Formele participaţiei penale

1) Autoratul

Este autor persoana care săvârşeşte, în mod nemijlocit, fapta prevăzută de legea penală. Autorul poate să acţioneze atât cu vinovăţie, cât şi fără vinovăţie. Dacă acţionează cu vinovăţie şi această vină îmbracă forma intenţiei, avem o participaţie propriu-zisă. Dacă autorul acţionează din culpă sau fără vinovăţie avem o partici-paţie improprie.

2) Coautoratul

Există coautorat atunci când două sau mai multe persoane participă cu acte de executare la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Legătura subiectivă în cazul coautora-tului poate să se stabilească atât anterior începutului actului de executare, cât şi pe parcursul desfăşurării actului de executare.

Ex: Coautorii se pot hotărî dinainte să meargă să jefuiască o bancă, dar se pot hotărî şi în timpul consumării faptei.

Sub aspectul laturii subiective, în cazul coautoratului e suficient ca toţi coautorii să participe cu acte de executare, dar nu este necesar ca acţiunea fiecăruia privită în mod izolat să producă rezultate prevăzute de norma de incriminare.

În cazul infracţiunii complexe în care există două acţiuni sau inacţiuni este posibil ca unul dintre coautori să săvârşească o acţiune iar al doilea pe cealaltă.

Nu este absolut necesar ca fiecare coautor să lezeze ambele obiecte juridice, fiind posibil ca un coautor să comită acţiuni prin care se aduce atingere obiectului secundar iar celălalt, o acţiune care vizează obiectul principal. E posibil ca acţiunea fiecărui autor privită izolat să nu producă rezultatul, producerea acestuia fiind determinată de efectul conjugat a acţiunii coautorilor.

Va exista coautorat şi în situaţia în care rezultatul a fost cauzat în mod nemijlocit de acţiunea unuia dintre autori, în măsura în care toţi au participat cu acte de executare.

Există acţiuni care nu pot fi săvârşite în coautorat.

Ex: Infracţiunile caracterizate de o pluritate constituită – Toţi cei care participă la asemenea acte sunt autori.

Alături de aceste fapte există acţiuni nesusceptibile de coautorat.

Ex: Infracţiunile cu autor unic (care se comit în persoană proprie)

– Prostituţia, vagabondajul, evadarea, dezertarea, mărturia mincinoasă etc.

Coautoratul nu e posibil la infracţiunile din culpă. În cazul acestor infracţiuni nu poate exista legătura subiectivă dintre participanţi. Coautoratul nu este posibil la acţiunile omisive, atunci când prin inacţiune fiecare încalcă o obligaţie personală.

Ex: Nedenunţarea

Coautoratul este posibil la acţiunile comisive prin omisiune.

Ex: Părinţii care nu-şi hrănesc copiii

Unii autori susţin că nu poate exista coautorat la viol.

3) Instigarea

Constă în determinarea cu intenţie a unei persoane să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

După numărul de persoane care instigă:

a) Instigare cu un singur instigator

b) Coinstigatori

Instigarea poate fi:

–          explicită

–          implicită

–          perfectă

–          imperfectă

În raport de condiţiile generale de participare şi sub aspectul legăturii subiective stabilite între participanţi:

– Priveşte momentul până la care se poate realiza legătura subiectivă.

– În cazul instigării legătura subiectivă nu se poate realiza decât înainte de luarea hotărâri de către autor. Legătura subiectivă este anterioară executării, dar nu după momentul luării hotărârii.

– În ceea ce priveşte posibilitatea existenţei instigării, ea este posibilă la toate infracţiunile, cu excepţia celor caracterizate de pluritatea constituită.

În raport de rezultatul care îl produce acţiunea instigatoare, instigarea poate fi:

– perfectă (urmată de executare)

– imperfectă (neurmată de executare)

Suntem în prezenţa instigării urmate de executare atunci când autorul a luat hotărârea şi a săvârşit fapta la care a fost instigat.

Avem o instigare neurmată de executare atunci când autorul nu a trecut la executarea acţiunii cerute de instigator. Acestei situaţii îi este asimilată din punct de vedere sancţionator şi ipoteza în care autorul trece la executare, dar se desistă, comiţând o tentativă nepedepsită.

Doar instigarea urmată de executare este un act de participaţie. Instigarea neurmată de executare constituie o infracţiune de sine stătătoare ce cunoaşte limite de pedeapsă specifice.

În cazul instigării neurmate de executare instigatorul săvârşeşte o infracţiune de sine stătătoare. Această acţiune se pedepseşte cu o pedeapsă cuprinsă între minimul general al pedepsei şi minimul special prevăzut de lege la acţiunea la care s-a insitigat.

Ex: Dacă instigă la o faptă prevăzută cu o pedeapsă de la 5 – 10 ani, pedeapsa insitigatorului va fi cuprinsă între 15 zile (minimul general) şi 5 ani (minimul special al pedepsei).

În măsura în care legea prevede detenţiunea pe viaţă la infracţiunea la care s-a instigat, pedeapsa aplicabilă este între 2-10 ani (art. 29 (1), cod penal).

Insitigarea neurmată de executare nu se pedepseşte în situaţia în care pentru fapta la care s-a insitigat legea prevede o pedeapsă cu închisoarea de până la 2 ani sau pedeapsă cu amendă (art. 29 (2), cod penal).

Totuşi, instigarea neurmată de executare se va sancţiona cu pedeapsa prevăzută pentru fapta efectiv comisă, dacă până în momentul desistării autorul a săvârşit o altă infracţiune.

Ex: Instigatorul îl determină pe autor o faptă prevăzută de legea penală ce se pedepseşte cu o pedeapsă de la 3 luni la un an.

Dacă autorul comite o tentativă şi se desistă, dar comite o infracţiune pedepsită cu închisoarea de la o lună la 3 luni, autorul este pedepsit pentru aceasta, iar instigatorul va fi pedepsit şi el după aceeaşi pedeapsă.

Ex: Autorul comite o tentativă de furt urmată de desistare, însă comite şi violare de domiciliu. Insitigatorul va fi pedepsit cu pedeapsa prevăzută pentru violarea de domiciliu.

4) Complicitatea

Complicele – Persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea acţiunii.

Este complice şi cel care înainte sau în timpul săvârşirii acţiunii promite că va tăinui sau favoriza, chiar dacă ulterior nu îşi respectă promisiunea.

În raport de modalităţile de realizare, complicitatea poate fi:

a) Materială

b) Intelectuală

a) Complicitatea materială

Se realizează prin procurarea de către complice a mijloacelor de săvârşire a infracţiunilor, prin înlăturarea unor piedici pe care le-ar putea întâmpina autorul ori prin ajutarea acestuia în orice mod.

Este complice persoana care procură arma, persoana care îl ajută pe infractor să escaladeze un gard pentru a intra în incinta de unde va sustrage bunuri, casierul care lasă deschisă casa de bani etc.

Actul complicelui poate fi în sine un act fără relevanţă penală.

Ex: Împrumutarea unui vehicul cu care autorul va săvârşi infracţiunea

Actul complicelui poate constitui prin el însuşi o faptă prevăzută de legea penală.

Ex: Transmiterea unor documente cu caracter secret

Pentru a fi în prezenţa complicităţii materiale este necesar ca mijloacele procurate de complice să fie puse efectiv la dispoziţia autorului. În plus, este necesar ca aceste mijloace să fie folosite de autor la săvârşirea infracţiunii.

b) Complicitatea intelectuală

Se realizează prin întărirea rezoluţiei infracţionale a autorului fie prin încurajări, fie prin asistarea în timpul săvârşirii faptei, fie prin promisiunea anterioară sau concomitentă de tăinuire sau de favorizare.

Este un act de instigare înainte ca acesta să fi luat hotărârea şi este un act de complicitate atunci când intervine după ce hotărârea a fost luată.

Sub aspectul efectelor, actul de insitigare este cel care îl determină pe autor să ia hotărârea, în timp ce complicitatea intelectuală îi întăreşte hotărârea deja luată.

Spre deosebire de instigare, complicitatea nu se pedepseşte decât în măsura în care autorul a trecut la executare. Nu există o faptă de complicitate neurmată de executare.

Delimitarea complicităţii intelectuale de complicitatea negativă

Complicitatea negativă – Se realizează atunci când complicele asistă la săvârşirea acţiunii de către autor, fără ca între ei să existe o legătură subiectivă.

Suntem în prezenţa complicităţii negative atunci când o persoană asistă la o infracţiune (furt), dar nu face nimic pentru a o împiedica.

În dreptul românesc, complicitatea negativă nu se pedepseşte. Prin excepţie, uneori, complictatea negativă este sancţionată ca infracţiune de sine stătătoare.

Ex: Infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni (art. 262, cod penal), omisiunea sesizării organelor judiciare (art. 263, cod penal).

În măsura în care nu există legătura subiectivă avem complicitate negativă. Dacă există o legătură subiectivă, suntem în prezenţa unei complicităţi intelectuale.

Pedepsirea participaţiei

În caz de participaţie tuturor participanţilor li se aplică aceleaşi limite legale de pedeapsă.

Între formele de participaţie există o ierarhizare sub aspectul periculozităţii. În ordine descrescătoare a gradului de pericol formele de participaţie pot fi ierarhizate începând cu autoratul şi coautoratul, continuând cu instigarea şi terminând cu complicitatea.

Importanţa ierarhizării

Formele de participaţie au caracter absorbant, ceea ce înseamnă că forma mai puţin gravă se absoarbe în forma mai gravă de participaţie. Ierarhizarea formelor de participaţie nu se impune în mod obligatoriu în ceea ce priveşte pedeapsa concret aplicată. Astfel, deşi autoratul este o formă mai gravă decât instigarea, e posibil ca, în caz concret, instigatorul să primească o pedeapsă mai severă decât autorul.

În acest caz se are în vedere scopul urmărit de instigator, experienţa de viaţă a instigatului şi a instigatorului.

Sub aspectul limitei legale de pedeapsă, toţi autorii răspund la fel. Această regulă este susceptibilă de anumite excepţii. Aceste excepţii sunt determinate de circumstanţe reale şi personale şi de modul lor de comunicare între participanţi.

Aceste circumstanţe sunt împrejurările care privesc fapta sau persoana făptuitorului şi care influenţează răspunderea penală în sensul agravării sau atenuării ei.

Circumstanţele reale sunt împrejurări care privesc fapta şi care, potrivit art. 28, cod penal se răsfrâng asupra tutror participanţilor în măsura în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Constituie circumstanţe reale săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună, săvârşirea pe timpul nopţii, într-un loc public.

Circumstanţele personale sunt împrejurări care ţin de persoana unui participant. Circumstanţele personale pot fi clasificate în:

a) Circumstanţe subiective

Sunt cele care privesc starea sau poziţia psihică a autorului (participantului) faţă de urmarea faptei săvârşite. Ele nu se răsfrâng niciodată asupra altor participanţi.

b) Circumstanţe de individualizare

Se referă la anumite calităţi ale unui participant. Sunt susceptibile să se răsfrân-gă şi asupra altor participanţi, în măsura în care le-au cunoscut şi le-au prevăzut.

Ex: calitatea de gestionar

Tags: coautor, complice, instigare, participatie, penal

Înfiintarea, organizarea, competenta si functionarea curtii penale internationale

ÎNFIINŢAREA , ORGANIZAREA, COMPETENŢA ŞI

FUNCŢIONAREA  CURŢII PENALE INTERNAŢIONALE

Autor:   Docan  Vasile

CAP. I.         SCURT ISTORIC PRIVIND ÎNFIINŢAREA

CURŢII PENALE  INTERNAŢIONALE

Conştiente că toate popoarele sunt unite prin legături strânse, iar culturile lor formează un patrimoniu comun şi preocupate de faptul că acest mozaic delicat ar putea fi distrus în orice moment, statele-părţi  reunite  la Roma, în iulie 1998, având în conştiinţă că în cursul secolului XX milioane de copii, de femei şi de bărbaţi au fost victime ale unor atrocităţi care sfidează imaginaţia şi lezează profund conştiinţa umană,     recunoscând că prin crimele de o asemenea gravitate se ameninţă pacea, securitatea şi bunăstarea lumii,     afirmând că cele mai grave crime care privesc ansamblul comunităţii internaţionale nu pot rămâne nepedepsite şi că reprimarea lor trebuie să fie asigurată efectiv prin măsuri luate în cadrul naţional şi prin întărirea cooperării internaţionale, au  convenit înfiinţarea unei curţi penale internaţionale.

Determinate fiind  să pună capăt impunităţii autorilor acestor crime şi să coopereze astfel pentru prevenirea unor noi crime, reamintind că este de datoria fiecărui stat să supună jurisdicţiei sale penale pe responsabilii de crime internaţionale, reafirmând scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite şi, în special, că toate statele trebuie să se abţină de a recurge la ameninţarea sau folosirea forţei, fie împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite, statele-părţi şi-au manifestat voinţa şi au  supus dezbaterii statului curţii penale internaţionale, subliniind în această privinţă că nimic din acest statut nu poate fi interpretat ca autorizând un stat parte să intervină într-un conflict armat sau în afacerile interne ale unui alt stat, astfel că statele-părţi  au fost determinate ca, în aceste scopuri şi în interesul generaţiilor prezente şi viitoare, să înfiinţeze o curte penală internaţională permanentă şi independentă, în relaţie cu sistemul Naţiunilor Unite, având competenţă în legătură cu crimele cele mai grave care privesc ansamblul comunităţii internaţionale,complementară jurisdicţiilor penale naţionale, ]n scopul  de a  garanta în mod durabil respectarea şi realizarea justiţiei internaţionale,

Astfel, la  17 iulie 1998, la Roma, în cadrul conferinţei O.N.U. organizată în scopul adoptării Statutului Curţii Penale Internaţionale permanente (în engleză, International Criminal Court – I.C.C.), delegaţii din 120 de state au adoptat textul proiectului de statut al acestei Curţi( denumit, în cele ce urmează, Statutul de la Roma). Statutul Curtii a fost adoptat printr-o convenţie între state şi a fost deschis semnării la 17 iulie 1998, la sediul ONU, urmând să intre în vigoare după depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curţii este la Haga. Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internaţională, fiind competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut.

