Top

Recurs. Casare cu trimitere spre rejudecare. Cerere de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei. Informare adresată de către Serviciul de Probaţiune judecătorului delegat la compartimentul executări penale. Nulitatea sesizării instanţe

Recurs. Casare cu trimitere spre rejudecare. Cerere de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei. Informare adresată de către Serviciul de Probaţiune judecătorului delegat la compartimentul executări penale. Nulitatea sesizării instanţei de fond.

Decizia penală nr.39/2008

Referitor la recursul declarat de inculpatul H.V., împotriva sentinţei penale nr. 162 din 23.10.2007 a Judecătoriei Babadag, tribunalul reţine următoarele :

Prin cererea adresată Judecătoriei Babadag şi înregistrată cu nr. 722/179/2007, Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Tulcea a învedera faptul că condamnatul H.V. nu s-a prezentat la termenele de supraveghere începând cu luna aprilie 2007, având în vedere pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare cu suspendarea sub supraveghere, care îi fusese aplicată.

Prin sentinţa penală nr. 162/2007, Judecătoria Babadag a dispun revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicată condamnatului H.V. prin sentinţa penală nr. 102/2006 a aceleaşi instanţe şi dispus executarea în întregime a pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare în regim de detenţie.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele :

H.V. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 102/2006 a Judecătoriei Babadag, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 163/2006 a Tribunalului Tulcea la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei fixându-se un termen de încercare de 4 ani şi 6 luni.

În conformitate cu dispoziţiile art. 86 3 Cod penal, s-a stabilit că acesta să se supună dispoziţiilor alin. 1 lit. a-d ale acestui articol, încredinţându-se supravegherea Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Tulcea.

Deşi i-au fost aduse la cunoştinţă sub semnătură aceste măsuri precum şi celelalte obligaţii şi drepturi pe care le avea în timpul colaborării cu Serviciul de Probaţiune Tulcea şi a fost predat procesul verbal nr. 2372/SP/20 decembrie 2006, care includea planul de supraveghere condamnatul a nesocotit dispoziţiile hotărârii judecătoreşti.

A mai reţinut Judecătoria Babadag că, potrivit art. 86 3 lit. b Cod penal, acesta avea obligaţia să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea.

De asemenea, în conformitate cu lit. c a aceluiaşi articol, condamnatul trebuia să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă.

Aceste îndatoriri nu au fost aduse la îndeplinire de către H.V. care începând cu luna aprilie 2007 nu s-a mai prezentat la sediul Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Tulcea.

Chiar dacă acesta a plecat în străinătate să presteze muncă şi să realizeze veniturile necesare procurării mijloacelor de subzistenţă, era obligat să încunoştinţeze instituţia însărcinată cu supravegherea sa, ori din materialul probator aflat la dosar rezultă că acest lucru nu s-a întâmplat, condamnatul sfidând activitatea Serviciului de Probaţiune, care prin obiectivele fixate urmărea reintegrarea persoanei supravegheate.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs condamnatul H.V., care a criticat-o pentru nelegalitate.

În dezbateri, s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond pentru nerespectarea normelor privind legala sesizare.

Analizând recursul prin prisma aspectelor invocate, se observă că Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Tulcea practic nu a solicitat în mod expres revocarea suspendării sub supraveghere ci, a făcut o informare către instanţa de executare pentru ca judecătorul delegat să aprecieze dacă se impune revocarea suspendării.

Tribunalul reţine că potrivit legii de organizare a Serviciilor de Probaţiune, acestea au posibilitatea fie să ceară direct revocarea în temeiul art. 83 sau 864 al. 2 Cod penal, fie să facă o informare în atenţia judecătorului delegat cu executarea pedepselor.

Instanţa de recurs opinează că s-a avut în vedere această a doua variantă deoarece în adresa înaintată Judecătoriei Babadag se precizează clar că este în atenţia judecătorului delegat cu executarea pedepsei.

Potrivit art. 447 al 1 Cod pr. penală, asupra revocării suspendării, în condiţiile art. 83 sau 864 Cod penal se pronunţă din oficiu sau la sesizarea procurorului instanţa care a pronunţat în primă instanţă suspendarea.

În condiţiile în care Judecătoria Babadag nu a fost sesizată cu o cerere de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de către judecătorul delegat cu executarea pedepselor, hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor privind legala sesizare a instanţei, fapt care atrage nulitatea absolută a sentinţei în condiţiile art. 197 al. 2 şi 3 Cod pr. penală.

