Top
Navigheaza > Home / Archive by category 'Drept comercial'

Dizolvarea societatii prin imposibilitatea realizarii obiectului de activitate sau realizarea acestuia

[tab: Dizolvarea prin imposibilitatea realizarii obiectului de activitate]

Conform art.222 alin. (1) litera b) din Legea nr. 31/1990, societatea comercială se dizolvă şi prin imposibilitatea realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia.

Legea nr. 31/1990 nu conţine o dispoziţie similară ca în art. 192 Cod Comercial (abrogat), potrivit căreia “la expirarea termenului fixat pentru durata sa, sau după terminarea obiectului întreprinderii sale, societatea încetează de drept şi nu va putea fi prelungită în mod tacit”.

Deci, în reglementarea anterioară această cauză generală de dizolvare a societăţilor comerciale era considerată a fi de plin drept. Literatura juridică a criticat acest punct de vedere cu motivarea că: “dizolvarea de drept se justifică mai puţin în acest caz, dat fiind că, pe când expirarea termenului reprezintă o dată pe care terţii, prin publicarea actului de societate o pot identifica cu destulă preciziune pentru a şti în ce moment societatea intră în lichidaţiune, identificarea momentului când se termină obiectul întreprinderii fiind o chestiune de fapt, necesită cercetări prealabile, uneori destul de dificile”[1].

Obiectul de activitate a societăţii, ca şi durata acesteia, reprezintă un element esenţial al contractului, fapt pentru care asociaţii sunt obligaţi să precizeze în actul constitutiv obiectul societăţii.

Dar, obiectul de activitate al societăţii are un caracter dublu: stricto sensu, obiectul de activitate al societăţii este cel stabilit ca atare de asociaţi în actul constitutiv, în timp ce lato sensu, obiectul de activitate are înţelesul de scop statutar [obiect general de activitate al societăţii, adică săvârşirea de acte sau fapte de comerţ, în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31 /1990].

Asociaţii pot decide oricând, în cadrul obiectului general de activitate, schimbarea sau completarea obiectului de activitate stabilit ca atare în actul constitutiv, în condiţiile art. 199 din Legea nr. 31/1990.

Într-o opinie[2] se consideră că textul legal are în vedere două situaţii. O primă situaţie este aceea în care societatea şi-a propus ca obiect de activitate un singur obiectiv, pe care l-a realizat (spre exemplu – o societate creată de statul român, cu o firmă privată pentru construirea unei autostrăzi) iar cea de-a doua priveşte imposibilitatea realizării obiectului social.

Imposibilitatea poate fi materială, ca în cazul în care obiectul asupra căreia părţile au înţeles să-l exploateze prin intermediul societăţii, spre exemplu, o aeronavă a pierit, dar poate fi şi juridică, ca în cazul în care societatea preconiza exploatarea unei concesiuni petroliere, dar concesiunea nu a fost obţinută sau a fost retrasă. Într-o altă părere[3], imposibilitatea realizării obiectului social trebuie să includă şi două cauze prevăzute distinct de vechiul Cod Comercial şi anume: lipsa şi desfiinţarea obiectului societăţii (art. 191 pct.2 – abrogat). De fapt aceste două cauze prezintă acelaşi conţinut ca şi clasificarea făcută mai sus.

În jurisprudenţă[4] s-a decis că există o imposibilitate de realizare a obiectului de activitate al societăţii şi, în cazul în care se ivesc între asociaţi neînţelegeri grave care fac imposibilă continuarea activităţii societăţii. Un astfel de motiv justifică, de altfel, dizolvarea judiciară a societăţii.

Doctrina[5] a extins interpretarea dată de jurisprudenţă, considerând că, în acelaşi caz de dizolvare precizat anterior se încadrează şi decesul tuturor asociaţilor, starea gravă de boală, situaţii familiale nefavorabile. Unii autori[6] nu sunt de acord cu această includere. Dacă imposibilitatea datorată unor cauze subiective, cum sunt neînţelegerile grave între asociaţi este supusă dizolvării judiciare, în celelalte cazuri de ” neputinţă obiectivă “, dizolvarea trebuie constatată prin hotărâre a adunării generale şi se stabileşte după regulile dizolvării voluntare[7].

O acţiune judiciară în constatarea cazurilor de imposibilitate a realizării obiectului de activitate sau de realizare a lui ar fi inadmisibilă, întrucât pe calea unei acţiuni în constatare nu se poate stabili situaţii de fapt[8]. Rolul instanţei este redus în acest caz, la a dispune, la cererea unor asociaţi în cazul în care organele societăţii omit aceasta, convocarea unei adunări care să constate dizolvarea.

Pe lângă faptul că dizolvarea poate fi împiedicată prin modificarea obiectului de activitate al societăţii, trebuie menţionat că această modificare poate fi făcută oricând, înainte de pronunţarea dizolvării de către tribunal sau de adoptarea hotărârii de dizolvare de către adunarea generală (în condiţiile art. 226 din Legea nr. 31/1990).