Convenţia, care cuprinde textul Statutului a fost deschisă spre ratificare, urmând să intre în vigoare, conform art. 126 din Statut, în prima zi după ce-a de-a 60-a zi de la data depunerii celui de-al 60-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, la Secretarul General O.N.U.

Textul Convenţiei a fost adoptat de 120 de state iar până la data ratificării de  către  România  fusese semnat de 139 de state( printre statele semnatare ale Statutului de la Roma s-a aflat şi S.U.A. Ulterior, la 6 mai 2002, S.U.A., sub administraţia Bush, şi-a retras semnătura în mod oficial). Ulterior, textul Convenţiei a fost ratificat de 78  de  state^[1].

România a ratificat acest Statut prin Legea nr. 111/2002– publicată în “Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 211 din 28 martie 2002. Cu prilejul ratificării România  a    formulat următoarele declaraţii:

” 1. În temeiul articolului 87 paragraful 1 litera a) din Statut:

Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală română competentă să primească cererile Curţii Penale Internaţionale, să le transmită neîntârziat spre rezolvare organelor judiciare române competente şi să comunice Curţii Penale Internaţionale documentele aferente.

2. În temeiul articolului 87 paragraful 2:

Cererile Curţii Penale Internaţionale şi documentele aferente vor fi transmise în limba engleză sau însoţite de traduceri oficiale în această limbă. “

Aşadar Curtea Penală  Internaţională  a fost  înfiinţată  în baza art. 1 din Statutul de la  Roma.

La 1 iulie 2002, Statutul de la Roma a intrat în vigoare şi, astfel, s-a înfiinţat prima jurisdicţie internaţională penală cu caracter permanent din istoria omenirii, care a  început să funcţioneze, efectiv, la Haga, cu  începere de la mijlocul anului 2003.

Statutul reglementează, pe lângă cooperarea internaţională a Statelor Părţi la Statut cu jurisdicţia internaţională penală, şi cooperarea Curţii Penale Internaţionale cu organizaţiile internaţionale interguvernamentale.

În cadrul acestor cooperări, un loc esenţial îl ocupă cooperarea Curţii cu O.N.U. al cărei cadru general este reglementat de art. 2 din Statutul de la Roma, potrivit căruia se va încheia un acord special între Curte şi O.N.U., în sensul stabilirii termenilor cooperării între cele două instituţii. Acordul special urmează să fie aprobat de Adunarea Statelor Părţi la Statutul de la Roma.

Statutul de la Roma, pe lângă acordul special între O.N.U. şi Curte,( care va reglementa expres şi detaliat cooperarea între cele două instituţii), prevede expres atribuţiile pe care Consiliul de Securitate al O.N.U. le va avea în funcţionarea jurisdicţiei internaţionale penale cu caracter permanent de la Haga.

Consiliul de Securitate al O.N.U. (conform Statutului de la Roma), poate să aducă în atenţia Procurorului Curţii o anumită situaţie în care mai multe crime de război au fost comise, astfel încât Curtea să-şi exercite jurisdicţia asupra lor (art. 13 lit. b din Statut) după cum poate, atunci când Procurorul a decis conform art. 53 pct. 2 din Statut, că nu există suficientă bază pentru a începe urmărirea penală într-un caz deferit Curţii de către Consiliul de Securitate, să ceară Camerei Preliminare să revizuiască decizia Procurorului (art. 53 pct. 3).  Asemenea prevederi recunosc, în limitele dreptului internaţional public contemporan, statutul pe care Consiliul de Securitate al O.N.U. l-a dobândit în relaţiile internaţionale. Există însă în Statutul de la Roma şi anumite dispoziţii controversate, care trec dincolo de rolul activ pe care oricine s-ar aştepta să îl joace Consiliului de Securitate al O.N.U. în cadrul jurisdicţiei internaţionale, care merg până la a permite acestuia o imixtiune în exercitarea jurisdicţiei Curţii, putând merge până la amânarea exercitării acesteia pe o anumită perioadă de timp.

În acest sens art. 16 din Statutul de la Roma prevede că “Nici o anchetă şi nici o urmărire nu pot fi angajate, nici conduse în baza prezentului statut în perioada de douăsprezece luni care urmează datei la care Consiliul de Securitate a făcut o cerere în acest sens Curţii printr-o rezoluţie adoptată în baza cap. VII al Cartei Naţiunilor Unite; cererea poate fi reînnoită de către Consiliul de Securitate în aceleaşi condiţii”.

În spatele acestei prevederi, cu oarecare indulgenţă s-ar putea descoperi că,  menţinerea răspunderii primare pe care o are acest organism politic la nivel universal în menţinerea păcii şi securităţii mondiale, conform Cartei O.N.U., nu mai puţin ea reglementează totuşi o imixtiune nedorită la începutul mileniului al III-lea în exercitarea jurisdicţiei unui organ care doreşte a fi independent.   Aşadar, prin prevederile art. 16 din Statutul de la Roma, se creează,  convenţional, o formă de subordonare a exercitării jurisdicţiei Curţii, deciziei Consiliului de Securitate al O.N.U., care poate cere acesteia, iar Curtea va accepta, amânarea declanşării unei anchete sau urmăririi penale conform Statutului pentru o perioadă de 12 luni, ca urmare a adoptării de către Consiliul de Securitate a unei rezoluţii adoptate în baza cap. VII din Carta O.N.U. Această cerere poate fi reînnoită, în acelaşi condiţii.

Dacă în ceea ce priveşte crima de agresiune, o asemenea dispoziţie ar putea fi înţeleasă, având în vedere funcţiunea primară a Consiliului de Securitate al O.N.U., conform art. 39 din Carta O.N.U., în caracterizarea politică a unei situaţii de conflict drept crimă de agresiune, ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale sau încălcare a păcii şi securităţii internaţionale, nu acelaşi lucru se poate afirma raportat la crimele de război, crimele împotriva umanităţii sau genocid.

Posibilitatea ca un organ politic să amâne declanşarea unei anchete sau urmăriri penale de către Curte, reprezintă, din nefericire, rezultatul impus de negociatorii americani în cadrul conferinţei de la Roma din 1998, neputând decât să slăbească funcţionarea viitoare a Curţii. Chiar şi în situaţia în care Consiliul de Securitate nu va opri, nedeterminat, exercitarea jurisdicţiei Curţii, o amânare, fie ea numai de 12 luni, a exercitării jurisdicţiei, echivalează cu o imixtiune politică, inacceptabilă în activitatea unui organ juridic, capabilă să ducă la obstrucţionarea realizării justiţiei universale. În perioada de timp cât poate solicita Consiliul de Securitate amânarea unei anchete sau a unei urmăriri penale desfăşurate de Curte, pot dispare toate probele necesare administrării justiţiei în cazul respectiv.

Posibilitatea aceasta de intervenţie a Consiliului de Securitate al O.N.U. atrage semne de întrebare, suficient de serioase, cu privire la independenţa Curţii, caracteristică esenţială a oricărei jurisdicţii, pentru realizarea justiţiei universale. S-ar  prefigura o explicaţie juridică a acestei posibile intervenţii a Consiliului de Securitate al O.N.U. în jurisdicţia Curţii, asigurată convenţional prin Statutul de la Roma, ar putea fi legată de dispoziţiile art. 103 din Carta O.N.U., care asigură preeminenţa dispoziţiilor Cartei faţă de orice alte dispoziţii contradictorii. Cu toate acestea, faţă de scopurile propuse prin Statutul de la Roma, imixtiunea Consiliului de Securitate al O.N.U. în exercitarea jurisdicţiei Curţii este anacronică.

Practicienii în materie au dezbătut şi reţinut că textul final al art. 16 din Statut, astfel cum acesta a intrat în vigoare la 1 iulie 2002, apare controversat în cadrul mai larg al funcţionării Curţii, care, ca orice organ jurisdicţional, trebuie să se bucure de deplină independenţă, mai ales din partea organismelor politice, evenimentele care au precedat intrarea în vigoare a Convenţiei de la Roma au creat îngrijorare în rândul comunităţii internaţionale cu privire la rolul efectiv ce îl va juca Curtea.

Faţă de Statutul de la Roma s-a  manifestat virulent opoziţia S.U.A.  , care nu mai reprezintă o noutate pentru nimeni, evidentă încă din cadrul Conferinţei de adoptare a Statutului, a dobândit, în lunile premergătoare intrării sale în vigoare, forme agresive şi vădit nepotrivite raportat la dreptul internaţional public existent.În acest sens, în mai 2002, S.U.A. au încercat(prin aşa-zisa Coalition for the International Court: Open Letter to Members of the U.N. Security Council, 25 iunie 2002) introducerea în mandatul Consiliului de Securitate al O.N.U. pentru Timorul de Est a unei prevederi care ar fi asigurat imunitatea totală a personalului în operaţiunile de menţinere a păcii ce se desfăşoară în prezent. Propunerea S.U.A. nu a trecut în Consiliul de Securitate (Rezoluţiile Consiliului de Securitate al O.N.U. se adoptă cu votul a nouă membrii din cincisprezece. Pentru rezoluţiile, care privesc atribuţiile de bază ale Consiliului de Securitate, între cele nouă state membre care votează pro trebuie să fie toate cele cinci state membre permanente -S.U.A., Federaţia Rusă, China, Franţa şi Marea Britanie. În cazul în care unul din cele cinci state permanente votează împotrivă, rezoluţia nu va mai fi adoptată ca urmare a exercitării dreptului de veto al unui stat membru permanent).

Ulterior, la 19 iunie 2002, încercările S.U.A. de a se sustrage jurisdicţiei Curţii au continuat într-o formă mai persuasivă, oficialii S.U.A. aducând în atenţia Consiliului de Securitate al O.N.U. două proiecte de rezoluţii, care prevedeau imunitatea totală faţă de Curte pentru personalul care serveşte în operaţiunile O.N.U. de menţinere a păcii, precum şi imunitate pentru trupele de menţinere a păcii existente în Bosnia-Herţegovina. Administraţia Bush a ameninţat că, în cazul în care nu primeşte o garanţie din partea Consiliului de Securitate al O.N.U., în sensul că jurisdicţia Curţii nu se va extinde asupra personalului de menţinere a păcii, va retrage personalul şi sprijinul american pentru aceste operaţiuni. Propunerea a fost respinsă, ca urmare a voturilor împotrivă a 12 dintre membrii Consiliului de Securitate al O.N.U., iar operaţiunea de menţinere a păcii din Bosnia-Herţegovina a fost prelungită pentru 10 zile, dată la care S.U.A. a ameninţat că va face uz de dreptul de veto. Pe 2 iulie 2002, S.U.A., în urma presiunilor aliaţilor săi europeni, votează totuşi o prelungire de 12 zile a operaţiunii O.N.U. de menţinere a păcii în Bosnia-Herţegovina. S-a intenţionat, prin această prelungire fragmentată a operaţiunilor O.N.U. în Bosnia-Herţegovina, crearea condiţiilor favorabile ajungerii la un compromis care să satisfacă, în cele din urmă, pretenţiile de imunitate ale S.U.A.

Încercările S.U.A. de a modifica, pe calea unei rezoluţii a Consiliului de Securitate al O.N.U., Statutul de la Roma, adoptat convenţional, nu pot decât să genereze surprindere şi îngrijorare cu privire la amestecul acestui organism politic, care în concepţia S.U.A., se pretinde a fi un organ legislativ, într-o chestiune care trece dincolo de competenţa sa.  Consiliul de Securitate al O.N.U. are atribuţii precis delimitate, care îi permit să acţioneze conform art. 39 din Cartă, prin luarea de măsuri efective în cazurile de agresiune şi de ameninţare sau de violare a păcii şi securităţii internaţionale. Orice altă intervenţie efectivă nu poate fi justificată, iar jurisdicţia internaţională penală, care s-a înfiinţat o dată cu intrarea în vigoare a Statutului de la Roma, poate doar prin absurd să fie încadrată în aceste cazuri. Pe de altă parte, modificarea solicitată de S.U.A., ar duce la încălcarea dreptului internaţional cutumiar existent, care, în materia genocidului şi a crimelor împotriva umanităţii, nu permit imunitatea de jurisdicţie.

Art. 27 din Statutul de la Roma, care reflectă dreptul internaţional cutumiar, exclude, în mod expres orice imunităţi bazate pe capacitatea oficială astfel: “prezentul statut se aplică tuturor în mod egal, fără nici o distincţie, bazată pe calitatea oficială. În special, calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de membru al guvernului sau al parlamentului, de reprezentant ales ori de agent al unui stat nu exonerează în nici un caz de răspundere penală, potrivit prezentului statut, şi nici nu constituie ca atare un motiv de reducere a pedepsei. Imunităţile sau regulile de procedură speciale care pot fi legate de calitatea oficială a unei persoane, în baza dreptului intern şi a dreptului internaţional, nu împiedică Curtea să îşi exercite competenţa faţă de această persoană”.