Faţă de cele expuse, urmează să fie admis recursul declarat de condamnatul H.V., să fie casată în totalitate sentinţa penală nr. 162/2007 a Judecătoriei Babadag, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleaşi instanţe pentru încălcarea dispoziţiilor privind sesizarea acesteia.

În baza art. 192 al. 3 Cod pr. penală cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.

Tags:

Casare cu trimitere spre rejudecare

Prin sentinţa civilă nr. 823 din 22 octombrie 2008, Tribunalul Neamţ a respins cererea de retragere a răspunderii personale, formulată de Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Piatra Neamţ, succedată în drepturi şi obligaţii de creditoarea D. G. F. P. N. în contradictoriu cu pârâţii – debitori G M., T. V., M. Ş. şi S. G

S-a reţinut de instanţa de fond că prin cererile formulate în cauză la data de 29.03.2005 şi 17.11.2005 (filele 69 – 70, 123 – 124, voi. 13), creditoarea A. F. P. a municipiului P. N, succedat în drepturi şi obligaţii de D.G.F.P.N. a solicitat atragerea răspunderii personale a pârâţilor – debitori M. M., M. Ş., A. M., S. C. şi T. V., pentru un pasiv de 1.779.327.385 lei, reprezentând creanţe bugetare nerecuperate în cursul procedurii.

În motivare a învederat că evidenţa contabilă nu a fost ţinută în conformitate cu legea, că organele de conducere ale debitorului au gospodărit defectuos patrimoniul şi au efectuat fapte şi acte de comerţ prin încălcarea disciplinei financiare, prejudiciind astfel societatea.

Iniţial, în drept, a invocat dispoziţiile art. 137 lit. „a – d” din Legea nr. 64/1995, republicată, devenit art. 138 alin. 1 lit. „a – d” din Legea nr. 85/2006, iar la fond a invocat numai dispoziţiile art. 138 alin. 1 lit. „a” şi „d” din Legea nr. 85/2006.

La data de 15.02.2005, şi-a precizat cererea de atragere a răspunderii personale arătând că vinovat pentru neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea este pârâtul debitor A M. şi a solicitat atragerea răspunderii personale a pârâţilor -debitori indicaţi în cererea înregistrată la data de 29.03.2005 (filele 63 – 65, voi. 13).

Din probatoriul administrat în cauză, instanţa a reţinut:

Potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul contabil C. F. (filele 36 -49), pârâţii – debitori nu au săvârşit nici una dintre faptele prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 138 alin. 1 lit. „a – g” din Legea nr. 85/2006.

Potrivit aceluiaşi raport, starea de insolvenţă a debitorului a fost determinată de factori economici, precum inflaţia, pierderea furnizorilor de materii prime, a beneficiarilor tradiţionali, etc.

Din suplimentul acestui raport (filele 55 – 59, voi. XIII), rezultă că prejudiciul cauzat de pârâtul – debitor T. V. prin achiziţionarea unor televizoare, a fost recuperată integral de la acesta. A fost recuperat integral şi prejudiciul de 250 Ron şi dobânzi aferente, rezultat din avansul plătit de pârâtul debitor G M. pentru achiziţionarea unui autoturism ARO de teren.

Pentru prejudiciul cauzat de pârâtul debitor G M. (fostă A), prin nereguli privind Legea contabilităţii nr. 82/1991, cât şi prin nereguli ce exced Legii nr. 82/1991 (acest ultim aspect sesizat de instanţă din actul de control de la filele 27 -34, voi. XIV), aceasta, prin procesul verbal nr. 125/28.02.2006 (filele 27 – 34, voi. XIV), a fost sancţionată contravenţional şi i s-au imputat anumite sume de bani, reprezentând contravaloarea prejudiciilor, sumele imputate acesteia neputând fi însă recuperate din cauza insolvabilităţii susnumitei.

Din aceeaşi lucrare mai rezultă că drepturile de creanţă a debitoarei S.C Industrial Service S.A nu erau prescrise la data deschiderii procedurii de insolvenţă, însă nu au putut fi recuperate de lichidatorul judiciar Fiscal Expert Business SPRL, întrucât debitorul S.C M. V. S.KL şi S.C E. S.A au intrat în faliment.