Ca aplicare a art. 222 alin. (1) litera b) din Legea nr. 31/1990 într-o cauză comercială s-a dat o decizie cu următorul conţinut: “deoarece, de la constituire, societatea comercială, nu a avut nici un fel de activitate iar o parte din asociaţi nu au depus capitalul social la care ei s-au obligat, se va dispune dizolvarea sa”.[9]

Într-o alta speţă, s-a precizat că: “prin definiţie, orice societate comercială implică voinţa membrilor săi de a conlucra, în scopul săvârşirii unor fapte de comerţ; în absenţa acesteia, nu se poate realiza obiectul de activitate, ceea ce conduce la dizolvarea societăţii comerciale[10]“.

S-a concluzionat că: imposibilitatea realizării obiectului societăţii, datorită culpei asociatului, are drept efect dizolvarea societăţii, conform art. 169 litera b) din Legea nr. 31/1990 – actualul art. 222 alin.1 litera b) din aceeaşi lege[11]. În practica judiciară s-a considerat că gravele neînţelegeri între asociaţi pun în imposibilitate continuarea unei societăţi în nume colectiv şi fac o piedică serioasă realizării scopului ei. Aceste neînţelegeri grave au ca o consecinţă de neînlăturat  dizolvarea şi lichidarea societăţii[12].

[1] I.L.Georgescu, op.cit., vol.II, p.710

[2] St.D.Cărpenaru şi colab., op.cit., p.504

[3] M.Şcheaua, op.cit., p.462

[4] D.M.Tăbăltoc şi alţii, op.cit., în R.D.C. nr.6/1993, p.111

[5] V.Roş, op.cit., p.59

[6] St.D.Cărpenaru şi colab., op.cit., p.505

[7] St.Cărpenaru şi colab., op.cit., p.505

[8] G.Boroi, D.Rădescu, Codul de procedură comentat şi adnotat, Ed.All, Bcureşti, 1995, p.179

[9] D.Lupşacu, op.cit., p.691 – Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, decizia nr.1176/26.3.1997

[10] D.Lupşacu, op.cit., p.690 – Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, decizia nr.4717/12.12.1997

[11] D.Lupşacu, op.cit., p.708 – Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, decizia nr.558/30.09.1994

[12] C.S.J., secţia comercială, decizia nr.419/1996 în “Dreptul” nr.3/1997, p.129

Publicat de: pe 21 July, 2008 Categorie: Drept comercial  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Dizolvarea prin trecerea timpului stabilit pentru durata societatii

[tab: Dizolvarea prin trecerea timpului stabilit pentru durata societatii ]

Societatea comercială se dizolvă la expirarea termenului stabilit pentru durata societăţii (art. 22 litera a) din Legea nr. 31/1990.

Prin împlinirea termenului pentru care a fost constituită, societatea se dizolvă automat, fără să fie necesar adoptarea unei hotărâri de către adunarea generală, pronunţarea dizolvării de către tribunal sau îndeplinirea vreunei formalităţi în acest sens. De asemenea, conform art.227 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, nu este necesară nici înscrierea în Registrul Comerţului, nici publicarea în Monitorul Oficial a dizolvării societăţii.

Justificarea dizolvării fără nici o formalitate, în cazul împlinirii termenului pentru care a fost constituită societatea, constă în faptul că potrivit legii, în contractul de societate trebuie să se prevadă “durata societăţii”. În acest caz, dizolvarea nu trebuie adusă la cunoştinţa terţilor deoarece actul constitutiv fiind publicat, se prezumă că terţii cunosc termenul pentru care a fost constituită societatea, şi, în consecinţă, momentul în care intervine dizolvarea acesteia.

Evident că dizolvarea va interveni şi în situaţia în care durata societăţii a fost stabilită printr-o hotărâre a adunării generale, posterioară constituirii societăţii[1].

Prin ajungerea la termen, societatea fiind dizolvată, ea intră în lichidare; administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni în contul societăţii, în caz contrar, fiind personal şi solidar răspunzători pentru operaţiunile pe care le-au întreprins; asociaţii nu mai pot prelungi durata societăţii, o hotărâre a lor în acest sens, după împlinirea termenului, având semnificaţia constituirii unei noi societăţi[2].

Orice parte interesată poate cere constatarea dizolvării deci, atât asociaţii, cât şi creditorii societăţii sau creditorii particulari ai asociaţilor.

Aceştia din urmă, cu condiţia să posede creanţe anterioare expirării duratei societăţii, pot cere lichidarea părţii cuvenite asociatului, conform art. 66 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care precizează că pe durata societăţii, creditorii asociatului pot să-şi exercite drepturile lor numai asupra părţii din beneficiile cuvenite după bilanţul contabil, iar după dizolvarea societăţii, asupra părţii ce i s-ar cuveni prin lichidare.

Singura modalitate de a împiedica dizolvarea societăţii este prorogarea expresă a duratei societăţii, cu condiţia ca prorogarea să intervină înaintea îndeplinirii termenului de funcţionare a acesteia. În cazul în care, după pronunţarea duratei, societatea continuă să funcţioneze, s-a considerat într-o opinie că avem de-a face cu o societate neregulat constituită. În  altă opinie s-a susţinut că nu ar fi vorba de o societate neregulată, ci de angajarea răspunderii administratorilor pentru operaţiunile săvârşite de aceştia[3].

Dacă în reglementarea Codului Comercial ar fi putut fi luată în considerare şi ipoteza societăţii neregulate, în prezent, după modificarea dispoziţiilor referitoare la consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii, o asemenea ipoteză este exclusă, aflându-ne în situaţia prevăzută de art.228 alin.2 din Legea nr. 31/1990 care instituie regula ca „din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni, în caz contrar, ei sunt personal şi solidar răspunzători pentru operaţiunile pe care le-au întreprins”.

