Top

Drept comercial. Procedura specială a emiterii ordonanţei de plată – OUG 119/2007. Contract de achiziţii publice.Competenţa materială a instanţei.

Prin cererea introdusa pe rolul acestei instante la data de 24.08.2010 si înregistrata sub nr. 5609/202, creditoarea SC X SRL, cu sediul in Bucuresti, a solicitat în contradictoriu cu debitorul Consiliul Local Y, cu sediul în com. Y, jud. Calarasi, ca prin hotarârea judecatoreasca ce se va pronunta sa se dispuna emiterea unei ordonante de plata si obligarea acestuia la plata sumei de 73.936,93 lei reprezentând c-valoarea facturii fiscale seria CDP. RO nr. 201/2010 din data de 08.01.2010 si a sumei de 13.678,33 lei reprezentând penalitati aferente facturii, ce urmeaza a fi actualizate pâna la data platii efective precum si la plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea actiunii reclamanta a aratat ca la data de 27.07.2009 între parti a fost încheiat contractul de prestari servicii nr. 3503/27.07.2009, având ca obiect elaborarea documentatiei de avizare a lucrarilor de interventie, studiul de fezabilitate aferent lucrarilor de extindere si analiza cost –beneficiu pentru proiectul „Consolidare, reabilitare si extinderea Scolii cu Clasele I-VIII (cladirea B ) din comuna Y, jud. Calarasi”.

A mai mentionat ca urmare a derularii susmentionatului contract reclamanta creditoare si-a îndeplinit obligatiile contractuale primind o plata initiala în avans de 5000 lei, iar pentru diferenta de 73.936,93 RON a emis factura fiscala seria CDP RO nr. 201/2010 din data de 08.01.2010.

Neplata acestei sume restante a avut ca efect si acumularea de penalitati în cuantum de 13.678,33 lei calculate pâna la data introducerii cererii.

Mai arata creditoarea ca desi a facut demersuri pentru recuperarea creantei, debitorul, desi recunoaste debitul, nu l-a achitat pâna în prezent iar obligatia de plata are caracter cert, lichid si exigibil.

În dovedirea cererii sale a înteles sa se foloseasca de proba cu înscrisuri, depunând în acest sens la dosarul cauzei contractul de prestari servicii nr. 3503/27.07.2009, adresa nr. 1122/13.04.2010, proces verbal de conciliere, adresa debitoarei nr. 1176/8.04.2010 copia facturii fiscale seria CDP RO 201/2010.

Actiunea este motivata în drept pe dispozitiile art. 82, art. 274 C.proc.civila si pe dispozitiile OUG nr. 119/2007 cu modificarile si completarile ulterioare.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care solicita declinarea competentei de solutionare a cauzei catre Tribunalul Calarasi, iar în subsidiar respingerea actiunii ca neîntemeiata, nefiind îndeplinite conditiile art. 2 alin. 1 raportate la art. 9 din OUG nr. 119/2007.

Analizând exceptia necompetentei materiale a instantei invocata de pârâta debitoare, instanta are în vedere urmatoarele: fata de temeiul de drept invocat de debitoarea-pârâta, art. 5 alin. 3 din OUG nr. 119/2007, acesta a fost abrogat la data 2.07.2010 prin intrarea în vigoare a OUG nr. 76/2010 . Acest ultim act normativ aduce modificari însa si OG nr. 34/2006 privind achizitiile publice. Astfel, prin art. 286 alin (1^1) din OG nr. 34/2006 cu completarile si modificarile ulterioare, ,,procesele si cererile privind executarea , nulitatea, anularea, rezolutiunea, rezilierea sau denuntarea unilaterala a contractelor de achizitie publica se solutioneaza în prima instanta de catre sectia comerciala a tribunalului în circumscriptia caruia se afla sediul autoritatii contractante.”

Cum la baza cererii de chemare în judecata se afla un contract de prestari servicii încheiat în temeiul OG nr. 34/2006, iar pentru solutionarea fondului litigiului instanta competenta material si teritorial este Tribunalul Calarasi , conform dispozitiilor art. 158 din C.p.c. si prevederilor art. 5 alin. 1 si alin. 4 din OUG nr. 119/2007 cu completarile si modificarile ulterioare, instanta urmeaza a admite exceptia invocata si a declina cauza spre competenta solutionare în favoarea Tribunalului Calarasi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

HOTARASTE

Admite exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Calarasi invocata de debitoarea Consiliul Local Y în contradictoriu cu creditoarea SC X SRL.

În temeiul art. 5 alin. (4) din OUG nr. 119/2007 raportat la art. 286 alin (1^1) din OUG nr. 34/2006 si art. 158 C.p.civ. declina competenta de solutionare a cauzei în favoarea Tribunalului Calarasi.

Cu drept de recurs în 5 zile de la pronuntare.

Pronuntata în sedinta publica din 8.10.2010

Etichete:

Drept comercial. Procedura concilierii directe. Nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la convocare. – Art. 7201 alin. 2 Cod procedură civilă

Potrivit art. 7201 alin. 2 Cod procedura civila reclamantul va convoca partea adversa prin scrisoare recomandata cu dovada de primire, prin telegrama, telex, fax sau orice alt mijloc care asigura transmiterea textului actului si confirmarea primirii acestuia. Convocarea se poate face si prin înmânarea înscrisurilor sub semnatura de primire.

Prima instanta a considerat în mod gresit ca nu au fost respectate dispozitiile legale mai sus mentionate, fata de faptul ca, în speta, confirmarea de primire a convocarii la conciliere adresata celor trei societati comerciale pârâte a fost semnata de aceeasi persoana.