În raportul de expertiză întocmit de expertul contabil D. G (filele 107 – 113, voi. 13), se concluzionează că membrii organelor de conducere ale societăţii debitoare pot fi consideraţi vinovaţi de starea de insolvenţă a debitorului pentru faptele prevăzute de art. 138 lit. „a” şi “d” din Legea nr. 85/2006, întrucât au prejudiciat societatea în folosul altor persoane juridice şi nu au înregistrat în contabilitate actele contabile în mod cronologic şi sistematic.

Referitor la cauzele şi împrejurările care au condus la starea de insolvenţă a debitorului, lichidatorul judiciar Fiscal Expert Business SPRL, prin înscrisul intitulat „Concluzii scrise” şi-a însuşit punctul de vedere exprimat de expertul CF. în lucrarea efectuată în cauză (filele 6-7, voi. 14), iar la fond a pus concluzii de respingere a cererii de atragere a răspunderii materiale ca fiind nefondată.

Probatoriul sus analizat a format convingerea instanţei că faptele invocate de creditorul A F. P. P. N., succedat în drepturi şi obligaţii de D. G. a F. P. N., prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. „a” şi “d” din Legea nr. 85/2006, nu pot fi reţinute în sarcina nici unuia dintre pârâţii – debitori chemaţi să răspundă în cauză, patrimonial.

Astfel, cu privire la pârâţii – debitori M. M., M. Ş. şi S. G nu există la dosarul cauzei nici măcar un început de dovadă privind vinovăţia acestora de starea de insolvenţă a debitorului.

Referitor la pârâtul – debitor T. V., director al societăţii debitoare până la data de 17.05.1995, din procesul verbal nr. 125/6.02.1998 (filele 27 – 34, voi. 14), rezultă că acesta, prin achiziţionarea în regim de compensare a 350 televizoare color în lunile martie – mai 1994, a cauzat societăţii un debit de 390,4 Ron şi că debitul plus dobândă, în total suma de 814, 2141 Ron, a fost imputată acestuia (anexa nr. 3).

În suplimentul la raportul prevăzut de art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 (filele 55 – 59, voi. 13), expertul G F. reţine că suma de bani imputată pârâtului debitor T. V. a fost integral recuperată (pag. 4, supliment fila 58, voi. 13).

Expertul Deliu Constantin, în raportul prevăzut de art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 (filele 107 – 113, voi. 13), nu constată alte nereguli referitoare la activitatea desfăşurată de pârâtul – debitor T. V. în perioada decembrie 1993 – mai 1995, când a îndeplinit funcţia de director, raportul întocmit de acesta vizând, în cea mai mare parte, anii în care manager al societăţii debitoare a fost pârâtul debitor G M. (fostă A) şi anume iunie 1995 – ianuarie 1998.

Pentru această perioadă de timp, expertul D. G, în raportul prevăzut de art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 (filele 107 – 112, voi. 13), a constatat lipsa de preocupare pentru încasarea contravalorii livrărilor efectuate către parteneri interni şi externi, încheierea unor contracte de locaţie păguboase, vânzarea unor mijloace fixe în lunile august şi septembrie 1997 la o valoare mai mică decât valoarea rămasă reactualizată, acordarea unui avans de 350 lei la data de 27.07.1997, fără documente legale, ci pe baza procesului – verbal nr. 712/27.07.1997, pentru achiziţionarea unui autoturism ARO de teren, din care s-a recuperat numai suma de 250 lei, că actele contabile nu au fost înregistrate în contabilitate, cronologic şi sistematic.

Concluzionează expertul D. C. că, în raport de cele constatate, membrii organelor de conducere a societăţii debitoare pot fi consideraţi vinovaţi de starea de insolvenţă pentru faptele prevăzute de art. 138 lit. „a” şi “d” din Legea nr. 85/2006. Instanţa nu a putut ajunge la aceeaşi concluzie pentru cele ce urmează: Nu sunt elemente suficiente în lucrarea susnumitului expert din care să rezulte că prin neregulile reţinute, conducerea societăţii debitoare, în frunte cu pârâtul debitor C. M., a urmărit un interes personal al său ori al altei persoane fizice sau juridice.

Mai mult, în cauză, procedura insolvenţei deschizându-se prin sentinţa civilă nr. 1649/F/24.05.2006, este cât se poate de evident, că la această dată, drepturile de creanţă aparţinând debitorului S.C I. S. S.A, născute din acte şi fapte de comerţ începând cu luna iunie 1995, nu erau prescrise, iar obligaţia recuperării lor revenea lichidatorului judiciar care, de altfel, în cursul derulării procedurii, a şi depus diligente în acest sens (filele 58 – 59, voi. 13).

