Procedura obţinerii declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

Capitolul 1

Noţiunea şi importanţa mijloacelor de probă

Probele sunt definite ca elemente de fapt ce servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei(art. 63 C.proc.pen.)

Pentru a fi utilizate informaţii oferite de probe, este necesar ca acestea să fie cunoscute de către organele judiciare sub o anumită formă, ceea ce presupune administrarea lor[1].

Potrivit art. 64 C.proc.pen, mijloacele de probă sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, interceptările şi înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.

Din acest enunţ rezultă că împrejurările de fapt care conduc la o concluzie de vinovăţie sau nevinovăţie, nu se pot confunda cu mijlocul prin care această vinovăţie este cunoscută sau demonstrată[2]. Neconcordanţa între cele două aspecte generează de cele mai multe ori comiterea unor erori judiciare. În teoria probelor este folosită şi noţiunea de procedee probatorii, care constituie modalităţi concrete în care se procedează la folosirea mijloacelor de probă( modul de a proceda în folosirea mijloacelor de probă[3]).

Cele două noţiuni, mijloace de probă şi procedee probatorii, nu se confundă, având înţelesuri diferite, existând posibilitatea ca prin acelaşi procedeu probator să fie administrate mijloace de probă diferite sau pentru acelaşi mijloc de probă să fie folosite procedee probatorii diferite (sunt situaţii când prin acelaşi procedeu probator se administrează mijloace de probă diferite, de exemplu, audierea învinuitului, inculpatului, martorului se face potrivit aceluiaşi procedeu probator; este însă posibil ca acelaşi mijloc de probă să aibă abordări diferite în ceea ce priveşte administrarea, fiind folosite procedee probatorii diferite, de exemplu, un înscris poate fi cercetat folosindu-se procedee diferite, examinarea prin comparaţie cu alte scripte, cercetare directă, chiar traducere[4]).

În abordarea mijloacelor de probă se cunosc două modalităţi de reglementare[5]. Potrivit primei modalităţi, se procedează la enumerarea mijloacelor de probă în textul de lege, aşa cum se prevede în codul de procedură penală român.

Enumerarea fiind limitativă, înseamnă că administrarea probelor se poate face numai prin intermediul acestora, alte modalităţi de administrare nefiind permise.

În celălalt sistem, mijloacele de probă indicate de lege au caracter exemplificativ, organele judiciare nefiind obligate la utilizarea numai a acestora, existând deci posibilitatea adăugării şi altor mijloace de probă.

Considerăm că mijloacele de probă constituie un element de importanţă deosebită în derularea procesului penal, prin care se ajunge la cunoaşterea situaţiei de fapt şi, în mod implicit, la soluţionarea cauzei respective[6].

Este motivul pentru care, în ultimii ani, reglementarea mijloacelor de probă a cunoscut modificări, în sensul creşterii funcţionalităţii acestora, corelat cu utilizarea unor metode tehnice noi, capabile să surprindă şi totodată, să certifice fapte sau împrejurări cu conotaţii infracţionale[7].

Sub acest aspect, includerea ca mijloc de probă a înregistrărilor audio sau video sau unele regelmentări în materia declaraţiilor martorului[8] sunt aspecte care vin să concretizeze aceste tendinţe.

Potrivit art. 64 alin. (2) C.proc.pen., mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. De altfel, legea penală oferă garanţii în ceea ce priveşte sistemul mijloacelor de probă, incriminând faptele ce aduc atingere modului de administrare a probelor, a interpretării acestora precum şi sancţiunea prevăzută[9].

În abordarea mijloacelor de probă distingem precizări privind condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru administrarea acestora, precum şi procedeele specifice de administrare, după cum s-a precizat anterior.

În literatura de specialitate mijloacele de probă, în funcţie de procedeele comune de administrare, se grupează în trei mari categorii[10]: declaraţiile părţilor şi ale martorilor, înscrisuri şi mijloace de probă, rapoartele de constatare ale specialiştilor şi expertizele.

Capitolul 2

Procedura obţinerii declaraţiilor învinuitului sau ale inculpatului

Secţiunea 1. Importanţa acestui mijloc de probă

Importanţa acestui mijloc de probă constă în faptul că cel care cunoaşte cel mai bine cum a fost săvârşită infracţiunea este făptuitorul, care în procesul penal poate avea calitatea procesuală de învinuit şi apoi de  inculpat. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului potrivit reglementării actuale este un drept şi nu o oblogaţie: potrivit art. 70 alin (2) C.proc.pen., învinuitul sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă fapta care formeză obiectul cauzei, dreptul  da a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.

Logica recunoaşterii dreptului la tăcere constă în primul rând în necesitatea protejării persoanei acuzate de exercitarea unor presiuni din partea autorităţilor în faza urmăririi penale, pentru a se evita erorile judiciare şi a permite atingerea scopurilor prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor omului, care corespund procesului echitabil[11].

Deşi nu este menţionat în mod expres în acest articol, dreptul la tăcere, alături de una din componentele sale, şi anume dreptul de a nu contribui la propria acuzare, constituie una din standardele internaţionale larg recunoscute care au stat la baza noţiunii de proces echitabil. Dreptul de a nu contribui la propria acuzare presupune că, într-un proces penal, acuzarea va căuta să îşi fundamenteze dosarul fără a apela la elemente de probă obţinute prin constrângere sau exercitare de presiuni asupra acuzatului[12]. Acest drept, din această perspectivă, este legat şi de respectarea principiului de nevinovăţie, prevăzut în art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană a drepturilor omului.

Nuanţând aplicaţia acestui drept, Curtea Europeană a Drepturilor omului a precizat în practică sa că este în mod evident incompatibil cu exigenţele Convenţiei ca o condamnare să fie întemeiată exclusiv sau în mod esenţial pe tăcerea acuzatului, însă este tot atât de evident că aceste interdicţii nu ar putea împiedica să se ţină seama de tăcerea acestuia în situaţii ce reclamă cu necesitate o explicaţie din partea acestuia, pentru a se putea aprecia forţa de convingere a elementelor dosarului care susţine acuzarea[13].

Totuşi, dreptul la tăcere nu este unul absolut şi nu se poate susţine că această atitudine a acuzatului este lipsită total de semnificaţie când judecătorul care soluţionează cauza în fond trebuie să aprecieze probele în acuzare. Faptul că pot fi reţinute concluzii defavorabile acuzatului, datorate exercitării dreptului la tăcere, poate fi apreciat ca o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, numai în urma examinării întregii cauze, mai ales a probelor importante soluţionării cauzei respective, potrivit regulilor procedurale aplicabile.

Apreciem că această interpretare este motivată de faptul că, de regulă, cel nevinovat este dispus să coopereze cu organele judicicare pentru a-şi dovedi nevinovăţia, însă în situaţia opusă acesta ar manifesta reţineri, neavând interesul să coopereze. Însă chiar şi cel nevinovat poate refuza acestă cooperare, de exemplu, până la consultarea unui avocat[14].

Întrucât exercitarea dreptului la tăcere nu este una absolută, nu poate fi extins cu privire la obţinerea unor date care există independent de voinţa acuzatului şi nu influenţează poziţia sa prin exercitarea acestui drept, de exemplu, recoltarea unor probe biologice, ridicarea unor înscrisuri, pentru care se poate dispune efectuarea unei percheziţii etc.[15]

Se apreciază[16]că, în sens larg, dreptul la tăcere presupune:

• Dreptul de  a nu face nicio declaraţie cu privire la o faptă ce i se atribuie ori învinuirea ce i se aduce, fără a i se imputa ulterior nesinceritatea.
• Libertatea de a răspunde sau nu în cunoştinţă de cauză şi potrivit propriei opinii la întrebările adresate de organul judiciar.
• Dreptul de a nu depune mărturie împotriva sa, adică de a nu contribui la propria incriminare.

Plecând de la acest conţinut, se consideră că natura juridică a dreptului la tăcere ar corespunde exerciţiului unui drept uman fundamental, cu bază constituţională şi în dreptul internaţional al drepturilor omului[17]. Într-adevăr, în sens larg, dreptul la tăcere se poate înscrie în sfera drepturilor fundamentale, cu garanţii constituţionale, însă aplicaţia lui în procesul penal, considerăm că ia forma exercitării dreptului la apărare.

Referitor la sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării dispoziţiilor art 70 alin. (2) C.proc.pen. care consacră dreptul la tăcere, se susţine că acesta ar echivala clar cu aplicarea dispoziţiilor art. 64 alin. (2) C.proc.pen., în sensul că mijlocul de probă devine unul obţinut în mod ilegal şi nu poate fi invocat şi folosit în procesul penal[18].

Potrivit art. 64 alin. (2) C.prc.pen., mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal, situaţie în care, după părerea noastră nu echivaleză cu aplicarea unei sancţiuni procedurale propriu-zise. Această constatare are ca efect pur şi simplu înlăturarea mijlocului de probă din ansamblul acelora care constituie motivarea soluţiei date de procuror sau judecător, constatare care nu impune refacerea activităţii procesuale. Pe baza acestor constatări, în condiţiile prevăzute de art. 197 C.proc.pen., considerăm că poate fi invocată nulitatea actului. Apreciem că încălcarea dispoziţiilor legale privind obţinerea mijloacelor de probă este sancţionată cu nulitatea relativă, în condiţiile art. 197 alin (7) şi (4) C.Proc.pen. cu precizarea că dacă neregulile influenţează în mod grav soluţionarea cauzei pot fi invocate şi din oficiu de instanţă în orice stare a procesului[19].

În reglementarea actuală, dreptul de a nu face nicio declaraţie a fost introdus prin legea nr. 281/2003 de modificare şi completare a Codului de procedură penală[20]. Potrivit reglementărilor actuale declaraţiile învinuitului sau inculpatului sunt obţinute prin intermediul a trei procedee probatorii: prezenterea unei declaraţii scrise personal cu privire la învinuirea ce i se aduce, ascultarea sa de către organele judiciare şi confruntarea cu alte persoane[21].

Totodată, declaraţia constituie pentru învinuit sau inculpat un important mijloc de apărare, cu ocazia audierii având posibilitatea invocării unor apărări sau combateri altor declaraţii date sau informaţii cunoscute, cu privire la obiectul probaţiunii ce susţin învinuirea. Pe parcursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul este ascultat în anumite momente precizate de lege ori chiar el poate avea iniţiativa, solicitând audiere ori de câte ori consideră necesar. În faza urmăririi penale învinuitul este ascultat după începerea urmăriri penale(art. 6 C.proc.Pen.), pe parcursul urmăririi penale dacă se pune în discuţie luarea unor măsuri preventive (art. 146 alin. 1 C.proc.pen), la sfârşitul urmăririi penale, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală(art. 250 C.proc.pen.)[22].

În cursul judecăţii, legea indică de asemenea, anumite momente cănd ascultarea inculpatului este obligatorie, însă, de principiu, el este ascultat ori de câte ori este necesar. De fiecare dată când învinuitul sau inculpatul se află în imposibiliatea de a se prezenta pentru a fi ascultat organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află, cu excepţia cazului în care legea prevede altfel.

Secţiunea 2. Procedura audierii învinuitului sau inculpatului.

Considerând audierea un drept al învinuitului sau inculpatului, după ce se constată că acesta consimte, organul de urmărire penală, înainte să îl asculte, îi cere să dea o declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce. Declaraţia în aceste condiţii, adică scrisă personal de învinuit sau inculpat după ce i se aduce la cunoştinţă învinuirea, elimină suspiciunile cu privire la eventualele inexactităţi şi totodată contestarea precizărilor, chiar de învinuit sau inculpat. Pentru soluţionarea cauzei, organul judiciar este obligat să îl asculte pe învinuit sau inculpat, iar legea procesual penală cuprinde reguli care se aplică în toate cazurile ascultării, atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii.

Din reglementarea existentă rezultă că ascultarea învinuitului sau inculpatului este structurată în 2 etape: prima etapă în care se clarifică problemele referitoare la datele personale, înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă,data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţie militară, loc de muncă, ocupaţie, adresa la care locuieşte efectiv, antecedentele penale şi alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale. Totodată i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la fapta şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta. În ceea ce priveşte modul de ascultare se prevede că fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat(art. 71 alin. 1 C.proc.pen.).

A doua etapă constituie ascultarea propriu zisă. Învinuitul sau inculpatul este lăsat să declare tot ce ştie în legătură cu învinuirea ce ise aduce, fără a fi întrerupt ori a i se pune întrebări. În concret, ascultarea nu poate consta în citirea unei declaraţii date anterior ori reamintirea acestora, legiuitorul dorind ca învinuitul sau inculpatul să relateze cât mai obiectiv, fără a fi influenţat de declaraţiile anterioare. Totodată, citirea unei declaraţii anterioare, şi nu relatarea liberă, ar pune sub semnul întrebării sinceritatea învinuitului sau inculpatului, cu privire la cele declarate, care nu ar fi în acord cu cele relatate anterior. Urmând aceeaşi logică, legea prevede că învinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori cita o declaraţie scrisă de mai înainte, însă se poate servi de înscrisuri cu privire la unele situaţii greu de reţinut. Înseamnă că acesta nu poate veni „pregătit” la audiere cu o declaraţie scrisă pe care să o prezinte ori să o citească organului de urmărire penală[23].

Se are în vedere faptul că audierea învinuitului sau inculpatului de către organul de urmărire are impact din punct de vedere emoţional şi poate contribui la eliminarea unor tendinţe de a denatura adevărul. Acest impact ar fi eliminat dacă s-ar prezenta doar şi ar citi o declaraţie deja scrisă.

După ce învinuitul sau inculpatul a făcut declaraţia i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formeză obiectul cauzei şi la învinuirea ce i sa aduce. De asemenea , este întrebat cu privire la probele pe care înţelege să le propună.

Dacă asculatrea se face în cursul judecăţii, întrebările i se pun de către preşedintele completului şi în mod nemijlocit de ceilalţi membrii ai completului, de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui apărare se face. Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei.

Legea cuprinde precizări clare şi în ceea ce priveşte consemnarea declaraţiilor (art. 73 C.proc.pen.). Se prevede că acestea se consemnează în scris. În fiecare declaraţie se va consemna, totodată, ora începerii şi ora încheierii ascultării învinuitului sau inculpatului. Declaraţia scrisă se citeşte acestuia, iar dacă se cere i se dă să o citească. Când este de acord cu conţinutul ei o semnează pe fiecare pagină şi la sfărşit. Când învinuitul sau inculpatul nu poate  sau refuză să semneze se face menţiune în declaraţia scrisă. Declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea învinuitului sau inculpatului ori de preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret când declaraţia a fost luată printr-un interpret.

Pot exista situaţii când învinuitul sau inculpatul revine asupra declaraţiei date sau doreşte să facă completări, rectificări sau precizări. Toate aceste modalităţi de intervenţie asupra declaraţiei deja date se consemnează şi apoi se semnează potrivit procedurii condamnării declaraţiilor, arătate în art. 73 C.proc.pen.[24]

Deoarece pe timpul ascultării învinuitului sau inculpatului poate prezenta tulburări de sănătate, în dispoziţiile art. 71¹ se arată că dacă acesta acuză simptomele unei boli care i-ar pune viaţa în pericol, ascultarea se întrerupe, iar organul judiciar ia măsuri pentru ca acesta să fie consultat de un medic. Ascultarea se reia imediat ce medicul decide că viaţa învinuitului sau inculpatului nu este în pericol.

Aceste prevederi se aplică indiferent de obiectul audierii ( audierea în vederea arestării preventive ori a lămuririi unei situaţii necesare soluţionării fondului cauzei) sau de situaţia învinuitului sau inculpatului ( aflat în stare de arest preventiv sau de libertate).

Secţiunea 3. Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

Potrivit art. 69 C.proc.pen, declaraţiile învinuitului sau inculpatului, făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate şi împrejurările ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Aşadar, legiuitorul nu face excepţie în cazul acestui mijloc de probă în ceea ce priveşte forţa probatorie, nu îi acordă un rol deosebit, importanţa sa la aflarea adevărului fiind, da la caz la caz,  în funcţie de criteriul coroborării, adică al confirmării cu fapte şi împrejurările ce fac obiectul probaţiunii, de asemenea supuse aprecierii de către organele judiciare.

Declaraţia învinuitului sau inculpatului nu mai este considerată „ regina probelor”, întrucât chiar în cazul recunoaşterii, valoarea probatorie fiind numai cea prevăzută de lege.

De altfel, indiferent de contextul acesteia, declaraţia dată de învinuit sau de inculpat trebuie apreciată cu mare atenţie, caracerul subiectiv fiind înţeles[25].

Chiar în cazul unei recunoaşteri cu privire la învinuirea ce i se aduce , învinuitul sau inculpatul  s-ar putea să „ascundă” cu această ocazie amănunte importante, cu relevanţă în stabilirea încadrării juridice a faptului sau reţinerea unor circumstanţe agravante. În aceste condiţii, având în vedere recunoaşterea faptelor, s-ar putea ca organele judiciare să nu mai insiste pe acele aspecte, reţinând o situaţie de fapt inexactă.

În caz contrar, dacă învinuitul sau inculpatul revine asupra declaraţiilor date în faza urmăririi penale în  care recunoştea săvîrşirea infracţiunii, s-a apreciat că negarea realităţii declaraţiei de recunoaştere nu poate fi luată în considerare, dacă s-au administrat în cursul procesului alte probe, neîndoielnic, de vinovăţie.

În acest context, revenirea asupra declaraţiei date în faza urmăririi penale de către inculpat urmează a fi înlăturată: participarea sa ca autor la săvârşirea tâlhăriei rezultând din declaraţiile date în faza urmăririi penale de toţi inculpaţii, acestea coroborându-se cu declaraţiile părţii vătămate, cu cele consemnate în procesul-verbal de recunoaştere din grup şi declaraţiile celor doi martori[26].

Capitolul 3

Elemente de drept comparat

Procedura audierii înviniutului sau inculpatului în Germania

Potrivit capitolului X art. 136 din Codul de procedură penală al Republicii Federale Germane inculpatul  va fi informat la începutul primei examinări în legătură cu învinuirea ce i se aduce precum şi a pedepselor aplicabile pentru săvârşirea infracţiunii respective. El va fi informat de faptul că legea îi dă permisiunea să răspundă la acuzaţie sau să nu facă nicio declaraţie, chiar şi înainte de prima examinare, cât şi de a se consulta cu avocatul ales. Totodată, i se va aduce la cunoştinţă inculpatului că poate cere administrarea de dovezi în apărare şi că poate răspunde printr-o declaraţie scrisă la acuzaţiile care i se aduc în anumie cazuri.

Potrivit art. 137 şi 138[27] inculpatul poate fi asistat de un apărător în orice fază a procesului penal, dar nu mai mult de 3 la număr. Inculpatul poate fi apărat într-o  instanţă germană atât de către un avocat cât şi de către un profesor de drept de la o universitate germenă de drept sau în cazul în care inculpatul nu şi-a ales un apărător, îi va fi numit unul din oficiu atunci când legea o cere    (când a săvârşit o infracţiune gravă,etc.)

Aşa cum reiese din secţiunea 231 a capitolul V partea a II-a din codul de procedură penală german inculpatul, duce ce i s-a luat declaraţia şi a fost dispusă trimiterea lui în judecată, va trebui să se prezinte la proces. Instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti şi procedează la ascultarea inculpatului şi dispune aducerea şi prezentarea probelor. Inculpatul va fi apoi ascultat şi interogat de către procuror şi de apărătorul inculpatului. Preşedintele instanţei îi va putea pune întrebări atunci când gaseşte necesar acest lucru[28] iar după încheierea dezbaterilor îi va da ultimul cuvânt inculpatului.

Instanţa , când socoteşte necesar, poate cere inculpatului, după încheierea dezbaterilor să depună concluzii scrise[29].

Din cele prezentate mai sus observăm că procedura obţinerii declaraţiilor inculpatului în statul federal german se aseamănă cu procedura obţinerii declaraţiilor învinuitului sau inculpatului în statul român.

Asfel  este prevăzut atât în Codul de procedură român cât şi în cel german faptul că învinuitul sau inculpatul are dreptul la un apărător care să îl asiste pe tot parcursul procesului penal, are dreptul de a nu face nicio o declaraţie deoarece poate fi folosită împotriva sa în cursul procesului penal, dreptul de a da declaraţii în legătură cu fapta şi învinuirea ce i se aduc.

Însă observăm o diferenţă în ceea ce priveşte dispoziţiile din codul de procedură german şi anume că inculpatul poate să îşi aleagă ca apărător un avocat cu experienţă chiar mai mulţi ( dar nu mai mult de 3) sau un profesor de drept de la o facultate de drept din statul german.

În rest celelalte prevederi referitoare la procedura declaraţiei învinuitului sau inculpatului din Republica Federală  Germană  sunt asemănătoare cu cele din Codul de procedură român (învinuitul sau inculpatul va da o declaraţie scrisă personal în legătură cu învinuirea care i se aduce, apoi i se vor pune întrebări cu privire la faptele ce formează obiectul cauzei şi este întrebat cu privire la probele pe care înţelege să le propună în apărare, declaraţie ce se consemnează în scris şi va fi semnată de către învinuit sau inculpat şi de organul de urmărire penală care a efectuat ascultarea acestuia ori de preşedintele instanţei.)

Capitolul 4

Concluzii

Reamintim că învinuitul nu este parte în proces, dar este persoana care, după punerea în mişcare a acţiunii penale, devine inculpat, iar declaraţia sa devine un mijloc prin care se dezvăluie elemente de fapt ce pot contribui la aflarea adevărului.

Declaraţia învinuitului sau inculpatului este un drept al acestuia, şi nu o obligaţie (nemo tenetur edere contra se), este un mijlocde probă cu o dublă funcţionalitate. Pe de o parte, furnizează informaţiile necesare pentru aflarea adevărului, iar pe de altă parte, se constituie într-o garanţie a dreptului la apărare al învinuitului sau inculpatului.

Importanţa acestui mijloc de probă este subliniată de obligaţia pe care o au organele judiciare de a asculta învinuitul sau inculpatul în cele mai importante momente ale desfăşurării procesului penal.

În prima fază a procesului penal( urmărirea penală), învinuitul este ascultat la începutul urmăririi penale( art. 70 alin 3 şi art. 232 C.proc.pen) şi la terminarea cercetării penale(art. 255 C.proc.pen.), inculpatul este ascultat cu ocazia luării măsurii arestării (art. 236. C.proc.pen), în caz de continuare a cecetării,  punerea în mişcare a acţiunnii penale(art. 237 C.proc.pen) şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală(art. 250 şi art. 257 C.proc.pen.).

În faza de judecată, inculpatul este ascultat la începutul cercetării judecătoreşti sau ori de câte ori este necesar(art. 323, 325 C.proc.pen). Nerespectarea dispoziţiilor legale privind ascultarea învinuitului sau inculpatului atrage sancţiunea nulităţii actelor întocmite, deoarece prin acesta este violat dreptul său la tăcere.

După cum am mai arătat, valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului este fixată de art. 69 C.proc.pen.,în care se arată că aceste declaraţii pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Declaraţia învinuitului sau inculpatului este divizibilă ( se poate reţine ceea ce se confirmă prin alte probe) şi retractabilă ( există posibilitatea revenirii asupra declaraţiei sau a unor aspecte  din declaraţie).