În contextul dreptului internaţional public contemporan, este greu de acceptat, ca personalul operaţiunilor O.N.U. de menţinere a păcii, să se bucure de imunitate faţă de jurisdicţia Curţii. Cu titlu de exemplu, menţionăm că, în timpul ultimelor intervenţii pe considerente umanitare, au avut loc grave încălcări ale dreptului umanitar de către chiar personalul acestor operaţiuni, care ar fi putut atrage jurisdicţia unui tribunal penal internaţional, prin calificarea lor drept crime de război. Chiar O.N.U. a adoptat în acest sens documentul Respectarea regulilor de drept internaţional umanitar de către forţele Naţiunilor Unite^[2].

Rezoluţiile propuse de S.U.A. au încercat, prin intermediul portiţei prevăzute de art. 16 din Statutul de la Roma, să sporească capacitatea de intervenţie a Consiliului de Securitate al O.N.U. în exercitarea jurisdicţiei Curţii, mergând artificial şi împotriva oricărei dispoziţii de drept internaţional spre modificarea de către Consiliul de Securitate al O.N.U. a dispoziţiilor unui tratat în vigoare. Pentru motivele expuse, aceasta este inacceptabil şi nepermis de nici o normă de drept internaţional în vigoare în acest moment.     De altfel, temerea S.U.A., care se ascunde în spatele celor două proiecte de rezoluţie că cetăţenii săi vor ajunge să fie judecaţi de Curte pentru motive politice, nici nu poate fi justificată potrivit dispoziţiilor Statutului de la Roma, care cuprinde suficiente garanţii şi stipulează în mod expres (art. 1) că statele reţin jurisdicţia primară în investigarea penală a propriilor cetăţeni în cazul în care aceştia comit crimele internaţionale prevăzute de art. 5, 6, 7 şi 8 din Statut.

Curtea de la Haga va funcţiona pe baza mecanismelor de verificare şi balanţă incluse în Statutul său, care asigură controlul activităţii sale de către Adunarea Statelor Părţi, împuternicită să acţioneze în situaţia în care vor exista suspiciuni cu privire la existenţa unor cazuri politice. În locul încercărilor de impunere a unor raporturi de subordonare cât mai accentuate între Curte şi Consiliul de Securitate al O.N.U., fundamentate pe temerile acestuia din urmă că funcţionarea Curţii va atenta la statutul său internaţional, relaţia dintre cele două organisme ar trebui abordată şi din punct de vedere al susţinerii acordate de Curte, a Consiliului de Securitate al O.N.U., în misiunea sa de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale. Prin existenţa şi funcţionarea Curţii, Consiliul de Securitate al O.N.U. nu va trebui să înfiinţeze post factum tribunale internaţionale ad hoc, atât de disputate în doctrină, după cum nu va mai exista imunitate necontrolată pentru comiterea crimelor de război sau a crimelor împotriva umanităţii.    Consiliul de Securitate al O.N.U. va trebui să conştientizeze, în cele din urmă, având în vedere natura sa pur politică, că întreaga comunitate internaţională ar avea puţină încredere într-o Curte în care ultimul cuvânt cu privire la înfăptuirea justiţiei l-ar avea un organism politic, care, prin influenţa pe care ar putea să o exercite asupra Curţii, va crea, aşa cum încearcă S.U.A., o permanentă imunitate pentru cetăţenii aparţinând statelor membre permanente. În acest fel, s-ar ajunge, din nou, la o jurisdicţie selectivă, în care cele cinci puteri mondiale, se vor situa, din nou, pentru a câta oară, deasupra legii.

Soluţia de compromis adoptată de Consiliul de Securitate al O.N.U. la solicitările S.U.A., a fost să facă uz, la numai două săptămâni de la intrarea în vigoare a Statutului de la Roma, de dispoziţiile art. 16, solicitând Curţii Penale Internaţionale prin Rezoluţia 1422(2002) adoptată pe 12 iulie 2002, “să nu înceapă sau să nu dea curs unei investigaţii sau urmăriri penale în cazurile care implică foşti sau actuali oficiali, sau personal aparţinând statelor contributoare la operaţiunile de menţinere a păcii, care nu sunt părţi la Statut, în legătură cu acte sau omisiuni comise de aceştia relativ la aceste operaţiuni stabilite sau autorizate de O.N.U.”. Cererea Consiliului de Securitate al O.N.U. a fost făcută pentru o perioadă de 12 luni începând cu 1 iulie 2002. Deşi funcţiunea art. 16 din Statut nu a fost concepută spre crearea unor imunităţi speciale pentru cetăţenii statelor care nu sunt părţi la Statut, această abordare a situaţiei tensionate create de S.U.A. în Consiliul de Securitate O.N.U. cu privire la Curtea Penală Internaţională, se înscrie, cel puţin aparent, în cadrul juridic existent şi foloseşte mecanismul de suspendare a exercitării jurisdicţiei Curţii introdus chiar prin Statut.

Mecanismul oferit de art. 16 nu asigură o imunitate permanentă, astfel că, în eventualitatea în care Consiliul de Securitate nu va mai prelungi suspendarea exercitării de către Curte a jurisdicţiei sale, aceasta va putea să investigheze inclusiv crime internaţionale comise de personalul american implicat în operaţiunile de menţinere a păcii stabilite sau autorizate de O.N.U., comise în cele 12 luni în care jurisdicţia sa a fost suspendată. Totuşi, pe termen scurt, S.U.A. şi-a atins scopul, cetăţenii americani implicaţi în operaţiunile de menţinere a păcii neintrând sub jurisdicţia Curţii pentru următoarele 12 luni. Este posibil ca S.U.A. să reuşească să convingă comunitatea internaţională de utilitatea, dacă există, a acordării unui statut de imunitate cetăţenilor săi pentru crimele internaţionale care ar intra sub jurisdicţia Curţii.   Primele sale încercări s-au soldat cu un succes dubitabil, prin semnarea cu Guvernul Român pe 1 august 2002 a unui acord cu privire la predarea persoanelor către Curtea Penală Internaţională, prin care România este de acord să acorde imunitate faţă de jurisdicţia Curţii cetăţenilor americani aflaţi pe teritoriul său care ar putea atrage această jurisdicţie.

Guvernul Român este primul şi singurul dintre guvernele statelor părţi la Statutul de la Roma care a semnat (până la 1 august 2002) un asemenea acord, discutabil în ceea ce priveşte compatibilitatea acestui acord cu obligaţiile internaţionale asumate prin Statut. Există totuşi posibilitatea aprecierii acestei compatibilităţi şi de Parlamentul României, care va trebui să ratifice acest acord, înainte ca acesta să producă vreun efect. Există   speranţa că ansamblul comunităţii internaţionale va înţelege să se manifeste în scopul păstrării integrităţii şi independenţei abia createi Curţi, iar S.U.A. vor accepta să primeze interesul general al realizării justiţiei faţă de interesul menţinerii statutului său de conducător al destinului comunităţii internaţionale. Toţi membrii comunităţii internaţionale vor accepta, în final, că legea internaţională există, şi că, parafrazându-l pe Nicolae Titulescu, posibilitatea de violare a legii internaţionale, nu atrage acesteia din urmă pierderea caracterului său de lege, iar violarea legii internaţionale angajează răspunderea pentru toţi cei vinovaţi.

S.U.A. au continuat să semneze acorduri bilaterale bazate pe art. 98 din Statutul de la Roma. La finele  anului  2002 se semnaseră deja 13 asemenea acorduri cu Afganistan, Republica Dominicană, Timorul de Est, Gambia, Honduras, Israel, Insulele Marshall, Mauritania, Micronesia, Palau, România, Tadjikistan şi Uzbekistan. Dintre aceste state, Republica Dominicană, Gambia, Honduras, Insulele Marshall, România şi Tadjikistan sunt state părţi la Statutul de la Roma.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană a solicitat statelor candidate la organizaţie să nu semneze asemenea acorduri cu S.U.A. până la adoptarea unei poziţii comune asupra acestui aspect. La 30 septembrie 2002 miniştrii de externe ai statelor membre ai Uniunii Europene au stabilit cadrul principiilor călăuzitoare în ceea ce priveşte încheierea unor asemenea acorduri.

Acest cadru cuprinde următoarele principii:

1. Acordurile internaţionale existente, ca de exemplu acordurile cu privire la statutul forţelor (aşa-numitele S.O.F.A. – Status of Forces Agreement – încheiate între O.N.U. sau N.A.T.O. şi statele pe teritoriul cărora au loc operaţiuni de menţinere a păcii, precum şi acordurile cu privire la cooperarea şi asistenţa judiciară în probleme penale, incluzând extrădarea, în particular, cele între statele părţi la Statutul de la Roma şi S.U.A. trebuie luate în considerare;

2. Semnarea acordurilor propuse de S.U.A. de tipul celor deja semnate, este incompatibilă cu obligaţiile asumate de statele părţi la Statutul de la Roma prin acest Statut şi poate fi incompatibilă cu orice alte acorduri internaţionale la care sunt părţi statele părţi la Statutul de Roma;

3. Orice soluţie privind semnarea unor asemenea acorduri ar trebui să includă prevederi operative care să asigure, că persoanele acuzate de crime aflate în competenţa Curţii nu se bucură de imunitate. Asemenea prevederi ar trebui să se refere la investigaţia necesară şi unde există suficiente probe, la urmărirea penală în cadrul jurisdicţiilor naţionale cu privire la persoanele solicitate de Curtea Penală Internaţională;

4. Orice soluţie privind semnarea unor asemenea acorduri ar trebui să se refere exclusiv la persoanele care nu sunt cetăţeni ai statelor părţi la Statutul de la Roma;

5. Orice soluţie privind semnarea unor asemenea acorduri ar trebui să ia în considerare că anumite persoane se bucură de imunitate de stat sau diplomatică potrivit dreptului internaţional, conform art. 98, paragraful 1 din Statutul de la Roma;

6. Orice soluţie privind semnarea unor asemenea acorduri ar trebui să acopere persoanele prezente pe teritoriul statutului căruia i s-a solicitat predarea de către Curtea Penală Internaţională, pentru că au fost trimişi de un stat transmiţător conform art. 98, paragraful 2 din Statutul de la Roma;

7.  Predarea la care se referă art. 98 din Statutul de la Roma nu poate fi invocată ca incluzând şi tranzitul prevăzut de art. 89, paragraful 3 din Statut;

8. Acordurile ar putea să includă o clauză de terminare sau revizuire limitând perioada pentru care acestea ar fi în vigoare;

9. Aprobarea oricărui nou acord sau a unui amendament la un acord existent ar trebui să fie făcută în conformitate cu procedurile constituţionale ale fiecărui stat.Precizăm că aceste principii nu reprezintă obligaţii juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene sau ale statelor candidate la aderarea la această organizaţie.

Pe  fondul  acestor  dispute şi  Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a luat atitudine cu privire la acordurile semnate de S.U.A. în baza art. 98 din Statutul de la Roma şi a adoptat, pe 25 septembrie 2002, Rezoluţia nr. 1300. Rezoluţia menţionată declară incompatibilitatea cu Statutul de la Roma a acordurilor propuse de S.U.A. şi cheamă toţi membrii Consiliului Europei ca şi observatorii la această organizaţie să nu intre în acorduri bilaterale de “scutire”, amintind statelor că art. 86 din Statutul de la Roma, prevede că jurisdicţia Curţii se aplică în mod egal tuturor persoanelor.

Faţă de această poziţie comună, exprimată de Uniunea Europeană şi de Consiliul Europei, S.U.A. au afirmat că doresc o abordare a imunităţii faţă de jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale pentru toţi cetăţenii americani şi nu numai pentru militarii americani şi că vor continua încheierea de acorduri bilaterale în acest sens.

Iată deci că, această  instituţie jurisdicţională  permanentă a  fost  supusă deja unor „ aşa-zise atacuri”  din partea chiar a unui membru permanent- Statele Unite ale Americii ^[3], pe  temeiul unui articol  controversat  din Statutul Curţii( art. 16), cu  punct  de  plecare într-o  situaţie  conjuncturală, dar  cu „  dorinţa” făţişă  de  a  extrage de  sub competenţa  Curţii a  unor cetăţeni, în ciuda  prevederii exprese  a art. 86 din acelaşi Statut,  susmenţionat.

---

[1] Până la data ratificării de  către  România, textul fusese ratificat de  următoarele  state – Africa de Sud, Andorra, Antigua şi Barbuda, Argentina, Austria, Australia, Belgia, Belize, Benin, Bolivia, Bosnia-Herţegovina, Botswana, Brazilia, Bulgaria, Cambogia, Canada, Cipru, Costa Rica, Columbia, Congo, Croaţia, Danemarca, Dominica, Elveţia, Ecuador, Estonia, Fiji, Finlanda, Franţa, Gambia, Gabon, Ghana, Germania, Grecia, Honduras, Iordania, Irlanda, Italia, Islanda, Iugoslavia, Letonia, Lesotho, Lichtenstein, Luxembourg, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Mali, Marea Britanie, Insulele Marshall, Mauritius, Mongolia, Namibia, Nauru, Nigeria, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Panama, Parguay, Peru, Portugalia, Polonia, Republica Centrafricană, România, San Marino, Senegal, Sierra Leone, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Tadjikistan, Tanzania, Trinidad-Tobago, Uganda, Ungaria, Uruguay, Venezuela.

[2] S. Scăunaş, „ Răspunderea internaţională pentru violarea dreptului umanitar”, Editura All Beck, 2002, p. 19.