Referitor la contractele de locaţie păguboase şi vânzarea unor mijloace fixe, la o valoare mai mică decât valoarea rămasă neactualizată, nu există nici o dovadă certă care să probeze că aceste acte au vizat vreun interes personal al pârâtei debitoare C M. sau al altei persoane.

Prin urmare, instanţa a apreciat că neregulile depistate de expertul D. C sunt expresia managementului defectuos şi al proastei administrări a patrimoniului debitorului, dovedite de pârâtul debitor C. M. (fostă A) în îndeplinirea mandatului de manager, nu va reţine în sarcina acesteia fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. „a” din Legea nr. 85/2006.

Nici fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. „d” din Legea nr. 85/2006 nu poate fi reţinută în sarcina pârâţilor – debitori T. V. şi G M. pentru considerentele ce au fost expuse în continuare.

Fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. „d” din Legea nr. 85/2006, în oricare din modalităţile ei, se caracterizează prin săvârşirea ei cu intenţie, care trebuie dovedită cu privire la persoana fiecăruia dintre pârâţii – debitori susnumiţi.

În cauză, expertul D. G, prin lucrarea efectuată, nu a depistat, că neînregistrarea cronologică şi sistematică a documentelor contabile în contabilitatea societăţii, atât în luna mai 2005, cât şi ulterior până la deschiderea procedurii insolvenţei, pârâţii – debitori T. V. şi G M. (fostă A.) au urmărit prejudicierea debitorului. De asemenea, nu a constatat existenţa unui raport de cauzalitate între aceste nereguli şi prejudiciul debitorului, constând în insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata de către debitorul insolvent a datoriilor exigibile.

Nici creditorul D. G. F. P. N. nu a produs în cauză astfel de probe.

Împotriva hotărârii pronunţate de Tribunalul Neamţ, a promovat recurs creditoarea – D. G. F. P. N, considerând-o nelegală, motivat de faptul că instanţa de fond nu a analizat complet şi corect probatoriul cauzei, din care rezultă îndeplinirea cerinţelor art. 138 din Legea 85/2006, astfel că administratorul statutar trebuie să răspundă personal.

Analizând motivele de recurs, actele şi lucrările dosarului precum şi sentinţa recurată, instanţa – Curtea de Apel Bacău – reţine următoarele :

Instanţa de fond nu a făcut o cercetare completă a fondului cauzei, situaţie ce rezultă din considerentele sentinţei pronunţate; astfel, la dosarul cauzei există două expertize de specialitate care au concluzii total diferite una faţă de cealaltă, în sensul că expert C. F. arată că administratorii statutari nu se fac vinovaţi de faptele prevăzute la art. 138 alin. 1 lit. a – d din Legea 85/2006 pe când expert D. G, arată că aceştia, prin activitatea lor, sunt vinovaţi de starea de insolvenţă a societăţii comerciale debitoare.

Faţă de această situaţie instanţa de fond trebuia fie să pună în discuţia părţilor efectuarea unei noi expertize pentru ca un al treilea expert, analizând cele două lucrări de specialitate să stabilească realitatea economico – financiară a societăţii comerciale, raportat la activitatea administratorilor statutari, fie să dispună completarea raportului de expertiză cu obiective clare şi concrete, pentru activitatea fiecărui administrator statutar, respectiv actele încheiate, evidenţierea lor în contabilitatea societăţii; cauzele ce au dus la crearea de datorii şi a neîncasării creanţelor; ce contracte încheiate în perioada de activitate a acestora şi ce efect au avut asupra redresării societăţii comerciale debitoare în perioada 1991 – 1996.

Instanţa de fond arată clar că lichidatorul judiciar avea obligaţia recuperării creanţelor ce le avea societatea comercială (fila 62 dosar fond) fără a motiva de ce nu au făcut-o în primul rând cei ce administrau societatea, de asemenea susţinerea că expertiza D. care arată de altfel nereguli mari în activitatea administratorilor, ar constitui expresia unui management defectuos, nu este de natură a “justifica” prin ea însăşi un debit de 1.779.327.385 lei.

Pe cale de consecinţă, faţă de cele mai sus constatate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, instanţa a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Tags:

Casare cu trimitere spre rejudecare pentru administrarea probei cu expertiza.