În scopul de a evita o dizolvare surpriză legea impune ca asociaţii, cu cel puţin un an înainte de expirarea duratei societăţii, să fie consultaţi cu privire la eventuala prelungire a acesteia. Dacă nu se întâmplă acest lucru, la cererea oricărui asociat, tribunalul va putea dispune, prin încheiere,  efectuarea consultării.

Dispoziţia menţionată, preluată din dreptul francez (art. 1844 -6 alin. (2) Cod Civil francez) nu trebuie înţeleasă în sensul că stabileşte un termen limită, după care prelungirea duratei societăţii nu mai poate fi hotărâtă. Prelungirea poate fi decisă oricând, până la împlinirea termenului pentru care a fost constituită societatea. Dispoziţia art. 222 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 are drept scop tocmai împiedicarea dizolvării societăţii datorită faptului că asociaţii nu au mai avut timp să prelungească durata acesteia.

Un autor de drept comercial a susţinut ideea că, în situaţia în care contractul de societate nu prevede durata societăţii, oricare asociat poate cere dizolvarea societăţii care se consideră nelegal constituită[4].  Totuşi,  concluzia este prea categorică, întrucât societatea se poate constitui şi pe o durată nedeterminată.

Art. 222 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care dispune că asociaţii trebuie consultaţi, cu cel puţin un an înainte de expirarea duratei societăţii cu privire la eventuala prelungire a acesteia poate fi considerată a fi o măsură  preventivă.

Dacă administratorii societăţii nu organizează consultarea, la cererea oricărui asociat, tribunalul va putea dispune, prin încheiere, efectuarea consultării. Efectuarea consultării nu împiedică dizolvarea societăţii la expirarea duratei prevăzute în actul constitutiv.

Mai trebuie amintit şi faptul că unii creditori ai asociaţilor dintr-o societate în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată pot face opoziţie împotriva hotărârii asociaţilor de prelungire a duratei societăţii peste termenul fixat iniţial, dacă au drepturi stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii.

Opoziţia se face în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii sau a actului adiţional modificator în Monitorul Oficial al României şi se depune la Oficiul Registrului Comerţului.

În cazul admiterii opoziţiei, asociaţii trebuie să opteze, în termen de o lună de la data la care hotărârea a devenit irevocabilă, fie pentru a renunţa la prelungire, fie pentru a exclude din societate pe asociatul debitor al creditorului care a făcut opoziţie, caz în care drepturile cuvenite asociatului debitor se vor calcula pe baza ultimului bilanţ contabil aprobat (art. 62 din Legea nr. 31/1990).

Referindu-ne la prelungirea duratei societăţii, chiar şi în faza de lichidare, opiniile care tratează această problemă sunt controversate.

După părerea unui autor de drept comercial[5] asociaţii pot reveni asupra dezvoltării şi lichidării şi pot prelungi durata societăţii sau pot decide fuziunea cu alta societate chiar în faza lichidării dar acesta consideră că se exceptează dizolvarea pentru expirarea termenului, o prelungire având înţelesul întemeierii unei alte societăţi. În doctrină[6] există şi un alt punct de vedere care contrazice opinia de mai sus ca fiind nejustificată şi aduce ca argument ideea că regula conform căreia societatea încetează pe data dizolvării nu trebuie înţeleasă ad literam, pentru că altfel nu s-ar vedea cum operaţiunile societăţii sunt continuate sub numele acesteia de lichidatori şi cum asociaţii ar putea hotărî, în perioada lichidării o măsură inversă lichidării.

Cazul dizolvării societăţii comerciale la expirarea termenului stabilit pentru durata acestuia (art. 222 litera a) din Legea nr. 31/1990) este singurul caz de dizolvare de plin drept. Aparent s-ar putea afirma că dizolvarea de drept, în fond, ca şi dizolvarea voluntară, reprezintă o dizolvare hotărâtă de asociaţi prin contractul de societate sau statut. Asociaţii au stabilit ca societatea să dureze un timp prestabilit şi au consimţit ca, la expirarea duratei, aceasta să se dizolve. Interdicţia efectuării de noi operaţiuni se aplică din momentul dizolvării, fără a se face deosebire între dizolvarea de drept, dizolvarea voluntară sau dizolvarea judiciară.

Deosebirea majoră constă în aceea că, în ce priveşte dizolvarea voluntară, lichidarea este resortul voinţei asociaţilor iar în cazul dizolvării de drept, lichidarea intervine automat, fără ca organele statutare sau, după caz, asociaţii să poată decide altfel după ce aceasta şi-a produs efectele.

Am tratat mai sus aspecte legate de prelungirea duratei societăţii, dar nu se pot epuiza discuţiile legate de prima cauză generală de dizolvare a societăţilor comerciale.

De exemplu, se pune întrebarea dacă formalităţile de prelungire a duratei societăţii trebuie integral terminate mai înainte de expirarea duratei sale ori dacă ar fi suficient ca acestea să fie numai începute, putând continua  după momentul dizolvării de drept.