[3] Cele cinci state membre permanente sunt S.U.A., Federaţia Rusă, China, Franţa şi Marea Britanie.

Lupta împotriva corupției

LUPTA ÎMPOTRIVA CORUPŢIEI

de la  concept la realitate în societatea românească actuală

Autor: Docan  Vasile

CAP. I. ACCEPŢIUNEA  GENERALĂ   A FENOMENULUI  DE

CORUPŢIE

În limbajul comun, corupţia  are înţelesul de: „ abatere de  la moralitate, de la cinste, de la datorie“ ^[1], astfel că, în accepţiunea generală, corupţia este o manifestare malefică, o gravă  degradare, descompunere morală, venalitate, ceea  ce  evident  reflectă un fapt, o stare  de abuz  de  putere a celor învestiţi cu exerciţiul puterii organizate, fapt  săvârşit în scopul obţinerii de avantaje materiale  ori a altor foloase, avantaje, favoruri.

Corupţia  este deopotrivă  un  fenomen  social şi juridic. Este  un fenomen social pentru  că  este condiţionată  în apariţie  şi existenţă de  viaţa  de relaţie, de viaţa socială şi de  normele de  conduită statornicite în cadrul societăţii. Este fenomen social  prin condiţiile  de existenţă dar, în acelaşi timp, este un fenomen antisocial prin consecinţele sale, astfel că, o dată cu incriminarea ei, corupţia  a  devenit şi fenomen juridic, pentru  că generează  consecinţe juridice  şi  antrenează răspunderea penală.

Corupţia  a  existat din cele mai vechi timpuri, din antichitate, şi a însoţit nefast societatea umană, organizată statal, până  în zilele noastre. În antichitate, marile civilizaţii: romană, greacă, evreiască ş.a. s-au  confruntat cu corupţia şi au propulsat  reacţia  firească- protecţia juridică împotriva acesteia, mai ales din nevoia  de apărare împotriva  descompunerii morale grave, a degradării, a venalităţii celor  învestiţi cu exerciţiul puterii sau al  unei funcţii publice.

Societatea românească acum, mai mult ca oricând, este confruntată şi resimte pericolul  major  al corupţiei, determinată fiind  şi de structurarea , organizarea şi internaţionalizarea acesteia. În raport cu alte  fapte antisociale/infracţionale, de ex.: furturi din avutul public, furturi din avutul particular, afaceri ilicite, evaziune fiscală, omoruri, violuri, prostituţie, homosexualitate, alcoolism, trafic  de  droguri, trafic  de arme  şi delicvenţă juvenilă, corupţia ocupă primul loc în  sondajele  de opinie.

Fenomenul corupţiei  este  agravat, în prezent,  de  generalizarea  în societatea românească a  unei stări de criză instituţionalizate la  toate  nivelurile  şi în principalele  sfere  de  activitate  socială, care constă în slăbirea mecanismelor de  control social şi normativ, criza  de autoritate şi credibilitate a  unor  instituţii fundamentale  ale  statului, toleranţa manifestată de  factorii de  decizie(politici, legislativi, administrativi), ineficienţa  sistemului de  sancţiuni  şi pedepse faţă de indivizii corupţi. Plagă a societăţii româneşti, remarcată în Europa ca fenomen grav, larg mediatizat, căruia i s-au consacrat lucrări de  specialitate cu rezonanţă, corupţia are o evoluţie îngrijorătoare, Comisia Naţiunilor Unite pentru Prevenirea  Crimei şi Înfăptuirea Justiţiei Penale atrăgând  atenţia că, astăzi, acest fenomen  afectează toate  sferele  vieţii sociale: economie,  învăţământ, justiţie, sănătate, sistem financiar-bancar, administraţie,  acordându-i-se atenţia cuvenită, aşa cum remarca şi raportorul special al Naţiunilor Unite  privind  Drepturile Omului şi Tineretul în lume, dl. Profesor universitar Doctor Dumitru Mazilu :  « Este  greu de imaginat proporţiile  incredibile pe care  le-a atins  corupţia  şi mai ales  cât de  grave  sunt  consecinţele pe planul  drepturilor omului şi a libertăţilor   sale publice.» ^[2] sau

« … procurorul-şef  Elena  Cherciu  arată că  acest  fenomen  constituie un adevărat flagel în administraţia publică, în sistemul  financiar-bancar, în comerţ, în serviciile publice etc.» ^[3] sau

« Încrederea omului  în  corectitudinea organelor statului  slăbeşte treptat, el nu se mai  simte protejat de cei obligaţi să o facă. O stare  de incertitudine  dăinuie, în mai multe comunităţi umane. Relaţia  individului  cu anumite instituţii ale Guvernământului se deteriorează, sentimentul de siguranţă  dispare, imoralitatea ia proporţii, iar omul se revoltă , cerând  autorităţii să ia  măuri severe împotriva  celor corupţi.» ^[4]

Deşi  existentă  în România     încă     înainte de  1989,   perioadă  în care corupţia

a  fost vehement  negată,  minimalizată  de propaganda oficială, fiind  considerată subiect « tabu », în perioada imediat următoare s-a constatat o amplificare  şi   multiplicare  a    problematicii specifice, pe fondul  internaţionalizării fenomenului, cu fundament pe lipsa  de coerenţă a legislativului  statului  român, care  a  încercat  să   compenseze  « vidul »  legislativ cu privire  la  acest  fenomen cu expresia  formală, cu  preocuparea  de reglementare, fără  concursul specialiştilor din domeniile  juridic, economic, sociologic ş.a., concretizată în  adoptarea  şi promulgarea  unor  legi fără eficienţă şi fără  regim   sancţionator corespunzător. Există două legi nescrise  ale  economiei, dovedite valabile  în toate  sistemele, în toate  timpurile  şi pe  toate  meridianele: „ lipsa generează specula”;- „ prohibiţia  dublează consumul”. Aceste  fenomene  au loc  atunci când alocarea resurselor  se  face pe  baze administrative, şi nu prin preţ. “ ^[5]

CAP. II  COMUNITATEA INTERNAŢIONALĂ  FAŢĂ  ÎN FAŢĂ

CU FENOMENUL  CORUPŢIEI

Fenomenul social al corupţiei este inamicul deosebit  de  periculos  al vieţii sociale  civilizate, organizate  statal, a ordinii de  drept, a  democraţiei,  dinamica sa  spectaculoasă putând  determina  disoluţia, dispariţia  acestora. De aceea, acţiunea  internaţională  împotriva  corupţiei  vizând  prevenirea, descoperirea şi sancţionarea  fermă, severă şi eficientă  a faptelor de  corupţie a  devenit  nu numai o necesitate  fundamentală a  societăţii civilizate, ci şi o realitate obiectivă  în comunitatea internaţională.

Astfel, atenţia  comunităţii  internaţionale a  fost atrasă de diversitatea şi complexitatea formelor fenomenului  social al corupţiei, prin aversitatea manifestărilor  acesteia  asupra  structurilor autorităţilor statului, a puterii sau serviciilor publice şi datorită iminenţei  discreditării, compromiterii sau chiar disoluţiei acestora.

Comunitatea internaţională a sesizat acest  grav pericol, atât  pe  componenta statală, cât şi pe ansamblu- datorită recrudescenţei şi frecventelor manifestări de  internaţionalizare şi, în consecinţă, a reacţionat- credem noi,   în mod  corespunzător, prin  mijloacele  şi căile  de care  dispune. În plus, s-a observat preocuparea, în egală măsură, faţă de legăturile existente  între corupţie  şi celelalte  forme ale criminalităţii, în special  criminalitatea organizată şi criminalitatea  economică, inclusiv  spălarea banilor, că problemele  de corupţie au căpătat dimensiunea  transnaţională- lovind  toate  societăţile şi economiile, făcând  astfel esenţial necesară  cooperarea  internaţională în stoparea flagelului, printr-o abordare  globală şi  multidisciplinară.

Conştientizarea responsabilităţii statelor  de a eradica  flagelul corupţiei şi deopotrivă de a  coopera între  ele, cu  sprijinul şi participarea persoanelor şi grupurilor care  nu aparţin  sectorului public: societatea civilă, organizaţiile nonguvernamentale şi comunităţile de persoane,  garantând  astfel buna gestiune  a afacerilor publice  şi a  bunurilor publice, necesitatea păstrării integrităţii şi  favorizării unei culturi de refuz a  corupţiei, a condus spre  o acţiune  comună  a statelor, dirijată eficient spre eradicarea fenomenului prin politici  şi practici anticorupţie, prin organisme de  prevenire, prin măsuri procedurale şi procesual-penale, măsuri de prevenire a spălării banilor, protecţia martorilor, experţilor şi a  victimelor, cooperarea cu serviciile de investigaţii ş.a.

Cooperarea  internaţională,  conjugarea acţiunilor şi măsurilor împotriva fenome-

nului corupţiei a  devenit  dovada  indiscutabilă  a  pericolului acestui flagel al lumii contemporane şi totodată a necesităţii imediate  de intervenţie în stoparea/eradicarea  acestuia, astfel că, cele  mai  semnificative  manifestări şi atitudini ale comunităţii internaţionale s-au concretizat  în   următoarele :

• Conferinţa Naţiunilor Unite de la Haga-decembrie 1989;
• Congresul al VIII-lea al Naţiunilor Unite  cu privire la prevenirea crimei şi tratarea infractorilor , din Cuba , care  a adoptat o rezoluţie specială cu privire la „Corupţia la nivel de guverne“;
• Conferinţele internaţionale împotriva  corupţiei, organizate din 2 în 2 ani : la Washington 1983, New York 1985, Hong Kong 1987,  Sidney 1989, Amsterdam 1992, Caucum-Mexic 1994;
• Seminarul internaţional ţinut la  Budapesta în 1994;
• Conferinţa interdisciplinară Friburg-Elveţia, 3-5 februarie 1994;
• Cea de-a 19-a Conferinţă  a miniştrilor europeni ai Justiţiei- Malta  14-15 iunie 1994 referitor la „ Aspectele administrative, civile şi penale, precum şi rolul puterii judecătoreşti în lupta contra corupţiei” .

Au fost adoptate şi o serie de documente regionale sau internaţionale de mare importanţă, ca  de exemplu:

• Rezoluţia   Consiliului    Europei    nr. (99)5 din 1  mai 1999 instituind     Grupul de state  împotriva corupţiei (GRECO);
• Convenţia civilă  asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg la  4 noiembrie 1999;
• Convenţia  Naţiunilor Unite  împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003.

Acestea  dovedesc cu prisosinţă  că  flagelul corupţiei este actual, că este un veritabil pericol,  atât  pentru fiecare stat al lumii, cât  şi pentru comunitatea internaţională şi, astfel, lupta pentru prevenirea, descoperirea  şi sancţionarea corupţiei este  o  prioritate indiscutabilă. Internaţionalizarea corupţiei, apariţia în structura juridică  a infracţiunilor de corupţie a  unor factori de extraneitate, precum şi nevoia  de combatere şi  sancţionare fermă a  acesteia au condus evident la conjugarea eforturilor- a legislaţiilor şi acţiunilor naţionale cu cele  ale  comunităţii şi respectiv  instituţiilor internaţionale. În cazul ţării noastre, explicita raliere  la direcţia de  acţiune a comunităţii internaţionale a  venit  relativ  târziu şi relativ  târziu a fost  şi reglementată- evidente manifestări  în această direcţie fiind  Legea nr.78/2000  privind prevenirea, descoperirea şi  sancţionarea faptelor de  corupţie, ulterior fiind  adoptată şi  Legea  nr. 161/2003  privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi  sancţionarea corupţiei.

CAP.III COMBATEREA CORUPŢIEI CA ŞI PREOCUPARE A STATULUI ROMÂN  ÎN CONTEXTUL ACŢIUNII CONCERTATE INTERNAŢIONALE

Este indubitabil  faptul  alinierii  statului român la curentul internaţional al eradicării corupţiei la  nivel mondial, însă cu atât mai controversat este,  sub  aspect politic,  momentul acţiunii sale vizibile pe  acest plan, forţele politice acuzându-se ( pe fundamentul alternării la  guvernare) de tardivă sau ineficientă  implicare în prevenirea şi combaterea  corupţiei la  nivel naţional. Însă  de  remarcat, cu adevărat, este  faptul că , atât pe  plan naţional(  prin  adoptarea reglementărilor specifice), cât  şi pe plan internaţional( prin aderarea la documentele internaţionale) statul român, prin  puterea  legislativă şi cea executivă, s-a implicat şi şi-a adus  aportul la promovarea şi operaţionalizarea unor  structuri regionale şi internaţionale de combatere a corupţiei la  nivel mondial.  Pe  fondul  intensificării luptei împotriva  criminalităţii,” statele  lumii au convenit  să-şi asigure sprijin  reciproc  şi  în  acest domeniu. În prezent, există numeroase  asemenea convenţii pentru reprimarea infracţiunilor, care  lezează sau pun în pericol interesele  comune ale  statelor şi pe  care  România le-a  ratificat  ori la  care a  aderat, introducând în  legea penală dispoziţii incriminatoare corespunzătoare”^[6]. „Printre acestea menţionăm următoarele: Convenţia împotriva  torturii şi altor pedepse ori tratamente  cu cruzime, inumane  sau degradante, adoptată la  New York de  Adunarea  Generală a Naţiunilor Unite la  10 decembrie 1984, ratificată de  România  prin legea   nr. 19/1990, Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la  Strasbourg la  27  ianuarie 1977, ratificată de  românia  prin legea 19/1997″ intereselor  financiare ale  comunităţilor ^[7]

Pe  fondul  luptei anticorupţie internaţionale şi a eforturilor de  eradicare a acestui flagel,  statul român a aderat la  documentele  internaţionale de referinţă în lupta anticorupţie, spre exemplu:

• Rezoluţia  Consiliului Europei  nr.(99)5 din 1  mai 1999 instituind    Grupul  de state  împotriva corupţiei(GRECO), fiind promovată Ordonanţa nr.  46 din 19 august 1999  pentru aprobarea participării României la Grupul de state împotriva corupţiei, publicată în Monitorul Oficial  nr. 401 din 24 august 1999;
• Convenţia civilă  asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg la  4 noiembrie 1999, fiind  ratificată de statul român  prin Legea nr. 147 din 1 aprilie  2002, publicată în Monitorul Oficial nr.  260 din 18 aprilie 2002;
• Convenţia  Naţiunilor Unite  împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, fiind  ratificată prin Legea 365 din 15 septembrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial nr. 903 din 5 octombrie 2004 .