Prin sentinta civila mai sus mentionata a fost respinsa ca inadmisibila actiunea formulata de reclamantul P.M.F. împotriva pârâtelor S.C. M.V.O. M. S.R.L., S.C. M. S.R.L. si S.C. R. S.R.L., pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a concilierii.

Pentru a se pronunta astfel, instanta de fond a avut în vedere faptul ca au fost încalcate prevederile art. 7201 alin. 2 Cod procedura civila ce stipuleaza ca reclamantul va convoca partea adversa prin scrisoare recomandata cu dovada de primire, prin telegrama, telex, fax sau orice alt mijloc care asigura transmiterea textului actului si confirmarea primirii acestuia. Convocarea se poate face si prin înmânarea înscrisurilor sub semnatura de primire.

În speta, cele trei societati pârâte, ce îsi aveau sediul la aceeasi adresa, desi au primit convocari la conciliere distincte, nu au semnat confirmarile de primire, pe niciuna dintre dovezi nefiind aplicata stampila. Astfel, desi din contractele depuse la dosar a reiesit ca cele trei societati aveau asociati unici, persoane diferite si nu s-a facut nicio dovada ca ar avea un administrator comun, toate cele trei confirmari de primire au fost semnate ilizibil de aceeasi persoana fizica.

Împotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamantul, solicitând desfiintarea sentintei civile, motivat de faptul ca a îndeplinit în mod legal procedura de conciliere cu pârâtele.

Analizând probele administrate în cauza, Tribunalul Calarasi a apreciat ca recursul este fondat, motivat de faptul ca din compararea semnaturilor aflate pe contractele de vânzare-cumparare încheiate între parti, a reiesit ca receptionarea convocarilor la conciliere a fost facuta de administratorul uneia dintre societatile pârâte, ori, câta vreme acestea au sediul comun, se prezuma ca au primit toate corespondenta, fiind astfel îndeplinita cerinta prevazuta de lege.

Fata de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 5 Cod procedura civila a fost admis recursul, a fost desfiintata în totalitate sentinta civila si trimisa cauza spre rejudecare în fond.

Etichete:

Drept comercial. Contract încheiat între o persoană fizică şi o societate comercială, furnizor de servicii de apă şi canalizare. Debit recunoscut şi preluat de la asociaţia de proprietari. Servicii prestate anterior încheierii contractului a căror valoare

Prin cererea înregistrată reclamanta SC X SA – a chemat în judecată pe pârâta S.R., solicitând obligarea acesteia la plata sumei totale de 5404,44 lei, reprezentând 384,23 lei debit preluat de la asociaţia de proprietari, suma de 2998,41 lei reprezentând contravaloarea facturilor neachitate şi suma de 2021,80 lei reprezentând majorări şi penalităţi de întârziere pentru neachitarea în termen a facturilor, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea s-a arătat că la data de 07.04.2005 a încheiat cu pârâta contractul nr. 4387/1/07.04.2005, prin care aceasta a recunoscut debitul preluat de la asociaţia de proprietari în cuantum de 4.253.662 lei ROL reprezentând c-valoare servicii şi majorări de întârziere şi s-a obligat să achite contravaloarea facturilor de apă, iar reclamanta să furnizeze apa potabilă, apa rece pentru prepararea apei calde şi să evacueze apele uzate menajere, cu măsura consumului la branşament.

Întrucât în perioada 08.12.2005-10.07.2008, pârâta nu a achitat facturi în sumă de 2998,41 lei, s-au calculat penalităţi de întârziere în sumă de 2021,80 lei, rămânându-i de achitat şi suma de 384,23 lei din debitul preluat de la asociaţia de proprietari. Pârâta nu s-a prezentat la sediul reclamantei pentru realizarea concilierii directe conform disp. art. 720 C.proc.civ. şi adresei nr. 2539/10.04.2008.

In drept se invocă disp. art. 969 C.proc.civ., art.1073 C.proc.civ.

În dovedirea cererii au fost anexate următoarele înscrisuri în copie xerox:

• contractul nr. 4387/1/07.04.2005;

• situaţia facturilor restante la data de 10.07.2008

• borderoul cu facturile neachitate şi calculul majorărilor de întârziere;

• copii ale facturilor neachitate;

• adresa nr.2539/10.04.2008, privind concilierea directă;

• confirmări de primire;

• H. C. L. nr.222/07.12.2004.

La solicitarea reclamantei, instanţa administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

După cum reiese din actul depus în copie (filele 9-11), la data de 07.04.2005 între S.C. X S.A. în calitate de furnizor şi locatarii din BL.Z, a fost încheiat contractul nr. 4387/1, având ca obiect furnizarea apei potabile, a apei reci pentru prepararea apei calde menajere şi evacuarea apei uzate menajere, cu măsura consumului la branşament. Contractul mai sus menţionat a fost semnat şi de către pârâta S. R. în calitate de beneficiar, prin care aceasta recunoaşte şi debitul în sumă de 4.253.662 lei ROL, preluat de la asociaţia de proprietari, compus din 234,20 lei debit principal şi 191,17 majorări de întârziere.

Conform art. 9 pct. 9.8 din contract, pârâta s-a obligat să achite integral şi la termen contravaloarea serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare de care beneficiază.

In temeiul contractului, reclamanta a emis o serie de facturi fiscale (ataşate la filele 14, 16-32 din dosar) unele dintre acestea fiind semnate de pârâtă şi având ca obiect servicii de apă şi canal prestate lunar, precum şi majorări pentru perioada 08.12.2006 -27.06.2008.