În literatura de specialitate[7] apare ca importantă respectarea dispoziţiilor legale deoarece a se proceda în alt mod înseamnă a introduce incertitudinea acolo unde trebuie să existe certitudine şi a încuraja neglijenţa organelor statutare sau, după caz, a asociaţilor, care, cunoscând durata societăţii şi voind prelungirea ei, nu iau din timp măsurile corespunzătoare.

Tot în doctrină[8] s-a conturat un alt punct de vedere cu privire la solicitarea de către asociaţi a dizolvării societăţii înainte de expirarea duratei de funcţionare a societăţii prevăzută în contractul de societate.

Astfel, instanţa nu va putea acorda dizolvarea înainte de îndeplinirea termenului când prin acesta s-ar cauza o veritabilă atingere intereselor de ordin public. Nu se poate invoca o atare atingere în cazul societăţilor în nume colectiv şi în comandită simplă, care trebuie să dureze atâta timp cât asociaţii supravieţuiesc.

Asociatului căruia durata viageră i se va părea grea, i se poate răspunde că s-ar afecta grav ordinea publică dacă s-ar lăsa la dispoziţia capriciilor sale soarta celorlalţi asociaţi, care poate au pus în societate toata averea lor, lipsind totodată pe creditorii sociali de garanţiile pe care aceştia le aşteaptă de la continuarea afacerii.

Durata, cât de lungă ar fi, nu va da niciodată asociatului dreptul de a cere dizolvarea societăţii, atâta timp cât el poate să se libereze de aportul său la capitalul social, prin vinderea sau cesionarea părţilor sociale, nefiind lezat de continuarea societăţii[9].

În jurisprudenţă[10] s-a dat următoarea soluţie: cererea de înscriere de menţiuni cu privire la prelungirea duratei de funcţionare a societăţii nu poate fi admisă dacă, la data care adunarea generală a hotărât prelungirea, expirase durata de funcţionare, societatea fiind de drept dizolvată.

[1] I.L.Georgescu, op.cit., vol.II, p.710

[2] I.Băcanu, “Dizolvarea de drept a societăţilor comerciale. Condiţiile de valabilitate a prelungirii duratei societăţii” în R.D.C. nr.1/1997, p.20

[3] M. Şcheaua, op.cit., p.461-462

[4] I. N. Finţescu , Curs de drept comercial,  vol.I, Bucureşti, 1929,  p.289

[5] I. Băcanu, op.cit., p.20

[6] St. Cărpenaru, “Societăţile comerciale”, Ed.All Beck, 2002, p.504

[7] I.Băcanu, op.cit., p.22

[8] D.M.Tăbăltoc, “Contribuţii la clarificarea unor probleme ivite în aplicarea de către instanţele judecătoreşti a Legii nr.31/1990” în R.D.C. nr.6/1993, p.110

[9] C.Vivante, „Tratatto di diritto commerciale”, ed.a V-a, Vallardi, Milano, 1929, vol.II, p.629

[10] D.Lupaşcu, Culegere de practică judiciară în materie comercială a Trib.Bucureşti pe anii 1990-1998″, Ed.All Beck, 1999 – Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, decizia nr.4717/12.12.1997

Publicat de: pe 21 July, 2008 Categorie: Drept comercial  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Dizolvarea societatilor comerciale (consideratii generale)

[tab: Consideratii generale ]

Legea nr. 31/1990 nu dă o definiţie expresă a dizolvării societăţii. În lipsa acesteia, precizarea noţiunii a revenit doctrinei. Astfel, dizolvarea a fost considerată modalitatea juridică de încetare a existenţei societăţii.1

Cu toate că o asemenea definiţie pare îndreptăţită atât de dispoziţiile Codului Civil referitoare la materia societăţilor (art. 1523 foloseşte expresia “societatea încetează”) cât şi de unele dispoziţii ale Legii nr. 31/1990 (art. 58, care reglementează efectele declarării nulităţi societăţii, prevede că, pe data la care hotărârea  judecătorească  a devenit irevocabilă, societatea încetează fără drept retroactiv), ea este inexactă, fiind contrazisă de dispoziţiile legale ce reglementează efectele dizolvării. În acest sens, art. 228 alin. (4) din Legea nr. 31/1190 precizează că societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia.

Mai aproape de realitate este definirea dizolvării ca fiind un fapt care determină încetarea vieţii societăţii, ca organism activ ce urmăreşte realizarea de beneficii din exercitarea unei activităţi comerciale.2

Totuşi, cea mai exactă caracterizare este aceea care consideră dizolvarea ca un moment care pune capăt activităţii comerciale normale, aşa cum aceasta a fost determinată de actul constitutiv şi marchează trecerea în faza lichidării. Deci, prin dizolvare, societatea intră într-o nouă fază a existenţei sale, în care urmează să se procedeze la lichidarea bunurilor sale, adică la transformarea lor în bani, plata creditorilor şi repartizarea restului între asociaţi. Numai după parcurgerea acestui “ciclu” intervine stingerea personalităţii juridice a societăţii şi, o data cu aceasta, a tuturor raporturilor juridice ce o leaga.3

Perioada ce urmează dizolvării este asemănătoare cu perioada constitutivă: societatea se bucură de o personalitate juridică restrânsă, limitată, de această dată, la operaţiunile lichidării.