Organele judiciare au obligaţia să aprecieze asupra revenirii în declaraţie şi să reţină una sau alta din declaraţii, în măsura în care se coroboreză cu celelalte probe şi contribuie la aflarea adevărului.

Bibliografie

• Corneliu Bârsan,Convenţia Europeană a drepturilor omului.Comentariu pe articole, vol.I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2005
• Anastasiu Crişu, Drept procesual penal,Partea generală, Ed. C.H.Beck,Bucureşti 2007
  • Mircea Duţu, Semnificaţii procedural-penale ale dreptului la tăcere, Dreptul nr. 12/2004

• Aurel Teodor Moldovan, Drept penal, p.gen., Ed. Lux Libris, Braşov 2009

• Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Universul Juridic, Bucuresti 2009
• Gheorghe Scripcaru,T.Pirozynski, Utilizarea unor tehnologii noi în procesul juridic, în R.R.D nr. 2/1996
• Gheorghe Theodoru, Dreptul procesual penal român. Partea generală, Vol. II, Iaşi, 1974
• Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Editura Paideia, Bucureşti, 2006
• Codul de procedură penală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2010
• Codul Penal, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2010
• Codul de procedură penală german luat de pe site-ul

http://www.iuscomp.org/gla/statutes/StPO.htm

• site-ul  de web al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

www.scj.ro

• C.E.D.O., 17.12.1996, nr 19187/1991, Saunders c. Regatului Unit
• C.E.D.O., 15.06.1999, Tirado Ortiz ş.a. c. Spaniei
• I.C.C.J., decizia penală nr 828/2006
• I.C.C.J., decizia nr. 392/2005

---

[1] A.Crişu, Drept procesual penal,Partea generală,Ed. C.H.Beck,Bucureşti 2007, p. 217

[2] N.Volonciu, Tratat de procedură penală,p.gen., vol. I, Ed. Paideia, Bucureşti 2006,p.358

[3] N.Volonciu,op.cit.,p.358

[4] A.Crişu,op.cit.,p.217

[5] N.Volonciu,op.cit.,p.358

[6] A.Crişu, op.cit.,p.218

[7] Gh.Scripcaru,T.Pirozynski, Utilizarea unor tehnologii noi în procesul juridic, în R.R.D nr. 2/1996, p. 58

[8] De exemplu: modalităţile speciale de ascultare(art. 86²C.proc.pen.)

[9] Codul penal prevede în cuprinsul Titlului VI, Capitolu II Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, mărturia mincinoasă(art. 260 C.pen.), încercarea de a determina mărturia mincinoasă(art. 261 C.pen.), împiedicarea participării la proces(art. 261¹C.pen.) ; A.T.Moldovan, Drept penal, p.gen., Ed.Lux Libris, Braşov 2009, p.78

[10] I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Universul Juridic,Bucuresti 2009, p.375

[11] A.Crişu,op.cit.,p.219

[12] C.E.D.O., 17.12.1996, nr 19187/1991, Saunders c. Regatului Unit

[13] C.Bârsan,Convenţia Europeană a drepturilor omului.Comentariu pe articole, vol.I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2005,p.528

[14] A.Crişu,op.cit.,p.219

[15] C.E.D.O., 15.06.1999, Tirado Ortiz ş.a. c. Spaniei, citat în C.Bârsan, op.cit.,p.529

[16] M.Duţu, Semnificaţii procedural-penale ale dreptului la tăcere, Dreptul nr. 12/2004, p.182

[17] Ibidem

[18] Ibidem, p.184

[19] În acest sens şi I.C.C.J., decizia penală nr 828/2006, www.scj.ro

[20] Pe plan internaţional, o reglementare a acestui drept este precizată iniţial în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, pact adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 18 decembrie 1966. În acest pact, în art. 14.3 lit g) se prevede că orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni are drept garanţie faptul că nu poate fi forţată să mărturisească împotriva sa înseşi sau să se recunoască vinovată. Codurile romăne anterioare nu cuprind asemenea prevederi, cu toate că acest pact a fost ratificat prin Decretul nr. 212 din 13 octombrie 1974. Credem că aceste prevederi nu corespund conţinutului unui principiu, aşa cum se apreciează de unii teoreticieni, reprezentând un mod particular de exercitare a dreptului la apărare, în varianta posibilităţii părţii de a se apăra singură în procesul penal.

[21] Gr.Theodoru, Drept procesua penal, p.gen. Iaşi 1974,p.316-317

[22] A. Crişu,op.cit.,p.221

[23] A.Crişu.,op.cit.,p.222

[24] Art. 73 C.proc.pen referitor la consemnarea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

[25] A.Crişu,op.cit.,p.224

[26] I.C.C.J., decizia nr. 392/2005, www.scj,ro.

[27] Art. 137 şi 138 din capitolul X din codul de procedura penală din statul german face referiri la posibilitatea alegerii unui apărător

[28] Secţiunea 240 din Capitolul V  partea a II-a din Codul de procedură penală al statului german

[29] Secţiunea 257a din capitolul V partea a II-a din Codul de procedură penală al statului german

Incompatibilitatea şi Strămutarea judecării cauzei penale

Capitolul 1

Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea

Secţiunea 1. Introducere.

Încrederea pe care o au cei interesaţi în înfăptuirea justiţiei, se bazează pe faptul că persoanele care îşi desfăşoară activitatea ca organe judiciare au o pregătire profesională corespunzătoare, calitate dublată de corectitudine şi obiectivitate.

Sunt însă cazuri când aceste calităţi pot fi puse în discuţie, chiar sub semnul îndoielii, ceea ce face ca activitatea desfăşurată de o persoană, în calitate de organ judiciar cu anumite competenţe în desfăşurarea procesului penal, să fie pusă sub semnul neîncrederii[1].

Pentru aceste cazuri, în care prezumţia de obiectivitate şi imparţialitate este pusă sub semnul îndoielii, legiuitorul a instituit remedii procesuale, prin intermediu cărora un subiect oficial din cadrul organelor judiciare este înlăturat sau se abţine de la rezolvarea unei cauze penale, concrete.

De altfel, imparţialitatea constituie una din condiţiile prevăzute de art. 6 parag. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului, cu privire la un tribunal(instanţă): în sensul acestor prevederi, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege.

Indiferent de denumirea pe care o are acest tribunal în sistemul naţional de drept, el trebuie să fie independent, imparţial şi stabilit prin lege, cerinţe care constituie garanţii ale justiţiabilului în soluţionarea cauzei sale şi care se înscriu în sfera garanţiilor procesului echitabil[2].

În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului imparţialitatea este definită ca fiind absenţa oricărei prejudecăţi sau a oricrei idei preconcepute la un proces[3]. Aşadar, de principiu, în sensul Convenţiei europene, un tribunal(instanţă) este prezumat ca lipsit de orice prejudecată sau de parţialitate, acest principiu aplicându-se la orice fel de tribunal. Totodată, s-a impus statelor contractante obligaţia să-şi organizeze sistemul judiciar în aşa fel încât să răspundă exigenţelor impuse de art. 6 parag. 1, inclusiv prin asigurarea imparţialităţii instanţelor care îl compun[4].

Imparţialitatea, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului este abordată într-un dublu sens: o imparţialitate subiectivă(demers subiectiv),care semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită îmrejurare, şi imparţialitate obiectivă(demers obiectiv), prin care se urmăreşte a se stabili dacă judecătorul oferă toate garanţiile suficiente spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă[5].

În opinia mea, criteriile de apreciere a imparţialităţii indicate sunt aplicate nu numai judecătorilor, dar şi celorlalte persoane indicate de lege a fi în stare de incompatibilitate (procuror, organe de cercetare penală, magistrat asistent, grefier, expert, interpret). De altfel, în cazul imparţialităţii subiective, care pune în discuţie „forul interior” al judecătorului, s-a apreciat că acesta se prezumă până la proba contrarie, indiferent dacă este vorba de un magistrat de profesie sau de persoane specializate în diferite domenii de activitate, care participă, alături de magistraţi, la soluţionarea unor litigii.

În aceste condiţii, orice judecător sau un alt oficial, despre care se poate crede că nu ar fi pe deplin imparţial cu privire la judecarea unei cauze ce o are pentru soluţionare, este obligat să se abţină să o examineze. În caz contrar, ulterior, acesta poate fi recuzat în condiţiile legii de către ceilalţi participanţi implicaţi în soluţionarea cauzei respective.

Secţiunea a 2-a. Incompatibilitatea.

Incompatibilitatea este reglementată de art. 46-54 C.proc.pen. Din analiza acestor articole rezultă că incompatibilitatea nu echivalează cu o necompetenţă, ea priveşte un anumit subiect oficial, faţă de o cauză penală concretă aflată pe rolul organelor judiciare.

Cel declarat incompatibil nu poate desfăşura activităţi procesuale, datorită unor situaţii procesuale, care fac să planeze asupra subiectului oficial anumite suspiciuni privind imparţialitatea şi obiectivitatea sa la soluţionarea cauzei în care este implicat.

2.1.Incompatibilitatea judecătorilor

A)judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul patru inclusiv, nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. Cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 46 C.proc.pen. este menit să înlăture suspiciunile cu privire la o eventuală influenţare în cazul în care judecătorii care alcătuiesc acelaşi complet ar fi soţi, rude apropiate sau afini.

B)judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei după desfinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs-art. 47 alin. (1) C.proc.pen.

Motivarea acestei situaţii de incompatibilitate constă în faptul că, cel puţin principal, judecătorul care a soluţionat iniţial cauza nu-şi poate schimba opinia, or soluţionarea din nou a aceleiaşi cauze impune ca judecătorul să fie imparţial, fără o apreciere preliminară a datelor, hotărârea urmând a fi luată doar pe baza actelor din dosar şi pe baza dezbaterilor din şedinţa de judecată, la momentul judecăţii.

Acest caz de incompatibilitate poate fi invocat numai faţă de judecătorul care a soluţionat cauza în fond, adică s-a pronunţat cu privire la rezolvarea problemelor privind existenţa infracţiunii, identitatea făptuitorului şi vinovăţia acestuia.

Având în vedere aceste argumente, se apreciază că nu este incompatibil judecătorul care nu a luat parte la soluţionarea în fond a cauzei, chiar dacă a participat la cercetarea judecătorească, unde au fost administrate probe[6].

De asemenea, nu există incompatibilitate pebtru judecătorul care a dispus restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, deoarece, în acest caz, nu s-a pronunţat pe fond, cu privire la faptă, vinovăţie, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 47 alin. (1) C.proc.pen.[7]

C)de asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei  judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză-art. 47 alin. (2) C.proc.pen.

Prin aceste prevederi, alături de cele cuprinse în art. 47 alin. (1), s-a intenţionat înlăturarea aspectelor de imparţialitate ale judecătorului manifestate sub forma exprimării anticipate a opiniei acestuia cu privire la soluţionarea cauzei respective. Opinia exprimată cu privire la soluţionarea cauzei poate rezulta dintr-o manifestare ocazională, care a avut loc în afara procesului penal sau în cadrul procesului penal, în alte ipoteze decât cele cuprinse în art. 47 alin.(1) C.proc.pen.[8]

Cu privire la aceste aspecte, Curtea Europeană a drepturilor Omului a dat chiar o interpretare mai largă, apreciind că, în situaţia în care una din părţile implicate în soluţionarea cauzei a avut o polemică cu preşedintele instanţei care l-a judecat, privitoare la activitatea acelei instanţe, iar preşedintele instanţei a exprimat public aprecieri negative cu privire la cauza părţii respective, înainte de judecarea ei , declaraţiile sale au fost de natură să justifice obiectiv temeiurile acesteia privitoare la imparţialitatea sa[9].

În motivarea acestei hotărâri, s-a subliniat că, înainte de orice, autorităţile judiciare li se impune o mare discreţie atunci când sunt chemate să judece cauzele cu care au fost învestite, pentru a garanta astfel imaginea lor de judecători imparţiali.

De asemenea, s-a apreciat că este incompatibil judecătorul care, în considerentele încheierii prin care a respins excepţia de nelegalitate a sesizării instanţei şi cererea de restituire a cauzei le procuror şi-a exprimat indirect părerea şi cu privire la vinovăţia inculpatului, arătând că denunţătorul faptei imputate acestuia a fost sincer când a denunţat autorităţilor fapta respectivă. Acest aspect atrage pentru judecător starea de incompatibilitate, deoarece, indirect, şi-a exprimat opinia cu privire la soluţia care ar putea fi pronunţată în cauza respectivă[10].

O altă situaţie de incompatibilitate privind art. 47 alin (2) C.proc.pen., a fost generată de aplicarea dispoziţiilor art. 278¹alin.(8) lit. c)C.proc.pen., care reglementeza soluţionarea plângerilor de către instanţă împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror. Potrivit acestui text, judecătorul învestit cu judecarea plângerii, printre alte soluţii, poate să dispună şi admiterea plângerii, desfinţarea soluţiei procurorului şi când probele existente la dosar sunt suficiente, reţine cauza spre judecare.

Practica fiind neunitară pe acest aspect, potrivit art. 414² C.proc.pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a promovat recurs în interesul legii, care a hotărât admiterea, stabilid că judecătorul care prin încheiere admite plângerea, desfinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluţioneze fondul acestuia[11].

Aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. (2) C.proc.pen., de asemenea, a generat practica neunitară în interpretarea art. 334 C.proc.pen. privind schimbarea încadrării juridice de către instanţa de judecată[12].

Fiind sesizată cu recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că schimbarea în condiţiile art. 334 C.proc.pen. a încadrării juridice nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a dispus aceasta[13].

D)este incompatibil judecătorul care a pus în mişcare acţiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanţa de judecată, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale-art. 48 alin. (1) lit a) C.proc.pen. aceste cazuri de incompatibilitate privesc pe judecătorul, care anterior, în calitate de procuror, a dispus aceste măsuri.

E)este incompatibil judecătorul care a fost al vreuneia din părţi reprezentant sau apărător -art. 48 alin. (1) lit. b). Imparţialitatea rezultă din natura relaţiilor dintre reprezentant sau avocat şi partea din proces, aceste calităţi şi cea de judecător fiind, de principiu, inconciliabile.

F)este incompatibil judecătorul care anterior a avut calitatea de expert sau martor, în cauza pe care o soluţionează. Menţiunile din declaraţia ca martor sau cele din raportul de expertiză îl pot situa pe judecător pe o poziţie susceptibilă de subiectivism.

G)este incompatibil judecătorul dacă există îmrejurări din care să rezulte că este interesat, sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată în rezolvarea cauzei respective-art. 48 alin. (1) lit. d).

H)este incompatibil judecătorul, dacă soţul, ruda sau afinul până la gradul patru inclusiv, a efectuat acte de urmărire penală, a supravegheat urmărirea penală, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, în cursul urmăririi penale-art .48 alin. (1) lit. e).

I)este caz de incompatibilitate dacă judecătorul este soţ, rudă sau afin, până la gradul patru inclusiv, cu una din părţi sau cu avocatul ori mandatarul acesteia-art. 48 alin. (1) lit. f).

J)este incompatibil judecătorul dacă se constată că există duşmănie între el, soţul sau una din rudele sale până la gradul patru inclusiv, şi una din părţi, soţul sau rudele acesteia până la gradul al treilea inclusiv-art. 48 alin.(1) lit. g).

K)Este caz de incompatibilitate dacă judecătorul este tutore sau curator al uneia dintre părţi-art. 48 alin. (1) lit. h).

L)dacă judecătorul a primit liberalităţi de la una din părţi, avocatul sau mandatarul acesteia-art. 48 alin.(1)lit. i).

M)judecătorul este incompatibil de a participa la judecarea unei cauze în căile de atac, atunci când soţul, ruda sau afinul său până la gradul patru inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea  aceleiaşi cauze-art. 48 alin. (2).

2.2.Incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare penală, a magistratului asistent, şi a grefierului.

În cuprinsul art. 49 alin.(1) C.proc.pen. se arată că dispozziţiile art. 46 se aplică procurorului, magistratului-asistent, precum şi grefierului de şedinţă, când cauza de incompatibilitate există între ei sau ei şi unul dintre membrii completului de judecată.

Potrivit acestor prevederi procurorii, magistraţii-asistenţi sau, după caz, grefierii de şedinţă care sunt soţi, rude sau afini până la gradul patru inclusiv nu pot intra în componenţa aceleiaşi instanţe[14]. De asemenea, potrivit tezei a II-a din art. 49 alin. (1) C.proc.pen. există caz de incompatibilitate dacă unul dintre aceştia şi unul din membrii completului de judecată, alcătuit din judecători, sunt soţi, rude sau afini, până la gradul patru inclusiv. Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 48 alin.(1) lit. b)şi alin. (2) se aplică procurorului, persoanei care efectuează cercetarea penală, magistratului asistent şi grefierului de şedinţă-art. 49 alin. (2) C.proc.pen.

În conformitate cu dispoziţiile art. 49 alin. (3) C.proc.pen., procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei în primă instanţă, nu poate pune concluzii la judecarea ei în căile de atac. Plecând de la interpretarea acestor dispoziţii, s-a apreciat că nu este incompatibil să pună concluzii la judecarea cauzei în căile de atac procurorul care a participat tot în calitate de procuror la judecarea aceleiaşi cauze în primă instanţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 49 alin (4)C.proc. pen., persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la refacerea acesteia, când refacerea este dispusă de către instanţă[15].

2.3.Incompatibilitatea expertului şi interpretului

Articolul 54 alin.(1) C.proc.pen., prevede că dispoziţiile art. 48 C.proc.pen. se aplică, în mod corespunzător, expertului şi interpretului. Legea, de asemenea, stabileşte incompatibilitatea calităţii de expert sau interpret, cu aceea de martor în aceeaşi cauză, cu precizarea că întâietate are calitatea de martor-art. 54 alin.(2) C.proc.pen. Raţiunea acestei reglementări constă în faptul că într-o cauză penală pot fi martori numai persoane care au cunoştinţă de fapte sau de împrejurări de natură şă servească la aflarea adevărului[16], pe când expert sau interpret poate fi orice persoană care dobândeşte această calitate, în condiţiile legii. Participarea ca expert sau interpret de mai multe ori în aceeaşi cauză nu constituie un motiv de recuzare-art. 54 alin. ultim C. Proc.pen.

Secţiunea a 3-a. Abţinerea şi recuzarea

Abţinerea şi recuzarea constituie mijloace juridice care au aceeaşi eficienţă şi anume înlăturarea unui subiect procesual de la soluţionarea unei cauze penale. Cu toate că au acelaşi efect, cele două mijloace procesuale se deosebesc prin poziţia procesuală a celui care solicită înlăturarea de la desfăşurarea activităţilor procesuale a anumitor persoane, pe motiv de incompatibilitate.

3.1. Abţinerea

Potrivit art. 50 C.proc.pen., persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau a procurorului ierarhic superior, că se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii. În cazul abţinerii, iniţiativa în indicarea cazului de incompatibilitate aparţine însăşi persoanei aflate într-o situaţie de incompatibilitate într-o anumită cauză penală. Cel aflat în această situaţie formulează o declaraţie de abţinere, pe care este obligat să o facă de îndată ce a luat cunoştinţă de cazul de incompatibilitate. Neîndeplinirea acestei obligaţii, care are numai un caracter moral, poate atrage aplicarea unei sancţiuni cu caracter disciplinar.

3.2. Recuzarea

Potrivit art. 51 C.proc.pen., în cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţia de abţinere, poate fi recuzată atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, de oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate. Dacă în cazul abţinerii, iniţiativa o are cel aflat în stare de incompatibilitate, în cazul recuzării, iniţiativa o au numai părţile în cauză, această posibilitate nefiind prevăzută şi pentru procuror. Recuzarea se formulează oral sau în scris, cu arătarea pentru fiecare persoană în parte a cazului de incompatibilitate invocat şi a tuturor temeiurilor de fapt cunoscute la momentul recuzării. Cererea de recuzare poate privi numai pe acei judecători care compun completul de judecată-art. 51 alin. (2) C.proc.pen.

3.3. Procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau de recuzare în cursul judecăţii

Legea regelementează distinct procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau recuzare în cursul judecăţii faţă de urmărirea penală. Referitor la recuzarea în cursul judecăţii, art. 52. alin (1) C.proc.pen.,prevede că abţinerea sau recuzarea procurorului, judecătorului, magistratului-asistent sau a grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă, fără participarea celui ce declară că se abţine sau este recuzat. Din redactarea textului rezultă că în alcătuirea completului nu poate intra judecătorul care s-a abţinut sau este recuzat.

Examinarea cererii de abţinere sau de recuzare se face de îndată, ascultându-se procurorul când este prezent în instanţă, iar dacă se găseşte necesar, şi părţile, precum şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se cere-art. 52 alin. (2) C.proc.pen. Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu se poate alcătui completul potrivit alin.(1) al acestui articol, abţinerea se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. În cazul în care găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea şi, din cauza abţinerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată la instanţa competentă să soluţioneze cauza, instanţa ierarhic superioară desemneză pentru judecata cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa careia s-a formulat abţinerea sau recuzarea-art. 52 alin.(5) C.proc.pen.

Hotărârea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a admis recuzarea este o încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac. Încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare este supusă căilor de atac.

3.4. Procedura de soluţionare a abţinerii şi recuzării în cursul urmăririi penale.

Potrivit art. 53 alin.(1)C.proc.pen., în cursul urmăririi penale asupra abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează cercetarea penală ori a procurorului se pronunţă procurorul care supraveghează cercetarea penală sau procurorul ierarhic superior. În cazul în care cererea de recuzare priveşte persoana care efectuează cercetarea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 ore, procurorului, fără a întrerupe cursul cercetării penale-art. 53 alin.(2) C.proc.pen..

Procurorul este obligat să o soluţioneze în cel mult 3 zile, printr-o ordonanţă. Dacă cererea de recuzare îl vizează pe procuror, aceasta se soluţionează în acelaşi termen şi aceleaşi condiţii de procurorul ierarhic superior-art. 53 alin.(4) C.proc.pen.

Capitolul 2

Strămutarea cauzelor penale

Secţiunea 1. Strămutarea

Instituţia juridică prin intermediul căreia o cauză penală, pentru motive justificate, prevăzute de lege, este luată din competenţa unei instanţe şi dată spre judecare unei alte instanţe egale în grad, este strămutarea.

Admiterea cererii de strămutare are două consecinţe importante: cauza a cărei judecată a fost strămutată, indiferent de etapa procesuală în care se află. Intră în circuitul normal de judecată la instanţele din circumscripţia unde s-a strămutat, iar instanţa învestită iniţial, de la care cauza a fost strămutată, pierde definitiv competenţa de a judeca acea cauză.

1.2. Temeiul stămutării

Potrivit art.55 alin.(1) C.proc.pen.,Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad, în cazul în care imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită, datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor, când există pericolul de tulburare a ordinii publice ori când una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre judecători sau procurori, asistenţii judiciari sau grefierii instanţei.

Strămutarea poate fi cerută pentru următoarele trei categorii ale cauzei:

A)imparţialitatea judecătorului ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor.

B)existenţa pericolelor de tulburare a ordinii publice

C)dacă una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre judecătorii sau procurorii, asistenţii judiciari, grefierii instanţei care soluţionează cauza respectivă.

Prin intermediul strămutării se urmăreşte ca, în final, imparţialitatea instanţei să nu fie pusă în discuţie şi, implicit, legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate în aceste condiţii.