Pe  aceleaşi  coordonate,  ale   luptei eficiente împotriva  corupţiei,   statul  româna  fost preocupat şi de crearea şi operaţionalizarea structurilor specializate de luptă împotriva corupţiei:

A)În baza  Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului  nr. 43/2002,  publicată în Monitorul Oficial  nr. 244 din 11 aprilie 2002, a  fost înfiinţat Parchetul Naţional Anticorupţie, a cărui denumire, organizare, funcţionare, competenţe au fost modificate succesiv, Parchetul devenind Departament şi apoi Direcţie Naţională Anticorupţie, graţie afluxului de  reglementări succesive:

– O.U.G nr. 43/2002 a  fost aprobată cu  modificări prin  Legea nr.  503/2002;

– modificările şi completările succesive ale  O.U.G nr. 43/2002 au fost realizate prin :  Legea nr. 161/2003; O.U.G. nr.102/2003; O.U.G. nr.24/2004;Legea  nr. 247/2005; O.U.G. nr. 134/2005; Legea nr.383/2005; Legea nr. 54/2006; O.U.G nr. 27/2006; Legea nr. 356/2006; O.U.G. nr. 60/2006.^[8]

B)Potrivit Legii nr.161/2005  privind  stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor s-a înfiinţat în subordinea  Ministrului Administraţiei şi Internelor Direcţia Generală Anticorupţie, ca structură specializată pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului propriu. Pentru ca  aceasta direcţie să  devină  operaţională,  s-au adoptat prin Legea nr. 383/2005  modificările la Ordonanţa de  urgenţă  nr. 120/2005, lege publicată în Monitorul Oficial nr. 1159 din  21 decembrie 2005.

Remarcabil este  faptul că, prin actele normative susmenţionate( O.U.G nr. 43/2002 şi O.U.G nr. 120/2005), s-a realizat o clarificare, evident necesară,  sub aspectul competenţei de cercetare  a infracţiunilor de corupţie. Astfel, prin art. 1  din O.U.G. nr.120/2005 aprobată cu modificări prin Legea nr.383/2005, care are următorul conţinut :  „Ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei generale anticorupţie a Ministerului Administraţiei şi Internelor au competenţa să efectueze, în condiţiile prevăzute de lege, activităţi de prevenire şi descoperire, precum şi actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite de personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor.“, se stabileşte   o competenţă exclusivă pentru  ofiţerii de poliţie judiciară  din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie  din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, cea de a efectua  activităţile de prevenire şi descoperire şi actele de  cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracţiunile de corupţie  săvârşite  de personalul  Ministerului Administraţiei şi Internelor, statuând un regim derogator  de la prevederile cu caracter general  prevăzute de O.U.G.  nr. 43/2002 .

Capitolul III din O.U.G.  nr. 43/2002^[9] cu completările  şi modificările  ulterioare reglementează cu caracter obligatoriu   competenţa generală  a  procurorilor D.N.A. în privinţa infracţiunilor de corupţie, aşa cum sunt  acestea incriminate   prin  Legea 78/2000 cu modificările  şi completările  ulterioare, competenţa dată pentru faptele săvârşite  în condiţiile  art. 13 alin. 1, 1¹ si 1².   În consecinţă,   pentru faptele  de corupţie care nu îndeplinesc  condiţiile  art. 13 alin. 1, 1¹ si 1² se  aplică pe mai departe prevederile Codului de procedură penală, faptele de  corupţie  astfel săvârşite fiind  de  competenţa parchetelor  de pe  lângă instanţe. Semnificativ este şi faptul că  urmărirea penală  pentru faptele de corupţie săvârşite în condiţiile  art. 13 alin. 1, 1¹ si 1² de  către militarii în activitate  este dată  în competenţa procurorilor militari  din cadrul Direcţiei  Naţionale Anticorupţie, indiferent de  gradul militar al persoanelor cercetate.

Ca o consecinţă  a acţiunii concertate a instituţiilor nou-create,  se  poate  reţine că factorii politici  s-au responsabilizat, fiind  convinşi că fenomenul corupţiei reprezintă o ameninţare serioasă  contra statului de drept, democraţiei, drepturilor omului, echităţii şi justiţiei sociale, împiedică dezvoltarea economică, pune în pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi bazele morale ale societăţii, precum şi de  necesitatea de a promova cooperarea dintre state în domeniul luptei contra corupţiei, inclusiv în legăturile sale cu crima organizată şi spălarea banilor. În acest  sens, s-a  conştientizat  că succesul unei strategii împotriva corupţiei se realizează printr-un angajament permanent al statelor de a-şi uni eforturile, de a-şi împărtăşi experienţele şi de a acţiona împreună,   fiind  convinşi că sensibilizarea opiniei publice şi promovarea valorilor etice constituie mijloace eficace de a preveni corupţia. Sub imboldul şi cu suportul comunităţii internaţionale, statul român  s-a  raliat preocupărilor europene, pe  baza Recomandărilor celei de-a 19-a Conferinţe a miniştrilor europeni ai justiţiei (Malta, 1994), a  Programului de acţiune împotriva corupţiei, adoptat de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei în 1996, şi de lucrările efectuate de Grupul multidisciplinar privind corupţia (G.M.C.) în vederea punerii în aplicare a respectivului program, ţinând seama, totodată, de rezultatele proiectului comun al Comisiei Europene (Programul PHARE) şi al Consiliului Europei privind lupta împotriva corupţiei şi crimei organizate în statele în tranziţie (Proiectul Octopus), de Rezoluţia nr. 1 privind legăturile dintre corupţie şi crima organizată, adop-

tată la cea de-a 21-a Conferinţă a miniştrilor europeni de justiţie (Praga, 1997).

Corelativ acestor preocupări, pe fondul evoluţiei actuale a  criminalităţii şi necesitatea combaterii acesteia  ei pe  toate planurile, s-au condensat  eforturile pentru cristalizarea şi abordarea într-o lumină aparte  a instituţiei mandatului european de  arestare- ca „ primă măsură concretă în domeniul dreptului penal care  implementează principiul recunoaşterii reciproce, pe  care Consiliul European o aprecia ca  fiind cheia de  boltă a cooperării judiciare.” ^[10]

În procesul emiterii  şi executării mandatului european de  arestare sunt avute  în vedere o serie  de  fapte  pedepsite de  legea  statului emitent  cu o pedeapsă sau o măsură de  siguranţă privativă de liberate   a  cărei durată maximă este  de  cel puţin un an sau atunci  când s-a  dispus o condamnare  la  o  pedeapsă sau s-a pronunţat  o măsură de  siguranţă de  cel puţin patru luni. În  plus, în raport  cu Decizia-cadru  2002/584/JAI a  Consiliului Europei din 13  iunie  2002, şi chiar  dacă nu este  îndeplinită condiţia  dublei incriminări , mandatul european de  arestare  se  emite şi pentru  alte  fapte expres prevăzute.”Aceste fapte  sunt  următoarele:

–          participarea la  un grup criminal organizat,

–          terorism;

–          trafic de persoane,

–          exploatarea  sexuală;

–          exploatarea sexuală a  copiilor şi  pornografia  infantilă,

–          trafic ilicit  de  droguri şi substanţe  psihotrope,

–          corupţie, fraudă, incluzând cea  împotriva  intereselor  financiare ale  comunităţilor europene în sensul Convenţiei din 26  iulie 1995 . ^[11]

---

[1] *** Dicţionarul explicativ al limbii române – Ediţia a II a, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.230

₂ ,4 Dumitru Mazilu, Drepturile Omului-Concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura  LUMINA LEX, Bucureşti , 2003 , p.398-399 ;

[3] Elena Cherciu, Corupţia şi crima organizată , în « Palatul de Justiţie » , Serie nouă, No 3, 2000 ;

⁵ J.A. Gardiner , Definiting Corruption,  A Report to the Fifth International Anti-Corruption Conference , Amsterdam , 1992.

6. Alexandru Boroi,  Drept penal.Partea generală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p19

7. Alexandru Boroi, Ion Rusu, Cooperarea  judiciară internaţională în materie penală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p16

[8] *** Legislaţia anticorupţie,   Editura  C.H. Beck, Bucureşti , 2006

[9] *** Legislaţia anticorupţie,   Editura  C.H. Beck, Bucureşti , 2006

[10] F.R. Radu, De la  extrădare la  mandatul european de  arestare. O privire  istorică şi juridică, Dreptul nr. 2/2006, p.201

[11] Alexandru Boroi, Ion Rusu, Cooperarea  judiciară internaţională în materie penală, Editura C.H. Beck,  Bucureşti, 2008, p 312

Analiza infracţiunii de tainuire

ANALIZA  INFRACŢIUNII  DE  TĂINUIRE

SECŢIUNEA I: CONŢINUTUL LEGAL

Recuperarea bunurilor scoase dintr-un patrimoniu prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală este împiedicată dacă aceste bunuri sunt primite sau dobândite de o altă persoană, dacă sunt transformate sau dacă li se înlesneşte valorificarea. Asemenea fapte prezintă pericol social, deoarece, făcând ca să li se piardă urma bunurilor şi împiedicând, în felul acesta, reîntoarcerea lor în patrimoniul din care au fost scoase în mod ilicit, aduc atingere, ca şi celelalte fapte prevăzute ca infracţiuni contra patrimoniului, relaţiilor sociale cu caracter patrimonial. Întrucât, intervenind după săvârşirea faptei din care provin bunurile respective, primirea dobândirea, transformarea sau înlesnirea valorificării acestor bunuri nu constituie o activitate de complicitate, fapta a fost incriminată distinct sub denumirea de tăinuire. În situaţia unei promisiuni repetate de a tăinui bunuri ce urmează a fi sustrase şi întărirea acestei promisiuni prin cumpărarea repetată a unor bunuri cunoscând că acestea provin din furt constituie, în conformitate cu dispoziţiile art.26 Cod penal, complicitate la infracţiunea de furt[1].

Ca infracţiune distinctă, tăinuirea şi-a găsit locul în raport cu obiectul său juridic, în categoria infracţiunilor contra patrimoniului, chiar dacă bunul tăinuit nu provine dintr-o faptă prevăzută ca infracţiune patrimonială, deoarece ceea ce interesează sunt relaţiile sociale legate de obiectul material al infracţiunii, care constituie un bun patrimonial[2].

Infracţiunea de tăinuire, deşi este o infracţiune autonomă, ea nu poate fi totuşi concepută fără o faptă prevăzută de legea penală din care provine bunul tăinuit. Condiţionarea infracţiunii de tăinuire de săvârşirea anterioară a altei fapte din care provine bunul tăinuit, o caracterizează pe aceasta, ca fiind, în acelaşi timp, şi o infracţiune corelativă[3].

SECŢIUNEA II: CONDIŢII PREEXISTENTE ALE INFRACŢIUNII DE TĂINUIRE

1. Obiectul infractiunii

a) Obiectul juridic special.

Infracţiunea de tăinuire, făcând parte din categoria infracţiunilor contra patrimoniului, are ca obiect juridic special, în primul rând, relaţiile sociale cu caracter patrimonial. Este vorba, ca şi în cazul celorlalte infracţiuni din aceeaşi categorie, de ocrotire, prin incriminarea faptei, a integrităţii patrimoniului. Ocrotirea penală se realizează, însă, în cazul tăinuirii, prin asigurarea reîntoarcerii în patrimoniu a bunurilor care au fost scoase în mod ilicit din cadrul acestuia.

În afara relaţiilor sociale cu caracter patrimonial, tăinuirea aduce atingere şi relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, deoarece, făcând  să se piardă urma bunurilor scoase în mod ilicit din patrimoniul unei persoane, prin săvârşirea ei se stânjeneşte, în acelaşi timp, identificarea şi sancţionarea infractorilor, ceea ce constituie o împiedicare a înfăptuirii normale a justiţiei[4].

b) Obiectul material

Infracţiunea de tăinuire are ca obiect material bunul tăinuit, adică bunul care provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală, pe care tăinuitorul l-a primit, dobândit, transformat sau a cărui valorificare a înlesnit-o.

Deşi textul nu arată în mod expres că bunul trebuie să fie mobil, totuşi, întrucât în mod firesc, numai un astfel de bun poate fi tăinuit, cerinţa ca bunul să fie mobil rezultă, implicit, din definiţia infracţiunii.