În procesul de încetare a personalităţii juridice a unei societăţi comerciale, dizolvarea şi lichidarea reprezintă, în condiţii obişnuite, cele două faze obligatorii, în principiu separate de momentul desemnării lichidatorilor. În mod excepţional, legea reglementează cazuri în care personalitatea juridică a societăţii încetează, fără a se parcurge cele două faze. În cazul fuziunii şi divizării societăţilor comerciale reglementate prin Legea nr. 31/1990 se impun câteva precizări. Art. 233 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prevede: fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către o altă societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă.

Fuziunea este operaţiunea prin care se realizează o concentrare a societăţilor comerciale; două sau mai multe societăţi comerciale se reunesc pentru a forma o singură societate. Ea are două forme: fuziunea prin absorbţie şi fuziunea prin contopire.

Cauze generale de dizolvare

În contractul de societate, trebuie prevăzute clauzele de dizolvare a societăţii, această cerinţă rezultă din prevederile exprese ale Legii nr. 31/1990, art. 8 pct. (p).

Cauzele legale de dizolvare pot fi receptate în contract prin trimiterea la legislaţia societăţilor comerciale sau la alte legi speciale, sau prin menţionarea expresă a acestora.

Într-o opinie, cauzele de dizolvare prevăzute de lege ar fi limitative.4 În doctrina recentă, însă, s-a considerat că asociaţii ar putea conveni, prin clauze ale actului constitutiv, şi alte cauze de dizolvare decât cele enumerate de lege, cu condiţia respectării art.5 Cod civil.5

Problema este, în prezent, tranşantă, întrucât din art. 222 alin. (1) litera g) rezultă expresis verbis că dizolvarea poate interveni şi pentru cazuri prevăzute prin convenţia părţilor, altele decât cele reglementate la litera a)-f).

Cauzele generale de dizolvare cu cea mai mare aplicabilitate în cazul societăţilor comerciale, fără a fi limitate doar la acestea, sunt:

-expirarea duratei pentru care a fost înfiinţată societatea, în cazul în care o anumită durata a fost stabilita

-imposibilitatea îndeplinirii obiectului de activitate

– falimentul

– reducerea capitalului social sub minimul legal

– reducerea (pentru o perioada de cel puţin 9 luni) numărului minim de acţionari prevăzut de legea aplicabila

– dizolvarea prin hotărârea adunării generale

Acest din urmă caz este cazul cel mai frecvent şi mai normal de dizolvare a societăţilor comerciale. Societatea s-a născut prin voinţa asociaţilor şi tot aceştia pot hotărî dizolvarea ei.

  1. V.Roş, “Dizolvarea societăţilor comerciale. Particularităţi ale dizolvării pe cale judiciară. Lichidarea societăţilor comerciale. Momentul în care intervine. Rolul instanţei de judecată în cursul lichidării societăţii în R.D.C. nr.1/1996, p.55 şi urm. [↩]
  2. Marius Şcheaua, “Legea societăţilor comerciale”, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2002, p.284 [↩]
  3. I.L.Georgescu, “Drept comercial”, vol.II, p.701-702 [↩]
  4. I.L.Georgescu, Drept Comercial, vol.II, p.708-709. [↩]
  5. V.Roş, op.cit. în R.D.C. nr.1/1996, p.56. [↩]

Tags: , ,

Publicat de: pe 10 July, 2008 Categorie: Drept comercial  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Obiectul contractului de societate

Obiectul contractului de societate nu se confundă cu obiectul societăţii. Obiectul contractului de societate comercială constă în prestaţiile la care s-au obligat părţile contractante, în timp ce obiectul societăţii constă în activităţile comerciale pe care societatea urmează să le realizeze. În privinţa obiectului de activitate al societăţii comerciale legea prevede că acesta trebuie să fie format din acte de comerţ (art. 1 din Legea nr. 31/1990). De asemenea, unele activităţi, deşi sunt acte de comerţ, nu pot constitui obiect al societăţii comerciale, potrivit unor norme speciale.1

În privinţa obiectului de activitate, părţile au libertatea de a conveni activităţile comerciale pe care societatea urmează să le desfăşoare, dar unele activităţi necesită un  aviz prealabil al organului de stat competent în domeniul respectiv.2

Obiectul contractul de societate comercială trebuie să fie determinat sau determinabil, să constea într-o prestaţie a celui ce se obligă, să fie real, posibil, licit, moral si să nu contravină regulilor de convieţuire socială.

Am putea afirma că formularea art. 56 din Legea 31/1990 “obiect de activitate ilicit sau contrar ordinii publice” trebuie interpretată în sens restrâns, înţelegându-se acele activităţi care, potrivit unor dispoziţii legale speciale, nu pot face parte din obiectul de activitate al unei societăţi comerciale (de exemplu, fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât ca medicament, imprimarea de bancnote, acţiunile care constituie infracţiune etc.)

Obiectul este ilicit şi atunci când este inserată în contract aşa numita, „clauză leonină”, prin care se prevede fie că una din părţi participă la încasarea beneficiilor în totalitatea lor, fie că un asociat nu va fi obligat să suporte eventualele pierderi ceea ce presupune că acesta din urmă va participa numai la profit.

Din art. 1513 alin. (1) Cod Civil rezultă că este nul contractul prin care se stipulează că un asociat va avea dreptul la totalitatea câştigurilor, în timp ce alineatul (2) al aceluiaşi text dispune că este nulă convenţia prin care s-a stipulat ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierderi.