1.3. Titularii cererii de strămutareşi efectele acesteia

Strămutarea poate fi cerută, în cursul judecăţii, de partea interesată, de procuror sau de ministrul justiţiei-art 55 alin.(2) C.proc.pen. Competenţa exclusivă de soluţionare o are Îalta Curte de Casaţie si Justiţie, căreia i se adresează cererile formulate, care trebuie să cuprindă motivarea în condiţiile art. 56 alin.(1) C.proc.pen. În cuprinsul cererii se face menţiune dacă în cauză sunt arestaţi. Unul  dintre efectele cererii de strămutare îl constituie suspendarea judecării cauzei a cărei strămutare se cere. Apreciem că solicitarea suspendării trebuie cuprinsă în cererea de strămutare pe care completul de judecată  o poate admite. Aşadar, suspendarea nu opereză de drept. În urma aprecierii motivării invocate, completul de judecată învestit cu soluţionarea cererii hotărăşte admiterea sau respingerea acesteia.

1.4. Procedura soluţionării cererii de strămutare

Potrivit art. 57 alin.(1) C.proc.pen. preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie , cere, pentru lămurirea instanţei, informaţii de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare- art. 57 alin. (1) C.proc.pen. Când instanţa ierarhic superioară este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, informaţiile se cer Ministrului Justiţiei.

Preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza ia măsuri pentru încunoştiinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare despre termenul fixat pentru soluţionarea acesteia, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii-art. 58 alin.(1) C.proc.pen.

Când în cauza a cărei strămutare se cere sunt arestaţi, preşedintele dispune desemnarea unui apărător din oficiu. Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă publică şi când părţile se înfăţişează, se ascultă şi concluziile acestora.

1.5. Soluţionarea cererii

Formularea anterioară a art. 60 Potrivit reglementării anterioare în alin (1)se afirmă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune, prin încheiere motivată, admiterea sau respingerea cererii. În reglementarea anterioară alin.(2) prevede că dacă cererea este întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând totodată în ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin. Potrivit formulării anterioare alin(3) prevede faptul că această instanţă va fi înştiinţată despre admiterea cererii de strămutare. Astfel în cazul în care după strămutarea cauzei se dispune restituirea dosarului organului de urmărire penală, instanţa competentă să judece cauza după refacerea urmăririi penale şi trimiterea în judecată din nou de către procuror, este instanţa la care judecarea cauzei a fost strămutată prin încheiere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Conform celor prevăzute în reglementarea anterioară  din alin (4) dacă instanţa la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare. În alin. (5) din vechea reglementare se precizează că încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac.

Modificarile aduse art. 60 [17] Potrivit noii reglementări alin.(1) prevede că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează cererea de strămutare prin sentinţă motivată. Aşadar schimbarea care a intervenit prin modificarea adusă de legea 202/2010 este aceea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  trebuie sa soluţioneze cererea de strămutare printr-o sentinţă motivată şi nu printr-o încheiere  motivată aşa cum trebuia să facă până acum şi care nu era supusă nici unei căi de atac, eventualele acţiuni fiind respinse ca inadmisibile. Potrivit formulării noi a alin. (2) în cazul în care găseşte cererea întemeiată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei la una din instanţele din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate acesteia. Strămutarea judecării cauzei de la o curte de apel se face la una dintre curţile de apel dintr-o circumscripţie învecinată. Astfel prin modificarea adusă de legea 202/2010 se specifică în plus faţă de vechea reglementare că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea cauzei la una din instanţele din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate. Potrivit formulării noi alin. (3) prevede că Înalta Cute de Casaţie şi Justiţie hotărăşte în ce măsură se menţin actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza. Apreciem că acest alineat corespunde cu prevederile cuprinse în vechea reglementare din art. 60 alin(2). Potrivit alin (4) modificat de legea 202/2010 instanţa de la care a fost strămutată cauza, precum şi instanţa la care s-a strămutat cauza vor fi înştiinţate, de îndată, despre admiterea cererii de strămutare. Aşadar admiterea cererii de strămutare va fi notificată atât instanţei de la care a fost strămutată cauza cât şi instanţa la care s-a stămutat cauza. Alin.(5) din noua reglementare corespunde cu alin (4) din formularea anterioară : dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare. Astfel atât în reglementarea anterioară cât şi în cea modificată prin legea nr. 202/2010 este prevăzut faptul că hotărârea pronunţată în cauza a cărei strămutare se cere va fi desfinţată tocmai prin admiterea cererii de strămutare. În alin. (6) din noua reglementare se prevăd următoarele: sentinţa prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra strămutării nu este supusă nuciunei căi de atac. Aşadar cererea de strămutare se soluţioneaza printr-o sentinţă, care nu este supusă niciunei căi de atac, eventualele acţiuni fiind respinse ca inadmisibile.

Cererea de strămutare poate fi însă repetată în condiţiile art. 61 C.proc.pen., dacă noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la soluţionarea cererii anterioare sau ivite după aceea.

Potrivit art. 61¹ alin. (1). procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o instanţă egală în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

Din analiza textului rezută că titularul cererii de strămutare este procurorul care efectuează activitatea de cercetare penală sau efectuează urmărirea penală în cauză.

Cererea se soluţionează numai de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în camera de consiliu, în cel mult 15 zile. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune, prin încheiere motivată, fie admiterea cererii şi desemnarea unei instanţe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul-art. 61¹ alin. (4) C.proc.pen.

Instanţa hotărăşte asupra cererii, de asemenea, prin încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac.

1.6. Utilitatea modificărilor intervenite la nivelul strămutării cauzei penale prin legea 202/2010

Legea nr.202/2010 a modificat art. 60 din C.proc.pen. privind soluţionarea cererii de strămutare, transpunând integral dispoziţiile art.74 din Noul Cod de procedură penală[18].

Ca urmare a acestei modificări Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va soluţiona cererea de strămutare prin sentinţă motivată (iar nu prin încheiere) care nu este supusă niciunei căi de atac.

Desemnarea instanţei la care urmează a se strămuta cauza nu mai este lăsată la latitudinea instanţei supreme fiind determinată precis de legiuitor după cum urmează:

i)                    una dintre instanţele din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate acesteia;

ii)                   strămutarea judecării cauzei de la o curte de apel se face la una dintre curţile de apel dintr-o circumscripţie învecinată.

Admiterea cererii de strămutare va fi notificată atât instanţei de la care a fost strămutată cauza cât şi instanţei la care s-a stămutat cauza, iar hotărârea pronunţată în cauza a cărei strămutare se cere va fi desfinţată tocmai prin admiterea cererii de strămutare.

În acest fel, se asigură, pe de o parte, previzibilitatea soluţiilor în materie de strămutare, iar pe de altă parte, existenţa unor costuri reduse pentru participanţii în procesul penal în legătură cu participarea la desfăşurarea procedurilor.

Aşadar strămutarea este instituţia procesuală prin intermediul căreia o cauză penală este luată din competenţa unei instanţe şi dată spre rezolvare unei alte instanţe de grad egal.

Strămutarea, ca natură juridică, reprezintă o reglementare derogatorie, o deviere de la competenţa teritorială firească a instanţelor judecătoreşti, având ca efect schimbarea competenţei teritoriale legal stabilite cu o competenţă stabilită pe cale judiciară.

Deşi legea nu prevede, poate constitui temei al strămutării judecăţii unei cauze penale neîncrederea asupra imparţialităţii judecăţii cauzei, necesitatea asigurării liniştii publice, rudenia cu vreo persoană ce compune organele judiciare, atmosfera creată în urma săvârşirii unei infracţiuni.

Strămutarea cauzei penale împreună cu celelalte instituţii de drept procesual penal respectiv incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea sunt instituite de către legea română pentru buna desfăşurare a procesului penal în vederea înlăturării suspiciunilor care planează asupra obiectivităţii şi imparţialităţii modului de rezolvare a cauzei.

Astfel persoanele care lucreză în cadrul organelor judiciare trebuie să aibă o suficientă pregătire teoretică şi practică pentru a ajuta la înfăptuirea justiţiei intr-un mod cât  mai corect şi cu respectarea tuturor normelor prevăzute de legea română.

Bibliografie

• Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Universul Juridic,Bucuresti 2009
• A.Crişu, Drept procesual penal,Partea generală,Ed. C.H.Beck,Bucureşti 2007
• C.E.D.O.,10.06.1996,nr. 22399/93, Pullar c. Marii Britanii,Recueil 1996-III
• C.E.D.O.,16.09.1999,nr. 29569/95, Buscemi c. Italiei, Recueil 1999
• I.C.C.J.,decizia nr. 1164/2004, p.848.
• I.C.C.J.,decizia nr. XV din 22 mai 2006 (M.Of. nr. 509 din 3 iunie 2006)

• C.Bârsan,Convenţia Europeană a drepturilor omului.Comentariu pe articole, vol.I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2005
• C.A.Bucureşti, decizia nr. 230/1997, Culegere de practică judiciară pe anul 1997

• I.C.C.J.,decizia nr. I din 16 ianuarie 2001(M.Of. nr. 291 din 31 martie 2006).
• Legea 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (M.Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010)

---

[1] I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Universul Juridic,Bucuresti 2009,p. 30

[2] A.Crişu, Drept procesual penal,Partea generală,Ed. C.H.Beck,Bucureşti 2007,p.175.

[3] C.Bârsan,Convenţia Europeană a drepturilor omului.Comentariu pe articole, vol.I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2005,p.493.

[4] C.E.D.O.,10.06.1996,nr. 22399/93, Pullar c. Marii Britanii,Recueil 1996-III

[5] C.Bârsan,op.cit.,p.494.

[6] C.A.Bucureşti, decizia nr. 230/1997, Culegere de practică judiciară pe anul 1997, p.159.

[7] Ibidem, p.161.

[8] I.Neagu, op.cit., p.330.

[9] C.E.D.O.,16.09.1999,nr. 29569/95, Buscemi c. Italiei, Recueil 1999, citată în C. Bârsan, op.cit.,p497.

[10] I.C.C.J.,decizia nr. 1164/2004, p.848.

[11] I.C.C.J.,decizia nr. XV din 22 mai 2006 (M.Of. nr. 509 din 3 iunie 2006)

[12] Potrivit art. 334 C.proc.pen. dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.

[13] I.C.C.J.,decizia nr. I din 16 ianuarie 2001(M.Of. nr. 291 din 31 martie 2006).

[14] Din redactarea art. 49 C.proc.pen rezultă că prin compunerea instanţei se înţelege alcătuirea ei din judecător, procuror, magistrat-asistent, respectiv grefier.

[15] Potrivit art. 332 alin. (2) instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.

[16] Articolul 78 C.proc.pen. defineşte în acest mod, martorul în procesul penal.

[17] Art. 60 aşa cum a fost modificat prin art. XVIII pct.13 din legea nr. 202/2010

[18] Dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare

Prezentarea Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare

Autor: Apafi Larisa

Autorii definesc Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare ca fiind o instituţie privată care îndeplineşte o funcţie publică. Înainte de intrarea în vigoare a legii garanţiilor, evidenţa gajurilor era greoaie şi formalistă, ţinându-se în volumul mare de registre de la instanţele judecătoreşti. Astăzi avem un sistem de informare rapid şi sigur, centralizat la nivel naţional.

2.1. Funcţiile arhivei

A. Funcţia de avertizare – Informaţiile înscrise în arhivă sunt publice, orice persoană putând căuta informaţii despre un anumit debitor sau despre un anumit bun, fără plata vreunui tarif ori obţinerea unei autorizări prealabile de acces.

B. Funcţia de asigurare a priorităţii – Înregistrarea în arhivă este o metodă prin care se determină prioritatea în cazul existenţei mai multor creditori interesaţi în a obţine respectivul bun. Înregistrările în această arhivă pot fi cerute atât de către creditori (bănci, cooperative de credit, companii de leasing, instituţii financiare, fonduri de investiţii, vânzători, dealeri de diverse echipamente), cât şi de reprezentanţi ai acestora (avocaţi, notari, agenţi privaţi autorizaţi şi agenţi guvernamentali) care sunt interesaţi.

C. Nici o altă funcţie a arhivei nu poate fi justificata – Nu se poate justifica, din punct de vedere legal sau economic, o eventuală intenţie a operatorilor de a verifica actele juridice prin care s-a constituit garanţia. Acest lucru nu va cauza decât întârzieri, costuri mai mari şi nesiguranţă. Înregistrarea unei garanţii care rezultă dintr-un contract nul nu va oferi valabilitate acelei garanţii (art. 29 “Înscrierea la arhiva nu confera validitate unei garantii reale lovite de nulitate”).

2.2. Înregistrările în arhivă

Avizul de garanţie este definit ca fiind înscrisul pe baza căruia garanţiile reale şi sarcinile constituite pe bunuri mobile sunt înregistrate, modificate sau stinse în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

Prin aviz se înscriu:

– contractele de garanţie;

– cesiunile de creanţă;

– contractele de închiriere, de arendare şi de concesiune;

– contractele de leasing;

– contractele de vânzări în rate şi de vânzări condiţionate;

– contractele de consignaţie;

– contractele de gaj civil;

– contractele de custodie;

– contractele de depozit, inclusiv cele de depozit bancar;

– contractele de împrumut;

– contractele de credit;

– privilegiile statului;

– ipotecile asupra bunurilor încorporate ca amelioraţiuni ale imobilelor;

– hotărârile judecătoreşti definitive investite cu titlu executoriu. Avizele care pot fi introduse în arhivă se clasifica în categoriile:

a) avizul de constituire a garanţiei/aviz de garanţie iniţial şi de înscriere a celorlalte acte juridice supuse prevederilor din legea garanţiei în ceea ce priveşte ordinea de prioritate, publicitatea şi executarea;

b) avizul modificator al avizului de garanţie iniţial, vizând descrierea bunului în garanţie, numele/denumirea debitorului ori creditorului, rectificarea oricărei erori materiale survenite, precum şi orice altă modificare reglementată de lege;

c) avizul de cesiune a creanţei garantate cu bunurile specificate în avizul de garanţie;

d) avizul de reducere a garanţiei la o parte din bunurile afectate acesteia prin avizul de garanţie iniţial

e) avizul de extindere a garanţiei asupra altor bunuri;

f) avizul de prelungire a avizului de garanţie iniţial;

g) avizul de stingere a avizului de garanţie iniţial datorită executării obligaţiei garantate ori renunţării creditorului la întreaga garanţie;

h) avizul de nulitate datorită anulării sau constatării nulităţii contractului de garanţie prin hotărâre judecătorească irevocabilă;

i) avizul de înscriere a intenţiei de constituire a unui aviz de garanţie. Avizul de înscriere a intenţiei devine aviz de garanţie iniţial prin utilizarea unui meniu informatic de transformare.

Formularele pentru aceste avize sunt prezentate în anexele de la H.G. nr. 802/1999 care conţine regulamentul de aplicare a Legii nr. 99/1999.

La înregistrare, fiecare aviz primeşte un număr format dintr-un număr de înscriere, urmat de cifrele anului în care se efectuează înscrierea.

2.3. Informaţii ce nu pot fi incluse în aviz

1.valoarea bunului

2.valoarea împrumutului

3.termenii contractului

4.semnătura din partea notarului

Pentru înscrierea în arhivă nu este necesară nici o aprobare din partea statului. Operatorii au datoria de a face înregistrările şi nu au dreptul să refuze efectuarea acestora pentru faptul că nu le sunt prezentate alte documente în afară de cele prevăzute expres de lege.

2.4. Operatorii de arhivă

Capitolul II din Regulament reglementează activitatea operatorilor, iar Capitolul III activitatea agenţilor autorizaţi.

Operatorii de arhivă sunt persoanele autorizate de Ministerul Justiţiei să efectueze înscrierea avizelor de garanţie în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare. Conform art. 2 din Legea nr. 99/1999, precum şi conform art. 2 din Regulament, numai operatorii autorizaţi şi agenţii autorizaţi ai acestora, persoane fizice sau juridice, au dreptul să facă înscrieri în arhivă.

Agenţii sunt persoane împuternicite printr-o înţelegere contractuală de către operatori să efectueze direct înscrierea avizelor de garanţie în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, pe seama operatorilor de arhivă.

Orice persoană interesată în obţinerea autorizaţiei de operator va adresa Ministerului Justiţiei o cerere de acordare a autorizaţiei. Autorizarea se obţine prin ordin al ministrului justiţiei şi se acordă pe o perioada de 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii periodice. Fiecărui solicitant i se pot acorda maximum 100 de puncte, iar autorizaţia va fi dată fiecarui solicitant care obţine minimum 60 puncte.

2.5. Persoanele ce pot face înregistrarea la arhivă

– creditorul persoană fizică, creditorul persoană juridică ori reprezentantul lor, împuternicit prin procură autentică.

În cazul în care s-a deschis procedura lichidării entităţii juridice, subscrierea avizelor de garanţie poate fi făcută de către lichidatorul desemnat în cauză, sub condiţia dovedirii acestei calităţi, printr-un certificat emis de oficiul registrului comerţului.

– debitorul persoană fizică, debitorul persoană juridică ori reprezentantul lor, împuternicit prin procură autentică.

– cesionarul creanţei, noul creditor ori reprezentantul lor, împuternicit prin procură autentică.

Referitor la publicitatea cesiunii de creanţă art. 99 din lege prevede că „între cesiunea notificată debitorului sau acceptată de către acesta şi cesiunea înscrisă la arhivă, va avea prioritate cesiunea înscrisă” şi „În cazul unor cesiuni succesive va avea rang de prioritate faţă de terţi cesionarul care şi-a înscris primul cesiunea la arhivă, indiferent dacă are sau nu cunoştinţă de existenta altor cesiuni”. Ca şi în cazul unei garanţii reale mobiliare prin înscrierea în arhivă a unui aviz de garanţie se îndeplinesc de către cesionar formalităţile de opozabilitate a cesiunii faţă de terţi, adică faţă de debitorul cedat, creditorii cedentului şi cesionarii succesivi şi ulteriori ai aceleiaşi creanţe.

După primirea formularului de aviz de garanţie sau a unui formular de aviz de garanţie modificator şi achitarea taxei către Corpul Operatorilor sau către agenţii autorizaţi, operatorul trebuie să verifice dacă solicitantul are calitatea de persoană interesată.  

Informaţia din avizul de garanţie va fi înscrisă copiind exact conţinutul formularului primit la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art. 29 alin.(1) din Regulament).

Înscrierea unui formular de aviz de garanţie poate fi respinsă dacă avizul este incomplet, ilizibil, sau dacă informaţiile transmise nu pot fi citite de către sistem.

În cazul unui refuz, solicitantul va fi informat asupra deciziei şi motivelor care au stat la baza ei, în termen de 5 zile lucrătoare.

Arhiva va atribui un număr unic de înregistrare însoţit de cifrele anului, după efectuarea înscrierii.

Data, ora, minutul şi secunda când s-a efectuat înregistrarea vor fi atribuite înregistrării, după ce baza de date a arhivei verifică comunicarea şi hotărăşte că toate elementele necesare înscrierii au fost primite în formatul corespunzător şi sunt accesibile şi lizibile (art.43 alin.(2) din Regulament).

Numărul de înregistrare determină gradul de prioritate a drepturilor asupra bunului afectat garanţiei (art.9 alin.(2)din Regulament).

Orice aviz de garanţie conţine în mod obligatoriu următoarele date:

▪ Informaţiile generale despre înscriere:

– numărul de identificare a avizului de garanţie respectiv;

– utilizatorul autorizat care a efectuat înscrierea;

– data înscrierii;

– data la care expiră statutul avizului;

– tipul avizului de garanţie;

– destinaţia înscrierii;

– numărul de identificare a înscrierii iniţiale, dacă înscrierea vizualizată nu este un aviz de garanţie iniţial;

– numărul de identificare a avizului de garanţie pe care îl modifică;

– numărul de identificare a înscrierii care modifică înscrierea vizualizată.

▪ Datele de identificare a creditorului.

▪ Datele de identificare a debitorului.

Avizul de garanţie trebuie completat cu mare exactitate şi trebuie să reflecte exact conţinutul contractului de garanţie.

2.6. Exemplificări practice

1. Banca acordă unei fabrici un împrumut, cerând o garanţie reală mobiliară asupra întregului echipament al fabricii. Această garanţie este înscrisa în arhivă. O altă bancă acordă un alt împrumut fabricii, garantat cu întregul echipament. A doua bancă se înscrie la Arhiva Electronică. Conform regulii enuntate de art. 28 din lege, prima bancă va avea câştig de cauză într-un conflict cu a doua bancă, deoarece are o dată de prioritate anterioară. Acest lucru nu prejudiciază a doua bancă, deoarece aceasta a putut să cerceteze arhiva şi să afle de primul împrumut.

2. O bancă acordă un împrumut unui dealer de maşini, luând ca garanţie întregul inventar prezent şi viitor al acestuia. Dealerul doreşte să vânda maşinile fabricate de Dacia pe credit. Dacia doreşte să vândă cât mai multe maşini şi este de acord cu această vânzare pe credit, cu condiţia constituirii unei garanţii reale mobiliare asupra lotului de maşini Dacia.

Dacia, deşi nu s-a înregistrat prima la arhivă, va avea prioritate faţă de bancă, cu privire la lotul de maşini Dacia. Pentru aceasta, înainte ca dealerul să intre în posesia maşinilor, Dacia trebuie să se înregistreze la arhivă şi să notifice banca. Această regulă este enunţata de art. 33 alin. (1) lit. a) şi reprezintă o excepţie de la regula de prioritate stabilită în art. 28 din lege.

Dacia are prioritate şi îşi poate vinde propriile produse pe credit în siguranţă, iar banca este notificată şi poate decide dacă să mai acorde sau nu credit în aceleaşi condiţii.

3. Banca acordă un credit unui hotel, iar acesta garantează cu o ipotecă asupra cladirii. Conform art. 1777 din C. CIV., ipoteca se extinde şi asupra tuturor amelioraţiunilor ulterioare. Ipoteca este înregistrată în Cartea funciară. Ulterior, hotelul are nevoie de un lift nou, pe care-l obţine pe credit de la Ascensor, care este producător de lifturi. Creditul este garantat cu liftul instalat, iar garanţia reală mobiliară este înregistrată la arhivă.

În această situaţie, art. 35 alin. (2) prevede că în cazul în care creditorul ipotecar se înregistrează la arhivă pentru toate amelioraţiunile prezente şi viitoare, va avea caştig de cauză. Dacă banca s-ar fi înregistrat nu numai în Cartea funciară, dar şi la arhivă, ar fi avut prioritate cu privire la bunurile imobile prin destinaţie adăugate imobilului.

4. Un fermier trebuie să cerceteze arhiva înainte de a cumpăra de la un alt fermier un tractor. Dacă nu descoperă nici o înregistrare, el este sigur că dobândeşte tractorul liber de orice sarcini. Dacă o garanţie reală a fost înregistrată, atunci fermierul se va gandi la riscul de a pierde tractorul.

Psihologia actului infracţional

Capitolul 1

ANALIZA  PSIHOLOGICA  A  ACTULUI  INFRACTIONAL

1.COMPLEXITATEA  CAUZALA  A  FENOMENULUI  INFRACTIONAL

Fenomenul infractional este deosebit de complex si pentru a putea fi cunoscut, trebuie abordat multidisciplinar. Aceasta implica stapanirea unor notiuni de: criminologie, psihologie judiciara, sociologie judiciara, biologie criminala, medicina legala, psihiatrie criminala, antropologie criminala, statistica infractionala etc.