Conform acestor facturi fiscale (filele 16-32) coroborate cu situaţia facturilor restante (filele 5-6) reclamanta a prestat servicii de apă şi canal în perioada 1.11.2005 -31.05.2008, (emiţând facturi fiscale, prima factură pentru perioada 01.11.2005-30.11.2005 fiind emisă la 15.12.2005 şi scadentă la 14.01-2006 şi ultima factură pentru perioada 01.05.2008-31.05.2008 fiind emisă la 15.06.2008 şi scadentă la 30.06.2008) în valoare totală de 1646,34 lei la care s-a adăugat şi debitul preluat de la asociaţia de proprietari în cuantum de 193,06 lei (234,20 lei – debit preluat de la asociaţia de proprietari din care s-a scăzut suma de 41,14 lei care a fost achitată de pârâta la data de 27.02.2006 aşa cum rezultă din situaţia facturilor restante –fila 6, aplicându-se astfel disp. art. 11 alin. 2 din contract) rezultând astfel un debit total de 1839,40 lei.

Instanţa reţine că în cauză sunt incidente disp. art. 3 pct. 5 C com. ce reglementează întreprinderea de furnituri. Reclamanta este comerciant (societate comercială) care, conform art. 7 C. com., săvârşeşte fapte de comerţ având comerţul ca o profesiune obişnuită. Din înscrisurile depuse la dosar reiese ca reclamanta a furnizat pârâtei servicii de apă şi canalizare în perioada noiembrie 2005 -31 mai 2008. Ţinând cont că în materia obligaţiilor de rezultat sarcina probei se împarte între creditor- care trebuie să dovedească existenţa obligaţiei – şi debitor care trebuie să dovedească faptul executării acestei obligaţii sau stingerea ei în alt mod din cele prevăzute la art. 1091-1168 Cod civil, instanţa constată că pârâta nu a făcut nicio dovadă în sensul achitării acestor servicii de apă şi canalizare în cuantum de 1646, 34 lei şi nici în sensul achitării debitului preluat de la asociaţia de proprietari, cu excepţia sumei de 41,14 lei pe care a achitat-o la 27.02.2006, întrerupând astfel termenul de prescripţie cu privire la acest debit.

În ceea ce priveşte factura cu nr. 251200204 din data de 08.12.2005 scadenta la 07.01.2006 privind suma de 1346,07 lei instanţa constată următoarele.

Conform acestei facturi, reiese că această sumă reprezintă contravaloarea serviciilor prestate pentru perioada 26.12.2002-30.10.2005 însă aşa cum reiese din contractul încheiat în 2005 pârâta a recunoscut un debit preluat de la asociaţia de proprietari în cuantum de 425,36 lei acest debit fiind acumulat în perioada anterioară încheierii contractului. Având în vedere acest aspect, precum şi faptul că pârâta a recunoscut numai debitul menţionat mai sus, suma datorată de această pârâtă pentru serviciile prestate de reclamantă până la data de 07.04.2005 (data încheierii contractului) era de 425,36 lei motiv pentru care obligarea acesteia la plata sumelor datorate în perioada 26.12.2002-07.04.2005 nu se justifică.

Conform art. 379 alin. 3 din C.pr.civ. creanţa este certă atunci când existenţa ei rezultă din actul de creanţă sau din alte acte emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.

În cauza de faţă, această creanţă în sumă de 1346, 07 lei nu este certă întrucât existenţa ei nu rezultă din contractul încheiat de către părţi.

Mai mult decât atât, creanţa nu este nici lichidă întrucât această creanţă nu este determinată prin contract şi nici nu este determinabilă, întrucât nu se poate stabili valoarea serviciilor prestate pentru perioada dintre 07.04.2005 (data încheierii contractului) şi 30.11.2005, reclamanta neemiţând facturi pe fiecare lună în parte, pentru serviciile prestate lunar.

În ceea ce priveşte plata majorărilor şi penalităţilor de întârziere solicitate de către reclamanta, instanţa are în vedere următoarele:

Conform art. 16 alin. 1 din Contract „neachitarea facturii în termen de 30 de zile de la data emiterii ei atrage după sine majorări şi penalizări de întârziere egale cu cele utilizate pentru neplata obligaţiilor faţă de bugetul de stat, fără ca acestea să depăşească cuantumul debitului”.

Conform art. 20 din OG 32/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de alimentare cu apă şi de canalizare (în vigoare la momentul încheierii contractului) „Întârzierea în achitarea sumelor datorate, după expirarea termenului de 30 de zile calendaristice de la data emiterii facturii, atrage majorări de întârziere egale cu cele utilizate pentru neplata obligaţiilor faţă de bugetul de stat; valoarea maximă a acestora nu va depăşi cuantumul debitului şi se constituie venit al operatorului”.

Ulterior, prin alte legi speciale respectiv art. 30 alin. 4 al Legii 241/2006 a serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare şi art. 42 alin.10 din Legea 51/2006 a serviciilor comunitare de utilităţi publice s-a stabilit că neachitarea facturii în termen de 30 de zile de la data scadenţei atrage după sine penalităţi de întârziere egale cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare, aceste penalităţi datorându-se începând cu prima zi după data scadenţei iar valoarea totală a penalităţilor nu poate depăşi cuantumul debitului şi se constituie venit al operatorului.

Începând cu 01.01.2006 nivelul majorărilor de întârziere pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare a fost stabilit la 0,10% pe zi de întârziere conform Legii 210/2005 prin care a fost modificat art. 115 din OG 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală.

Interpretând toate aceste dispoziţii legale instanţa reţine că legiuitorul nu face nicio diferenţă între majorări şi penalităţi, acestea fiind sinonime, aceste majorări fiind de fapt penalităţi pe zi de întârziere, acest aspect reieşind şi din dispoziţiile introductive ale cap. III din OG 92/2003 privind codul de procedură fiscală conform cărora începând cu 01.01.2006 „noţiunile de -dobânzi şi/sau penalităţi de întârziere- se înlocuiesc cu noţiunea de -majorări de întârziere”.