Art. 1513 alin. (1) Cod Civil foloseşte sintagma “contractul este nul”, în timp ce alineatul (2) foloseşte formularea “convenţia este nulă”, care are sensul de clauză contractuala. Utilizarea celor doi termeni diferiţi nu este întâmplătoare deoarece Codul Civil, în principiu consacră o sinonimie între “contract” şi “convenţie”. Dar atunci când intenţia legiuitorului este de a le da sensuri diferite, cele două cuvinte sunt folosite în cadrul aceluiaşi articol.

În aceste condiţii, clauza leonină sub forma scutirii de a participa la pierderi provoacă numai nulitatea clauzei respective, nu şi a întregului contract de societate, întrucât, în acest caz societatea poate să funcţioneze în mod valabil.

Având în vedere că contractul de societate este un contract multilateral, raportul juridic al unui asociat cu societatea poate fi viciat prin stipularea scutirii de a participa la pierderi, în timp ce raporturile juridice ale celorlalţi asociaţi cu societatea rămân  valabile.

Dacă se introduce în contractul de societate o clauză prin care un asociat va încasa toate câştigurile, societatea în întregime are caracter fictiv, legea instituind o prezumţie irefragabilă de nulitate a contractului de societate.

Dacă obiectul contractului de societate comercială lipseşte, este ilicit ori imoral sau contravine regulilor de convieţuire socială, sancţiunea va fi nulitatea absolută a contractului.

În situaţia în care societatea s-a înfiinţat si se constată ulterior că obiectul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pe lângă nulitatea absoluta a contractului societatea respectivă se va dizolva, iar patrimoniul acesteia va fi lichidat.

  1. De exemplu, Legea nr. 103/1992 care consacră dreptul exclusiv al cultelor religioase de a produce obiecte de cult [↩]
  2. Alături de societăţile bancare care necesită autorizaţia de constituire din partea B.N.R. mai putem aminti: societăţi care desfăşoară activităţi de asigurare şi broker de asigurare – necesită autorizaţia prealabilă emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor; societăţi de pază şi protecţie – necesită licenţă de funcţionare emisă de organele de poliţie; societăţi de pensii – autorizarea de constituire emisă de Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private. [↩]

Tags: , , ,

Publicat de: pe 10 July, 2008 Categorie: Drept comercial  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Opozabilitatea constituirii societatii comerciale

Constituirea societăţii comerciale trebuie adusă la cunoştinţa celor interesaţi. Prin urmare, un extras în forma solemnă a încheierii judecătorului delegat privind înregistrarea societăţii se comunica, din oficiu, Regiei Autonome a Monitorului Oficial, spre publicare, pe cheltuiala societăţii.

Extrasul vizat de judecătorul delegat cuprinde în mod obligatoriu următoarele menţiuni: data încheierii, elementele de identificare a asociaţilor, denumirea şi dacă există, emblema societăţii, sediul, forma societăţii, obiectul de activitate pe scurt, capitalul social, durata societăţii şi codul unic de înregistrare. La cererea şi pe cheltuiala societăţii, încheierea judecătorului delegat se poate publica integral în Monitorul Oficial, Partea a IV-a. De asemenea, la solicitarea societăţii, suportând cheltuielile corespunzătoare, se poate publica în Monitorul Oficial, integral sau în extras, actul constitutiv vizat de judecătorul delegat.

Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate a constituirii are drept consecinţă inopozabilitatea faţă de terţi a înregistrării societăţii.

Protejarea intereselor terţilor se realizează şi prin prevederea din art. 50 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 care dispune că operaţiunile efectuate de societate înainte de a 16- a zi de la data publicării în Monitorul Oficial a încheierii judecătorului delegat nu sunt opozabile terţilor care dovedesc că au fost în imposibilitatea de a lua cunoştinţă despre ele. În mod excepţional, constituirea societăţii poate fi opusă terţilor în lipsa publicării, dacă societatea face dovada că aceştia cunoşteau înregistrarea societăţii în Registrul Comerţului.

Odată cu înfiinţarea, societatea comercială este luată în evidenţa Direcţiei generale a finanţelor publice teritoriale ca plătitor de taxe, impozite etc.

Finalizarea formalităţilor de constituire coincide cu dobândirea de personalitate juridică de către societate, ca subiect de drept distinct.

Existenţa anticipată a capacităţii de folosinţă implică recunoaşterea şi a unei capacităţi de exerciţiu corespunzătoare. Operaţiunile necesare înfiinţării valabile a societăţii sunt exercitate de către persoanele desemnate prin actele constitutive în calitate de administrator. În absenţa numirii unor administratori, formalităţile pot fi îndeplinite de oricare dintre asociaţi. Actele încheiate în contul societăţii trebuie aprobate de asociaţi [art. 35 alin. (1) litera d din Legea nr. 31/1990]. Art. 17 litera b) din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului stabileşte că cererea de înregistrare în Registrul Comerţului trebuie făcută în termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv. Acest termen ar putea fi avut în vedere şi pentru cererea de înregistrare şi autorizare a funcţionării societăţii comerciale, dar numai atunci când legea cere ca actul constitutiv să îmbrace forma autentică.