Infractionalitatea desi este un fenomen social, trebuie cercetata ca act individual, ca act comis de o persoana concreta intr-o situatie concreta. Este vorba de o actiune umana, determinata de anumite elemente psihologice, trebuinte, tendinte, motive, scopuri etc.

In Romania, evolutia fenomenului infractional este o consecinta a impactului problemelor economico-sociale grave, caracteristice perioadei de tranzitie, precum si a crizei de autoritate pe care au traversat-o institutiile statului de drept. Legislatia lacunara si supraincarcarea sistemulul justitiei penale, corelate cu deficitul de personal si logistica, au facut ca efectul masurilor preventive si represive sa fie limitat.

Avand in vedere rata inalta de profit si gradul scazut al riscurilor asumate, elemente ale crimei organizate au aparut si s-au dezvoltat cel mai rapid in domeniul economico-financiar. Coruptia ameninta nu numai drepturile si libertatile fundamentale ale cetateanului, ci insasi buna functionare a institutiilor statului de drept, societatea democratica in ansamblul sau.

O amploare deosebita au luat actele de inselaciune, fals si uz de fals realizate prin cele mai diverse forme, fraude valutar-vamale si nerespectarea legislatiei in domeniul operatiunilor de import-export etc. De asemenea, a crescut numarul infractiunilor legate de practicarea jocurilor de noroc, pretinderea unor sume consistente de bani pentru asigurarea “protectiei”, sechestrarea de persoane, violentele intre grupurile rivale de infractori etc.

In ultima perioada s-au diversificat infractiunile comise prin violenta (omoruri, violuri, lovituri cauzatoare de moarte, talharii, vatamari corporale grave – ca forme ale violentei private, si conflicte de grup, interetnice, interconfesionale, profesionale, acte de terorism). Violenta este intim legata de esenta umana si de functionarea societatii. Violenta acopera o gama larga de comportamente individuale si sociale, avand o etiologie proprie.

Analiza etiologica a acestor forme de manifestare poate indica o multitudine de cauze: standardul economic, somajul, alienarea psiho-sociala, criza de autoritate, criza morala etc.

Intelegerea determinismului cauzal al fenomenului infractional este facilitata de sesizarea actiunii concomitente a unei pluralitati de cauze. In etiologia infractionala se impletesc cauzele interne ce tin de natura umana, sociala a persoanei si cauzele externe ce vizeaza diversi factori culturali, economici, juridici etc. Ponderea, in cazul infractiunilor concrete, o detin insa cauzele interne (bazate pe factorii individuali) care au greutate specifica mai mare in raport cu cele externe. Altfel nu s-ar putea explica de ce o persoana, in anumite conditii, trece la actul infractional, pe cand alta, in imprejurari similare, nu face acelasi lucru. Concluzia ce se desprinde este ca, in domeniul infractional, cauza externa nu-si poate subordona si nu poate anula cauza interna.

Actul infractional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezinta rezultatul interactiunii dintre factorii ce structureaza personalitatea individului si factorii externi, de ambianta. In ceea ce priveste factorii interni, endogeni, orice persoana poate prezenta in structura sa un nucleu central mai mult sau mai putin favorabil comportamentului infractional, conturand sau nu o personalitate infractionala. Ambianta, conditiile si imprejurarile exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltarii acestui nucleu in plan infractional.

Actul infractional antreneaza in grade diferite, practic toate structurile si functiile psihice incepand cu cele cognitiv-motivationale si terminand ce cele afectiv-volitive, implicate fiind si activitatile ca si insusirile psihice. Actul infractional este generat de tulburari de ordin emotional si volitiv, sustinut de lipsa sentimentului responsabilitatii si al culpabilitatii, al incapacitatii subiectului de a renunta la satisfacerea imediata a unor trebuinte in pofida perspectivei unei pedepse.

Trecerea la actul infractional constituie un moment critic, nodal. Aceasta trecere reprezinta o procesualitate care cunoaste multe inconstante in desfasurarea ei.

2.FAZELE  ACTULUI  INFRACTIONAL

Pentru interpretarea corecta a comportamentului infractional, trebuie avute in vedere cele trei faze ale actului infractional, si anume: faza preinfractionala, faza infractionala propriu-zisa si faza postinfractionala[1].

Situatia preinfractionala reprezinta un ansamblu de circumstante exterioare personalitatii infractorului, care precede actul infractional. Aceasta situatie implica doua elemente: a) evenimentul, care determina aparitia ideii infractionale si b) circumstantele, in care infractiunea se pregateste si se realizeaza.

Actul infracţional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezintă rezultatul interacţiunii dintre factorii ce structurează personalitatea individului şi factorii externi, de ambianţă. În ceea ce priveşte factorii interni, endogeni, orice persoană poate prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puţin favorabil comportamentului infracţional, conturând sau nu o personalitate criminală[2]. Ambianţa,condiţiile şi împrejurările exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltării acestui nucleu în plan infracţional. Actul infracţional antrenează în grade diferite, practic toate structurile şi funcţiile psihice începând cu cele cognitiv-motivaţionale şi terminând ce cele afectiv-volitive, implicate fiind şi activităţile ca şi însuşirile psihice. Actul infracţional este generat de tulburări de ordin emoţional şi volitiv, susţinute de lipsa sentimentului responsabilităţii şi al culpabilităţii, a incapacităţii de a renunţa la satisfacerea imediată a unor trebuinţe în pofida perspectivei unei pedepse. Trecerea la actul infracţional constituie un moment critic, nodal. Această trecere reprezintă o procesualitate care cunoaşte multe inconstanţe în desfăşurarea ei.

În săvârşirea unei infracţiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa fiinţă, mobilizându-şi pentru reuşită întregul său potenţial motivaţional şi cognitiv-afectiv. Punerea în act a hotărârii de a comite infracţiunea este precedată de o serie de procese de analiză şi sinteză, de lupta motivelor, deliberarea şi actele executorii antrenând profund întreaga personalitate a acestuia. Acest lucru face ca actul infracţional să nu rămână o achiziţie întâmplătoare, periferică a conştiinţei infractorului, ci să se integreze în ea sub forma unei structuri informaţionale stabile, cu conţinut afectiv-emoţional specific, cu un rol motivaţional bine diferenţiat (Aioniţoaie & Butoi, 1992). Până la luarea hotărârii de a comite infracţiunea, psihicul infractorului este dominat de perceperea şi prelucrarea informaţiilor declanşatoare de motivaţii ale căror polaritate se structurează după modelul unor sinteze aferent-evolutive, servind deliberărilor asupra mobilului comportamentului infracţional. În calitate de pas iniţial al formării mobilului comportamental infracţional se situează trebuinţele a căror orientare antisocială este de o importanţă fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situaţia externă. Din punct de vedere psihologic trebuinţele se manifestă în conştiinţa individului ca mobil al comportamentului posibil şi, în cazul unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii.

În faza preinfracţională se constituie premisele subiective ale săvârşirii faptei, determinate atât de predispoziţiile psihice ale făptuitorului, cât şi de împrejurările favorizante cu valenţe declanşatoare. Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, ajungând chiar la un grad înalt de surescitare, problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc, cât şi asupra mizei puse în joc. Capacitatea de proiecţie şi anticipare a consecinţelor influenţează, de asemenea, în mare măsură actul decizional.

Procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul faptei şi de structurare a acestora într-o gamă de variante concrete de acţiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se declanşează în faza a doua a actului, faza infracţională propriu-zisă. Planul de acţiune, în desfăşurarea sa (timpul de săvârşire, succesiunea etapelor, mijloacele de realizare etc.), este reprezentat mental.

Odată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea, latura imaginativă a comiterii acesteia este sprijinită de acţiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării comportamentul infractorului este de expectativă, după luarea hotărârii acesta se caracterizează prin activism, realizarea actelor preparatorii presupunând apelul la mijloace ajutătoare, instrumente, contactarea de complici, culegerea de informaţii, supravegherea obiectivului. Rezultanta acestui comportament poate fi, după caz, fie concretizarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin realizarea condiţiilor optime reuşitei ei, fie desistarea, amânarea, aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante[3].

Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor stări emoţionale intense. Teama de neprevăzut, criza de timp, obiectele, fiinţele sau fenomenele percepute în timpul comiterii faptei (instrumente de spargere, arme, victimă, martori, context spaţio-temporal al desfăşurării faptei etc.), în funcţie de proprietăţile lor fizico- chimice (intensitate, formă, mărime, culoare, dispoziţie spaţială etc.) amplifică aceste stări emoţionale. Lipsa de control asupra comportamentului în timpul operării, o caracteristică a unei activităţi normale, poate genera o serie de erori, lacune (pierderea unor obiecte personale în câmpul faptei, uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea ştergerii unor categorii de urme, renunţarea la portul mănuşilor, diverse accidentări etc.), care ulterior, fiind exploatate, vor contribui la identificarea autorului.

Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârşirea faptei este tendinţa de a se apăra, de a se sustrage identificării, învinuirii şi sancţiunii. Faza postinfracţională are o configuraţie foarte variată, conţinutul său este determinat în bună măsură de modul în care s-a desfăşurat faza anterioară.

Comportamentul infractorului în această etapă este reflexiv-acţional, întreaga lui activitate psihică fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul faptei. Practica a demonstrat în această direcţie existenţa unui registru de strategii de contracarare a activităţilor de identificare şi tragere la răspundere penală a autorilor. În acest sens, o serie de infractori îşi creează alibiuri care să convingă autorităţile că era imposibil ca ei să fi săvârşit fapta. Strategia utilizată este, de regulă, aceea de a se îndepărta în timp util de locul infracţiunii şi de a apărea cât mai curând în alt loc, unde, prin diferite acţiuni caută să se facă remarcaţi pentru a-şi crea probe, bazându-se pe faptul că, după o anumită perioadă va fi dificil să se stabilească cu exactitate succesiunea în timp a celor două evenimente. Alteori, infractorul apare în preajma locului unde se desfăşoară cercetările, căutând să obţină informaţii referitoare la desfăşurarea acestora, şi acţionând ulterior prin denunţuri, sesizări anonime, modificări în câmpul faptei, înlăturări de probe, dispariţii de la domiciliu, internări în spital sau comiterea unor acţiuni mărunte pentru a fi arestat. Toate aceste acţiuni întreprinse au scopul de a deruta ancheta în curs şi implicit, identificarea lui. Fuga de la locul unde s-a produs o infracţiune şi grija de a-şi procura un “alibi” nu este întotdeauna un indiciu cert al culpabilităţii. Se cunosc cazuri când persoane care întâmplător au asistat sau au descoperit o infracţiune, nu rămân la locul faptei, pentru a nu fi suspectate sau citate ca martor. Asemenea comportare este tipică recidiviştilor, care în urma antecedentelor penale ar fi uşor învinuiţi.

În urmărirea scopului, infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloc care i-ar putea ajuta: minciuna, perfidia, atitudini variate pornind de la ideea de a inspira compătimire pentru nedreptatea ce li se face sau pentru situaţia în care au ajuns “siliţi de împrejurări” şi până la aroganţa faţă de anchetator sau chiar intimidarea acestuia.

Procesarea informaţiilor referitoare la evenimentele petrecute, determină, la nivel cerebral apariţia unui focar de excitaţie maximă, cu acţiune inhibitorie asupra celorlalte zone, şi în special asupra celor implicate în procesarea acelor evenimente care nu au legătură cu infracţiunea, iar la nivel comportamental acţionează conform legii dominantei defensive (este în defensivă, se ascunde tot timpul).

Capitolul 2

PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

CARACTERISTICILE PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportamental al infractorilor, evidenţierea cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial constituie cerinţe esenţiale pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituţiilor corecţionale.

Cercetarea complexă a fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale orientate către prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale. Cercetările moderne consacrate psihologiei actului infracţional sunt în mod constant pluridisciplinare. O analiză strict psihologică a actului infracţional, constă în analiza modului în care personalitatea infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea, săvârşirea şi în atitudinea postinfracţională.

Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucişeze, în cadrul duelului judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultimă instanţă, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiţionate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalităţii vor putea conduce spre o pedeapsă mai uşoară, pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră[4]. Există şi situaţii în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei, fenomenul recidivei sau al obişnuinţei infracţionale, cărora societatea nu le-a găsit remedii propice. Conceptul de personalitate este esenţial pentru o justiţie ce se fundamentează pe adevăr, ştiinţă şi dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. De aceea justiţia îşi racordează activitatea la serviciile psihologiei judiciare.

Factorii psihologici nu acţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităţilor sale individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional, un anumit mod de a acţiona şi reacţiona în spaţiul psihologic, în modul de a rezolva situaţiile conflictuale care apar mereu în acest spaţiu.

Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea

unor acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.

Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea infractorului, cât şi mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul infracţional ca atare (Banciu, 1992).

Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilor psihologice, s-a reuşit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea:

INSTABILITATEA EMOTIV-ACŢIONALĂ.Datorită experienţei negative, a educaţiei deficitare primite în familie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-acţional, un element care în reacţiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimuli. Această instabilitate este o trăsătură esenţială a personalităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde traumatizarea personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive. Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor care se caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de autoevaluare şi de evaluare adecvată, la lipsa de obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii.

INADAPTAREA SOCIALĂ.Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de

vedere social. Inadaptaţii, cei greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianţii, sunt elemente a căror educaţie s-a realizat în condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi, infractori, alcoolici) unde nu există condiţii, pricepere sau preocupare necesară educării copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenţia cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care rezultă din influenţa necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate, conducând la devianţă şi apoi la infracţiune.

Acţiunea infracţională reprezintă etiologic un simptom de inadaptare, iar comportamental este o reacţie atipică.

SENSIBILITATEA DEOSEBITĂ.Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor o

stimulare spre acţiune cu mult mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor acestora. Pe infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiţii elaborat pe linie socială, aceasta ducând la canalizarea intereselor în direcţie antisocială. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecinţe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.

DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI.Conştient de caracterul socialmente distructiv al

actului infracţional, infractorul lucrează în taină, observă, plănuieşte şi execută totul ferit de ochii oamenilor, în general şi ai autorităţilor în special. Reprezentând o dominantă puternică a personalităţii, duplicitatea infractorului este a doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracţională, ci tot timpul[5]. El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale “specialităţii” infracţionale. Acest “joc” artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene, făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a “vieţii duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieţii.

IMATURITATEA INTELECTUALĂ. Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent, acordând o mică importanţă viitorului. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul că acesta este centrat pe prezent şi nu discriminează cert delincvenţa de nondelincvenţă.

Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă (Q.I.), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între cost-beneficii în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional, trecerea la comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe minime faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt.

IMATURITATEA AFECTIVĂ.Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacţii disproporţionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor avantaje imediate, minore şi uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi importante, este lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealist, instabil emoţional. Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări şi comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.

FRUSTRAREA.Este o stare emoţională resimţită de infractor atunci când este privat de unele drepturi, recompense, satisfacţii etc. care consideră că i se cuvin sau când în calea obţinerii acestor drepturi se interpun obstacole. Frustrarea este resimţită în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de tensiune) care dezorganizează, pentru momentul dat, activitatea instanţei corticale de comandă a acţiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală.

Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la frustrare) şi amânare a satisfacţiei până la un comportament agresiv. Cei puternic frustraţi au tendinţa să-şi piardă pe moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant, atipic, agresiv şi violent cu urmări antisociale grave.

COMPLEXUL DE INFERIORITATE. Este o stare pe care infractorul o resimte ca un sentiment de insuficienţă, de incapacitate personală. Complexul de inferioritate apare în urma unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare fiind accentuat şi de dispreţul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi.

Complexul de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în

cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial.

J.Pinatel (1971) arată că la majoritatea marilor delincvenţi există un nucleu al personalităţii ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă.

EGOCENTRISMULreprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi; el şi

numai el se află în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese[6]. Este un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. Îşi minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă cu virulenţă.

LABILITATEA este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii,

capriciozitatea şi ca atare o accentuată deschidere spre influenţe. Individul nu-şi poate inhiba sau domina dorinţele, astfel că acţiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă, infractorul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe pornirile şi dorinţele în faţa pericolului public şi a sancţiunii penale.

AGRESIVITATEA apare atunci când individul este împiedicat să-şi satisfacă dorinţele

şi se manifestă printr-un comportament violent şi distructiv. Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea şi heteroagresivitatea. Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenţei spre alţii, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală etc.

J.Pinatel mai distinge două forme distincte ale agresivităţii: ocazională şi profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conştient.

INDIFERENŢA AFECTIVĂeste strâns legată de egocentrism şi mai poartă numele de

insensibilitate morală. Ea se caracterizează prin incapacitatea infractorului de a înţelege

durerile şi nevoile celorlalţi, prin satisfacţia resimţită faţă de durerile altora. Indiferenţa afectivă redă în fond stările de inhibare şi dezorganizare emoţională. Această latură a personalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe ale procesului socializării, un rol important deţinându-l în acest plan funcţionarea defectuoasă a structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat în cadrul acestei microstructuri. De obicei, infractorul nu este conştient de propria-i stare de inhibare emoţională, ceea ce explică atât calmul cât şi sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni de o violenţă extremă. Legătura strânsă dintre indiferenţa afectivă şi egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii.

Aceste componente ale personalităţii infractoare se pot întâlni şi la celelalte persoane (neinfractori), însă la acestea nu sunt elemente dominante ale personalităţii, nu au consistenţa şi frecvenţa întâlnită la infractori, nu sunt orientate spre infracţionalitate.

Ca urmare a orientării axiologice, a sistemului de valori pe care îl posedă, infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să desfăşoare o muncă socială susţinută. Această incapacitate este dublată de dispreţul fată de muncă, de atitudinea negativă fată de cei ce desfăşoară o activitate organizată, productivă. Nu se poate spune însă că această atitudine, că această incapacitate fizică este generată de deficienţe ale voinţei. Procesele volitive funcţionează la ei în mod normal, conţinutul lor se îndreaptă spre acţiuni conflictuale în raport cu societatea, spre acţiuni antisociale. Atitudinea negativă faţă de muncă, lipsa unor preocupări susţinute care să dea un scop mai consistent vieţii, provoacă la ei o stare de continuă nelinişte, de nemulţumire de sine, o continuă stare de irascibilitate. Această nelinişte alimentează tendinţa, elaborată în cursul vieţii lor, spre vagabondaj şi aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarece le favorizează activitatea infracţională. Faptul că în decursul activităţilor, infractorii îşi constituie un stil specific de lucru, poate sugera uneori sărăcie de idei sau lipsa imaginaţiei creatoare, dar în acelaşi timp mai probabil o specializare superioară, fapt ce contrazice teoria despre inteligenţa nativă, specifică a infractorilor. Analizând modul lor de lucru, ajungem să recunoaştem că este vorba, în cea mai mare parte a cazurilor, de idei simple, cu mici variaţii pe acelaşi motiv fundamental. Cu toate acestea, măiestria lor poate oglindi uneori ingeniozitate, inventivitate, fantezie, precum şi o dexteritate deosebită ce se dobândeşte pe baza unui antrenament îndelungat.

Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu împotriva ei, prin succesele obţinute în activitatea infracţională devin încrezuţi, orgolioşi, supraapreciindu-se şi ajungând la manifestări de vanitate, adeseori puerile. Infractorul se simte mereu în continuă apărare legitimă faţă de societatea care refuză să îi ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital şi în acelaşi timp şi o trăsătură fundamentală a caracterului său este minciuna.

Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrângeri social-morale, lipsa unor valori etice către care să tindă, îl fac pe infractor indiferent faţă de viitor, îi împrumută o atitudine de totală nepăsare faţă de propria-i soartă. Din acest motiv aparentul curaj de care dă dovadă, reprezintă de fapt insensibilitate, indiferenţă în urma tensiunii continue, în urma obişnuinţei de a fi mereu în pericol[7]. Egoismul înăbuşe complet orice urmă de compasiune, şi ca urmare poate duce la acte de mare cruzime. Se remarcă sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forţă mobilizatoare majoră, constituind resortul care îl împinge spre acţiune.

Profilul psihocomportamental al infractorului a fost prezentat la modul general, cuprinzând acele elemente care se pot desprinde din analiza trăsăturilor fundamentale ale unui număr mare de infractori. Imaginea prezentată este mai degrabă una statistică, ea permite un număr nesfârşit de excepţii, un joc mare de deplasări cauzate fie de elemente temperamental-caracteriale, fie de exercitarea unei specialităţi infracţionale deosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici diferă foarte mult de la un infractor la altul, în funcţie şi de genul de infracţiune pe care îl realizează.

Luând în considerare unicitatea oricărui act infracţional, a individualităţii şi personalităţii distincte a oricărui infractor, nu este lipsit de interes urmărirea şi surprinderea unor particularităţi psihologice ale infractorilor de diverse “specialităţi”.

Capitolul 3

PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR CATEGORII DE INFRACTORI

Încercările de clasificare şi portretizare a infractorilor prezintă importanţă atât din punct de vedere teoretic, cât şi din punct de vedere practic. Teoretic, deoarece ajută la elaborarea unor modele explicative privind modul de structurare a personalităţii infractorilor şi totodată, la evidenţierea unor aspecte privind formarea şi evoluţia unor asemenea structuri în timp. Practic, deoarece ajută la organizarea unor acţiuni sociale preventive şi la elaborarea unor programe de recuperare şi reinserţie socială.

Cunoaşterea cât mai exactă a profilului personalităţii infractorului permite în primul rând organizarea unui program diferenţiat şi individualizat de reeducare, recuperare şi reinserţie socială. În al doilea rând, cunoaşterea acestui profil este profitabilă organelor judiciare în finalizarea intenţiei lor de stabilire a adevărului şi de soluţionare legală a cauzelor.

Prezentăm în continuare particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de

infractori:

CERŞETORUL – formează un clan deosebit în lumea infractorilor. Acesta este în

posesia unor elemente ale artei dramatice, acţionând prin intermediul rolului jucat verbal, prin mimica şi costumaţia adecvată. Cei ce ajung la măiestrie în cerşetorie, ştiu să utilizeze metode cu totul deosebite (modularea vocii, mimica, invocarea unor mari necazuri) pentru a atrage atenţia trecătorilor şi a obţine mila lor. Unii îşi adaptează rolul după sezon, clientelă, cartier, oraş. Eventualele infirmităţi sunt subliniate cu grijă şi apar fie etalate ostentativ, fie abia discret sugerate, nuanţate. Acest tip de infractor profită fără jenă de orice sentiment sau interes al publicului, fiind totodată bun cunoscător empiric în sesizarea şi exploatarea trăsăturilor psihologice ale celor de la care cerşesc. Cerşetorii sunt organizaţi în adevărate reţele.