Întrucât obligaţia beneficiarilor de a plăti majorări de întârziere în cazul neachitării contravalorii facturilor pentru serviciile prestate este prevăzută în mod expres la art. 16 alin. 1 şi având în vedere că aceste clauze fac trimitere la obligaţiile fiscale, instanţa apreciază că pârâta datorează majorări de întârziere reprezentând 0,10% pe zi de întârziere din valoarea facturii devenită scadentă nu şi alte penalităţi sau despăgubiri.

Raportându-se la valoarea fiecărei facturi emise de reclamantă în care au fost menţionate serviciile prestate de către aceasta pentru perioada 01.11.2005-31.05.2008, instanţa constată că în temeiul art. 16 alin. 1 din contract, art. 1066 c.civ. şi disp. Legii 210/2005 prin care a fost modificat art. 115 din OG 92/2003 pârâta datorează majorări de întârziere în cuantum de 642,96 lei reprezentând majorări de 0,1% pe zi de întârziere din valoarea facturilor devenite scadente la care se adaugă suma de 191,17 lei reprezentând majorări de întârziere preluate de la asociaţia de proprietari, în total 834,13 lei.

Având în vedere faptul că în cauza de faţă este vorba despre o faptă de comerţ unilaterală, fiind incidente dispoziţiile art. 7201 Cod proc. civ. privind procedura concilierii directe în cazul cererilor în materie comercială evaluabile în bani, instanţa constată că această procedură a fost îndeplinită. (filele 10-11).

Pentru toate aceste considerente instanţa constată că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate în parte, respectiv în limita sumei de 2.682,53 lei din care suma de 1839,40 lei compusă din suma de 1646,34 lei reprezentând contravaloare facturi neachitate emise în perioada 15.12.2005-15.06.2008 şi 193,06 lei debitul preluat de la asociaţia de proprietari, şi suma 834,13 lei reprezentând penalităţi în cuantum de 0,10% pe zi de întârziere stabilite pentru valoarea facturilor neachitate şi majorări pentru debitul preluat de la asociaţia de proprietari.

Conform disp. art. 274 C.p.c. ce prevede că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată şi ţinând cont de solicitarea reclamantei în acest sens, instanţa, va obliga pârâta şi la plata cheltuielilor de judecată cauzate de prezenta cauză, în cuantum de 411 lei, reprezentând c/val. taxă de timbru şi timbru judiciar corespunzător.

Etichete:

DREPT COMERCIAL. PROCEDURA INSOLVENŢEI. POTRIVIT ART. 36 RAP. LA ART. 49 ALIN. 1 DIN LEGEA NR. 85/2006, DUPĂ DESCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENŢEI EXECUTAREA SILITĂ SE SUSPENDĂ DE DREPT, ÎNSĂ ACTELE DE EXECUTARE EFECTUTE NU POT FI ANULATE

Cu privire la cauza comercială de faţă :

Prin cererea înregistrată pe rolul acestui tribunal la data de 20.10.2010, sub nr. 5184/98/2010 (nr. vechi 868/COM/2010) reclamantul Comitetul Creditorilor debitoarei S.C. Agrobărăganul SRL Ţăndărei prin Preşedinte Alpha Bank România SA, cu sediul procesual ales în mun. Bucureşti, b-dul Unirii, nr. 27, bloc 15, apt. 1 – 4, sector 4 a formulat acţiune în anulare în contradictoriu cu pârâtele S.C. CRN Trading SRL Slobozia, cu sediul în mun. Slobozia, str. Mihai Eminescu, bloc 36, sc. A, apt. 1, judeţul Ialomiţa şi S.C. Agrobărăganul SRL Ţăndărei – societate în faliment, cu sediul social în oraşul Ţăndărei, str. Bucureşti, bloc 52H, sc. B, etaj II, apt. 7, judeţul Ialomiţa, reprezentată prin curator special Niculae Cătălin – Marian, cu domiciliul în oraşul Ţăndărei, str. Bucureşti, bloc 52H, sc. B, etaj II, apt. 7, judeţul Ialomiţa, solicitând anularea transferurilor şi repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea în patrimoniul societăţii debitoare a tuturor bunurilor ce au făcut obiectul respectivelor operaţiuni, iar în situaţia în care bunurile nu mai pot fi identificate sau nu se mai află în patrimoniul pârâtei, să se dispună obligarea acestora la suportarea contravalorii reale la data transferurilor efectuate de debitoare, după cum urmează :

– siloz GSI 1000 Tone înstrăinat către S.C. CRN Trading SRL prin factura nr. 0103003 din data de 26.06.2009 la preţul de 129.998 lei ;

– siloz GSI 1000 Tone înstrăinat către S.C. CRN Trading SRL prin factura nr. 0103003 din data de 26.06.2009 la preţul de 129.998 lei ;

– siloz GSI 1000 Tone înstrăinat către S.C. CRN Trading SRL prin factura nr. 0103003 din data de 26.06.2009 la preţul de 163.183 lei ;

– siloz GSI 1000 Tone înstrăinat către S.C. CRN Trading SRL prin factura nr. 0103003 din data de 26.06.2009 la preţul de 162.697 lei ;

– basculă înstrăinată către S.C. CRN Trading SRL prin factura nr. 0103003 din data de 26.06.2009 la preţul de 27.385 lei ;

– sistem electronic de cântărire înstrăinat către S.C. CRN Trading SRL prin factura nr. 0103003 din data de 26.06.2009 la preţul de 65.058 lei ;

– balanţă Sartorius înstrăinată către S.C. CRN Trading SRL prin factura nr. 0103003 din data de 26.06.2009 la preţul de 2.746 lei ;

– granopat Pfluffer înstrăinat către S.C. CRN Trading SRL prin factura nr. 0103003 din data de 26.06.2009 la preţul de 20.853 lei ;

În motivarea cererii sale reclamantul a arătat că potrivit sentinţei comerciale nr. 289/F din 26.06.2009 pronunţată de judecătorul sindic de pe lângă Tribunalul Ialomiţa s-a deschis procedura insolvenţei faţă de debitoarea S.C. Agrobărăganul SRL Ţăndărei, iar la data de 2 decembrie 2009 s-a deschis procedura de faliment.