Domeniu asociat – Casare cu trimitere spre rejudecare pentru administrarea probei cu expertiza.

Administrarea acestei probe nu este posibila direct în recurs, având în vedere dispozitiile art. 305 Cod procedura civila la care se adauga si Decizia de recurs în interesul legii nr. XXI/2006 a ÎCCJ, care stabileste în mod general obligatoriu inadmisibilitatea probelor ori la judecarea în recurs.

Sectia civila. Decizia civila nr.479/RC din data de 04.04.2007

Prin cererea înregistrata la Judecatoria Tg. Neamt cu nr. 3113 din 24.11.2003, reclamantul C.V. a chemat în judecata pe pârâta D.m. pentru partajarea bunurilor comune dobândite în timpul casatoriei, invocând ca au dobândit prin contributie egala cu cote-parti de 50%.

Prin cerere reconventionala, pârâta-reclamanta Diacon Mihaela a solicitat sa fie excluse de la masa de partaj bunurile mobile pe care le-a primit cu titlu de zestre de la mama sa, respectiv: un sifonier cu 3 usi, un covor iuta, o plapuma, o patura, un pat, un recamier, un pat obisnuit, 2 garnituri lenjerie, 2 cearsafuri, perdele de la casa, oala inox, o cratita cu capac, vesela si tacâmurile, un motor abric, o cada de 250 l., o balerca de 50 l., o canistra din plastic;

Prin aceiasi cerere, pârâta-reclamanta a solicitat admiterea cererii de interventie accesorie formulata de intervenienta D.M., mama sa, deoarece mama sa împreuna cu tatal sau decedat au construit cu cheltuiala lor în proportie de 90% imobilul supus partajului. Pârâta reclamanta a mai sustinut ca împreuna cu reclamantul au edificat la imobilul de locuit numai urmatoarele lucrari: instalatia de energie electrica, montarea ferestrelor, soba, zugraveli interioare, feroneria la usi si la ferestre, praguri, lambriuri si dusumele.

La termenul din 19.01.2004, au formulat cerere de interventie în interesul reclamantului, intervenientii C.M. si C.V.( f. 43), si C.G.C.( f. 46), invocând ca au donat celor doi soti, în timpul casatoriei acestora terenul aferent casei de locuit, ca au contribuit cu prestatie de munca si mâncare pentru lucratori la edificarea imobilului, au suportat costul instalatiei electrice si bucataria anexa a fost ridicata dupa despartirea în fapt definitiva a sotilor.

Prin cererea de interventie, intervenientul C.G.C. a invocat ca a suportat integral cheltuielile aferente obtinerii autorizatiilor de construire si avizelor aferente, si a efectuat direct lucrari de manopera importante la edificarea imobilului.

Prin sentinta civila nr. 1786 din 18.10.2004 a Judecatoriei Tg. Neamt, a fost admisa în parte actiunea civila pentru partaj bunuri comune si cererea reconventionala formulata de reclamantul-pârât C.V. în contradictoriu cu pârâta-reclamanta D.M..

A fost admisa în parte cererea de interventie în interesul reclamantului – pârât C.V., formulata de intervenientii C.M., C.V. si C.G.C., si cererea de interventie în interesul pârâtei – reclamante D.M., formulata de intervenienta D.M.

S-a constatat ca partile au dobândit în timpul casatoriei urmatoarele bunuri comune:

– o casa de locuit, compusa din 3 camere, bucatarie, baie si 2 holuri, situata în orasul Tg. Neamt, în val. de 165.191.00 lei;

– suprafata de 599 m.p., teren, situat în intravil. Orasului Tg. Neamt, str. V. Alecsandri, nr. 57, jud. Neamt, în val. de 17.970.000 lei;

– bunuri mobile: set mobila bucatarie, un recamier, un pat din scândura, un pat tip studio, un sifonier, un sifonier cu 3 usi, un covor lâna, 2 perdele, o patura din lâna, o masina pentru tocat carne, un covor iuta, vesela si tacâmuri, un fier de calcat si filtru de cafea, valoarea totala a bunurilor comune fiind stabilita în suma de 199.471.00 lei.

S-a constatat ca în dobândirea acestor bunuri, reclamantului-pârât îi revine cota – parte de 40% si pârâtei-reclamante îi revine cota-parte de 60 %.