HOŢUL- săvârşeşte cea mai primitivă acţiune infracţională. Acţiunea în sine constă

din mişcări relativ simple: întinderea mâinii, apucarea obiectului, atragerea lui spre infractor, camuflarea şi transportarea obiectului într-un loc ascuns. Caracteristic furtului este modul discret al sustragerii obiectului şi apoi îndepărtarea grăbită de la locul infracţiunii, ascunderea de acei care l-ar putea urmări. Hoţul lucrează mai mult cu mâna şi cu corpul, dar acest lucru se referă numai la acţiunea în sine, deoarece pregătirea unui furt cere o activitate mintală minuţioasă, deosebit de laborioasă. Caracterul predominant fizic al acţiunii presupune din partea lui un antrenament deosebit[8]. Dexteritatea lui caracteristică, mobilitatea fizică, rapiditatea mişcărilor sunt rezultatele în primul rând al exerciţiului şi, numai în al doilea rând, sunt favorizate şi de unele predispoziţii native (mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, nivelul de dezvoltare a analizatorilor). Automatizarea unor mişcări specifice, declanşate de stimuli specifici, în urma unui exerciţiu îndelungat, nuanţat şi perfecţionat îi face pe unii hoţi “să fure fără să vrea”.

Hoţul are un spirit de observaţie bine dezvoltat, orientare promptă la situaţia dată şi organizarea imediată a unui plan de acţiune bazat pe elemente concrete şi prezente. Mijloacele lui de operare, deşi unele ingenioase, se bucură totuşi de puţină variabilitate. Sistemul de a acţiona într-o situaţie sau alta, în general, se împrumută prin imitaţie, sau în cazul elaborării proprii devine frecvent, şi de multe ori aplicat în situaţii inadecvate, ceea ce favorizează descoperirea lui. Ca şi ceilalţi infractori, nici hoţul nu are o gândire cu calităţi deosebite, deoarece ea este limitată la preocupările lui specifice. În ceea ce priveşte voinţa şi personalitatea, hoţul lucrează după “şabloane şi reţete” puţin variabile, sunt uşuratici, lipsiţi de acele calităţi ale voinţei ce au sens etico-social. Înclinaţia spre risc este deosebit de mare, fapt pentru care de multe ori ei mizează pe elemente cu extrem de puţine şanse de reuşită. Reacţia tipică este debarasarea de obiectul furat şi fuga. Acesta nu se apără şi nu opune rezistenţă, numai în cazul când este atacat fizic[9]. Coincidenţa unor factori externi cu nereuşita acţiunii, îl face să fie superstiţios, uneori chiar mistic.

SPĂRGĂTORUL- se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în bandă şi prin

utilizarea forţei ca mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, în special cel modern, posedă temeinice cunoştinţe de ordin tehnic. Deoarece comiterea actului infracţional presupune acţiuni complexe, de securitate individuală, spărgătorii se recrutează din rândul celor mai evoluaţi infractori. Ei au nevoie pe lângă iscusinţa (inteligenţa practică) necesară executării unei spargeri şi de unele calităţi deosebite, ca de exemplu calm, aprecierea corectă a situaţiei, curaj, “sânge rece“. Utilizând violenţa în apărare, spărgătorii, se apropie de tâlhari, iar prin faptul că tind să-şi însuşească bunuri, de hoţi.TÂLHARUL – întreaga sa activitate infracţională se caracterizează prin violenţă, susţinută de o constituţie fizică, somatică adecvată. Ca particularităţi specifice dobândite în cursul activităţii infracţionale, putem aminti o motricitate sporită faţă de normal, hotărâre şi îndrăzneală în timpul operării, de multe ori cruzime, deşi tâlharul recurge la asasinat numai în caz de nevoie şi mai mult în scop defensiv. Se manifestă violent, odată planul fiind elaborat nu-şi mai poate suspenda sau amâna cu uşurinţă acţiunea infracţională.

INFRACTORUL INTELECTUAL(escrocul, falsificatorul, şantajistul). Exercitarea pe scară

profesională a unor asemenea acţiuni infractuoase presupune, din punct de vedere psihologic, necesitatea unor mijloace intelectuale mai deosebite. La aceştia forţa fizică este mai puţin importantă, în general fizicul trece pe un plan secundar şi joacă un rol de decor care facilitează în unele cazuri (escrocherii) săvârşirea infracţiunii. În afară de unele “ustensile” de importanţă minoră, infractorii intelectuali îşi comit acţiunile în mod preponderent pe cale verbală. De aici rezultă două particularităţi esenţiale: un debit verbal adaptat rolului şi adecvat scopului urmărit, accesibil victimei. Principala armă de atac a infractorului intelectual este minciuna. Escrocii şi şantajiştii se caracterizează în special printr-o elasticitate a gândirii, prin posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei şi prin soluţii rapide care duc la eschivare şi ieşire din încurcătură.

ASASINUL – este cel mai odios şi cel mai nociv infractor. Acesta manifestă irascibilitate, impulsivitate şi agresivitate crescută. Este egocentric, dominator, având o capacitate de raţionalizare scăzută, instabil şi superficial în contactul afectiv, ceea ce îl face să se angajeze în situaţii conflictuale, reacţionând violent[10]. Comiterea infracţiunii devine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care oferă situaţii conflictuale de la care el nu ştie sau nu poate să se sustragă.

După motivul asasinatului (obţinerea unor avantaje materiale, ură, răzbunare, fanatism etc.) şi gradul de violenţă cu care infractorul săvârşeşte asasinatul, putem să ne dăm seama dacă avem de-a face sau nu cu un infractor normal. În cazul asasinilor normali nu este vorba de o plăcere sadică, ci de o relaxare după o mare tensiune, în urma rezolvării unei situaţii conflictuale pe calea asasinatului. Este deci o aparentă satisfacţie momentană după actul săvârşit. Situaţia conflictuală în care se află asasinul este dublată de un temperament impulsiv, de o motricitate mărită, care se exteriorizează prin violenţă de ordin fizic. Asasinul este insensibil la durerile fizice ale altora şi de aceea este lipsit de compasiune faţă de ceilalţi. Această insensibilitate nu este înnăscută, ci se câştigă ca urmare a modului de viaţă dusă în condiţii de vicisitudini fizice şi psihice (Bogdan, 1973).

INFRACTORUL RECIDIVIST- psihologic se caracterizează prin:

♦

imaturitate intelectuală;

♦

impulsivitate mărită, agresivitate;

♦

indiferenţă afectivă;

♦

egocentrism;

♦

tendinţă de opoziţie;

♦

scepticism;

♦

rezistenţă scăzută faţă de stimuli.

Infractorii recidivişti au tendinţa de a percepe realitatea într-un mod neobişnuit şi deformat, având impresia că nimeni nu le oferă ajutor şi că în viaţă totul se petrece conform legilor “baftei” sau “ghinionului”. Acestora le este caracteristică prezenţa unor manifestări de indecizie şi incertitudine interioară, dificultate de autoreprezentare, tendinţa de a-şi ascunde propria personalitate.

Succesul obţinut la prima infracţiune, acţionează drept stimul pentru alte situaţii infracţionale asemănătoare. Primeşte greu dezaprobarea, câtă vreme aprobarea îl stimulează pozitiv. Un indiciu deosebit de relevant periculozităţii persoanei infractorului îl constituie atitudinea sa din trecut faţă de exigenţele legii penale. De aceea, individualizînd pedeapsa, instanţa nu poate face abstracţie de lipsa sau de existenţa unor antecedente penale, chiar dacă a intervenit amnistia, graţierea sau chiar reabilitarea.

INFRACTORUL DE PROFESIE(de carieră) – este format şi socializat în direcţia comiterii infracţiunii. Reprezintă ultimul grad de inadaptare socială prin faptul că unica lui sursă de existenţă o constituie infracţiunea. Obiectul principal al activităţilor sale infracţionale îl constituie câştigurile financiare şi el nu se implică în comiterea unor infracţiuni cu violenţă, în afară de cazul în care violenţa este “specialitatea” sa (tâlharul). De obicei debutează în calitate de copil delincvent, având originea în păturile de jos ale societăţii.

Infractorul de profesie îşi formează deprinderi şi abilităţi tehnice de înalt specialist, este capabil să-şi planifice activităţile, să-şi aleagă victimele şi să-şi îndeplinească planul de comitere a infracţiunii în aşa fel încât să evite depistarea ei. Elplanifică acţiunea infracţională mult mai amplu decât o face infractorul obişnuit, ocazional.

În general este pregătit pentru arest şi judecată, fiind mereu în expectativa petrecerii unei anumite perioade în penitenciar, considerând aceasta ca făcând parte din viaţa sa. Aici, intrând în contact cu alţi infractori, are posibilitatea de a învăţa noi metode de comitere a infracţiunilor, participând la un adevărat schimb de experienţă, profesorii lui făcând parte din categoria infractorilor profesionişti vârstnici[11]. De asemenea, ca rezultat al infracţiunii, el poate avea bani puşi deoparte pentru cheltuieli de judecată şi pentru perioada post-detenţie.

Psihologic, la el afectul atinge o formă pasională pronunţată, iar acţiunea este

profund dirijată de gândire.

Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni, din punct de vedere psihologic, nu printr-o funcţionare deosebită a proceselor sale psihice, ci prin faptul că acţiunile lui au un conţinut antisocial. Aptitudinile lui specifice, elaborate în urma unei practici îndelungate, care îl ridică în unele privinţe deasupra omului normal, nu-i determină acţiunea infracţională fără un teren propice, reprezentat de mediul social. Cunoaşterea particularităţilor psihice ale infractorului ne duce la explicarea comportamentului, la posibilitatea depistării şi reeducării acestuia. Alături de factorii interni, psihoindividuali, un rol important în structura dizarmonică a personalităţii infractorului îl au şi factorii externi, de mediu.

La infractori comportamentul agresiv, antisocial, este în mare măsură învăţat, dobândit în contextul climatului familial agresogen şi în contextul împrejurărilor de viaţă, disfuncţionale din punct de vedere psihosocial.

Bibliografie

• Lydia Voight, William E. Thornton, Jr. Leo Barrile, Jerrol M. Seaman,Criminology and Justice ,New York Copyright 1994 by McGraw-Hill,Inc. USA
• Personality Attributes of the Criminal: An Analysis of research Studies, 1950-1965 by G.P.Waldo and S. Dinitz, Journal of Research in Crime & Delinquency , Copyright USA 1967. Reprinted by Sage Publications, Inc.
• http://www.psiho-crime.ro/opera.html
• http://www.scribd.com/doc/17719226/Psihologia-Actului-In-Fractional

---

[1] http://www.scribd.com/doc/17719226/Psihologia-Actului-In-Fractional

[2] Lydia Voight, William E. Thornton, Jr. Leo Barrile, Jerrol M. Seaman, Criminology and Justice,New York Copyright 1994 by McGraw-Hill,Inc. USA,p.209

[3] Lydia Voight, William E. Thornton, Jr. Leo Barrile, Jerrol M. Seaman, Criminology and Justice,New York Copyright 1994 by McGraw-Hill,Inc. USA,p.210

[4] Personality Attributes of the Criminal: An Analysis of research Studies, 1950-1965 by G.P.Waldo and S. Dinitz, Journal of Research in Crime & Delinquency , Copyright USA 1967. Reprinted by Sage Publications , Inc.,p.185

[5] http://www.scribd.com/doc/17719226/Psihologia-Actului-In-Fractional

[6] Personality Attributes of the Criminal: An Analysis of research Studies, 1950-1965 by G.P.Waldo and S. Dinitz, Journal of Research in Crime & Delinquency , Copyright USA 1967. Reprinted by Sage Publications, Inc.,p.185

[7][7] http://www.scribd.com/doc/17719226/Psihologia-Actului-In-Fractional

[8] Personality Attributes of the Criminal: An Analysis of research Studies, 1950-1965 by G.P.Waldo and S. Dinitz, Journal of Research in Crime & Delinquency , Copyright USA 1967. Reprinted by Sage Publications, Inc.,p.186

[9] http://www.psiho-crime.ro/opera.html

[10] Personality Attributes of the Criminal: An Analysis of research Studies, 1950-1965 by G.P.Waldo and S. Dinitz, Journal of Research in Crime & Delinquency , Copyright USA 1967. Reprinted by Sage Publications, Inc.,p.186

[11] http://www.scribd.com/doc/17719226/Psihologia-Actului-In-Fractional

Infracţiuni informatice

Infracţiuni informatice

Capitolul 1

Aspecte comune

Calculatoarele au pătruns în activităţile tuturor ţărilor, devenind instrumente indispensabile pentru desfăşurarea diferitelor activităţi. Acestea au avut un impact global asupra vieţii de zi cu zi, asupra modului de desfăşurare a afacerilor, de comunicare şi de gestiune a informaţiei. Noua tehnologie a adus mari şi numeroase avantaje administraţiei, afacerilor şi chiar particularilor însuşi.

Totodată, această evoluţie rapidă şi radicală ridică o serie de probleme atât de ordin socio-economic, în privinţa temerilor referitoare  la locurile de muncă, dar şi juridice, spre exemplu în privinţa protecţiei programelor pentru calculator.

Apariţia calculatorului a deschis posibilitatea apariţiei unei game largi de acţiuni ilegale cu un caracter extrem de sofisticat, el putănd fi folosit şi la comiterea sau la facilitarea comiterii unor infracţiuni clasice, cum ar fi furtul sau frauda.

Consiliul Europei a adoptat o recomandare asupra criminalităţii în relaţia cu calculatorul şi a publicat un raport ce cuprinde o listă minimală şi o listă facultativă de infracţiuni informatice. Asfel, lista minimală cuprinde fapte cum ar fi frauda informatică, falsul informatic, prejudiciile aduse datelor sau programelor pentru reproducerea neautorizată de programe pentru calculator protejate, iar lista  facultativă cuprinde fapte cum ar fi alterarea datelor sau programelor pentru calculator sau utilizarea neautorizată a unui program pentru calculator protejat[1].

Rolul dominant al informaticii în zilele noastre este ilustrat de faptul că însuşi statul român susţine procesul de informatizare a societăţii şi evoluţia acesteia către o societate bazată pe informaţie, denumită societatea informaţiei. În cadrul acesteia, colectarea, stocarea, prelucrarea, transmisia, diseminarea, şi utilizarea cunoştinţelor şi informaţiilor, inclusiv dezvoltarea tehnicilor de comunicaţie interactivă, joacă un rol decisiv.

De-a lungul timpului, calculatorul a pătruns în aproape toate domeniile de activitate. Asfel, criminalitatea informatică a luat o amploare deosebită, intrând în atenţia publică în ţările puternic dezvoltate, dar şi la noi.

O infracţiune cu ajutorul calculatorului a fost catalogată ca fiind orice situaţie în care calculatorul a fost ţinta infracţiunii, un instrument de comitere a infracţiunii sau atunci când acesta este incidental, dar semnificativ legat de comiterea infracţiunii[2].

Cu mulţi ani în urmă au existat unele comentarii care avertizau că, într-o bună zi, computerul va fi implicat în toate formele de delincvenţă[3]. Se pare că a existat o mare doză de adevăr în aceste previziuni şi, mai mult, acestea au rămas valabile şi în ziua de azi. Dacă luăm în considerare statisticile din ultimii cinsprăzece ani, se poate susţine cu tărie că infracţiunea asistată de calculator nu poate fi socotită deloc inofensivă şi că fenomenul este într-o continuă creştere.

Unii autori considerau că este o greşală să se folosească această noţiune de criminalitate prin computer, deoarece discreditează informatica. De exemplu, profesorul Nagel de la IBM susţinea că nici măcar inteligenţa artificială nu poate produce „computere criminale” şi că doar omul poate fi criminal, căci numai el are puterea de a converti orice lucru bun în arme[4].

Un calculator nu poate garanta o crimă perfectă, deşi poate face ca unele ilegalităţi să devină mai eficiente. El poate, de exemplu, să permită citirea informaţiilor, împiedicând asfel organelor de cercetare la ele, iar aceasta este o posibilitate intens exploatată de infractori, inclusiv terorişti.

Primele legi împotriva  infracţiunilor săvârşite cu ajutorul computerului conţineau, în esenţă, prevederi împotriva actelor de pătrundere în baza de date, de înşelătorie şi copyright-ului. Dar aceste delicte ce caracterizează criminalitatea prin computer constituie doar o mică parte din cele posibile. La scurt timp s-a dovedit că şi traficul de stupefiante, comerţul ilegal cu arme, pornografia infantilă, diverse forme de delicte economice şi chiar privind protecţia mediului înconjurător pot fi făcute prin intermediul calculatorului[5].

Ultimii ani ai secolului douăzeci au zguduit lumea prin descoperirea unei noi tehnici tipografice. Noile echipamente, precum scannerele, imprimantele laser şi color şi software-ul grafic, CD-ROM-ul şi altele au făcut posibil nu numai ca un computer să poată fi utilizat în tipografie iar cartea să poată deveni „electronică”, dar şi să producă „minciuni patentate” de genul reproducerii monedelor, falsificării înscrisurilor de tot felul, documentelor şi fotografiilor etc. În acest mod prelucrarea numerică poate micşora valoarea de dovadă chiar şi a pozelor sau a negativelor.

Infracţunile informatice s-au aflat mult timp în afara unei reglementări juridice exprese, exceptând Legea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe nr. 8/1996[6], care incriminează pirateria soft-ware, reglementând numai o parte a acestei manifestări periculoase, şi Legea nr. 16/1995 privind protecţia topografiilor circuitelor integrate[7]. Legea nr. 21/1999, pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor[8] a introdus pentru prima oară în legislaţia română noţiunea de „infracţiuni săvârşite prin intermediul calculatoarelor”.

Până la momentul intrării în vigoare a noului Cod penal, în ceea ce priveşte infracţiunile informatice se vor aplica dispoziţiile din Legea nr. 161/2003[9] care consacră Titlul al II-lea aspectelor ce ţin de criminalitatea informatică. În cadrul capitolului 3 din acest titlu, infracţiunile sunt structurate şi clasificate în 3 secţiuni:

• Secţiunea I, Infracţiuni contra confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice, care cuprinde: accesul ilegal la un sistem informatic, interceptarea ilegală a unei transmisiuni de date informatice, alterarea integrităţii datelor informatice, perturbarea funcţionării sistemelor informative, operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice;
• Secţiunea a II-a, Infracţiuni informatice: falsul informatic şi frauda informatică;
• Secţiunea aIII-a, Pornografia infantilă prin sisteme informarice.

Toate aceste infracţiuni, cu excepţia ultimei, au fost preluate într-o formă foarte asemănătoare (diferă doar sancţiunea) în Titlul X, „Delicte contra datelor şi sistemelor informatice”, din noul Cod penal.

Capitolul 2

Infracţiunile în special

Secţiunea 1. Accesul ilegal la un sistem informatic

1.Concept. În conformitate cu prevederile art. 42 alin. 1 din Legea nr. 161/2003 „accesul, fără drept, la un sistem informatic constituie infracţiune”. În alineatele următoare sunt prevăzute două variante agravante: atunci când este săvârşită în scopul obţinerii de date informatice şi atunci când este săvârşită prin încălcarea măsurilor de securitate.

Această infracţiune lezează mai multe relaţii sociale, precum: patrimoniul organizaţiei, instituţiei, persoanei fizice, relaţiile privind protecţia acestui patrimoniu şi cele privind încrederea publică în măsurile de siguranţă ale integrităţii datelor, cele privind concurenţa. Reglementarea legală urmăreşte să protejeze sistemele informatice şi datele stocate pe acestea, de accesul neautorizat.

Sistemul informatic este definit în art. 35 alin. 1 lit. a ca fiind orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic[10].

Programul informatic (art. 35 alin. 1 lit. c) este definit ca fiind un ansamblu de instrucţiuni care pot fi executate de un sistem informatic în vederea obţinerii unui rezultat determinat.

Prin date informatice (art. 35 alin 1 lit.d ) se înţelege orice reprezentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic. În această categorie se include şi orice program informatic care poate determina realizarea unei funcţii de către un sistem informatic.

Măsurile de securitate (art. 35 alin. 1 lit. h[11]), sunt proceduri, dispozitive sau programe informatice specializate cu ajutorul cărora accesul la un sistem informatic este restricţionat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori.

2.Obiect. Subiecţii.

A Obiectul infracţiunii:

A)    Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care vizează securitatea sistemului informatic, inviolabilitatea acestuia şi care sunt de natură a garanta confidenţialitatea şi integritatea atât a datelor cât şi a sistemelor informatice.

B)    Obiectul material constă în anumite entităţi materiale cum ar fi sistemele sau reţelele informatice ( hardware- cabluri, servere etc.), asupra cărora se îndreaptă fapta de a accesa fără drept un sistem informatic.

B Subiecţii infracţiunii:

A)    Subiectul activ poate fi orice persoană fizică, legea necerând nicio condiţie specială. În concret, de fiecare dată cel care va comite această infracţiune va fi o persoană cu aptitudini în domeniul utilizării unui sistem informatic sau chiar angajat într-o firmă cu profil informatic ori un funcţionar public ori funcţionar care lucrează în acest domeniu. Aceste din urmă calităţi pot fi avute în vedere ca circumstanţe agravante judiciare.

B)    Subiectul pasiv ste persoana fizică sau juridică al cărei sistem informatic a fost accesat fără drept. De regulă, cel care se va afla în această poziţie va fi deţinătorul sistemului informatic al cărei accesare s-a făcut fără drept, dar poate fi şi o altă persoană fizică ori juridică căreia i se aduce atingere prin accesarea datelor care prezintă interes pentru infractor.

3.Conţinutul constitutiv

A Latura obiectivă

A)    Elementul material al infracţiunii constă în actul de conduită interzis, care, în cazul infracţiunilor informatice se poate realiza numai printr-o acţiune. În cazul acestei infracţiuni, elementul material este reprezentat de accesarea propriu-zisă fără însă ca subiectul activ să fie autorizat. Astfel o cerinţă esenţială a acestei infracţiuni este ca fapta să fie săvârşită fără drept. Accesul fără drept la un sistem informatic presupune, potrivit art. 35 alin. 2, că persoana respectivă se află în una din următoarele situaţii:

• Nu este autorizată, în temeiul legii sau al unui contract.
• Depăşeşte limitele autorizării.
• Nu are permisiunea, din partea persoanei fizice sau juridice competente, potrivit legii, să o acorde, de a folosi, administra sau controla un sistem informatic, ori de a desfăşura cercetări ştinţifice sau de a efectua orice altă operaţiune într-un sistem informatic.

Se pune întrebarea care ar fi modalităţile concrete de realizare a acestei infracţiuni? Ce formă poate îmbrăca accesul ilegal? Fapta de a deschide calculatorul unei persoane şi de a consulta informaţiile din el constituie o astfel de infracţiune? Considerăm că în acest caz conţinutul infracţiunii este realizat. Va exista această infracţiune ori de câte ori o persoană pătrunde în sistemul informatic al altei persoane în orice mod.

De asemenea, există infracţiune dacă mai multe calculatoare (sisteme informatice) se află în reţea iar unele persoane conectate la acea reţea intră fără drept în sistemele informatice ale altor persoane. Pe de altă parte, apare întrebarea dacă nu cumva conectarea la o reţea internă presupune şi un consiţământ tacit la accesarea sistemului care se află conectat la acea reţea de calculatoare. În unele reţele de calculatoare, fiecare utilizator, dacă vrea, permite accesul la anumite documente din propriul calculator. În aceste condiţii nu se poate pune problema comiterii acestei infracţiuni. Dar dacă se accesează anumite fişiere din sistemul informatic cu privire la care deţinătorul sistemului nu a permis accesul, fapta va fi infracţiune. În practică s-a reţinut această infracţiune când o persoană a accesat fără drept un server extern al Pentagonului[12].

B)    Urmarea imediată constă în punerea în pericol a confidenţialităţii şi integrităţii datelor pe care le conţine un sistem informatic.

C)    Legătura de cauzalitate rezultă din simpla comitere a elementului material al infracţiunii.