Se arată totodată că la data deschiderii procedurii insolvenţei, respectiv 26.02.2009 s-a ridicat dreptul de administrare al societăţii debitoare, astfel încât după această dată debitoarea era abilitată doar pentru desfăşurarea activităţilor curente şi putea efectua plăţi către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente numai sub conducerea administratorului judiciar.

Încălcând aceste dispoziţii legale societatea debitoare a încheiat acte juridice de transfer a unor bunuri cu societatea pârâtă S.C. CRN Trading SRL, unde mama administratorului social şi asociat unic al societăţii debitoare deţinea, în calitate de asociat, 33,33% din părţile sociale.

Procedând astfel, arată reclamantul, debitoarea prin administratorul său în mod fraudulos a urmărit şi a creat creditorilor un prejudiciu prin scoaterea din patrimoniul debitoarei a bunurilor ce puteau fi valorificate pentru achitarea creanţelor.

Complicitatea la frauda creditorilor prin încheierea actelor de transfer atacate rezultă din faptul că asociatul pârâtei S.C. CRN Trading SRL era mama unicului asociat şi administrator al societăţii debitoare.

În dovedirea cererii sale reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri, rapoarte de activitate întocmite de administratorul judiciar, interogatoriu şi expertiză.

Reclamantul îşi întemeiază cererea sa pe dispoziţiile art. 77 şi următoarele din Legea nr. 85/2006.

Ulterior reclamantul îşi modifică temeiul de drept în baza căruia îşi susţine cererea introductivă invocând dispoziţiile art. 46 raportat la art. 36 din Legea nr. 85/2006, şi a obiectului cererii solicitând restituirea în patrimoniul societăţii debitoare a tuturor bunurilor ce au făcut obiectul executării silite, iar în situaţia în care bunurile nu mai pot fi identificate sau nu se mai află în patrimoniul pârâtei să se dispună obligarea acesteia la plata preţului vânzării, după cum urmează :

– 4 (patru) bucăţi buncăre (silozuri) cereale – pentru depozitare de 1.000 de tone fiecare – cu fundaţii de beton armat circulare cu diametru de 13 m ;

– utilaje analiză laborator ANSI MOBIL şi probe cereale analizator PFEUFFER, sondă prelevare PFEUFFER model GE512-OCE, sistem manual determinare corpuri străine PFEUFFER ;

– cabină basculă şi pod basculă electronic, sistem electronic de cântărire FORTI 18.

În esenţă se susţine că la data deschiderii procedurii insolvenţei bunurile invocate mai sus constituiau obiect al executării silite, şi că această procedură trebuia suspendată potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006,

Continuarea acestei proceduri după deschiderea insolvenţei debitoarei face ca actele astfel înfăptuite să fie nule potrivit art. 46 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.

Consideră reclamantul totodată că vânzarea prin licitaţie în procedura executării silite trebuie cu atât mai mult anulată cu cât licitaţia a început la preţul de 552.000 lei + TVA iar bunurile au fost adjudecate de pârâta S.C. CRN Trading SRL la preţul de 328.440 lei inclusiv TVA.

Prin întâmpinare pârâta S.C. CRN Trading SRL Slobozia a solicitat respingerea cererii reclamantului, ca fiind neîntemeiată.

Se arată în esenţă că în cauză nu se poate pune problema unui transfer fraudulos de bunuri din patrimoniul debitoarei, societatea pârâtă achiziţionând aceste bunuri prin cumpărare la licitaţie, în procedura executării silite iniţiată de creditorul debitoarei B.R.D. „Groupe Societe Generale”, adjudecarea producându-se înainte de intrarea debitoarei în procedura insolvenţei.

În atare situaţie, susţine pârâta, orice neregulă constatată de o parte interesată în procedura executării silite putea fi adusă la cunoştinţa instanţei pe calea contestaţiei la executare.

Mai mult decât atât se arată de pârâtă că achiziţionarea bunurilor în litigiu s-a făcut urmare a unei proceduri de executare silită declanşată şi condusă de creditorul B.R.D. „Groupe Societe Generale” asupra unor bunuri ipotecate în vederea garantării restituirii de către debitoare a creditelor primite, astfel încât nu se poate vorbi de incidenţa dispoziţiilor art. 79 şi 80 din Legea nr. 85/2006, cu atât mai mult cu cât sunt neîntemeiate susţinerile reclamantului că asociat al societăţii pârâte ar fi mama administratorului social al debitoarei.

În dovedirea apărărilor sale pârâta a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu şi expertiză contabilă.

În drept, pârâta şi-a întemeiat apărarea pe dispoziţiile art. 115 – 118 Cod procedură civilă.

Din actele şi lucrările dosarului judecătorul sindic reţine următoarele :

Potrivit sentinţei comerciale nr. 289/F din 26 iunie 2009 pronunţată de judecătorul sindic de pe lângă Tribunalul Ialomiţa în condiţiile art. 33 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, la cererea creditoarei VA Intertrading Aktiengesselshaft s-a dispus faţă de debitoarea S.C. Agrobărăganul SRL Ţăndărei deschiderea procedurii generale a insolvenţei.