Obiectul material al infractiunii poate fi constituit dintr-un singur bun mobil sau din mai multe asemenea bunuri; legiuitorul a folosit singularul pentru caracterizarea obiectului material al infractiunii, dar aceasta nu înseamnă ca fapta nu se poate referi şi la o pluralitate de bunuri. Bunul sau bunurile trebuie să provină dintr-o faptă prevăzută de legea penală. Nu pot constitui obiect material al infractiunii bunurilor care provin dintr-o faptă ce nu se încadrează în sfera penalului (ex. faptă prevăzută ca fiind contravenţie). Nu este însă necesar ca fapta prevăzută de legea penală din care provine bunul să constituie neapărat infractiune pentru cel care a săvârşit-o. Ca urmare, fapta nu constituie infractiune atunci când ea a fost săvârşită de un alienat mintal, un minor iresponsabil sau dacă – în momentul comiterii, făptuitorul se afla în eroare de fapt.

De regulă, obiectul material al infractiunii de tăinuire este un bun care provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală tot ca infractiune contra patrimoniului (furt, înşelăciune, abuz de încredere, etc.). Poate constitui însă obiect material al infractiunii de tăinuire şi un bun provenit dintr-o faptă prevăzută de legea penală ca altă infractiune (luare de mită, trafic de influenţă, şantaj, etc.). Un acelaşi bun poate constitui obiectul material al mai multor infracţiuni de tăinuire, dacă, cu privire la acel bun, se săvârşesc, în mod succesiv, acte de tăinuire de către persoane diferite, care cunosc provenienţa sa ilicită. În sfârşit, nu interesează dacă cel care a săvârşit fapta din care provine bunul tăinuit a fost sau nu descoperit, ori dacă, fiind descoperit, a fost sau nu pedepsit. Cea ce interesează este ca bunul să provină dintr-o faptă prevăzută de legea penală.

2. Subiectii infractiunii

Existenţa infractiunii de tăinuire nu este condiţionată de vreo calitate specială a făptuitorului, ceea ce înseamnă ca infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană.

Infracţiunea de tăinuire poate fi săvârşită şi de proprietarul bunului tăinuit, dacă acel bun provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală şi săvârşită în dauna posesorului legitim al bunului. Totuşi, subiect al infractiunii de tăinuire nu poate fi autorul faptei din care provine bunul şi nici instigatorul sau complicele acestuia[5], în afară de cazul în care, ulterior săvârşirii faptei, în afara împărţirii produsului, infractorii au primit, dobândit etc. de la autor, bunuri, în scop de a obţine un folos material[6].

În acest caz, tăinuirea intră în concurs cu instigarea sau complicitatea, apărând ca o activitate nouă, independentă de participarea la săvârşirea infractiunii din care provin bunurile respective.

Infracţiunea de tăinuire este susceptibilă de săvârşire cu participaţie, atât în forma coautoratului cât şi în forma instigării sau a complicităţii.

Dacă trei sau mai multe persoane primesc împreună bunurile sustrase de o altă persoană, fapta lor se încadrează în art.221 C. penal., reţinându-se totodată circumstanta agravantă prevăzută în art.65 lit. a C. penal.

Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică, privată ori publică, faţă de care s-a comis fapta prevăzută de legea penală din care provine bunul tăinuit. Poate exista un subiect pasiv ori o pluralitate, după cum fost un singur deţinător sau posesor ori mai multi.

SECŢIUNEA III: CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII DE TĂINUIRE

A. Latura obiectivă.

Infracţiunea de tăinuire are conţinuturi alternative; ea se poate realiza, sub aspectul elementului material, prin săvârşirea uneia din următoarele acţiuni: primirea, dobândirea, transformarea sau înlesnirea valorificării unui bun prevăzut dintr-o faptă prevăzută de legea penală.

A primi un bun înseamnă a lua bunul în posesie sub orice titlu (depozit, gaj etc.).  Bunul poate fi primit direct de la cel care a săvârşit fapta din care provine acel bun sau prin intermediul unei alte persoane.

Au fost exprimate opinii diferite în legătură încadrarea faptei celui ce distruge bunul chiar în momentul primirii. Astfel, după o opinie[7] (V. Sopon), fapta constituie infracţiunea de tăinuire, iar după altă opinie[8] (Gh. Daringa, M. Zeles), infracţiunea de favorizare a infractorului. Ne însuşim această din urmă opinie, deoarece, cel ce distruge bunul, cunoscând că provine dintr-o infractiune, chiar în momentul în care primeşte acel bun, nu urmăreşte realizarea unui interes material – aşa cum cere art.221 C penal – ci ştergerea urmelor infractiunii, pentru a-l scăpa de pedeapsă pe infractor. Aşadar, fapta nu poate constitui decât infracţiunea de favorizare a infractorului, afară de cazul în care distrugerea este săvârşită cu intenţia de a pricinui o pagubă proprietarului acelui bun, caz în care fapta va constitui infractiune de distrugere.

Dobândirea bunului, cea de-a doua modalitate de săvârşire a infractiunii, constă în luarea bunului în stăpânire, în mod definitiv, astfel încât dobânditorul să se poată comporta faţă de acesta ca un adevărat proprietar. Nu interesează modul cum se dobândeşte bunul (cumpărare, donaţii, schimb etc.). În cazul dobândirii bunului prin cumpărare, cumpărătorul, cunoscând provenienţa ilicită a acestuia, săvârşeşte infracţiunea de tăinuire chiar dacă plăteşte echivalentul valorii reale a bunului, bineînţeles cu condiţii să fi urmărit prin aceasta obţinerea unui folos material.

Săvârşeşte, de asemenea, infracţiunea de tăinuire dobânditorul bunului care, în schimbul restituirii preţului care l-a plătit pentru acel bun, îl restituie autorului faptei, deoarece, în acest caz, cunoscându-se în momentul dobândirii bunului provenienţa acestuia orice activitate ulterioară acestui moment nu are o influenţă asupra existenţei infractiunii. Dimpotrivă, săvârşeşte infracţiunea de furt şi nu infracţiunea de tăinuire, cel care îşi însuşeşte, fără o înţelegere prealabilă, bunul aruncat de autorul unui furt urmărit public, deoarece în acest caz făptuitorul nu face decât să ia, în scopul însuşirii pe nedrept, a unui bun aparţinând altuia. Dacă fapta este însă săvârşită pe baza unei înţelegeri cu autorul furtului, intervenind după săvârşirea de către acesta a faptei, cel care ia bunul aruncat comite – după caz ­infracţiunea de tăinuire sau de favorizare a infractorului. Transformarea bunului, cea de-a treia modalitate de săvârşire a faptei, constă în modificarea substanţei sau a formei bunului ori, cel puţin, a aspectului exterior al acestuia, în aşa fel încât să nu mai poată fi uşor de recunoscut (de ex.: topirea unui obiect de podoabă şi confecţionarea din materialul obţinut a unui alt obiect, vopsirea cu altă culoare a unei biciclete furate). Transformarea poate fi efectuată de cel care a primit sau dobândit bunul ori de o altă persoană. Înlesnirea valorificării înseamnă a ajuta, în orice mod, la înstrăinarea bunului spre a ajunge un avantaj. Aceasta se poate face prin punere în vânzare, intermediere, desfacere cu amănuntul etc. Comiterea oricăreia dintre aceste acţiuni duce la realizarea infracţiunii de tăinuire. În practica judiciară s-a decis că săvârşeşte această infracţiune acela care, în schimbul unui fals material, dă ajutor să se scoată dintr-o unitate economică bunurile sustrase, pe care apoi le transportă pentru a le valorifica, sau cel care cumpără de la un şofer o cantitate de balast sustrasă din şantier şi care a fost transportată la domiciliul său cu autovehiculul unităţii, ori care după ce a determinat pe altul să comită un furt, cumpără bunul sustras. De asemenea, comite infracţiunea de tăinuire persoana care, fiind de faţă la săvârşirea unei tâlhării, primeşte de la unul din făptuitori un bun al victimei.

Primirea, dobândirea, transformarea sau înlesnirea valorificării bunului

constituind modalităţi alternative de realizare a infracţiunii de tăinuire, pentru existenţa infracţiunii, este suficient să se săvârşească numai una dintre aceste acţiuni. Dacă în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, făptuitorul săvârşeşte mai multe dintre acţiunile arătate (ex.: transformă bunul şi îi înlesneşte valorificarea), infracţiunea de tăinuire nu-şi pierde caracterul unitar.

Urmarea imediată constă din schimbarea situaţiei de fapt a bunului prin

trecerea lui în altă sferă patrimonială ori prin modificarea substanţei şi formei sale, prin aceasta reducându-se efectiv posibilitatea de recuperare a bunului de către posesorul sau deţinătorul acestuia, ceea ce contribuie la menţinerea consecinţelor pregătitoare ale faptei principale.

Între acţiunea faptului ce formează elementul material al laturii obiective şi urmarea imediată, trebuie să existe o legătură de cauzalitate, de regulă, aceasta rezultând din materialitatea faptei.

2. Latura subiectivă.

Infracţiunea de tăinuire se săvârşeşte numai sub forma intenţiei calificate, tăinuitorul cunoscând de la început că bunul pe care-l primeşte, dobândeşte etc., provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală şi, cu toate acestea, vrea să-l primească, dobândească etc., adică reacţionează cu rea credinţă[9].

Nu interesează dacă tăinuitorul a cunoscut sau nu încadrarea juridică a faptei din care provine bunul, împrejurările comiterii acestei fapte, cel care a săvârşit-o, dacă acesta răspunde sa nu pentru fapta săvârşită; ceea ce se cere este ca tăinuitorul să fi ştiut în momentul primirii, dobândirii etc., că acel bun provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală.                                                                                                         Cunoaşterea provenienţei ilicite a bunului poate rezulta din diferite împrejurări de fapt, de exemplu, locul în care este ascuns bunul, preţul exagerat de redus cu care este oferit spre vânzare etc. Instanţa de judecată va ţine seama de toate aceste împrejurări, stabilind, în fiecare caz, dacă făptuitorul a cunoscut sau nu provenienţa ilicită a bunului. Dacă făptuitorul nu a cunoscut provenienţa ilicită a bunului, fapta nu constituie infracţiunea de tăinuire. Făptuitorul nu-şi angajează răspunderea penală nici în cazul în care, deşi a crezut că bunul provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală, totuşi acel bun a avut o provenienţă licită.

Latura subiectivă a infracţiunii de tăinuire include şi scopul obţinerii de făptuitor a unui folos material pentru sine sau pentru altul. Folosul urmărit trebuie să fie, aşadar, material, adică de natură patrimonială. Nu interesează dacă făptuitorul urmăreşte folosul pentru sine sau pentru altul. De asemenea, nu interesează dacă făptuitorul a realizat sau nu folosul urmărit, fiind suficient ca acest scop să fi existat în momentul săvârşirii faptei[10].

Dacă făptuitorul nu a urmărit obţinerea unui folos material pentru sine sau pentru altul, fapta nu constituie infracţiunea de tăinuire. Într-un astfel de caz, primirea, dobândirea etc., a bunului provenit dintr-o faptă prevăzută de legea penală, dacă acea faptă este infracţiune, constituie infracţiunea de favorizare a infractorului, deoarece, neurmărind obţinerea unui folos material, făptuitorul se manifestă ca o persoană care a înţeles să-l ajute pe infractor pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura acestuia folosul sau produsul infracţiunii[11].

---

[1] Decizia l1T.558/0 1 ian.1998 a Curţii de Apel Timişoara, Sec.Pen.

[2] V. Dongoroz, Gh.Daranga, Explicaţii teoretice ale Codului penal vol.III, p 145.

[3] Vintilă Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. TIiescu, C, Bulai, R. Stănoiu: Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. II, partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971,  p 572.

[4] V. Dongoroz, S.Kahane – op.cit., vol.IIl, p 570.

[5] V.Dongoroz, S.Kahane, Op.cit., vol.III, p 571

[6] Gh.Daringa, M.Zeles – Infracţiunea de tăinuire contra avutului personal sau particular, RRD 4/1971, p.  47-48.

[7] V. Sopon, notă la 0.2479/1958 a T.Cap., co1.Il, Leg.pop. 11/1959, p. 76.

[8] Gh.Oaringa. M. Zeleş, lucr.cit., p. 50.

[9] D.2105/1955 a T.S., cal. p., Leg.Pop. 12/1961, pag.1O2; D.1l44/1965 a T. Reg.Dobrogea, RRD 4/1966, p. 170.

[10] D.1l6/1963 a T.S., col.p., IN 10/1963, p. 170.

[11] D.Pavel – Unele probleme privind favorizarea infractomlui şi omisiunea denunţării în materia infracţiunilor continue şi continuate, JN. 3/1964, pag.85.

Consideraţii generale privind infracţiunea de mărturie mincinoasă

1. Caracterizare generală

Marturia mincinoasă sau în latină “falsitas in judicio” este “fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau orce altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat” este incriminată prin dispoziţiile cuprinse în art. 260 din codul penal

Este asimilată cu mărturia mincinoasă fapta similară săvârşită în mod corespunzător de către expert sau interpret.

În activitatea de înfăptuire a justiţiei declaraţiile martorilor, ca şi rapoartele de expertiză sunt considerate mijloace de probă, ele contribuind la aflarea adevărului şi prin aceasta la soluţionarea cauzei în care sunt administrate. De exactitatea probelor şi de probitatea celor care concură la aflarea adevărului, depinde temeinica înfăptuire a justiţiei.