Dacă au fost omise sau nerespectate condiţiile pentru înfiinţarea societăţii, judecătorul delegat va respinge, motivat, cererea de înregistrare, în afară de cazul în care neregularităţile sunt înlăturate prin acţiunea în regularizare. Încheierea judecătorului delegat este supusă numai recursului, care poate fi introdus în termen de 15 zile de la data pronunţării acesteia (art. 60 din Legea nr. 31/1990). Recursul se depune şi se menţionează în Registrul Comerţului unde s-a făcut înregistrarea cererii. Oficiul Registrului Comerţului are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la declararea recursului, să îl înainteze tribunalului în a cărei rază teritorială se află sediul societăţii.

Motivele recursului pot fi depuse cu cel puţin 2 zile înaintea termenului de judecată.

Înregistrarea dispusă prin încheierea judecătorului delegat se efectuează în termen de 24 ore de la data la care acesta a devenit irevocabilă, adică la data expirării termenului pentru exercitarea recursului sau din momentul respingerii recursului de către tribunal.

Actele constitutive ale societăţii vor fi semnate de toţi acţionarii (în cazul constituirii simultane), respectiv de fondatori (în cazul constituirii prin subscripţie publică). Ele vor fi încheiate sub forma înscrisului sub semnătură privată în cazul societăţii bancare constituite simultan (cu excepţia cazului în care fondatorii hotărăsc încheierea în formă autentică), respectiv în formă autentică, în cazul societăţilor bancare prin subscripţie publică.

După redactarea înscrisurilor constitutive şi autentificarea lor, în cazul în care legea prevede sau acţionarii decid astfel, fondatorii sau persoanele desemnate ca administratori ai societăţii ori un împuternicit al acestora va solicita înmatricularea societăţii bancare la oficiul registrului comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul societatea, în termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv. Potrivit art. 35 din Legea nr. 31/1990, cererea de înmatriculare, care cuprinde elementele actului constitutiv, este însoţită de următoarele documente:

–     actul sau actele constitutive;

–     dovada efectuării vărsămintelor, în condiţiile stabilte în actul constitutiv;

–     actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de acţionari;

–     declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, a administratorilor şi a cenzorilor că îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea  nr.31/1990.

Publicat de: pe 2 July, 2008 Categorie: Drept comercial  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Dobândirea personalităţii juridice (societati comerciale)

Art. 40 din Legea nr. 31/1990 dispune: “Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării ei în Registrul Comerţului”.

Persoanele alese să reprezinte societatea sunt obligate să depună la Oficiul Registrului Comerţului semnăturile lor (art. 45 din Legea nr. 31/1990).

Certificatul de înregistrare cuprinde menţiuni privind: forma societăţii, sediul social, activitatea principală şi codul unic de înregistrare atribuit de Ministerul Finanţelor Publice. Codul unic de înregistrare atribuit trebuie utilizat în mod obligatoriu în toate sistemele informatice privind pe comercianţi, precum şi în relaţiile societăţii comerciale cu terţii. La certificatul de înregistrare se anexează avizele, autorizaţiile şi/sau acordurile obţinute iar eliberarea acestora se face în termen de 20 de zile de la înregistrarea cererii.

Constituirea societăţii comerciale trebuie adusă la cunoştinţa celor interesaţi. Prin urmare, un extras în forma solemnă a încheierii judecătorului delegat privind înregistrarea societăţii se comunica, din oficiu, Regiei Autonome a Monitorului Oficial, spre publicare, pe cheltuiala societăţii.

Extrasul vizat de judecătorul delegat cuprinde în mod obligatoriu următoarele menţiuni: data încheierii, elementele de identificare a asociaţilor, denumirea şi dacă există, emblema societăţii, sediul, forma societăţii, obiectul de activitate pe scurt, capitalul social, durata societăţii şi codul unic de înregistrare. La cererea şi pe cheltuiala societăţii, încheierea judecătorului delegat se poate publica integral în Monitorul Oficial, Partea a IV-a. De asemenea, la solicitarea societăţii, suportând cheltuielile corespunzătoare, se poate publica în Monitorul Oficial, integral sau în extras, actul constitutiv vizat de judecătorul delegat.

Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate a constituirii are drept consecinţă inopozabilitatea faţă de terţi a înregistrării societăţii.

Protejarea intereselor terţilor se realizează şi prin prevederea din art. 50 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 care dispune că operaţiunile efectuate de societate înainte de a 16- a zi de la data publicării în Monitorul Oficial a încheierii judecătorului delegat nu sunt opozabile terţilor care dovedesc că au fost în imposibilitatea de a lua cunoştinţă despre ele. În mod excepţional, constituirea societăţii poate fi opusă terţilor în lipsa publicării, dacă societatea face dovada că aceştia cunoşteau înregistrarea societăţii în Registrul Comerţului.

Odată cu înfiinţarea, societatea comercială este luată în evidenţa Direcţiei generale a finanţelor publice teritoriale ca plătitor de taxe, impozite etc.

Finalizarea formalităţilor de constituire coincide cu dobândirea de personalitate juridică de către societate, ca subiect de drept distinct.