Ulterior, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 107 alin. 1 pct. A lit. b şi c din Legea nr. 85/2006, acelaşi judecător sindic a dispus faţă de debitoare intrarea în procedura falimentului.

Prin încheierea din 18.09.2009 s-a luat act de constituirea Comitetului creditorilor compus din : Banca Comercială Carpatica SA – Sucursala Brezoianu, D.G.F.P. Ialomiţa – Administraţia Finanţelor Publice a Contribuabililor Mijlocii, Alpha Bank România SA Bucureşti, S.C. Faresin România SA Bucureşti şi Va Intertrading Aktiengesellshaft, calitatea de preşedinte având-o creditoarea Alpha Bank România SA.

Cu privire la bunurile ce constituie obiectul prezentei acţiuni se constată că acestea au fost adjudecate la data de 26 iunie 2009, ora 1000, prin cumpărare la licitaţie în procedura executării silite declanşată şi condusă de creditoarea B.R.D. „Groupe Societe Generale”, preţul de adjudecare fiind de 328.470 lei inclusiv TVA, preţ achitat potrivit celor cuprinse în procesul-verbal de licitaţie la data de 30.06.2009, potrivit facturii nr. 3/BVEA/0103003.

Având în vedere cele cuprinse în cererea modificatoare, potrivit cu care reclamantul înţelege să-şi susţină cererea invocând dispoziţiile art. 36 cu trimitere la art. 49 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic urmează a se pronunţa în cauză, analizând situaţia de fapt aşa cum aceasta rezultă din probele administrate în cauză prin prisma acestor dispoziţii legale cele iniţial invocate în cererea introductivă fiind implicit abandonate de reclamant.

În acest sens trebuie amintit că potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, iar potrivit art. 46 alin. 1 din aceeaşi lege, în afară de cazurile prevăzute la art. 49 sau de cele autorizate de judecătorul sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule.

Din economia textelor de lege mai sus arătate şi invocate de altfel de reclamant în susţinerea acţiunii sale se observă dintru început că nu-şi pot găsi aplicarea dispoziţiile art. 49 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 pentru simplul motiv că operaţiunile de vânzare la licitaţie a bunurilor în cauză nu s-au efectuat de debitoare ci de un creditor al acesteia, prin executare silită.

Aşa fiind, plecând de la această constatare şi observând că solicitarea reclamantului este aceea de a anula actele întocmite de executorul judecătoresc, respectiv procesul-verbal de licitaţie din data de 26 iunie 2009 prin care bunurile au fost adjudecate de pârâtă şi factura fiscală nr. 0103003 din 26.06.2009 prin care pârâta a achitat preţul bunurilor adjudecate, aducerea acestor bunuri în patrimoniul debitoarei sau a contravalorii lor, acţiunea reclamantului urmează a fi respinsă, în cauză negăsindu-şi aplicarea dispoziţiile art. 49 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, pentru cele arătate mai sus.

Mai mult decât atât, în practica judiciară s-a statuat că în materia executării silite suspendarea produsă ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei înseamnă oprirea cursului executării, în faza în care se află, iar nu anularea actelor de executare silită (decizia nr. 70/1999 a Curţii de Apel Craiova).

Fiind vorba de operaţiuni efectuate în cadrul procedurii executării silite problema care s-ar fi putut pune de reclamant, dar nu a făcut-o, ar fi fost aceea a suspendării respectivelor operaţiuni, analiză care în lipsa solicitării reclamantului, judecătorul sindic nu o poate face fără a părăsi poziţia echidistantă ce trebuie să o aibă faţă de părţile din proces.

Totuşi trebuie amintit că în cauză problema legalităţii operaţiunilor de vânzare la licitaţie în procedura executării silite a bunurilor în litigiu şi adjudecarea acestora de pârâtă s-a pus cu ocazia ridicării notării făcută de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ialomiţa dispusă de judecătorul sindic prin încheierea din 19.03.2010, când s-a constatat că bunurile respective nu mai aparţin societăţii debitoare, ele fiind adjudecate de pârâtă şi făcând parte din proprietatea acesteia, încheiere rămasă irevocabilă prin nerecurare.

SENTINŢA COMERCIALĂ NR. 109/F DIN 18.02.2011 PRONUNŢATĂ DE

TRIBUNALUL IALOMIŢA

Etichete:

Drept comercial. Insolvenţa. Închiderea procedurii.

Prin nepunerea în discuţie de către judecătorul sindic a cererii de autorizare a creditorului de a formula o cerere de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere a fost înfrânt principiul garantării dreptului la apărare şi, în sens larg, chiar principiul liberului acces la justiţie.

Prin cererea depusă la judecătorul-sindic la data de 05.03.2008, lichidatorul judiciar a solicitat închiderea procedurii falimentului debitoarei S.C. „XY” S.R.L., cu motivarea că debitoarea nu are în patrimoniu bunuri care să fie valorificate, că administratorul social nu a pus la dispoziţia lichidatorului documentele contabile, conform art.27 din Legea nr.85/2006, şi nici informaţiile necesare pentru procedura de lichidare.

A mai arătat lichidatorul că a fost formulată plângere penală, conform art.147 din Legea nr.85/2006 împotriva administratorului F.D. însă a fost emisă Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, întrucât nu sunt elemente ale răspunderii conform art.138 din Legea nr.85/2006, că nu există disponibilităţi băneşti pentru continuarea procedurii, fiind îndeplinite condiţiile pentru aplicarea art.131 din Legea nr.85/2006.

În dovedirea motivelor din cerere, lichidatorul a depus la dosar înscrisuri.

Judecătorul-sindic a considerat necesar ca lichidatorul să verifice cererea de creanţă depusă de Administraţia Finanţelor Publice, greşit fiind inclusă Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi a înaintat cererea creditoarei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, prin care se solicita aplicarea dispoziţiilor art.138 din Legea nr.85/2006.

Creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti s-a opus închiderii procedurii, cu motivarea că nu a fost aprobat raportul final şi nu au fost aplicate prevederile art.138 din Legea nr.85/2006.

Lichidatorul a depus întâmpinare şi precizări susţinând că rezoluţia organului de urmărire penală nu poate constitui motiv de aplicare a dispoziţiilor art.138 din Legea nr.85/2006, că în lipsa documentelor contabile şi a contabilităţii nu poate indica elementele răspunderii, conform art.138 din Legea nr.85/2006.

Prin sentinţa nr.254 din 05.06.2008, judecătorul-sindic de la Tribunalul Suceava – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea şi a închis procedura insolvenţei faţă de debitoare, reţinând că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că debitoarea nu a avut bunuri în patrimoniu, situaţie în care lichidatorul nu va întocmi raport final, conform art.129 din Legea nr.85/2006, raport care reprezintă în fapt bilanţul de lichidare, astfel încât neavând bunuri, sume de recuperat, disponibilităţi băneşti, lichidatorul este îndreptăţit să solicite închiderea procedurii conform art.131 din Legea nr.85/2006.

Obiecţiunile creditoarei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti au fost considerate neîntemeiate, formale şi de natură să menţină o procedură în detrimentul participanţilor, în condiţiile în care lichidatorul a precizat expres că nu are elemente pentru aplicarea dispoziţiilor art.138 din Legea nr.85/2006 în lipsa documentelor contabile, situaţie confirmată şi de soluţia organelor de cercetare penală (filele 206, 253 dosar fond).

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat recurs Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, arătând următoarele:

Potrivit art.138 alin.(3) din Legea nr.85/2006, dreptul de a formula o cerere de atragere a răspunderii patrimoniale a foştilor administratori ai unei debitoare aparţine şi comitetului creditorilor, în urma autorizării sale de către judecătorul sindic, în cazul în care lichidatorul judiciar omite să indice în raportul său cauzele insolvenţei şi persoanele vinovate, ori omite să formuleze o asemenea cerere. Dar, pentru a decide dacă este necesară introducerea unei cereri de autorizare în acest sens, era necesară convocarea Comitetului creditorilor, care să aibă o asemenea ordine de zi.

În speţa de faţă, acest lucru nu s-a întâmplat, iar judecătorul sindic nu şi-a exercitat rolul activ în ceea ce priveşte dispunerea convocării Comitetului creditorilor de către lichidatorul judiciar, în vederea analizării oportunităţii formulării unei cereri de atragere a răspunderii, rezumându-se la a lua decizia închiderii procedurii insolvenţei, fără a stărui, prin toate mijloacele legale, în aflarea adevărului, aşa cum prevede legea şi ignorând total faptul că au rămas nerecuperate o serie de creanţe.

Mai mult decât atât, în data de 12.03.2008, creditoarea-recurentă a solicitat instanţei să dispună în sarcina lichidatorului judiciar să convoace comitetul creditorilor pentru analizarea oportunităţii introducerii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a fostului administrator al debitoarei şi pentru aprobarea cererii de autorizare a comitetului de a introduce acţiunea de atragere a răspunderii, revenind cu această cerere şi în data de 18.04.2008, când s-a opus propunerii de închidere a procedurii insolvenţei.

Curtea de Apel Suceava – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr.1368/30.10.2008 a apreciat că recursul este întemeiat şi l-a admis pentru următoarele considerente:

Într-adevăr, potrivit art.138 din Legea nr.85/2006, atragerea răspunderii persoanelor care au cauzat starea de insolvenţă se face la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului ori a comitetului creditorilor, în această din urmă situaţie fiind necesară autorizarea instanţei.

În speţă de faţă, în condiţiile în care lichidatorul şi-a exprimat poziţia în sensul că nu se justifică atragerea răspunderii respectivelor persoane, creditorul interesat nu avea la dispoziţie decât opţiunea de a solicita judecătorului sindic să dispună convocarea comitetului creditorilor tocmai pentru a analiza oportunitatea formulării unei asemenea cereri, urmată fireşte de solicitarea autorizării prevăzută la art.138 alin.3 din lege.

Această opţiune s-a concretizat în cauză în două cereri, depuse la dosarul instanţei de fond la data de 24.03.2008 (fila 204), respectiv la 24.04.2998 (fila 256), prin care creditoarea a solicitat convocarea adunării creditorilor tocmai pentru a discuta necesitatea formulării unei acţiuni în atragerea răspunderii patrimoniale.

Sigur, simpla formulare a cererii de autorizare nu garanta nici admiterea ei şi cu atât mai puţin admiterea cererii de atragere a răspunderii, dar prin nepunerea ei în discuţie în faţa instanţei a fost înfrânt principiul garantării dreptului la apărare şi în sens larg, chiar principiul liberului acces la justiţie. Aceasta pentru că, în realitate, pretenţia creditorului, care justifica un interes în cauză, nu a fost niciodată pusă în discuţie şi analizată în cadrul procedurii, chestiune ce constituie o necercetare a fondului cauzei, astfel încât Curtea de Apel Suceava a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, în temeiul art.312 din Codul de procedură civilă, în rejudecare urmând a fi pusă în discuţie necesitatea convocării comitetului creditorilor în vederea analizării oportunităţii formulării cererii de autorizare în baza art.138 alin.3 din Legea nr.85/2006.