B Latura subiectivă.

Sub aspect subiectiv, infracţiunea de accesare neautorizată se poate comite cu intenţie directă sau indirectă. Simplul acces neautorizat la sisteme informatice este, în principal, fapta unor hackeri tineri (elevi şi studenţi), care au motivaţii diverse: ei pot căuta doar să sfideze sistemul de securitate informatică al unei întreprinderi sau firme, s-o facă din plăcerea de a se infiltra în băncile de date sau să se laude în faţa prietenilor ori a presei.

4.Forme. Modalităţi. Sancţiuni. Actele de pregătire, deşi posibile, nu se pedepsesc. Tentativa, potrivit prevederilor art. 47[13] se pedepseşte.

Într-un caz concret, în Canada, partea vătămată A.S. administrator de poştă electronică nu şi-a dat seama că un hacker îi scana PC-ul da acasă de câteva ore. Hacker-ul găsise o poartă de intrare şi avea nevoie numai de o parolă pentru a accesa fişierele. Acesta bombarda respectivul calculator cu parole generate aleatoriu, sperând că va nimeri combinaţia corectă. Victima a fost norocoasă deoarece avea instalat Zone Alarm, un program de protecţie de tip firewal personal preluat de la firma unde lucra. Programul l-a alertat despre multitudinea de parole cu care era bombardat Pc-ul. În plus el a putut identifica pe autor. În felul acesta s-a probat comiterea unei tentative la infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic[14].

Consumarea acestei infracţiuni se realizează în momentul obţinerii propriu-zise a accesului la sistemul informatic atacat, indiferent de consecinţele accesului asupra sistemului informatic şi a datelor obţinute de acesta. Momentul concret al accesului poate fi determinat prin mijloace specifice (fişiere jurnal, etc.). infracţiunea este susceptibilă de epuizare putându-se săvârşi şi în forma continuată atunci când subiectul activ accesează în mod repetat acelaşi sistem informatic sau mai multe.

Conform alin. 2 al art. 42[15], fapta este mai gravă dacă se comite în scopul obţinerii de date informatice. În acest   caz se observă exisenţa unui scop special, forma de vinovăţie fiind intenţia directă, calificată tocmai prin acest scop. Nu este necesar să se obţină acele date, din acest punct de vedere infracţiunea fiind una de pericol.

Potrivit alin. 3 fapta este şi mai gravă dacă accesul la un sistem informatic s-a făcut cu încălcarea măsurilor de securitate. Aceasta înseamnă că autorul foloseşte anumite programe specializate prin care sisitemele de securitate sunt  înlăturate, mai exact programe de „spargere a parolelor”. În condiţiile alin. 3 făptuitorul acţionează asupra sistemului informatic prin forţarea acestor protecţii prin parole. Forţarea unei protecţii logice variază de la încercarea de aflare a combinaţiei corecte prin introducerea repetată de la tastatură a unor secvenţe alfanumerice până la rularea unor programe specializate care identifică secvenţa de acces ori de comandă a sistemlui, anumite instrucţiuni ce permit „ocolirea” dispozitivului logic de blocare[16]. Uneori posesorii de PC folosesc parola de BIOS. Există două metode de a depăşi situaţia în care infractorul nu cunoaşte parola:

A)    Cea mai populară  şi comodă este aceea de a trece de parolă scriind câteva parole comune care, în principiu, ar trebui să funcţioneze pe orice BIOS[17]. Acestea sunt: Lkwpeter, j262, AWARD_SW, Biostar. Dacă nici una din acestea nu funcţionează, sigur există una ce poate fi găsită la adresa de web www.altevista.box.sk, adresă pe care orice infractor o poate folosi.

B)    Cea de-a doua metodă, ceva mai complicată, necesită „deschiderea” calculatorului şi extragerea bateriei care asigură energie CMOS-ului. Pentru această operaţiune trebuie identificată placa de bază şi găsită acea baterie de litiu rotundă care seamănă cu o monedă de argint. Apoi, bateria se scoate iar după 30 de secunde se pune la loc. Când se va deschide din nou calculatorul acesta nu va mai cere nicio parolă.

Prin „acces” înţelegem  programa, a executa un program, a intercepta, a instrui, a comunica cu, a depozita(arhiva sau stoca) date în, a recupera date din sau în oricare altă folosinţă a unei surse oferite de computere, incluzând date sau programe pentru computere, sisteme de computere, reţele de computere sau baze de date[18].

Pericolul cel mai mare al acestui tip de infracţiune îl constituie caracterul ei transfrontalier. Dacă devin publice aceste acte pot fi utile pentru detectarea unor carenţe în securitatea sistemelor informatice. Pentru asemenea cazuri, computerul este programat cu un sistem de codificare, a cărui funcţie este de a preveni accesarea neautorizată a sa sau a unui sistem informatic. Parolele sunt gândite a fi dispozitive de protecţie împotriva accesului neautorizat. În realitate, hackerul poate depăşi uşor orice dificultate recurgând la metode banale. Ele reprezintă veriga slabă în multe sisteme, pentru că oamenii creează parole pe care să şi le poate aminti cu uşurinţă. De obicei, utilizatorii stabilesc ca parole nume ale unor rude apropiate, ale animalelor de casă, zile de naştere sau numere cum ar fi numărul carnetului de asigurări sociale. Uneori uilizatorii, considerănd că asfel sporesc gradul de securitate a parolei, combină, repetă sau scriu de la sfârşit spre început aceste elemente. Orice infractor poate descoperi o bună parte din aceste informaţii cu uşurinţă, putând accesa în acest fel sistemul respectiv. Unele parole includ ceea ce pare o înşiruire de litere alese la întâmplare, dar de fapt acestea formează o anumită formă sau o anumită ordine pe tastatură. De exemplu, „yhuji”poate părea o înşiruire de litere fără sens, cu excepţia situaţiei în care observăm ordinea tastelor care corespund literelor respective, pe o tastatură standard[19].

Potrivit art. 42[20] alin. 1 autorul se sancţionează cu pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amendă. Potrivit alin. 2 pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar potrivit alin. 3 pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani.

5. Aspecte desprinse din jurisprudenţă

Decizia penală nr. 42 din 20.05.2010[21]

Prin sentinţa penală nr. 59 D l 8.02.2010 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul penal nr. 5730 110 2009 s-au dispus următoarele:

În temeiul art.42 alin.l, 3 din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art.74 lit.a, c Cod penal şi art.76 lit.c Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de acces ilegal la un sistem informatic a fost condamnat inculpatul M.O., jud.Bacău, fără antecedente penale, la pedeapsa închisorii în cuantum de 1 (un) an.

În temeiul art.44[22] alin.l din Legea nr.161 /2003 cu aplicarea art.74 lit.a, c Cod penal şi art.76 lit.d Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de alterare a integrităţii datelor informatice a fost condamnat inculpatul M.O., cu aceleaşi date de stare civilă, la pedeapsa închisorii în cuantum de 8 (opt) luni.

În temeiul art.33 lit.a şi 34 lit.b Cod penal[23], s-a aplicat inculpatului M.O. pedeapsa cea mai grea.

Pedeapsa de executat: închisoarea în cuantum de 1 (un) an.

S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a-II-a şi b Cod penal[24], în condiţiile şi pe durata prevăzute de art. 71 alin.2 Cod penal.

În temeiul art.81 Cod penal[25], s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

În temeiul art.82 Cod penal, s-a fixat termen de încercare de 3 (trei) ani calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În temeiul art.359 Cod penal s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor prevăzute de art. 83 Cod penal.

În temeiul art.71 alin.5 Cod penal pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei s-a dispus şi suspendarea executării pedepselor accesorii.

În temeiul art. 14, 346 Cod pr.penală[26], raportat la art.998 Cod civil, s-au admis în parte pretenţiile civile ale părţii civile S.C.D. S.A. Bacău şi în consecinţă:

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 2200 RON cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea facturii achitate în vederea remedierii intervenţiei neautorizate a inculpatului.

În temeiul art. 191 Cod pr.penală[27] a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În temeiul art. 193 Cod pr.penală, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 6999,58 RON cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de parte reprezentând onorariu avocat ales.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a avut în vedere că:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău înregistrat sub nr.96 D P 2009 a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi trimis în judecată inculpatul M.O., cetăţean român, domiciliat în Bacău fără antecedente penale, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.42 alin. 1, 3 şi art.44 alin. 1 din Legea nr.l61/ 2003 cu aplicarea art.33 lit.a Cod penal[28], constând în aceea că la data de 16.01.2009, a accesat fără drept, şi prin încălcarea măsurilor de securitate, site-ul WWW.d. ro, ocazie cu care a introdus şi modificat date informatice din ediţiile on-line ale ziarului şi a aprobat comentarii fără drept.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a constatat şi a reţinut următoarele:

La data de 19.01.2009, partea vătămată S.C.D.S.A. Bacău, prin reprezentantul legal, a sesizat organele judiciare cu privire la faptul că persoane necunoscute, prin intermediul internetului, au accesat site-ul WWW.d.ro, ocazie cu care au pătruns fără drept în sistemul informatic al site-ului şi au şters titlurile de la materialele de deschidere, editorial şi materialul “Sportivul anului 2008″ al ediţiei curente, au modificat şi introdus, fără drept, alte date.

Din cercetările efectuate în cauză, a rezultat faptul că accesarea site-ului la data de 16.01.2009, ora 00.00.38 s-a efectuat de la adresa de IP nr. 79.114.x.x, ce a aparţinut clientului M.O., abonat al furnizorului de servicii de internet SC R” SA Bucureşti, fost angajat şi colaborator al SC D.” SA Bacău.

Din probele administrate în cauză a rezultat că în cursul lunii noiembrie 2008, în baza unui contract de colaborare cu SC D.S.” SRL Bacău reprezentată de martorul D.M., SC D.” SA Bacău a întreprins demersurile de înlocuire a vechiului site al cotidianului, cu unul mai performant.

Pe data de 07-12-2008 a devenit funcţional noul site al cotidianului, realizându-se o modificare integrală a site-ului anterior, prin gruparea ştirilor pe categorii şi posibilitatea acordată cititorilor de a posta comentarii la articolele publicate on-line. Cu această ocazie au fost schimbaţi user-ii şi parolele de acces pentru introducerea şi modificarea articolelor publicate on-line.

De asemenea, în ceea ce priveşte vizualizarea comentariilor pe marginea articolelor publicate, doar conducerea cotidianului avea dreptul de a le aproba, pentru a fi vizibile, în funcţie de conţinutul acestora şi principiile promovate de cotidian.

Din studierea log-urilor a rezultat că, în noaptea de 15 16-01-2009, după accesarea site-ului, prin utilizarea fără drept a parolelor de acces, de la adresa de IP cu nr. x.x.x.x aparţinând inculpatului M.O., s-a realizat aprobarea tuturor comentariilor considerate negative şi neaprobate de conducerea SC D.” SA Bacău şi prin această operaţiune comentariile au devenit vizibile, cu încălcarea măsurilor de securitate ale sistemului informatic.

Ulterior, la ora 00:43:15, de la aceeaşi adresă, inculpatul M.O. a postat un nou comentariu, cu referire la articolul Asociaţia presei auto din România a decis D.S. sportivul anului în automobilismul românesc, articol publicat în arhiva on-line a cotidianului, la data de 12.12.2008.

Imediat, de la aceeaşi adresă de IP şi în condiţiile în care nu mai era nimeni logat pe site, au fost efectuate modificări ale unor articole publicate on-line, atât în ediţia curentă a ziarului, cât şi în cele anterioare, aflate în arhivă.

Astfel, la ora 00:46:30, inculpatul a modificat articolul intitulat Gala premiilor D.2008″, articol publicat în arhiva on-line a cotidianului la data de 23.12.2008, modificând titlul articolului, care a devenit “Premiile care nu miră pe nimeni” şi inserării, în structura articolului a unor cuvinte injurioase, redate textual: Hai sictir proştilor…, vă fac nişte analfabeţi! Ruşine vouă!”.

Ulterior, la ora 00:50:00, inculpatul a modificat articolul intitulat “Inegalabilul marinar” articol publicat în ediţia on-line a cotidianului, ce urma să apară publicat la data de 16.01.2009, în sensul redenumirii ca “Rapandule cu pretenţii de intelectuali…Nume original: S.” şi inserării în partea de început a articolului, a unor cuvinte injurioase, respectiv: Mama lor de fraieri…Şi-au bătut joc de toţii Chelneriţa, fără patalama, şi un mecanic… Să trăiască Bacăul”.

În continuare, la ora 00:53:55, inculpatul a modificat articolul intitulat “Asociaţia presei auto din România a decis D.S. sportivul anului în automobilismul românesc ” articol publicat în arhiva on-line a cotidianului, la data de 12.12.2008, redenumindu-1 ca “păcat de copilul ăsta…încearcă doi analfabeţi să-şi scoată numele pe riscurile lui! Să le fie ruşine… dar… Bravo, D ! Trezeşte-te”

La ora 01:20:28, inculpatul a modificat articolul intitulat “Puţini băcăuani au inimă”, articol publicat în ediţia on-line a cotidianului, ce urma să apară în ediţia tipărită din data de 16.01.2009, redenumindu-1 “îşi bat joc de angajaţi… dar de fapt îşi bat joc de ei! LA FAMIGLIA! HAPPY NEW YEAR, WAITRESS!”

La ora 01:39:43, inculpatul a modificat titlul articolului intitulat “Deşteptarea după douăzeci de ani”, prin adăugarea sintagmei …ZERO BARAT”.

Probele electronice au certificat în mod neîndoielnic că modificarea articolelor s-a realizat de la acelaşi IP de la care fuseseră postate on-line şi comentariile semnate sub pseudonimul “Obiectiv” şi care nu fuseseră publicate anterior, neprimind aprobarea necesară.

Mai mult decât atât, din conţinutul comentariilor ce fuseseră făcute on-line de către inculpat, anterior, în cursul lunii decembrie 2008, cu privire la aceste articole, se evidenţiază aceleaşi observaţii şi păreri cu cele exprimate în cadrul articolelor modificate şi au fost efectuate de la o adresă de IP aparţinând aceluiaşi inculpatul M. O., respectiv IP ….

Aceste împrejurări au atestat în mod neîndoielnic faptul că inculpatul a efectuat accesarea ilegală a sistemului informatic gestionat de Deşteptarea, cu înfrângerea normelor de securitate, aprobând publicarea de date informatice fără autorizarea utilizatorilor legali, aspect, de altfel, netăgăduit de inculpat şi a modificat articolele aşa cum s-a descris anterior.

Pornind de la aceste informaţii, în cauză s-a solicitat efectuarea unei percheziţii domiciliare la locuinţa inculpatului M.O ., utilizatorul IP-urilor în litigiu.

Cu această ocazie au fost ridicate două hard – disk-uri şi mai multe medii de stocare electronice precum şi o agendă conţinând diferiţi useri şi parole de acces, conform procesului verbal de percheziţie domiciliară (fl. 125-128). În vederea identificării mijloacelor de probă legate de accesarea şi modificările ilegale reclamate de persona vătămată, ulterior s-a solicitat efectuarea unei percheziţii informatice, asupra bunurilor ridicate de la inculpat, ocazie cu care au fost identificate screen- uri cu comentariile aprobate ilegal, ceea ce demonstrează neechivoc că inculpatul M. O. este cel care a comis faptele semnalate.

De altfel, fiind audiat inculpatul a recunoscut că a aprobat acele comentarii, însă nu a recunoscut că a efectuat modificări în titlurile şi conţinutul articolelor publicate on-line şi, mai mult, a precizat că, pentru efectuarea acestor operaţiuni s-a logat ca administrator şi a utilizat user-name-ul şi parola pe care le folosea de pe vremea când lucra la cotidian.

Mai mult decât atât, inculpatul s-a apărat precizând că nu i-a fost retras dreptul de a lucra pe site-ul D.”, că nu a semnat nici un contract de confidenţialitate, aspecte ce nu puteau fi luate în considerare întrucât în mod automat, odată cu plecarea din firmă, trebuia să înceteze orice activitate ce ar fi avut legătură cu firma.

Pe de altă parte atitudinea inculpatului, trebuia înţeleasă şi sub aspectul faptului că acesta s-a considerat nedreptăţit ca urmare a faptului că a fost nevoit să demisioneze, întrucât acesta a fost extrem de devotat firmei şi-a dedicat întreaga carieră şi viaţa personală, aşa încât atitudinea acestuia s-a dorit mai mult a fi un semnal de alarmă, decât un aspect infracţional, care a luat de altfel aceste conotaţii.

Faptul că inculpatul a înţeles să acţioneze în acest mod, nu l-a absolvit de răspundere, însă a fost un aspect ce trebuia luat în considerare la stabilirea întregii situaţii de fapt şi practic la stabilirea situaţiei premisă ce a dat naştere implicaţiilor sale.

Situaţia de fapt reţinută a rezultat din probele administrate în cauză la urmărirea penală şi cercetarea judecătorească după cum urmează: plângerea SC D.” SA Bacău şi log-urile înregistrărilor cu adresa de IP suspectă şi print screen – uri cu modificările aduse site-ului ~ fi. 6-33; ediţia scrisă a ziarului din data de 16.01.2009 – fl. 34; copiile contractelor de prestări servicii încheiate de SC D.” SA Bacău, de-a lungul timpului, cu privire la administrarea site-ului şi alte activităţi de informatică şi copii de pe contractele de muncă ale persoanelor care au lucrat în cadrul Compartimentului de tehnoredactare transmise de SCD.” SA Bacău, cu adresa 1027 24.07.2009 -fl. 37-71; declaraţiile reprezentantului legal al SC D.” SA Bacău, F.N., în baza procurii speciale autentificate sub nr. 351 14.02.2007- fl. 72-74, 75-76, 77; adresa SC D.” SA Bacău de constituire parte civilă în cauză -fl. 78; adresele SC D.S.” SRL Bacău – administratorul site-ului la momentul accesării ilegale – fl. 79-105; adresele SC R” SA Bucureşti – fl. 106-107; declaraţiile martorilor A.I., L.R.M., P.R.M., B.G., B.B.R., D.M. – fl. 108-120; referatul cu propunere de efectuare a percheziţiei domiciliare la locuinţa inculpatului M.O. – fl. 121-122; autorizaţia de percheziţie domiciliară nr. 2483 110 2009, emisă de Tribunalul Bacău – fl. 123; procesul verbal de percheziţie domiciliară ~fl. 125-128; referatul cu propunere de percheziţie informatică – fl. 129-130; autorizaţia de percheziţie informatică nr. 2521 110 2009, emisă de Tribunalul Bacău – fl. 131; procesul verbal de percheziţie informatică şi raportul ENCASE – fl. 133-185, toate coroborate cu declaraţiile inculpatului M.O. prin care acesta a recunoscut accesarea şi aprobarea comentariilor, fară drept, însă nu a recunoscut modificările efectuate cu privire la articole – fl. 194 – 195, 196- 197, 198 199, 202.

În drept faptele inculpatului au întrunit elementele constitutive ale infracţiunilor de acces ilegal la un sistem informatic şi de alterare a integrităţii datelor informatice, prevăzute de art.42 alin.l, 3 şi respectiv art.44 alin.l din Legea nr. 161 2003.

Secţiunea 2. Interceptarea fără drept a unei transmisii de date informatice

1.Concept. Datorită mijloacelor tehnice actuale a devenit posibilă punerea sub ascultare şi supravegherea sistemelor de transmisie de date la distanţă, interceptarea de date în curs de transmisie sau pornind de la emisii electronice, cum ar fi, de exemplu, terminalele.

Infracţiunea este prrevăzută în art. 43[29]:

1. Interceptarea, fără drept, a unei transmisii de date informatice care nu este publică şi care este destinată unui sistem informatic, provine dintr-un asemenea sistem sau se efectuează în cadrul unui sistem informatic constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

2. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi inerceptarea, fără drept, a unei emisii electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic ce conţine date informatice care nu sunt publice.

Reglementarea legală protejează transmisiile de date informatice din cadrul sau între sistemele informatice, indiferent de modul cum se realizează acestea. Incriminarea acestei fapte a fost necesară deoarece în ultimul timp a cunoscut o amploare deosebită fenomenul interceptării cumpărăturilor on-line făcute de diverşi cetăţeni români sau străini care au ales ca modalitate de plată cardul de credit, interceptări care au avut ca scop furtul datelor aflate pe respectivele carduri, pentru ca acestea să fie folosite ulterior de către alte persoane decât adevăraţii titulari[30]. În prezent, traficanţii de informaţii desfăşoară activităţi în special în sfera financiară şi cea de business, de cele mai multe ori încercând să vândă informaţiile interceptate unor companii rivale.

2.Obiect. Subiecţi.

A)    Obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de dreptul la o viaţă privată neperturbată[31] şi de dreptul la exclusivitate a cominicaţiilor datelor. Secretul corespondenţei este un drept constituţional, art. 28 din Constituţia României republicată[32].

Reglementarea constituie până la un punct o variantă de specie a infracţiunii clasice de violare a secretului corespondenţei, prevăzut la art. 194 din Codul penal. Comunicaţiile în formă electronică pot însă să se refere la mai mult decât o simplă corespondenţă, protejată în virtutea dreptului la viaţă privată. Din ce în ce mai multe activităţi sunt sincronizate, atât în cadrul mediului de afaceri cât şi în sectorul public.

Titlul II, “Transparenţa în administrarea informaţiilor şi serviciilor publice prin mijloace electronice” al legii 161/2003 creează Sistemul Electronic Naţional(SEN) şi urmăreşte  “promovarea utilizării Internetului şi a tehnologiilor de vârf în cadrul instituţiilor publice”. Strategia Guvernului privind informatizarea administraţiei publice prevede de asemenea că “trebuie încurajate crearea arhivelor, garantarea calităţii datelor conţinute şi permiterea accesului larg şi complet la acestea prin intermediul portalurilor de informaţii, care uşurează accesul prin Internet şi exploatarea bazei de date a administraţiei publice”. Toate aceste comunicaţii conţin date ce trebui protejate de interceptarea lor ilegală.

B)    Obiectul material al infracţiunii constă în suporturile materiale prin care se realizează comunicaţiile, şi, mai ales în datele transferate pe calea telecomunicaţiilor, publice sau private.

C)    Subiecţii infracţiunii

• Subiectul activ este necircumstanţiat de lege, poate fi orice persoană fizică ce are cunoştinţe suficiente pentru a utiliza un sistem de interceptare a datelor informatice.
• Subiectul pasiv al infracţiunii de interceptare fără drept a unei transmisii de date este persoana fizică sau juridică care efectuează transmisia de date, sau persoana care suportă prejudiciul cauzat prin comiterea infracţiunii.

3.Conţinutul constitutiv.

A Latura obiectivă.

A)    Elementul material este caracterizat prin acţiunea de interceptare, prin orice mijloace, a unor transmisii de date sau de emisii electromagnetice (program transmis prin interacţiunea dintre curenţi electrici şi câmpuri magnetice[33]). În cazul comiterii infracţiunii prin interceptarea unei transmisii de date informatice care nu este publică trebuie să fie destinată unui sistem informatic, să provină dintr-un asemenea sistem sau să se efectueze în cadrul unui sistem informatic. Prin interceptare ilegală se înţelege violarea confidenţialităţii comunicaţiilor, fie că este vorba depre transferul de date prin mijloace computerizate, fie că este vorba despre un transfer de date prin intermediul unui post telefonic, fax, e-mail. Interceptarea prin mijloace tehnice cuprinde ascultarea conţinutului comunicaţiilor, obţinerea conţinutului datelor, fie direct, accesând sistemul informatic şi folosindu-l, fie indirect, recurcând la procedee electronice de ascultare clandestine. De exemplu este interceptată o transmisie a unui mesaj prin intermediul poştei electronice ( e-mail) sau este interceptată o conversaţie prin intermediul sistemului chat. De asemenea se mai poate comite această infracţiune prin ascultarea şi înregistrarea unei convorbiri între două persoane ce are loc prin intermediul sistemelor informatice(SKYPE). O altă cerinţă pentru existenţa infracţiunii este ca făptuitorul să fi acţionat fără drept. Actul va fi legitim dacă persoana care procedează la interceptare are dreptul de a dispune de datele comunicate, dacă ea acţionează la comandă sau cu autorizaţia participanţilor sau a destinatarului transmisiei, dacă datele sunt destinate uzului propriu sau marelui public, sau dacă, pe fondul unei dispoziţii legale specifice, supravegherea este autorizată în interesul securităţii naţionale ori pentru a permite serviciilor respective să aducă la lumină infracţiuni grave[34].

B)    Urmarea imediată constă în atingerea adusă intereselor persoanelor care efectuează în mod legal transmisii de date informatice. Textul de lege nu cere în mod expres producerea unui anume prejudiciu. Este suficientă interceptarea transmisiilor, fără a se impune asfel ca datele astfel obţinute să fie divulgate de  către alte persoane.

C)    Legătura de cauzalitate rezultă din simpla interceptare neautorizată a unei transmisii de date.

B Latura subiectivă.

Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea de interceptare neautorizată este sancţionată doar când este comisă cu intenţie.

4.Forme. Modalităţi. Sancţiuni. Actele de pregătire deşi posibile nu se pedepsesc. Tentativa se  pedepseşte, potrivit prevederilor art. 47 al legii 161/2003.

Consumarea se realizează în momentul interceptării datelor. Infracţiunea este continuă, epuizarea ei intervenind în momentul în care interceptera încetează, din orice motiv. În cazul acestei infracţiuni, autorul se pedepseşte cu închisoare de la 2 la  7 ani.

Atacurile care pot fi executate sunt de două feluri :

– atacuri pasive, în cadrul cărora intrusul „observă” informaţia care trece prin canal, fără să interfereze cu fluxul sau conţinutul mesajelor;

– atacuri active, în care intrusul se angajează fie în furtul mesajelor, fie în modificarea, reluarea sau inserarea de mesaje false etc.

Specialiştii sunt la curent cu existenţa aplicaţiei Carnivore, un program controversat dezvoltat de către Biroul Federal de Investigaţii al SUA (FBI), menit să faciliteze agenţiei accesul la activităţile informatice desfăşurate de potenţialii infractori[35]

Deşi proiectul Carnivore a fost abandonat de FBI în favoarea unor sisteme informatice integrate comerciale din ianuarie 2005, programul ce promitea odată reînnoirea influenţei specifice a Biroului în lumea comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiilor continuă să stârnească curiozitatea şi să alarmeze societatea civilă, date fiind structura şi modalităţile sale de operare.

În ceea ce priveste evoluţia proiectului, Carnivore a reprezentat cea de-a treia generaţie de programe si aplicaţii de supraveghere electronică folosite de FBI.

Informaţii despre prima versiune nu au fost niciodată date publicităţii, mulţi specialişti susţin că aceasta stă la baza unui program comercial actual denumit Etherpeek.

În 1997, FBI a dezvoltat şi pus în serviciu o a doua generaţie de programe de interceptare şi monitorizare IT sub titulatura Omnivore. Potrivit unor date furnizate chiar de FBI, Omnivore a fost creat în special pentru supravegherea traficului de mesaje de poştă electronică ce ajungeau (rutate) printr-un anumit ISP (Internet Service Provider) şi captarea acestora în funcţie de emitent (sursă). Omnivore a fost abandonat la sfârşitul lui 1999 în favoarea unui alt sistem, mult mai complex, intitulat DragonWare Suite, care permitea FBI să reconstruiască (recompună, reconfigureze) mesaje de e-mail, fişiere descărcate din Internet şi chiar pagini Web.

Pe baza acestor succinte informaţii furnizate de FBI s-a putut, iniţial, contura concluzia că programul Carnivore nu era altceva decât un Packet Sniffer (Interceptor de pachete de retea) mai evoluat.

Tehnic, Packet Sniffing-ul este o operaţiune larg răspândită printre administratorii de reţele, care o folosesc în scopul de a monitoriza activitatea echipamentelor, a traficului derulat sau pentru a executa programe speciale de diagnostic sau a trata diferite probleme. Un sniffer este un program care poate „observa” şi analiza absolut toate pachetele de date care tranzitează reţeaua la care este conectat. În mod normal, un computer este „interesat” doar de pachetele de date care îl privesc sau care îi sunt adresate şi ignoră restul traficului din reţea. Când o aplicaţie (sau un dispozitiv) Packet Sniffer rulează pe un computer, interfaţa acestuia cu reţeaua este automat setată pe modul „amestecat” (promiscous), ceea ce înseamnă că va capta şi analiza fiecare dată sau informaţie tranzitată. Adesea, cantitatea de informaţii (pachete de date) tranzitată printr-un calculator conectat la o reţea depinde de localizarea echipamentului în cadrul reţelei respective.

Astfel, un „client” izolat va putea „vedea” doar un mic segment din datele traficate în cadrul reţelei, în timp ce un server de domeniu principal va putea capta totul.

Un Packet Sniffer poate fi setat să opereze în două moduri:
– nefiltrant – captează absolut toate pachetele de date;
– filtrant – captează doar acele pachete care conţin date de interes

Acest tip de supraveghere electronică nu poate dura mai mult de o lună fără un ordin expres al instanţei. De îndată ce au fost strânse datele necesare, sistemul este debranşat de la reţeaua ISP.
Ulterior, datele astfel captate şi stocate sunt procesate corespunzător cu ajutorul programelor Packeter şi Coolminer. Dacă rezultatul furnizează destule dovezi, FBI le va putea folosi în cazul penal instrumentat împotriva suspectului în cauză.

La vremea dezvoltării aplicaţiei, FBI folosea Carnivore numai în cazuri bine determinate, cu relevanţă în lupta împotriva terorismului, pornografiei infantile şi exploatării copiilor, spionajului, războiului informaţional şi fraudelor cibernetice.

Pentru a descoperi ce se află într-un sistem informatic, persoanele interesate au la dispoziţie o nouă metodă foarte simplă, căreia nu-i rezistă niciun Firewall, antivirus sau alt program de securitate informatică. În esenţă, se pot decoda sunetele produse de butoanele tastaturii.

Cercetătorii de la Berkley, Universitatea California, au descoperit că o simplă înregistrare a sunetelor produse de tastatură poate fi folosită pentru descifrarea textului scris de utilizator, indiferent dacă este o parolă, o scrisoare de dragoste sau un secret de stat[36].

Experţii în computere ai renumitei instituţii academice au înregistrat timp de 10 minute sunetele produse de o tastatură. Fişierul audio rezultat a fost introdus într-un computer şi „decriptat” cu ajutorul unui software special. Au fost recuperate cu exactitate 96% din caracterele scrise de utilizator. Asta înseamnă că textul a putut fi dedus fără nicio problemă, chiar dacă mai lipsea câte o literă la câteva cuvinte.

Cercetări asemănătoare au fost făcute de doi experţi ai IBM: Rakesh Agrawal si Dimitri Asonov. Aceştia au reuşit să descifreze 80% din text. În cazul IBM, studiul a fost făcut în cazul unei singure persoane, care a utilizat aceeaşi tastatură, cu ajutorul unui algoritm bazat pe un text cunoscut şi a unei mostre de sunet corespunzătoare.

Spre deosebire de studiile IBM, programul de decriptare folosit de cercetătorii de la Berkley descifrează scrisul indiferent de stilul de tastare folosit de diverşi utilizatori şi filtrează fără probleme zgomotele de fond din încăpere.

Aceasta înseamnă că utilizatorul nu prea are la dispoziţie metode de protecţie, în caz că cineva se hotărăşte să-i „asculte” sunetele tastaturii de la distanţă. Microfoanele direcţionale capabile să înregistreze o şoaptă de la sute de metri distanţă există pe piaţă de zeci de ani. De asemenea, aparate cu laser care înregistrează sunetele dintr-o încăpere analizând vibraţia ferestrelor.

Ultimul refugiu al secretelor rămâne camera izolată fonic, fără ferestre.

O altă metodă de interceptare indirectă sau de la distanţă o constituie folosirea programelor tip keylogger, adware, spyware. Programele de tip adware si spyware se încarcă automat în PC-ul personal în momentul vizitării unei anumite pagini Web. Scopul lor este de a înregistra „traseul online” şi transmite înapoi celor care le-au trimis (de obicei este vorba despre companii care fac comerţ prin Internet, firme de marketing şi publicitate) date şi informaţii despre preferinţele utilizatorului în materie de pagini Web, conţinut, tematică etc.[37] Un program keylogger este o aplicaţie specializată care înregistrează fiecare tastă pe care o apasă un utilizator şi trimite informaţiile către persoana care a instalat programul. Acest software poate extrage informaţii extrem de folositoare pentru un hacker, cum ar fi numărul cărţii de credit, rapoarte ale companiei, informaţii secrete dintr-o instituţie sau date cu caracter financiar.

Capitolul 3

Concluzii

Revoluţia tehnologiei informaţiei a dus la schimbări fundamentale în societate şi este foarte probabil ca aceste schimbări profunde să se producă în continuare.

Unul din efectele progresului tehnologic este impactul asupra evoluţiei telecomunicaţiilor. Comunicarea clasică, prin intermediul telefoniei, a fost depăşită de noile metode de transmitere la distanţă nu numai a vocii, ci şi a datelor, muzicii, fotografiilor ori filmelor. Aceste schimburi de informaţii nu mai apar numai între oameni, dar şi între oameni şi sisteme informatice ori numai între acestea din urmă.

Folosirea poştei electronice sau accesul la pagini web prin intermediul internetului constituie exemple ale acestei evoluţii, modificând profund societatea noastră.

Uşurinţa accesului la informaţii în sistemele informatice, combinată cu posibilităţile practic nelimitate de schimb sau diseminare a acestora, indiferent de graniţele geografice sau naţionale, a dus la o crestere explozivă a cantităţii de informaţie disponibilă şi a cunoştinţelor care pot fi extrase din aceasta.

Această evoluţie a dat nastere la schimbări economice şi sociale fără precedent, dar în acelaşi timp foloseşte şi scopurilor mai putin legitime: aparitia unor noi infracţiuni, ori săvârşirea infracţiunilor tradiţionale prin intermediul noii tehnologii.

Conceptele juridice existente sunt puse la încercare de apariţia noii tehnologii. Adesea locul săvârşirii infracţiunii diferă de locul unde se găseste infractorul. Printr-o simplă apăsare a unui buton acesta poate declanşa catastrofe la mii de kilometri depărtare.

Aşadar infracţiunile informatice sunt acele infracţiuni în care calculatorul este ţintă a infracţiunii, un instrument de comitere a infracţiunii sau semnificativ legat de comiterea infracţiunii. Aceste infracţiuni lezează patrimoniul organizaţiilor, instituţiilor, dar şi a persoanelor fizice. Reglementarea legală urmăreşte să protejeze sistemele informatice şi datele stocate pe acestea, de accesul  neautorizat.

Bibliografie

• A.Boroi,C.Voicu,F.Sandu, Drept penal al afacerilor, Ed. Rosetti, Bucureşti 2002

• V.Dobrinoiu, N.Conea, C.R.Romiţan, C.Tănăsescu, N.Neagu, M.Dobrinoiu, Drept penal , Partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2004
  • T.Amza, C.Amza, Criminalitatea informatică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2003

• F.Marcu, Dicţionar de neologisme, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995

• L. Bird, Internet – Ghid complet de utilizare, Editura Corint, Bucureşti, 2004

• Codul penal, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2010

• Codul de Procedură penală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2010

• Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M.Of. nr. 279/21 aprilie 2003)

• Site-ul de web al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

http://www.scj.ro

• Decizia penală nr. 42 din 20. 05.2010 pronunţată  de Tribunalul Bacău, http://jurisprudentacedo.com/Drept-penal.

• http://www.berkeley.edu
  • http://www.securizare.ro/informatii/banala_tastatura_aliata_spionilor.html.

• http://www.mad-zone/despre%20hacking.htm

• www.altevista.box.sk,

---

[1] A.Boroi,C.Voicu,F.Sandu, Drept penal al afacerilor, Ed. Rosetti, Bucureşti 2002, p.355

[2] A.Boroi,C.Voicu,F.Sandu, Drept penal al afacerilor, Ed. Rosetti, Bucureşti 2002, p.355

[3] http://www.mad-zone/despre%20hacking.htm

[4] A.Boroi, C. Voicu, F. Sandu, op. cit., p. 356

[5] Ibidem, p. 356

[6] M.Of. nr. 60/26 martie 1996. Ulterior a fost modificată şi completată de Legea nr. 146/1997; legea nr. 285/204; O.U.G. nr. 190/2005

[7] M.Of. nr. 45/9 martie 1995

[8] M.Of. nr. 18 din 21 ianuarie 1999, abrogată de art. 31 din Legea nr. 656/2002 (M.Of. nr. 904 din 12 decembrie 2002)

[9] Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M.Of. nr. 279/21 aprilie 2003)

[10] A.Boroi,C. Voicu, F. Sandu, op.cit.,p.358

[11] Art. 35 alin. 1 lit. h din Legea nr. 161/2003

[12] A.Boroi,C.Voicu,F.Sandu, Drept penal al afacerilor, Ed. Rosetti, Bucureşti 2002, p.359

[13] Art. 47 din legea 161/ 2003

[14] A.Boroi,C.Voicu,F.Sandu, Drept penal al afacerilor, Ed. Rosetti, Bucureşti 2002, p.359

[15] Art. 42 din Legea 161/2003

[16] V.Dobrinoiu, N.Conea, C.R.Romiţan, C.Tănăsescu, N.Neagu, M.Dobrinoiu, Drept penal , Partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2004, p.528-529

[17] Sistemul de intrare-ieșire primar (BIOS-ul) este un program încorporat în computere personale care pornește sistemul de operare atunci când se deschide computerul. De asemenea, este referit ca firmware de sistem. BIOS-ul este o parte a hardware-ului computerului și este independent de Windows.

[18] T.Amza, C.Amza, Criminalitatea informatică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2003, p.14.

[19] A.Boroi,C.Voicu,F.Sandu, Drept penal al afacerilor, Ed. Rosetti, Bucureşti 2002, p.361

[20] Art. 42 din legea 161/2003

[21] Decizia penală nr. 42 din 20. 05.2010 pronunţată de  Tribunalul Bacău, http://jurisprudentacedo.com/Drept-penal.-Reţinerea-circumstanţei-atenuante-prevăzute-de-art.-74-lit.-c-C.p.-neobligativitatea-menţionarii-în-considerentele-sentinţei-a-prevederilor-art.-74-76-C.p.html

[22] Art. 44 din legea 161/2003 referitoare la alterarea integrităţii datelor informatice

[23] Art. 33 şi 34 din Codul Penal capitolul IV (Pluralitatea de infracţiuni)  referitoare la pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni săvârşită de persoana fizică.

[24] Art. 64 lit a şi b din Codul penal referitoare la pedeapa complementară a interzicerii unor drepturi, în speţă fiind vorba despre dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de dreptul de a ocupa o funcţie implicând exrciţiul autorităţii de stat.

[25] Art. 81 din Codul penal referitoare la condiţiile de aplicare a suspendării condiţionate a pedepsei.

[26] Art. 14, 346 din Codul de procedură penală referitoare la obiectul şi exercitarea acţiunii civile şi rezolvarea acţiunii civile în cadrul  procesului penal

[27] Art. 191 din Codul de procedură penală referitor la plata cheltuielilor avansate de stat în caz de condamnare.

[28] Art.33 din Codul penal lit a :când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există concurs chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.

[29] Art. 43 din legea 161/2003

[30] A.Boroi,C.Voicu,F.Sandu, Drept penal al afacerilor, Ed. Rosetti, Bucureşti 2002, p.361

[31] protejat şi prin art. 18 al Convenţiei Europene de salvgardare a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

[32] “Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijlloace legale de comunicare este inviolabil”.

[33] F.Marcu, Dicţionar de neologisme, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p.118

[34] A.Boroi,C.Voicu,F.Sandu, Drept penal al afacerilor, Ed. Rosetti, Bucureşti 2002, p.363

[35] L. Bird, Internet – Ghid complet de utilizare, Editura Corint, Bucureşti, 2004, p. 331.

[36] http://www.berkeley.edu

[37] http://www.securizare.ro/informatii/banala_tastatura_aliata_spionilor.html.

Pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat

Capitolul 1

Aspecte generale

Secţiunea 1.Noţiunea de pedeapsă.

În cadrul sancţiunilor de drept penal un loc important îl ocupă pedeapsa care este singura sancţiune penală şi este menită să asigure restabilirea ordinii de drept ce a fost încălcată prin săvârşirea de infracţiuni. Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare, prevăzută de lege, aplicată de instanţa de judecată infractorului în scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni[1].

Secţiunea 1.2. Trăsăturile caracteristice ale pedepsei.

Din noţiunea pedepsei se desprind trăsăturile caracteristice ale acesteia.

1.      Pedeapsa este o măsură de constrângere, o măsură de represiune, de privaţiune pentru cel care a nesocotit dispoziţiile imperative ale normei penale şi a comis fapta incriminată. Ca măsură de constrângere, pedeapsa implică deci, o suferinţă, o privaţiune sau o restângere de drepturi civice, o privaţiune de bunuri, o privaţiune de libertate, uneori în cazuri excepţionale chiar de viaţă în unele ţări[2].

2.      Pedeapsa este un mijloc de reeducare. Prin aplicarea pedepsei nu se urmăreşte doar o reprimarea infractorului ci şi formarea la acesta a unei noi atitudini faţă de valorile sociale.

3.      Pedeapsa este prevăzută în lege. Prin prevederea în lege a pedepsei se dă expresie deplină principiului legalităţii în dreptul penal şi se exprimă implicit caracterul de constrângere statală ce se realizează prin pedeapsă.

4.      Pedeapsa este aplicată numai de instanţele judecătoreşti. Prin aceasta se realizează importanţa deosebită a pedepsei în cadrul sancţiunilor de drept penal, faptul că aplicarea acesteia este de atributul exclusiv al unor organe specializate ale statului(instanţele judecătoreşti)care vor aplica pedeapsa numai dacă se stabileşte răspunderea penală a infractorului[3].

5.      Pedeapsa are caracter personal. Ea se aplică deci numai celui care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, instigator ori complice, în sensul pe care îl prevăd dispoziţiile art. 144 C.p.[4].

6.      Pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Prin această trăsătură pedeapsa realizează împiedicarea făptuitorului să mai comită alte fapte prevăzute de legea penală, determinând o schimbare de atitudine, o atenţionare cu privire la inevitabilitatea pedepsei în caz de săvârşire de noi infracţiuni.

Secţiunea 1.3. Scopul şi funcţiile pedepsei

Scopul pedepsei. Scopul pedepsei este consacrat în dispoziţiile art. 52 al 1 C.p. unde se arată că „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”. Prevenţia specială şi generală constituie scopul imediat al pedepsei, scop care este determinat de aplicarea concretă a pedepsei pentru săvârşirea de infracţiuni. Scopul mediat al pedepsei care este tot prevenirea săvârşirii de infracţiuni se realizează prin incriminarea unor fapte periculoase şi prevederea pedepsei corespunzătoare. Deci prin ameninţarea cu pedeapsa, se realizeză prevenirea săvârşirii de infracţiuni chiar din momentul incriminării faptei periculoase[5].

Funcţiile pedepsei. Funcţiile pedepsei reprezintă mijloace de realizare a scopului acesteia adică prevenirea săvârşirii de infracţiuni. În literatura juridică penală se consideră că pedeapsa îndeplineşte următoarele funcţii:

1.      Funcţia de constrângere, este unanim recunoscută în literatura juridică şi consacrată expres în definiţia legală a pedepsei(art. 52. C.p.) „pedeapsa este o măsură de constrângere”. Funcţia de constrângere a pedepsei este de esenţa acesteia[6] implicând o privaţiune de drepturi, de bunuri , o restrângere a acestora. Condamnatul este forţat să suporte privaţiunile, restricţiile prevăzute ca pedeapsă, ca răspuns la conduita lui periculoasă prin care a nesocotit dispoziţiile legii penale[7].

2.      Funcţia de reeducare, este funcţia pedepsei evidenţiată în doctrina penală şi consacrată legislativ(art. 52 C.p.)[8]. Prin aplicarea pedepsei nu se urmăreşte exclusiv reprimarea infractorului, pedeapsa are totodată şi un puternic rol şi efect educativ de împiedicare a repetării conduitei antisociale şi de îndreptare a condamnatului. Asfel în cadrul pedepsei constrângerea devine indisolubil legată de reeducare, „constrângerea apare ca mijloc sau instrument de continuare în condiţiile speciale a procesului educativ”[9]. Reeducarea ca finalitate a pedepsei poate fi considerată ca realizată dacă conştiinţa condamnatului s-a însănătoşit din punct de vedere moral şi social, şi sunt serioase probabilităţi că el nu va mai săvârşi o nouă infracţiune[10].

3.      Funcţia de exemplaritate a pedepsei se manifestă şi decurge din caracterul ei invitabil atunci când a fost săvârşită o infracţiune. Funcţia de exemplaritate a pedepsei nu se poate restrânge la exemplaritatea pedepsei aplicate, în sensul de gravitate, ce ar viza maximul pedepsei prevăzute pentru respectiva infracţiune.

4.      Funcţia de eliminare. Constă în înlăturarea temporală sau definitivă a condamnatului din cadrul societăţii. În codul nostru penal această funcţie a pedepsei se realizează în ambele forme: izolarea temporară a infractorului când i se aplică pedeapsa închisorii care întotdeauna este pe timp mărginit şi eliminarea definitivă, când în cazuri excepţionale, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

Secţiunea 1.4.Felurile pedepselor

În doctrină şi în legislaţii se fac diferite clasificări în funcţie de diferite criterii şi care ajută la o mai bună cunoaştere a pedepselor.

A După rolul şi importanţa atribuită pedepsei se disting[11]:

• Pedepsele  principale sunt de sine stătătoare, au rol principal în sancţionarea infractorului. De aceea pentru orice faptă incriminată, este prevăzută în lege, în mod oblogatoriu pedeapsa principală aplicabilă în cazul săvârşirii acesteia. Este pedeapsa care, cu alte cuvinte, se poate aplica singură infractorului, fără a fi condiţionată de aplicarea altor sancţiuni de drept penal.
• Pedepsele complementare sunt acele pedepse care au rolul de a complini, completa şi sunt aplicabile numai pe lângă o pedeapsă principală.
• Pedepsele accesorii după cum se desprinde şi din denumire, sunt un accesoriu al pedepsei principale, decurg din pedeapsa principală.