S-a dispus sistarea comunitatii de bunuri a sotilor prin atribuirea bunurilor comune, mobile si imobile în lotul pârâtei-reclamante.

S-a constatat ca pârâta-reclamanta D.M. are dreptul la bunuri în val. de 119.682.000 lei, a primit bunuri în valoare de 199.471.000 lei, astfel ca a fost obligata sa plateasca reclamantului-pârât cu titlu de sulta suma de 79.788.000 lei.

A fost respins capatul de cerere formulat de pârâta-reclamanta D.M. în contradictoriu cu reclamantul-pârât C.V., privind restituirea bunurilor proprii si au fost compensate în parte cheltuielile de judecata suportate de partile cauzei, fiind obligata pârâta-reclamanta sa plateasca diferenta ramasa necompensata în favoarea reclamantului-pârât diferenta ramasa necompensata în suma de 3.000.000 lei.

În baza probelor administrate în cauza si a sustinerilor partilor, instanta de fond a retinut urmatoarele împrejurari:

Partile au dobândit în timpul casatoriei bunurile mobile si imobile retinute prin dispozitivul sentintei, mai putin urmatoarele bunuri pretins de catre reclamantul – pârât prin cererea de chemare în judecata si precizarile ulterioare: vitrina toaleta, oglinda, aragaz, butelie, bibelouri, mileuri lenjerie, 6 scaune tapitate, un covor, un covor persan, 3 covoare de perete, un covor din lâna, o patura, o cerga, 3 mese, un televizor color, un aparat video si camera video, servicii de masa, 4 cratite, 6 castroane, 6 cani si suma de 4.000 Euro, deoarece din probele administrate nu s-a retinut existenta acestor bunuri în comunitatea de bunuri a sotilor.

De asemenea, instanta a retinut ca mama pârâtei, intervenienta D.C, împreuna cu sotul sau decedat, D.M., au contribuit la constructia casei de locuit cu materiale de constructii, cu contributie în bani la achitarea costului unei parti din lucrarile efectuate, contributia acestora fiind mai mare decât contributia prestata de catre parintii reclamantului-pârât, respectiv intervenientii în interesul acestuia.

Astfel, parintii reclamantului si fratele acestuia, C.M., C.V. si C.G.C. au ajutat la construirea casei de locuit, realizând racordul instalatiei electrice si instalatiei de apa, tencuirea casei, construirea unei sobe si suportarea cheltuielilor pentru plata unor lucrari.

Aceste contributii ale ambilor intervenienti în interesul reclamantului si, respectiv, ale pârâtei instanta de fond le-a retinut ca fiind facute cu titlu de donatie în interesul exclusiv al fiecaruia dintre soti cât timp nu s-a precizat în mod expres ca aceste contributii sunt prestate pentru gratificarea ambilor soti.

În temeiul acestor considerente, instanta a admis ca fiind întemeiate cererile de interventie formulate în cauza, în baza dispozitiilor art. 49 C. pr. civila, a constatat în favoarea pârâtei-reclamante o cota-parte de 60% si în favoarea reclamantului-pârât, corelativ, o cota parte de 40%, retinând aportul mai mare al pârâtei la constructia casei prin luarea în considerare a banilor si ajutorului primit de la parintii sai, si a respins ca nefondat capatul de cerere în restituire bunuri proprii formulat de pârâta-reclamanta D.M., deoarece aceasta nu a administrat nicio proba în sustinerea acestor pretentii iar existenta acestor bunuri personale în afara comunitatii de bunuri a sotilor nu poate fi prezumata.

Ca modalitate concreta de iesire din indiviziune a partilor, instanta a atribuit în totalitate bunurile mobile si imobile în lotul pârâtei- reclamante în considerarea cotei-parti de contributie de 60% retinuta în favoarea acesteia, stabilind în sarcina ei obligatia de plata a sumei de 79.788.000 lei, cu titlu de sulta, pentru echilibrarea valorica a loturilor.

Împotriva sentintei au declarat apel reclamantul-pârât C.V. si intervenientii C.M., C.V. si C.G.C., invocând în esenta urmatoarele motive:

Cota diferentiata de 60% retinuta în favoarea intimatei este neîntemeiata, deoarece la constructia casei a fost ajutat în egala masura de intervenientii-recurenti, parintii si, respectiv, fratele sau, iar contractul de vânzare cumparare nr. 3136/8.02.1994, ascunde în realitate o donatie deghizata, deoarece el si reclamanta nu au platit nici un pret pentru terenul în supr. de 599 m.p., pe care s-a construit casa.