Etichete:

Solidaritatea în dreptul comercial

Cazuri de solidaritate legala care nu pot fi înlaturate prin vointa partilor

Solidaritatea in dreptul comercial

Etichete:

Dizolvarea societatilor comerciale (consideratii generale)

[tab: Consideratii generale ]

Legea nr. 31/1990 nu dă o definiţie expresă a dizolvării societăţii. În lipsa acesteia, precizarea noţiunii a revenit doctrinei. Astfel, dizolvarea a fost considerată modalitatea juridică de încetare a existenţei societăţii.1

Cu toate că o asemenea definiţie pare îndreptăţită atât de dispoziţiile Codului Civil referitoare la materia societăţilor (art. 1523 foloseşte expresia „societatea încetează”) cât şi de unele dispoziţii ale Legii nr. 31/1990 (art. 58, care reglementează efectele declarării nulităţi societăţii, prevede că, pe data la care hotărârea  judecătorească  a devenit irevocabilă, societatea încetează fără drept retroactiv), ea este inexactă, fiind contrazisă de dispoziţiile legale ce reglementează efectele dizolvării. În acest sens, art. 228 alin. (4) din Legea nr. 31/1190 precizează că societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia.

Mai aproape de realitate este definirea dizolvării ca fiind un fapt care determină încetarea vieţii societăţii, ca organism activ ce urmăreşte realizarea de beneficii din exercitarea unei activităţi comerciale.2

Totuşi, cea mai exactă caracterizare este aceea care consideră dizolvarea ca un moment care pune capăt activităţii comerciale normale, aşa cum aceasta a fost determinată de actul constitutiv şi marchează trecerea în faza lichidării. Deci, prin dizolvare, societatea intră într-o nouă fază a existenţei sale, în care urmează să se procedeze la lichidarea bunurilor sale, adică la transformarea lor în bani, plata creditorilor şi repartizarea restului între asociaţi. Numai după parcurgerea acestui „ciclu” intervine stingerea personalităţii juridice a societăţii şi, o data cu aceasta, a tuturor raporturilor juridice ce o leaga.3

Perioada ce urmează dizolvării este asemănătoare cu perioada constitutivă: societatea se bucură de o personalitate juridică restrânsă, limitată, de această dată, la operaţiunile lichidării.

În procesul de încetare a personalităţii juridice a unei societăţi comerciale, dizolvarea şi lichidarea reprezintă, în condiţii obişnuite, cele două faze obligatorii, în principiu separate de momentul desemnării lichidatorilor. În mod excepţional, legea reglementează cazuri în care personalitatea juridică a societăţii încetează, fără a se parcurge cele două faze. În cazul fuziunii şi divizării societăţilor comerciale reglementate prin Legea nr. 31/1990 se impun câteva precizări. Art. 233 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prevede: fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către o altă societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă.

Fuziunea este operaţiunea prin care se realizează o concentrare a societăţilor comerciale; două sau mai multe societăţi comerciale se reunesc pentru a forma o singură societate. Ea are două forme: fuziunea prin absorbţie şi fuziunea prin contopire.

Cauze generale de dizolvare

În contractul de societate, trebuie prevăzute clauzele de dizolvare a societăţii, această cerinţă rezultă din prevederile exprese ale Legii nr. 31/1990, art. 8 pct. (p).

Cauzele legale de dizolvare pot fi receptate în contract prin trimiterea la legislaţia societăţilor comerciale sau la alte legi speciale, sau prin menţionarea expresă a acestora.

Într-o opinie, cauzele de dizolvare prevăzute de lege ar fi limitative.4 În doctrina recentă, însă, s-a considerat că asociaţii ar putea conveni, prin clauze ale actului constitutiv, şi alte cauze de dizolvare decât cele enumerate de lege, cu condiţia respectării art.5 Cod civil.5

Problema este, în prezent, tranşantă, întrucât din art. 222 alin. (1) litera g) rezultă expresis verbis că dizolvarea poate interveni şi pentru cazuri prevăzute prin convenţia părţilor, altele decât cele reglementate la litera a)-f).

Cauzele generale de dizolvare cu cea mai mare aplicabilitate în cazul societăţilor comerciale, fără a fi limitate doar la acestea, sunt:

-expirarea duratei pentru care a fost înfiinţată societatea, în cazul în care o anumită durata a fost stabilita

-imposibilitatea îndeplinirii obiectului de activitate

– falimentul

– reducerea capitalului social sub minimul legal

– reducerea (pentru o perioada de cel puţin 9 luni) numărului minim de acţionari prevăzut de legea aplicabila

– dizolvarea prin hotărârea adunării generale

Acest din urmă caz este cazul cel mai frecvent şi mai normal de dizolvare a societăţilor comerciale. Societatea s-a născut prin voinţa asociaţilor şi tot aceştia pot hotărî dizolvarea ei.

  1. V.Roş, „Dizolvarea societăţilor comerciale. Particularităţi ale dizolvării pe cale judiciară. Lichidarea societăţilor comerciale. Momentul în care intervine. Rolul instanţei de judecată în cursul lichidării societăţii în R.D.C. nr.1/1996, p.55 şi urm. []
  2. Marius Şcheaua, „Legea societăţilor comerciale”, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2002, p.284 []
  3. I.L.Georgescu, „Drept comercial”, vol.II, p.701-702 []
  4. I.L.Georgescu, Drept Comercial, vol.II, p.708-709. []
  5. V.Roş, op.cit. în R.D.C. nr.1/1996, p.56. []

Etichete: , ,