B După obiectul asupra căruia poartă sancţiunea, se disting:

• Pedepse privative de viaţă prin care se ridică viaţa infractorului-pedeapsa cu moartea.
• Pedepse corporale care privesc corpul persoanei, provocarea unei suferinţe fizice[12].
• Pedepse privative de libertate care privesc lipsirea de libertate a infractorului pe timp determinat, ori perpetuu.
• Pedepse privative ori restrictive de drepturi care privesc interzicerea exercitării unor drepturi politice sau civile.
• Pedepse morale care se adresază moralului infractorului prin care se manifestă dezaprobarea publică a infractorului pentru fapta comisă, neimplicând alte restrângeri de drepturi.
• Pedepse pecuniare care privesc patrimoniul condamnatului(amenda, confiscarea averii).

C După gradul de determinare a pedepselor prin lege, se disting:

• pedepse determinate care se caracterizează prin prevederea acestora prin lege atât în natura lor cât şi în cuantum. La rândul lor, pedepsele determinate pot fi absolut determinate care presupun prevederea în lege a  duratei, a cuantumului fix în care se aplică pedeapsa respectivă şi pedepse relativ determinate sunt acelea prin care prin lege sunt prevăzute limitele între care, asfel de pedepse, pot fi aplicate.

D În literatura de specialitate se mai ddisting: pedepse unice şi pedepse multiple după cum pentru sancţionarea infracţiunii este prevăzută o singură pedeapsă sau mai multe.

Capitolul 2

Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice

Pedepsele complementare sunt menite să completeze represiunea instituită prin pedeapsa principală. Pedepsele complementare sunt prevăzute de lege, aplicate de instanţa judecătorească numai pe lângă o pedeapsă principală. Ca sancţiune penală şi pedepsele complementare îndeplinesc alături de pedepsele principale funcţii de constrângere, de reeducare şi de exemplaritate. Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni ca scop al pedepsei se realizează şi prin aplicarea pedepselor complementare[13]. Pedepsele complementare sunt restrictive de drepturi, acestea constând în interzicerea unor drepturi pe o perioadă determinată[14]. În dreptul penal român există două feluri de pedepse complementare:

1. Interzicerea unor drepturi

Codul penal actual Art.64 Interzicerea unor drepturi: (1)pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia din următoarele drepturi: a)dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;(se interzice de exemplu condamnatului dreptul de a participa la alegerile de deputaţi şi de candida pentru a fi ales deputat). b)dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;(funcţia de secretar de stat, ministru, prefect). c)dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie sau de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;(se interzice exercitarea profesiei de învăţător dacă acesta a fost condamnat pentru infracţiunea de vătămare corporală a unui elev aflat în supravegherea sa). d)drepturile părinteşti;(de exemplu rele tratamente aplicate minorului-art. 306,incest-art. 203,proxenetism-art.329 C.p.) e)dreptul de a fi ales tutore sau curator; (2)Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b) nu se poate pronunţa decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit. a), în afară de cazul când legea dispune altfel.

Noul cod penal Art.66 Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi: (1)pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la 1 la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi: a)dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; b)dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; c)dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României; d)dreptul de a alege; e)drepturile părinteşti; f)dreptul de a fi tutore sau curator; g)dreptul de a ocupa o funcţie, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii; h)dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme; i)dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă; j)dreptul de a părăsi teritoriul României; k)dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public; l)dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă; m)dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite maniestări sportive, culturale ori alte adunări publice, stabilite de instanţă; n)dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea; (2)Când legea prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, instanţa dispune interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin. (1) lit. a) şi b).. (3)Interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la alin. (1) lit.a) şi b) se dispun cumulativ. (4)Pedeapsa prevăzută în alin. (1) lit.c) nu se dispune atunci când există motive întemeiate de a crede că viaţa persoanei expulzate este pusă în pericol, ori că persoana va fi supusă la tortură sau alte tratamente inumane ori degradante în statul în care urmează a fi expulzată.

Am redat cuprinsul art.64 referitor la interzicerea unor drepturi aşa cum este prevăzut în Codul penal actual cât şi în proiectul noului Cod penal. După cum observăm cuprinsul articolului în noul Cod penal este mult mai amplu făcând referiri la pierderea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României,a dreptului de a deţine şi folosi arme,a dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule, a dreptului de a părăsi teritoriul României, de a participa la anumite evenimente culturale sau sportive, de a comunica cu victima, de a se afla în anumite localităţi.

Interzicerea unor drepturi este pedeapsa complementară ce constă în interzicerea pe o perioadă de timp a exerciţiului unor drepturi ale condamnatului. Interzicerea unor drepturi se pronunţă de instanţa de judecată, pe lângă pedeapsa principală a închisorii dacă sunt îndeplinite şi alte condiţii ce privesc durata pedepsei pronunţate, aprecierea necesităţii acesteia fiind făcută de către instanţă[15].

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se aplică de instanţa de judecată pe lângă pedeapsa închisorii de cel puţin 2 ani. Pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b nu poate fi aplicată inculpaţilor cetăţeni străini, chiar dacă aceasta este prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi pedeapsa principală aplicată este mai mare de 2 ani, s-a decis corect în practica judiciară[16].

Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este faculativă în cazurile în care nu este prevăzută pentru infracţiunea respectivă, dar instanţa apreciază motivat că faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana făptuitorului, este necesară aplicarea acesteia(art. 65 al.1 C.p.). Şi în cazul aplicării facultative a interzicerii unor drepturi este necesar ca pedeapsa principală stabilită să fie închisoarea de cel puţin 2 ani.

Potrivit art. 66 C.p., interzicerea unor drepturi se execută după executarea pedepsei principale, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei, deci întotdeauna după stingerea executării pedepsei principale prin modurile prevăzute de lege.

Prin sentinţa penală nr.531/20.03.2008[17] Judecatoria Giurgiu în baza art.178 alin. 1 si 2[18] C.pen. cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. b si c[19] C.pen. raportat la art. 76[20] din  C.pen.a condamnat pe inculpatul C. T., la o pedeapsă de 1 an si 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă.

În baza art.71 alin.1 C.pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prevazută la art.64 lit. a teza a II-a, Iit. b si c C.pen. pe durata executării pedepsei principale.

În speţă, inculpatul a comis o infracţiune în timp ce conducea atelajul proprietate personală pe un drum de exploatare agricolă, această activitate nereprezentând o profesie sau meserie astfel încât încadrarea juridică a faptei a fost greşită în infracţiunea prevăzută de art. 178 alin. 2 Cod procedură penală[21].

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora dintre drepturi, în speţă fiind vorba de aplicarea art. 64 lit. c, însă aşa cum s-a aratat. Inculpatul nu a comis infracţiunea în exercitarea unei profesii sau meserii.

2. Degradarea militară

Codul penal actual Art.67 Degradarea militară (1)pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă; (2)degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă; (3)degradarea militară poate fi aplicată condamnaţilor militari şi rezervişti pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, dacă pedeapsa principală stabilită este de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.

Noul Cod penal Art. 69 Degradarea militară (1)pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare; (2)Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari în activitate, în rezervă sau în retragere,dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă. (3)degradarea militară poate fi aplicată condamnaţilor militari în activitate, în rezervă sau în retragere pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.

Am redat cuprinsul articolului 67 ce face referire la degradarea militară aşa cum este prevăzut în Codul penal cât şi în proiectul noului Cod penal. Astfel în noul Cod penal se prevede faptul că degradarea militară ca pedeapsă complementară se aplică nu numai militarilor rezervişti sau în retragere ci şi militarilor în activitate.

Degradarea militară este pedeapsa complementară ce constă în pierderea gradului militar şi a dreptului de a purta uniformă. Potrivit naturii sale, degradarea militară este o pedeapsă privativă de drepturi, care se poate aplica numai acelor condamnaţi care au calitatea de militari activi sau rezervişti[22]. Degradarea militară ca pedeapsă complementară privativă de drepturi se deosebeşte de interzicerea unor drepturi unde exercitarea drepturilor este numai temporar interzisă (între 1 şi 10 ani), prin aceea că gradul militar şi dreptul de a purta uniformă sunt pierdute pentru totdeauna, pedeapsa constând tocmai în pierderea acestora.

Degradarea miliatră se aplică numai condamnaţilor militari activi sau rezervişti şi sub acest aspect sfera subiecţilor cărora li se poate aplica este mai restrânsă decât în cazurile interzicerii unor drepturi. Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu în cazul infracţiunilor grave care au atras aplicarea pedepsei cu închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă(art. 67 al. 2 C.p.). Degradarea militară se poate aplica, fiind facultativă, când pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea de cel puţin 5 ani şi cel mult 10 ani şi a fost pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie(art. 67 al. 3 C.p.). Deoarece este condiţionată de durata pedepsei închisorii aplicate, prevederea în partea specială, a infracţiunilor pentru care se aplică degradarea militară, nu a mai fost necesară[23].

Pedeapsa complementară a degradării militare se execută, se aduce la îndeplinire după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Capitolul 3

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi :

Dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat[24]

Pedeapsa priveşte interzicerea dreptului de a ocupa funcţii în aparatul de stat care implică pentru îndeplinirea lor exerciţiul autorităţii de stat, adică dreptul de a da dispoziţii obligatorii şi de a controla îndeplinirea lor (de exemplu: funcţia de secretar de stat, ministru, prefect).

Intericerea acestui drept este condiţionată de interzicerea şi a dreptului prevăzut la articolul 64 litera a ( art. 64 al.2 C.p.)[25].

Faţă de aceste precizări făcute de legiuitor (art. 64 al. 2 C.p.) se pune firesc întrebarea dacă interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a C.p. se poate aplica fără a se pronunţa şi interzicerea drepturilor prevăzute de la art. 64 lit. b C.p.

În practica judiciară răspunsul a fost afirmativ, în sensul că s-a aplicat numai interzicerea dreptului prevăzut la art. 64 lit. a, soluţie criticată, pe bună dreptate, în doctrina penală fiindcă apare de neconceput ca un condamnat la pedeapsa închisorii de cel puţin 2 ani, după executarea ori stingerea executării unei astfel de pedepse, să poate ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat – adică funcţii publice şi totodată să îi fie interzis exerciţiul drepturilor de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice, sau în funcţii elective publice.

De lege ferenda s-ar putea prevedea că “ interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a şi b se poate dispune numai împreună”.

Capitolul 4

Elemente de drept comparat

Secţiunea 1. Pedepsele complementare aplicate în Franţa

În Codul penal francez sunt enumerate următoarele pedepse complementare aplicabile persoanei fizice pe lânga o pedeapsă principală:

• Pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a vota;
• Pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
• Pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi avocatul sau reprezentantul uneia din părţi în faţa instanţei de judecată sau de a-şi expune părerea ca expert în ştiinţe juridice în faţa instanţei judecătoreşti;
• Pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a da declaraţii în calitate de martor într-o cauză penală sau civilă;
• Pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor părinteşti;
• Pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi tutore sau curator;

Potrivit art. 131-26[26] din codul penal francez aceste pedepse complemntare se aplică pe lângă o pedeapsă principală de minimum 5 ani închisoare, iar  instanţa de judecată poate să dispună prin hotărârea pronunţată dacă se aplică doar una sau mai multe din pedepsele complementare enumerate mai sus persoanei condamnate.

Pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat

Aşadar întâlnim şi în Codul penal francez pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat. Potrivit Codului penal francez, care prevede în secţiunea  1 capitolul 1 titlul III referitor la pedepsele aplicabile persoanei fizice, pedeapsa interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat se aplică de instatnţa de judecată franceză pe lângă  pedeapsă principală a închisorii de cel puţin 5 ani.

Ca şi în dreptul român pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat este menită să completeze represiunea instituită prin pedeapsa principală,

legiuitorul francez  dorind să prevină săvârşirea de noi infracţiuni prin aplicarea acestei pedepse privativă de drepturi.

Ca sancţiune penală instituită de legiuitorul francez această pedeapsă complementară îndeplineşte pe langă pedeapsa principală funcţia de constrângere, de reeducare şi de exemplaritate.

Secţiunea 2. Pedepsele complementare  aplicate în Albania

În Codul penal albanez în capitolul V aricolul 30 sunt prevăzute pedepsele complementare aplicate persoanei fizice. Conform acestui articol[27] „o persoană care a comis o infracţiune poate să primească pe lângă pedeapsa principală una sau mai multe din următoarele pedeapse complementare”:

• Interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat;
• Interzicerea dreptului de a conduce vehicule;
• Interzicerea dreptului de a exercita o profesie sau o meserie;
• Interzicerea dreptului de a fi ales în funcţii de conducere;
• Interzicerea dreptului de a se afla în anumite localităţi;
• Confiscarea mijloacelor cu care s-a săvârşit infracţiunea cât şi a profitului obţinut în urma acesteia;
• Pierderea tuturor decoraţiilor şi a titlurilor de onoare deţinute;
• Expulzarea din teritoriu;

Astfel întâlnim în Codul penal albanez pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi ce se aseamănă cu dispoziţiile prevăzute în Codul penal român actual cât şi în proiectul noului cod penal.

Interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat;

Interzicerea dreptului  de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat se aplică persoanelor  cu cetăţenie albaneză care au abuzat de funcţiile deţinute şi au comis o infracţiune pentru care instanţa a hotărât aplicarea  pedepsei închisorii de minimum 10 ani; instanţa penală din statul albanez  hotărăşte ca acest drept să îi fie interzis condamnatului pe o perioadă de la 1 până la 5 ani sau mai mult în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite.

Aşadar pedeapsa priveşte interzicerea dreptului de a ocupa funcţii în  aparatul de stat care implică exerciţiul autorităţii de stat, legiuitorul albanez aplicând această pedeapsă cu funcţie de constângere pe o perioadă determinată şi numai când însoţeşte pedeapsa principală a închisorii de cel puţin 10 ani.

Interzicerea dreptului de a conduce vehicule este aplicată de instanţa judecătorească persoanei condamnate pe o perioadă da la 1 an la 5 ani atunci când aceasta este strâns legată de natura infracţiunii săvârşite şi pentru a avea un efect preventiv deopotrivă.

Interzicerea dreptului de a exercita o funcţie sau o profesie, potrivit articolului 39 din Codul penal albanez, este determinată de periculozitatea condamnatului care s-a folosit de funcţia sau de profesia sa pentru a săvârşi infracţiunea. Astfel condamnatul este socotit nedemn să o mai exercite în continuare , pe o anumită perioadă de timp, stabilită de instanţă, între o lună şi 5 ani.

Potrivit art.40[28] din codul penal albanez interzicerea dreptului de a fi ales în funcţii de conducere presupune imposibilitatea persoanei care a fost condamnată de instanţa de judecată să mai ocupe pe o perioadă de la o lună la 5 ani funcţii de conducere ca de exemplu funcţia de director, manager sau lichidator.

Interzicerea dreptului de a se afla în anumite localităţi presupune ca cel care a fost condamnat pentru o infracţiune să nu poată pe o perioadă de la 1 an până la 5 ani să aibă reşedinţa într-o anumită localitate stabilită de instanţă deoarece reprezintă un pericol pentru securitatea publică.

Aşa cum este prevăzut în Codul penal albanez instanţa poate dispune confiscarea tuturor mijloacelor folosite pentru înlesnirea săvârşirii infracţiunii precum şi a sumelor de bani şi obiectelor obţinute prin comiterea acelei infracţiuni.

Pedeapsa complementară a pierderii tuturor decoraţiilor si titlurilor de onoare deţinute se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mari de 10 ani potrivit articolului 38 din Codul penal albanez.

Expulzarea de pe teritoriul albanez este luată de instanţa de judecată atunci când infracţiunea a fost săvârşită de către un străin sau o persoană fără cetăţenie albaneză. Astfel şederea acestei persoane în acest stat  nu mai poate continua.

Aşadar multe din pedepsele complementare prevăzute pe lângă pedeapsa principlă în statul albanez sunt asemănătoare cu pedepselor complementare ce se regăsesc în Codul penal român sau în proiectul noului cod penal. Unele pedepse complementare sunt diferite decât cele care se găsesc în codul penal român însă multe din ele au acelaşi conţinut ca de exemplu interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, interzicerea dreptului de a exercita o profesie sau meserie,etc.

Secţiunea 3.  Pedepsele complementare aplicate în Finlanda

Pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat

Codul penal finlandez conţine prevederi referitoare la pedepsele complementare printre care întâlnim şi pedeapsa complemntară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat[29]. Această pedeapsă este aplicată tuturor persoanelor care ocupă o  funcţie cu o asemenea responsabilitate[30]. Astfel potrivit secţiunilor 8 şi 9 un oficial public ce a primit ca sancţiune pentru infracţiunea săvârşită  pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa  închisoarii de cel puţin 2 ani îi va fi aplicată şi pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

În Codul penal finlandez găsim şi precizări[31] în legătură cu persoanele care sunt privite ca oficiali publici şi cărora li se poate aplica o astfel de pedeapsă complementară:

–          Persoana care este în serviciul municipalităţii sau al unui organ al municipalităţii , a Bisericii Lutherane Evanghelice,  Bisericii Orthodoxe, Băncii finlandeze, Serviciului social,  Casei de pensii finlandeze;

–          Persoana care are funcţia de prefect, ministru, secretar de stat;

–          Orice altă persoană care exercită o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

Concluzii

Pedepsele complementare sunt acele pedepse care sunt menite să completeze represiunea instituită prin pedeapsa principală. Ele sunt prevăzute de lege şi aplicate de instanţa de judecată numai pe lângă o pedeapsă principală. Ca sancţiune penală şi pedepsele complementare îndeplinesc alături de pedepsele principale funcţii de constrângere, de reeducare şi de exemplaritate. Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni ca scop al pedepsei se realizeză şi prin aplicarea pedepselor complementare.

Aşa cum am observat din dreptul statelor pe care le-am prezentat mai sus multe din pedepsele complementare prevăzute în Codul penal român sau prevăzute în proiectul noului cod penal român se regăsesc şi în codurile penale ale ţărilor enumerate mai sus.

Astfel multe din pedepsele complementare prezentate mai sus sunt privative ori restrictive  de drepturi (interzicerea unor drepturi civile sau politice): spre exemplu interzicerea dreptului de a fi ales în funcţii elective publice, interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator, a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat sunt prevăzute atât în Codul penal român cât şi în Codul penal albanez sau cel francez (precum şi  interzicerea altor drepturi ca dreptul de a conduce vehicule sau cel de a se afla în anumite localităţi este prezent în proiectul noului cod penal român cât şi în codurile penale ale statelor analizate mai sus).

Aşa cum am prezentat mai sus pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie implicănd exerciţiul autorităţii de stat se găseşte în legislaţia internă a mai multor state şi îndeplineşte aceeaşi funcţie pe care o are şi în dreptul român şi anume funcţia de constrângere, de reeducare şi de exemplaritate. Această pedeapsă este aplicată de către instanţa de judecată pe o perioadă determinată de timp alături de pedeapsa principală.

Aşadar pedepsele complementare atât în dreptul francez, albanez  şi cel finlandez cât şi în dreptul român se pot dispune numai pe lângă o pedeapsă principală şi au rolul de a complini, completa represiunea instituită prin pedeapsa principală dispusă de instanţa judecătorească persoanei condamnate pentru  infracţiunea savârşită.

Biblografie

• Aurel Teodor Moldovan, Drept penal, p.gen.,Ed. Lux Libris,Braşov 2009

• Costică Bulai, Manual de drept penal, p.gen.,Ed.Universul Juridic, Bucureşti 2007

• Constantin Mitrache, Drept penal Român.p.gen.,Ed.Universul Juridic,Bucureşti 2008

• Ion Neagu, Tratat de drept penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2008

• Ion Oancea, Tratat de drept penal,p.gen.,Ed. All,Bucureşti 1994
  • George Antoniu, Sancţiunea penală.Concept şi orientări, în R.R.D., nr. 10/1981
  • Curte de Apel Bucureşti, Secţ. I. Pen., d. Nr. 144/2000, Culegere de practică judiciară în materie penală, 2000

• Codul penal român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2011
• Codul de procedură penală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2011
  • Codul penal albanez luat de pe  site-ul http://pbosnia.kentlaw.edu/resources/legal/albania/crim_code.htm
  • Codul penal francez luat de pe site-ul http://www.legifrance.gouv.fr/html/codes_traduits/code_penal_textan.htm
  • Codul penal finlandez consultat de pe site-ul http://wings.buffalo.edu/law/bclc/finnish.htm

Source: Finnish Ministry of Justice

• http://www.scj.ro/coduri.asp – site-ul de web al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
• Sentinţa penală nr.531/20.03.2008 a  Judecatoriei  Giurgiu

---

[1] C.Bulai, Manual de Drept penal, p.gen., Ed.Universul Juridic, Bucureşti 2007,p.283

[2] C.Mitrache, Drept Penal Român,p.gen., Ed.Universul Juridic,Bucureşti 2008,p.187

[3] C.Mitrache,op.cit.,p.188

[4] Art. 144 C.p.:prin „ săvârşirea unei infracţiuni” sau „comiterea unei infracţiuni” se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice.

[5] C.Mitrache,op.cit.,p.189

[6] G.Antoniu, Sancţiunea penală.Concept şi orientări, în R.R.D., nr. 10/1981, p.5 şi urm.

[7] C.Mitrache.,op.cit.,p.189

[8] În art. 52 al. 2 C.p., se prevede că „prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept  şi faţă de regulile de convieţuire socială”.

[9] G.Antoniu,op.cit.,p.5

[10] C.Bulai.,op.cit.,p.283

[11] I.Oancea,Tratat de drept penal,p.gen.,Ed. All,Bucureşti 1994,p.325

[12] Pedepsele corporale nu mai sunt prevăzute în legile penale moderne. În legislaţia noastră nu sunt acceptate astfel de pedepse.

[13] C.Mitrache.,op.cit.,p.202

[14] A.T.Moldovan, Drept penal, p.gen.,Ed. Lux Libris,Braşov 2009, p.90

[15] C.Mitrache,op.cit.,p.202

[16] C.A.Bucureşti, Secţ. I. Pen., d. Nr. 144/2000, Culegere de practică  judiciară în materie penală, 2000, p.81-83

[17] Sentinţa penală nr.531/20.03.2008 a  Judecatoriei  Giurgiu

[18] Art.178 din Codul penal :uciderea din culpă a unei persoane

[19] Art. 74 din Codul penal: împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante

[20] Art. 76 din Codul penal :efectele circumstanţelor atenuante

[21] Art. 178 din Codul de procedură penală:înmânarea citaţiei

[22] A.T.Moldovan, op.cit.,p.92

[23] C.Bulai,op.cit.,p.305

[24] Art. 64 lit.b C.p.

[25] Dreptul de a alege şi de a fi ales în funcţiile publice sau în funcţii elecive publice.

Se interzice de exemplu condamnatului dreptul de a participa la alegerile de depuaţi şi de a candida pentru a fi ales deputat.

[26] Art. 131-26 din Codul penal francez  secţiunea  1 capitolul 1 titlul III referitor la pedepsele aplicabile persoanei fizice

[27] Articolul 30 , Capitolul V din Codul penal albanez

[28] Art. 40 din Codul penal albanez

[29] Capitolul 2 secţiunea 1 art. 2 din Codul Penal finlandez consultat de pe site-ul http://wings.buffalo.edu/law/bclc/finnish.htm Source: Finnish Ministry of Justice

[30] Capitolul 2 secţiunea 7 art. 1 şi 2 din Codul penal finlandez

[31] Capitolul 2 secţiunea 12 art. 1,2 şi 3 din Codul penal finlandez