Existenţa anticipată a capacităţii de folosinţă implică recunoaşterea şi a unei capacităţi de exerciţiu corespunzătoare. Operaţiunile necesare înfiinţării valabile a societăţii sunt exercitate de către persoanele desemnate prin actele constitutive în calitate de administrator. În absenţa numirii unor administratori, formalităţile pot fi îndeplinite de oricare dintre asociaţi. Actele încheiate în contul societăţii trebuie aprobate de asociaţi [art. 35 alin. (1) litera d din Legea nr. 31/1990]. Art. 17 litera b) din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului stabileşte că cererea de înregistrare în Registrul Comerţului trebuie făcută în termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv. Acest termen ar putea fi avut în vedere şi pentru cererea de înregistrare şi autorizare a funcţionării societăţii comerciale, dar numai atunci când legea cere ca actul constitutiv să îmbrace forma autentică.

In art. 30 din Legea nr. 31/1990 se stipulează că, controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în Registrul Comerţului, se exercită de justiţie, prin judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului. Astfel, judecătorul delegat examinează contractul de societate şi/sau statutul, în privinţa respectării candidaţilor de fond şi formă impuse de lege. De asemenea, cercetează cuprinsul actului constitutiv din punct de vedere al clauzelor şi conţinutul acestora, precum şi existenţa sediului societăţii.

Tot în competenţa judecătorului delegat intră şi examinarea valabilităţii actelor anexate la cererea de înregistrare şi a avizelor, autorizaţiilor şi acordurilor corespunzătoare.

În acţiunea de verificare a legalităţii constituirii, judecătorul delegat are dreptul să dispună administrarea de dovezi şi efectuarea unei expertize [art. 36 alin.3 din Legea nr. 31/1990].

În cazul unei societăţi pe acţiuni, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate fondatorilor, operaţiuni încheiate de fondatori în contul societăţii ce se constituie şi pe care acesta urmează să le ia asupra sa, judecătorul delegat numeşte, în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii, unul sau mai mulţi experţi, cu respectarea dispoziţiilor legii.

Experţii desemnaţi vor întocmi un raport care va conţine aprecierile lor referitoare la elementele indicate de judecătorul delegat. În privinţa aporturilor în natură, raportul trebuie să cuprindă descrierea şi modul de evaluare a fiecărui bun aportat şi va preciza dacă valoarea acestuia corespunde numărului şi valorii acţiunilor acordate în schimb asociatului.

Raportul elaborat de experţi trebuie depus în termen de 15 zile la Oficiul Registrului Comerţului şi va putea fi examinat de creditorii personali ai asociaţilor sau de alte persoane interesate.

În situaţia în care, în urma controlului de legalitate se constată de către judecătorul delegat că sunt îndeplinite cerinţele de constituire, acesta va dispune printr-o încheiere, înregistrarea societăţii în Registrul Comerţului ( art. 39 din Legea nr. 31/1990).

Dacă au fost omise sau nerespectate condiţiile pentru înfiinţarea societăţii, judecătorul delegat va respinge, motivat, cererea de înregistrare, în afară de cazul în care neregularităţile sunt înlăturate prin acţiunea în regularizare. Încheierea judecătorului delegat este supusă numai recursului, care poate fi introdus în termen de 15 zile de la data pronunţării acesteia (art. 60 din Legea nr. 31/1990). Recursul se depune şi se menţionează în Registrul Comerţului unde s-a făcut înregistrarea cererii. Oficiul Registrului Comerţului are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la declararea recursului, să îl înainteze tribunalului în a cărei rază teritorială se află sediul societăţii.

Motivele recursului pot fi depuse cu cel puţin 2 zile înaintea termenului de judecată.

Înregistrarea dispusă prin încheierea judecătorului delegat se efectuează în termen de 24 ore de la data la care acesta a devenit irevocabilă, adică la data expirării termenului pentru exercitarea recursului sau din momentul respingerii recursului de către tribunal.

Publicat de: pe 2 July, 2008 Categorie: Drept comercial  Subscrie la juspedia.ro Subscrie
 
 

Statutul societatii comerciale

Necesitatea statutului, ca al doilea act constitutiv, este impusă de specificul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată.[1] Statutul nu repetă prevederile contractului de societate, ci doar le dezvoltă.

Datorită complexităţii acestor societăţi este necesar ca, pornind de la clauzele contractului de societate, statutul să reglementeze ceea ce le este propriu, în special aspectele legate de organizarea şi funcţionarea societăţii (adunarea generală, condiţiile de adoptare a hotărârilor, administrarea societăţii, controlul asupra gestiunii societăţii).

Din dispoziţiile legale rezultă că asociaţii au posibilitatea să aleagă între a încheia  două acte constitutive distincte – contractul de societate şi statutul – şi încheierea unui singur înscris, care să le cuprindă pe amândouă.[2]

În jurisprudenţă[3] s-a decis că, între cele două acte constitutive, contractul de societate este principalul act constitutiv. Prin urmare, nu s-a recunoscut calitatea de asociat unei persoane care a semnat statutul, fără să semneze contractul de societate.

Statutul trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de valabilitate ca şi contractul de societate (art. 948 Cod civil).

[1] Stanciu Cărpenaru, Drept Comercial Român, ed. IV-a, editua All Beck, Bucureşti 2002

[2] Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. – Art. 5 alin. (3) Legea 31/1990 republicată

[3] C.S.J., s.com., dec.nr.33/1994 în “Dreptul” nr.2/1995

Tags: , , ,

Publicat de: pe 1 July, 2008 Categorie: Drept comercial  Subscrie la juspedia.ro Subscrie