Lemnul necesar pentru constructie a fost achizitionat de parintii pârâtei- reclamante, însa acestia au achitat pretul cu bani primiti de la recurent cu rea credinta întocmind actele de achizitionare pe numele lor. Pârâta-reclamanta si parintii sai au sustras foarte multe bunuri de la domiciliul comun, si fara motive întemeiate aceasta a solicitat atribuirea casei si terenului în lotul sau.

Prin decizia civila nr. 269 AC din 2.06.2005 a Tribunalului Neamt, pronuntata în dosarul nr. 524/AC/2005 a fost admis apelul declarat de reclamantul C.V. si intervenientii C.M., C.V. si C.G.C, a fost schimbata în parte sentinta civila nr. 1786 din 18.10.2004, s-a constat ca reclamantul si pârâta au fiecare câte o cota- parte de contributie de 50% si s-a dispus iesirea din indiviziune a partilor conform variantei I din raportul de expertiza- expert C N.( f. 42-52, ds. apel) si a fost respins capatul de cerere privind includerea nor bunuri mobile la masa de partaj.

Prin decizia civ. nr. 354 din 22.03.2006 a Curtii de Apel Bacau, pronuntata în dosarul nr. 424/2006, a fost admis recursul declarat de pârâta-reclamanta Diaconu Mihaela, a fost casata decizia civila nr. 269 din 2.06.2005 a Tribunalului Neamt si s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeasi instanta.

În considerentele deciziei de casare cu trimitere, s-a stabilit ca în masura în care instanta de apel a încuviintat suplimentarea probelor prin efectuarea unei expertize în constructii, instanta avea obligatia sa dispuna si refacerea raportului de expertiza cu privire la teren de catre un expert cu specialitate topo-cadastru, pentru a se evita situatia care a fost creata de a se atribui recurentei un lot la care nu exista cale de acces.

De asemenea, prin raportul de expertiza în constructii nu s-a facut o delimitare concreta, prin vecinatati, punctare si hasurare a suprafetelor atribuite în cele trei variante de lotizare , încât este imposibil de realizat executarea acestei hotarâri.

Cauze de rejudecare a fost înregistrata în recurs,prin recalificarea caii de atac, la aceasta instanta cu nr. 241/RM/2006 din 28.04.2006.

Analizând motivele de recurs invocate si examinând cauza sub toate aspectele conform dispozitiilor art. 304, 304/1 C. procedura civila, în limitele casarii cu trimitere spre rejudecare dispusa prin decizia civila nr. 354 din 22.03.2006 a Curtii de Apel Bacau, se constata ca fiind întemeiat recursul declarat de reclamantul-pârât C.V. si intervenientii C.M., C.V. si C.G.C.

Potrivit îndrumarilor obligatorii pentru instanta de trimitere stabilite prin decizia civila nr. 354/22.03.2006 a Curtii de Apel Bacau, în cauza este necesara administrarea probei cu expertiza pentru teren, care sa stabileasca o lotizare corespunzatoare cu lotizarea realizata în natura prin raportul de expertiza în constructii. În aceeasi masura prin expertiza tehnica în constructii nu au fost realizate toate delimitarile necesare, prin vecinatati, punctare si hasurare.

Administrarea acestor probe nu este posibila direct în recurs având în vedere ca potrivit dispozitiilor art. 305 Cod procedura civila, nu se pot administra probe noi în recurs, cu exceptia înscrisurilor, si ca potrivit dispozitiilor art. 312 al. 3 si 5 Cod procedura civila, exista motiv de casare cu trimitere, când nu este posibila modificarea hotarârii atacate în recurs fiind necesar sa fie administrate probe noi.

În acelasi sens se retine si Decizia de recurs în interesul legii nr. 21/2006 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie care stabileste în mod general obligatoriu inadmisibilitatea probelor noi la judecata în recurs, astfel ca pentru motivele analizate se admite ca fiind întemeiat recursul declarat împotriva sentintei civile nr. 1786 din 18.10.2004 a Judecatoriei Tg. Neamt, se caseaza în întregime sentinta si se trimite cauza spre rejudecare la aceeasi instanta, instanta de trimitere urmând a administra probele necesare pentru justa solutionare a cauzei, astfel cum au fost precizate anterior.

Tags: