilă şi în dreptul nostru, de vreme ce art. 56 are în conţinutul său următoarea exprimare: “nulitatea unei societăţi (…) poate fi declarată de tribunal (…)”.

În al doilea rând, instanţa de judecată este obligată să pronunţe nulitatea societăţii, în măsura în care a fost constatată existenţa cauzei de nulitate (în afară de cazul în care motivul nulităţii a fost înlăturat înainte de a se pune concluzii în fond).

Cu alte cuvinte, pronunţarea nulităţii societăţii nu este o facultate pentru instanţă, ci o obligaţie.

Acţiunea în anulare va fi îndreptată împotriva societăţii, în calitate de pârât, deoarece se pune în discuţie însăşi existenţa persoanei juridice.

Întrucât Legea nr. 31/1990 nu prevede un termen de prescripţie pentru acţiunea de declanşare a nulităţii societăţii, se vor aplica regulile de drept comun.

Art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă stabileşte că nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune fie pe cale de excepţie.

Astfel, se poate concluziona că acţiunea în declararea nulităţii societăţii este imprescriptibilă.

Potrivit legii, pe data la care hotărârea tribunalului de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea îşi încetează existenţa şi intră în lichidare (art. 58 alin.1 din Legea nr. 31/1990).

Luând în discuţie prevederile art. 58 alin. (1) din lege şi cele ale art. 222 litera c) care menţionează printre cauzele de dizolvare a societăţii, declararea nulităţii acesteia, se pot naşte o serie de controverse.

Într-o opinie[5], amestecarea celor două concepte de dizolvare şi nulitatea nu este tocmai potrivită. Ipotezele sunt fundamental diferite: nulitatea sancţionează anumite vicii ale societăţii existente chiar în momentul constituirii, în timp ce dizolvarea înseamnă numai încetarea executării unui contract de societate, valabil încheiat, încetare datorată unor cauze intervenite ulterior.

De altfel, dispoziţiile art. 58, conform cărora societatea declarată nulă încetează să mai existe şi cele ale art. 222 şi următoarele care consideră declararea nulităţii o cauză de dizolvare, se contrazic, deoarece societatea dizolvată nu îşi încetează existenţa, ci şi-o continuă, dar cu o capacitate juridică restrânsă.

Conform art. 58 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în forma sa actuală, prin hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii se vor numi şi lichidatorii societăţii. Totuşi, în ce priveşte numirea lichidatorilor se derogă de la aceste dispoziţii, lichidatorii fiind numiţi prin hotărâre judecătorească de declarare a nulităţii.

Tribunalul va comunica dispozitivul acestei hotărâri Oficiului Registrului Comerţului, care, după menţionare, îl va trimite Monitorului Oficial al României spre publicare [art. 58 alin. (3)].

Ca o consecinţă a faptului că declararea nulităţii societăţii nu produce efecte decât pentru viitor, asociaţii vor răspunde pentru obligaţiile sociale, în conformitate cu distincţiile făcute de art. 3 din Legea nr. 31/1990: asociaţii din societăţile în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societăţile în comandită vor fi ţinuţi să răspundă nelimitat şi solidar, iar ceilalţi membri până la concurenţa aportului lor social [art. 58 alin. (4) din Legea nr. 31/1990].

Art. 58 din Legea nr. 31/1990 derogă şi de la caracterul executoriu al hotărârilor judecătoreşti definitive. Astfel, societatea încetează de la data la care hotărârea de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă.

Declararea nulităţii societăţii nu aduce atingere actelor încheiate în numele său [art. 59 alin. (1) din Legea nr. 31/1990].

Nici societatea şi nici asociaţii nu pot opune terţilor de bună-credinţă nulitatea societăţii [art. 59 alin. (2) din Legea nr. 31/1990].

Art. 59 din Legea nr. 31/1990 întăreşte dispoziţia potrivit căreia declararea nulităţii societăţii nu produce efecte retroactive.

Terţii au posibilitatea de a opta între nulitatea societăţii şi validitatea acesteia. Ei vor putea alege între a considera societatea valabil constituită, dacă aceasta este în interesul lor, sau a atrage consecinţele ce decurg din lichidarea societăţii.

Deoarece Legea nr. 31/1990 nu reglementează o sancţiune pentru prejudiciile cauzate de declararea nulităţii societăţii, s-a arătat că, dacă există o răspundere pentru neregularităţile care sunt înlăturate prin acţiunea în regularizare, cu atât mai mult se admite răspunderea pentru încălcarea cerinţelor legale care au dus la declararea nulităţii societăţii.

În acest context sunt incidente dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 31/1990.

Întrucât legea recunoaşte oricărei persoane interesate atât dreptul de a cere regularizarea societăţii, cât şi cel de a solicita declararea nulităţii societăţii, este posibil ca în termenul de un an de la înregistrarea societăţii să se ivească un conflict de interese prin declanşarea celor două acţiuni.

În absenţa unei dispoziţii legale, s-a considerat că, în cazul unui concurs între cele  două acţiuni, ar trebui să aibă de câştig de cauză acţiunea în regularizare[6].

Soluţia este mai conformă cu spiritul legii de protejare a intereselor terţilor.

În practica judiciară[7] s-a apreciat că, deşi procentele pe care le-a încasat pârâta din vânzări erau stabilite la valori nete de cifră de afaceri, acestea trebuiau corelate şi cu obligaţia ei de a plăti salariile personalului şi cheltuielile de întreţinere aferente magazinului, care diminuau câştigurile efective obţinute de aceasta din desfăşurarea activităţii economice.

Din art. 1513 alin. (1) Cod Civil rezultă că este nul contractul prin care se stipulează că un asociat va avea dreptul la totalitatea câştigurilor, în timp ce alineatul (2) al aceluiaşi text dispune că este nulă convenţia prin care s-a stipulat ca unul sau mai muşti asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierderi.

Clauza leonină sub forma scutirii de a participa la pierderi provoacă numai nulitatea clauzei respective, nu şi a întregului contract de societate, întrucât, în acest caz societatea poate să funcţioneze în mod valabil.

Art. 1513 alin. (1) Cod Civil foloseşte sintagma “contractul este nul”, în timp ce alineatul (2) foloseşte formularea “convenţia este nulă”, care are sensul de clauză contractuala. Utilizarea celor doi termeni diferiţi nu este întâmplătoare deoarece Codul Civil, în principiu consacră o sinonimie între “contract” şi “convenţie”.

Dar atunci când intenţia legiuitorului este de a le da sensuri diferite, cele două cuvinte sunt folosite în cadrul aceluiaşi articol.

Având în vedere că contractul de societate este un contract multilateral, raportul juridic al unui asociat cu societatea poate fi viciat prin stipularea scutirii de a participa la pierderi, în timp ce raporturile juridice ale celorlalţi asociaţi cu societatea rămân  valabile.

Dacă se introduce în contractul de societate o clauză prin care un asociat va încasa toate câştigurile, societatea în întregime are caracter fictiv, legea instituind o prezumţie irefragrabilă de nulitate a contractului de societate.

Art. 56 litera a) teza întâi se referă la situaţia in care societatea comercială poate fi declarată nulă în cazul în care lipseşte actul constitutiv. Dacă actul constitutiv este declarat nul, atunci se poate considera ca acesta lipseşte, ca atare, se poate cere nulitatea societăţii ca o consecinţă a nulităţi contractului. Nulitate atrage dizolvarea sa.

[1] St.Cărpenaru, op.cit., p.198

[2] O.Căpăţână, Societăţile comerciale, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.179-181

[3] M.Şcheaua, op.cit., p.126

[4] O.Căpăţână, op.cit., p.405

[5] M.Şcheaua, op.cit., p.132

[6] St.Cărpenaru, op.cit., p.201 şi urm.

[7] C.S.J., secţia comercială, Decizia nr.1142/09.7.1996 în Revista “Dreptul” nr.7/1997

Publicat de: pe 21 July, 2008 Categorie: Drept comercial  Subscrie la juspedia.ro Subscrie