Martorii, având cunoştinţă despre infracţiunea care face obiectul cercetării sau judecării prin declaraţiile lor contribuie la stabilirea modului, timpului, locului şi împrejurărilor săvârşirii faptei, precum şi la realizarea şi deci la pronunţarea unor hotărâri juste, de asemenea persoanei făptuitorului înlesnind astfel aflarea adevărului. Numai în măsura în care însă martorii relatează adevărul asupra celor cunoscute de ei, declaraţiile acestora prezintă un ajutor efectiv dat organelui judiciar la înfăptuirea justiţiei. De aceea datorită orcărui martor este de a declara adevărul şi de a spune tot ce ştie cu privire la împrejurările asupra cărora este întrebat[1] ( a se vedea art. 33 cod procedură penală şi art. 193 cod procedură civilă , întru-cât la baza prestaţiei pe care o au martorul, expertul şi interpretul în îndeplinirea actului de justiţie trebuie să stea buna credinţă.

Declaraţiile acelor martori care fac afirmaţii mincinoase ori nu spun tot ce ştiu privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora au fost întrebaţi, prezintă pericol social, prin aceea că îngreunează, derutează şi compromit activitatea organelor judiciare, putând implicit determina pronunţarea unor soluţii care nu corespund adevărului.

Aceeaşi importanţă o au şi rapoartele efectuate de experţi şi lămuririle date de aceştia ca şi operaţiile efectuate de interpreţi în cauze judiciare.

Aceleaşi obligaţii de respect faţă de adevăr, incubă şi acestora, iar încălcarea ei în condiţiile stabilite de legiuitor, prezintă deasemenea pericol social pentru înfăptuirea justiţiei.

Unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal sau civil consacrat în art. 128 cod procedură penală şi art.142 cod procedură civilă acordă părţilor posibilitatea de a participa la soluţionarea cauzei chiar şi atunci când nu cunosc limba română. Aceasta se realizează fie prin asigurarea folosirii în faţa organelor judiciare, a limbii materne a populaţiei de altă naţionalitate decât cea română în anumite unităţi administrativ teritoriale, fie prin folosirea interpreţilor.

Se dă astfel expresie unor pevederi constituţionale cuprinse în art. 127 al. 2 din Constituţia României unde se arată :

“dreptul la interpret

(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română.

(2) Cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanelor care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret, în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit”[2].

2 Obiectul juridic

2.1. Obiectul juridic generic

Obiectul juridic generic al infracţiunii de mărturire mincinoasă este obiectul juridic comun tuturor infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei şi constă în ansamblul relaţiilor sociale a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin apărarea valorilor sociale, a înfăptuirii justiţiei.

2.2. Obiectul juridic special

Obiectul juridic special este însă complex. În el se regăsesc, ca valori ocrotite, atât justiţia cât şi persoana ale cărei atribute sociale esenţiale ( cinste, libertate, demnitate, patrimoniu ) pot fi atinse prin mărturia mincinoasă.

În principal, relaţiile sociale apărute sunt însă cele privitoare la înfăptuirea justiţiei astfel că în absenţa şi a unui obiect juridic secundar, adiacent, fapta nu ar pierde caracterul infracţional. Infracţiunea de mărturie mincinoasă nu are un obiect material, pentru că acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii, nu se îndreaptă direct asupra unui lucru ( bun sau persoană )[3].

Declaraţiile scrise ale martorilor, rapoartele de expertiză şi traducerile scrise nu constituie obiect material al infracţiunii de mărturie mincinoasă ci reprezintă produsul ori mijlocul de săvârşire al infracţiunii.

3. Subiectul activ

Infracţiunea de mărturie mincinoasă are întotdeauna un subiect activ calificat ceea ce înseamnă că ea poate fi săvârşită numai de o persoană care are o anumită calitate desemnată expres prin dispoziţiile art. 260 al. 1 şi 4 din codul penal, respectiv de martori, experţi şi interpreţi care în această calitate sunt prezenţi într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care sunt solicitaţi, în conformitate cu legea.

3.1. MARTORUL

Martorul “este persoana care are cunoştinţă despre o faptă sau despre o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în proces”[4].

“Martorii sunt persoane stăine de proces, care au cunoştinţă despre fapte ce sunt concludente pentru rezolvarea pricinii”[5].

Infracţiunea de mărturie mincinoasă este destul de frecventă în practica judecătorească, întrucât depoziţiile martorilor sunt printre cele mai frecvente mijloace de probă, deşi art. 64 din codul procedură penală enumeră depoziţiile martorilor (respectiv expertizele) printre celelalte mijloace de probă, nestabilind nici o prioritate pentru vreuna din ele.

Aceasta însemnândpe de o parte că adevărul în cauză poate fi aflat şi fără administrarea probei cu martori, prin intermediul altor mijloace de probă, iar pe de altă parte, că nu trebuie să se considere primordiale depoziţiile martorilor făcute în proces, în dauna altor altor mijloace de probă, care exprimă o altă împrejurare ce se dovedeşte a fi cea reală. Numai neconformitatea cu realitatea obiectivă poate face ca referitor la fondul cauzei – un mijloc de probă să fie înlăturat în favoarea altuia care îndeplineşte condiţia conformării cu adevărul, împrejurare în care este greşită atitudinea unor organe judiciare de a acorda o importanţă mai mare probelor cu martori în dauna altor mijloace de probă sau de a considera suficientă proba cu martori atunci când există presupunerea că administrarea altor mijloace de probă ar apropia instanţa de cunoaşterea adevărului. În acest sens, în art. 63 al 2 cod de procedură penală, se prevede că probele nu au valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia făcându-se de către organul judiciar potrivit convingerii lui formate în urma examinării tuturor probelor administrate[6].

Deşi declaraţiile martorilor constituie, în penal, cum scria profesorul Vintilă Dongoroz “o probă plăpândă”, totuşi proba testimonială a reprezentat întotdeauna proba uzuală, de drept comun, cea mai frecventă şi, adeseori esenţială pentru realizarea scopului procesului penal. Spre deosebire de procesul civil, declaraţiile de martori ocupă în procesul penal un loc de prim rang, căci martorii sunt – după celebra expresie a lui Bentham “Ochii şi urechile justiţiei”.

În civil, administrarea probei testimoniale comportă unele restricţii, care nu afectează principiul admiterii orcărei dovezi pe care instanţa o consideră aptă să contribuie la soluţionarea cauzei. Limitările impuse administrării probei testimoniale în civil (acte juridice care au ca obiect o valoare mai mare de 250 lei nu pot fi dovedite cu martori, de asemenea, nu se poate dovedi cu martori împotriva şi peste cuprinsul unui înscris) sunt acceptate în doctrina de specialitate ca fiind expresia grijii legiuitorului de a asigura, în condiţii corespunzătoare, aflarea adevărului[7].

Există şi unele excepţii în care proba testimonială este admisibilă între părţi şi referitor la acte juridice a căror valoare depăşeşte 250 lei, precum şi împotriva înscrisurilor preconstituite indiferent de valoarea lor – restricţii privitoare la administrarea probei cu martori se regăsesc şi la judecarea chestiunilor prealabile de natură civilă de către instanţa penală şi în conformitate cu art. 44 alin. 2 din codul de procedură penală, prealabilă de judecată de către instanţa penală potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune[8].

În acest sens, nu se face nici o distincţie în cuprinsul prevederilor din art.260 cod penal, privind legătura dintre natura cauzei şi cel care declară într-o cauză penală, civilă sau disciplinară, aceasta putând fi tras la răspundere penală.

Poate fi martor şi deci subiect activ al infracţiunii în condiţiile textului menţionat, atât persoana vătămată (art. 82 cod procedură penală) precum şi apărătorul pentru fapte sau împrejurări cunoscute de el înainte de a deveni apărător sau reprezentant al vreuneia din părţi, calitatea de martor în acest caz având întâietate faţă de cea de apărător, potrivit art. 79 alin. ultim din codul de procedură penală.

În practica judecătorescă s-a pus problema dacă partea vătămată audiată ca martor, în situaţia în care deşi şi-a păstrat această calitate, poate fi sancţionată pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă[9].

Legea prevede că poate fi ascultată ca martor şi persoana care este obligată a păstra secretul profesional dar numai cu consimţământul persoanei sau a organizaţiei faţă de care există obligaţia de a păstra secretul (art.79 alin. 1 cod procedură penală).

Soţul şi rudele apropiate învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună mărturie ca martori (art.80 alin.1 cod procedură penală) acesta însă nu înseamnă că nu pot fi ascultate ca martori atunci când ele nu sunt de acord cu această situaţie. Această categorie de persoane pot fi ascultate în proces, având statutul unor simpli informatori. În această calitate nu se poate săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă (acestă soluţie, deşi considerată corectă din punct de vedere juridic, este totuşi criticată în doctrină ca fiind inadecvată, deoarece asemenea informaţii pot contribui într-un anumit fel la formarea convingerii judecătorului)[10]. Atunci când aceste persoane consimt să fie martori şi fac depoziţii în acest sens, la fel ca depoziţia oricărui alt martor, să fie decisivă în rezolvarea cauzei pentru că din moment ce consimt acest lucru ei au toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege şi deci, ei pot fi pedepsiţi pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă[11].

Totuşi pentru un astfel de autor al mărturiei mincinoase, instanţa va putea acorda, în unele situaţii circumstanţe atenuante.

În procesul civil, conform art. 189 cod procedură civilă nu pot fi ascultaţi ca martori interzişi şi cei stabiliţi de lege incapabili de a mărturisi. De asemenea, nu pot depune mărturie rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, soţul, chiar dacă este despărţit, cei condamnaţi pentru jurământ sau mărturie mincinoasă. În acest sens există însă o excepţie referitoare la cauzele privind starea civilă a persoanei, precum şi la divorţ, în care pot apărea ca martori şi rudele (cu excepţia descendenţilor).

În literatura juridică s-a propus introducerea ca şi în codul de procedură civilă, a unei dispoziţii similare aceleia din art.80 cod de procedură penală în conformitate cu care soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună mărturie ca martori. Printr-un “raţionament per a contrario”, ar rezulta că, dacă aceste persoane acceptă, atunci pot apărea ca martori în proces.

Pentru a putea fi săvârşită infracţiunea de mărturie mincinoasă, calitatea de martor a unei persoane trebuie să fie legal atribuită în momentul audierii sale.

Nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă persoanele care nu pot fi audiate ca martori, din orice motiv.

Pot fi subiecţi activi ai infracţiunii, atât martorii citaţi legal, cât şi cei care au fost admişi de organele judiciare, dar s-a comis citarea lor sau nu a primit citaţia (art.319 alin. 3 cod procedură penală).

Nu pot fi ascultaţi ca martori membrii Corpului Diplomatic,o atare incompatibilitate este, credem, absolută, datorită funcţiilor deţinute de aceste persoane şi ea se întemeiază pe reciprocitate.

3.2. Minorul

Minorul poate fi ascultat ca martor, dar dacă are vârsta sub 14 ani el nu va răspunde pentru mărturie mincinoasă, deoarece nu răspunde penal pentru faptele sale (art.99 cod penal). Între 14-16 ani minorul va putea fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ iar dacă acesta a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal pentru faptele sale.

3.3. Expertul

Expertul este o altă persoană care poate fi subiect activ al infracţiunii. În sensul larg al cuvântului, expertul este o persoană care posedă cunoştinţe deosebite într-un anumit domeniu. O astfel de persoană poate fi chemată în această calitate, într-o cauză civilă, penală, administrativă, disciplinară etc. pentru a contribui cu cunoştinţele sale de specialitate la lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului. Activitatea expertului are o importanţă deosebită în soluţionarea cauzei respective. Ca mijloc de probă, expertiza contribuie la realizarea cunoaşterii aprofundate şi după criterii ştiinţifice a împrejurărilor la care se referă. Experţii au rol de a contribui ca specialişti la lămurirea unor situaţii de fapt. Rolul instanţei este de a discuta contestările şi concluziile experţilor[12]. Dacă cu această ocazie, în raportul de expertiză se fac afirmaţii cu caracter mincinos referitor la împrejurările esenţiale ale cauzei despre care expertul a fost întrebat, el devine subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă. Art. 260 cod penal se referă numai la expertul chemat sau numit de organul care instrumentează cauza.

În situaţia în care expertiza a fost efectuată de către un serviciu medico-legal, laborator criminalistic sau orice instituţie de specialitate, nu va putea răspunde pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă persoana care, fiind angajatul acelui serviciu, laborator sau institut, a înlocuit raportul sau expertiza (art. 119 alin. 2 şi 3 cod de procedură penală), o astfel de persoană va răspunde pentru abuz de serviciu sau pentru fals în înscrisuri oficiale[13].

Întucât legea distinge între expertiză şi constatarea tehnico-ştiinţifică sau constatarea medico-legală, persoanele care vor produce cele două din urmă mijloace de probă nu pot fi asimilate expertului. De aceea, ele nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă.

3.4. Interpretul

Interpretul este persoana chemată sau numită de organul judiciar care cercetează sau judecă o cauză pentru a servi ca traducător când una din părţi sau o altă persoană care urmează a fi ascultată nu cunoaşte limba română ori nu se poate exprima sau când unele înscrisuri sunt redate într-o altă limbă decât limba română[14].

Aşadar, subiecţi activi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă nu pot fi numai martorul, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, expertul sau interpretul, ceea ce înseamnă că suntem în prezenţa unei infracţiuni ce se săvârşeşte în persoana proprie.

În general, coautorul în această materie nu există[15]. În mod excepţional va exista coautor atunci când, spre exemplu, întocmind aceeaşi expertiză, doi experţi s-au înţeles să ateste date neveridice referitoere la întrebări esenţiale puse de organul judiciar, în aceeaşi cauză.

Infracţiunea de mărturie mincinoasă este susceptibilă de fi săvârşită în participaţie sub forma complicităţii şi a instigării. Pentru instigator şi complice nu se vor cere vreo calitate specială.

Dacă instigarea neurmată de executare a fost săvârşită prin constrângere ori corupere, atunci fapta va intra sub incidenţa art. 261 codul penal (Încercarea de a determina mărturia mincinoasă) şi sub aceea a dispoziţiilor art. 29 cod penal (Instigare neurmată de executare), cu condiţia ca cel instigat să fie acceptat, fie şi numai temporar ideea săvârşirii unei infracţiuni de mărturie mincinoasă.

Există instigator la mărturia mincinoasă atunci când martorii au dat urmare îndemnului şi au făcut declaraţii nereale în faţa organelor judiciare[16]. În acest sens, practica judiciară în materie arată că, odată ce martorii au dat urmare îndemnului inculpatului şi au făcut declaraţii nereale în faţa organelor de cercetare penală, nu poate influenţa situaţia inculpatului, deoarece o asemenea retragere, chiar făcută în condiţiile art.260. alin 2 cod penal (înainte de a se produce arestarea inculpatului ori de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie), nu constituie desistare în sensul art. 29 cod penal, ci numai o cauză de imputare, care neavând caracter personal, are ca urmare condamnarea inculpatului pentru instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Dacă instigarea nu s-a făcut prin constrângere sau corupere şi ea nu a avut nici un moment atitudinea de a determina pe martor, expert sau interpret să-şi însuşească scopul urmărit de instigat, atunci aceasta va fi o faptă care nu intră în câmpul de acţiune al legii penal[17], şi nu o instigare neurmată de executare, pentru a fi incidente dispoziţiile art.29 cod penal. În acest sens, pentru a exista infracţiunea de instigare neurmată de executarea prevăzută în art. 19 cod penal, este necesar ca cel instigat să-şi fi însuşit fie chiar pentru scurt timp, hotărârea de a comite infracţiunea, la care apoi să fi renunţat. Dacă însă instigatorul nu a reuşit să determine nici un moment pe cel faţă de care şi-a efectuat îndemnurile sale să comită fapta, există o simplă instigare eşuată, cu rezultat negativ care în principiu, nu cade sub incidenţa legii penale.

Practica judiciară în materie arată în acest sens, că dacă martorii asistenţi care au semnat procesul verbal încheiat la faţa locului de organele de cercetare, fiind instigate de către învinuit, au trecut sub tăcere unele fapte în legătură cu infracţiunea imputată acestuia, pe care le cunoaşte personal, dar ulterior aceştia, fiind audiaţi de instanţă, au declarat adevărul, în sarcina celui care l-a îndemnat să nu arate ceea ce ştiau, nu se va putea reţine instigare la infracţiunea de mărturia mincinoasă, ci numai o instigare neurmată de executare, în sensul art. 29 cod penal[18]. Dacă, dând urmare îndemnurilor instigatorului, autorul a făcut declaraţii mincinoase în sensul prevederilor art. 260 alin. 1 cod penal, infracţiunea de mărturie mincinoasă s-a consumat. Ca atare, chiar dacă martorul îşi retrage mărturia în timp util, potrivit art. 260 alin 2 cod penal, instigatorul se va sancţiona conform art. 27 cod penal, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, ci nu cu pedeapsa mai uşoară prevăzută de art. 29 cod penal pentru instigare neurmată de executare.

4. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv principal al infracţiunii de mărturie mincinoasăeste statul, ca titular al valorii social a înfăptuirii justiţiei, reprezentat prin organul judiciar a cărui activitate a fost periclitată.

Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi o persoană fizică a cărei libertate sau demnitate este ameninţată sau vătămată prin săvârşirea infracţiunii de o persoană judiciară ale cărei interese pot fi atinse sau vătămate print-o mărturie mincinoasă[19].

---

[1] Ase vedea art. 83 Cod procedură penală şi art. 193 Cod procedură civilă.

[2] Publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 21 noiembrie 1991.

[3] Vintilă Dongoroz şi colaboratorii – Explicaţii teoretice ale Codului penal român – Editura Academiei, Bucureşti, 1969, pag. 10.

[4] Avram Filipaş – Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei – Editura Academiei Bucureşti, 1985. Pag. 49.

[5] I.Stoienescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil – Teoria generală – Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică Bucureşti, 1963, pag. 383.

[6] Tribunalul Suprem – Secţia penală Decizia nr. 1809/1972, în Culegera de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1972, pag. 433. Tribunalul Supem – Secţia penală Decizia nr. 504/1971 în volumulV- Papadopol, Popovici. Repertoriul de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică Bucureşti 1977, pag. 336.

[7] A.Ionaşcu, Probele în procesul civil – Bucureşti – Editura Ştiinţifică, 1969, pag. 174.

[8] A. Ionaşcu, Probele în procesul civil – Bucureşti – Editura Ştiinţifică, 1969, pag. 67.

[9]Tribunalul Judeţean Timiş – Decizia penală nr. 657/1971 -Revista Română de Drept nr. 1/1972, pag.144.

[10] R.Garrand, Trattle theorique et partique de droit francois – vol. III Paris, 1935, pag.4.

[11] R.Vonia -Droit penal special – Editor teme I Paris Dallas, 1968,PAG. 384.

[12] Tribunalul Suprem- Decizia nr. 1168/1964 – nepublicată.

[13] N.Iliescu, Explicaţii teoretice ale codului penal român, vol.IV, Bucureşti, Editura Academiei, 1972,  pag.180

[14] Art.128, art.8 Cod procedură penală şi art. 142 şi 143 Cod procedură civilă.

[15] Gh. Dărângă, D. Sucinescu CODUL penal – comentat şi adnotat. Partea specială col. II Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică 1977 pag. 117.

[16] Tribunalul Suprem-Sectia generală-Decizia nr.1877/1976 din Revista Română de Drept nr. 9/1977, pag. 65.

[17] L.Biro-notă criticată la Decizia penală nr. 1230/1969 a Tribunalului Judeţean Cluj din Revista Română de Drept nr. 4/1969, pag.68. Tribunalul Suprem-Secţia generală-Decizia nr. 2809/1972 din Revista Română de Drept nr. 2/1973, 168. Tribunalul Suprem-Secţia generală, Decizia nr. 1650/1972 în CD din 1972, pag. 291

[18] Tribunalul Judeţean Bihor-Decizia penală nr. 294/1982, Revista Română de Drept nr. 12/1982 pag.53

[19] L. Biro notă criticată în Decizia penală nr. 1230/1969 a Tribunalului  Judeţean Cluj din Revista Română de Drept nr. 4/1969, pag.68.

Tags: Drept penal, expert, interpret, marturie mincinoasa, minor

Fazele procesului de formare a marturiei

FAZELE PROCESULUI DE FORMARE A MĂRTURIEI – PREZENTARE GENERALĂ

1. Recepţia senzorială

Recepţia senzorială este prima fază a trecerii de la eveniment la constituirea mărturiei care se caracterizează prin obţinerea de către subiectul psihologic a informaţiilor despre eveniment, devenit pentru acesta subiect de recepţie senzorială. Aceasta se realizează prin procesele psihice: senzaţii şi percepţii.

1.1. Senzaţia

Senzaţia este o impresie primită de un organ de simţ (receptori senzoriali: ochiul, urechea etc.) în momentul în care este expus influenţei directe a unei surse de informaţii.  Practic, nici un om normal, adult, nu are senzaţii izolate, ci concomitent, un număr uriaş de informaţii acţionează asupra lui.

1.2. Percepţia

Percepţia este definită ca un act de organizare a senzaţiilor prin care noi cunoaştem „prezenţa” actuală a unui obiect din exterior. Percepţia, deşi are la bază senzaţii, totuşi nu este o simplă însumare de stimulări (informaţii) care afectează receptorii senzoriali. Percepţia organizează informaţiile primite în funcţie de necesităţile, de dorinţele şi de experienţa noastră.      Recepţia senzorială, ca funcţie de primă captare şi organizare a informaţiilor, are o importanţă decisivă în formarea unei mărturii.

În „absorbţia” corectă a informaţiilor din mediul înconjurător, deci şi a celor ce caracterizează evenimentul – obiect al mărturiei – sunt implicaţi mai mulţi factori. Astfel:

1. Creierul, în procesul recepţiei senzoriale, organizează şi structurează orice informaţie sosită la cortex.

2. Ochiul uman funcţionează ca o cameră fotografică. Datorită fenomenului de constanţă a percepţiei deşi imaginile oglindite pe retina oculară sunt inversate, pe traiectoria dintre retină şi cortex are loc „corectarea imaginii”, astfel încât obiectele sunt „reinversate”. Graţie acestui fenomen, mediul înconjurător, pe plan senzorial ne apare mai stabil, căci în mod obişnuit micile diferenţe de formă, mărime, culoare etc. ale obiectelor familiale nu se mai înregistrează în reala lor variaţie şi fluctuaţie; deci martorul obişnuit cu obiectele la care se referă depoziţia sa, în mod involuntar va distorsiona realitatea, fie omiţând, fie adăugând informaţii.

3. Recepţia senzorială este distorsionată în unele cazuri prin deformarea subiectivă a unui conţinut perceptiv obiectiv, fenomen cunoscut sub denumirea de iluzie. Literatura de specialitate, referindu-se la formarea iluziilor, care sunt numeroase şi variate, avertizează asupra limitelor naturale ale capacităţii umane senzoriale de a reflecta fidel realitatea din jur, evenimentele ce se petrec, obiectele şi persoanele aflate la locul evenimentului – obiect al mărturiei.

4. Recepţia senzorială nu este uniformă nici în intensitate şi nici în calitate vreme îndelungată, fiind condiţionată de procesele atenţiei, oscilaţiile ei, ce fac ca unii stimuli să fie recepţionaţi cu multă claritate, alţii cu mai puţină claritate, iar alţi foarte slab şi doar marginal receptaţi.

5. În analiza cauzelor ce pot genera fenomenul, „unghiul de deviere” se descrie şi fenomenul expectaţiei. Expectanţa este o stare de veghe a conştiinţei ordonată de o anumită motivaţie şi orientată spre înregistrarea senzorial – perceptivă a unui anumit tip de informaţii posibile şi care, tocmai din această cauză sunt aşteptate de subiectul psihologic. Expectanţa este o stare de pregătire pentru a recepţiona anumite stimulări şi a filtra altele. Starea de expectanţă anticipează apariţia unor fenomene, fapte şi tinde să interpreteze orice ambiguitate în sensul aşteptării.

6. Receptarea evenimentului cu tot conţinutul informaţional în mod firesc distorsionată de o seamă de fenomene care ţin de sfera afectiv – emoţională a funcţionării psihicului. Din sfera afectivă, emotivitatea trebuie considerată ca un factor major de distorsionare. În primul rând aici intervine emotivitatea ca trăsătură temperamentală, care afectează calitatea recepţiei senzoriale.

7. Aşa numitul „efect halo” poate genera distorsionări ale percepţiei reale a evenimentului – obiect al mărturiei. Acesta constă în tendinţa de a extinde un detaliu în mod neadecvat (necritic) asupra întregului.

2. Prelucrarea (decodarea) informaţiilor

Aparatul nostru senzorial nu receptează imaginea lucrurilor şi fenomenelor, ci doar lumini, sunete, mirosuri, etc. care numai la nivel cortical, în scoarţa cerebrală, vor fi sintetizate, integrate în ansambluri şi, totodată vor fi prelucrate şi decodate.

Informaţiile emise – recepţionate integral sau parţial sunt, deci, decodate, se structurează logic, semantic, dobândind un sens. Acest sens – în principiu identic la toţi vorbitorii aceluiaşi limbaj – este fixat în cuvânt, purtător de informaţii. Este de notat faptul că oamenii – persoanele normale şi adulte – nu percep decât lucruri denumite. În mod curent noi nu vedem un obiect de o anumită formă, mărime, culoare etc., ci vedem „masa”, „scaunul”, „omul”, „maşina” etc.

Legătura dintre obiecte, fenomene, situaţii etc. şi grupajul de sunete prin care se exprimă – cuvântul – sunt învăţate, sunt deci achiziţii postnatale, ceea ce facilitează receptarea evenimentelor din jurul nostru, conferind o generalitate întregului proces receptiv.

Decodarea semnalelor (informaţiilor) odată realizată, găsirea (selectarea) cuvântului potrivit nu constituie punctul final al procesului de prelucrare. Este adevărat că fiecare cuvânt este purtător de sens şi că acest sens este foarte apropiat la toţi cunoscătorii limbajului respectiv. Dincolo însă de acea particularitate, cuvintele desemnează numai obiecte, stări, fenomene, ele au şi aşa-zise conotaţii, valorizări colective.

Dacă sensul şi conotaţiile cuvintelor uzuale sunt uşor de cunoscut, semnificaţia individuală a unor cuvinte ţine însă de istoria fiecăruia dintre noi. Odată cu actul perceptiv noi reflectăm obiectele şi fenomenele nu numai denumindu-le, ci şi ca desfăşurare în timp a lor în spaţiu şi în mişcare. Putem considera însă că abia în procesul de decodare se conştientizează pe deplin calităţile spaţio – temporale şi se estimează valoarea lucrurilor, fiinţelor, deplasarea lor, etc. În acest moment însă apar o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea timpului, a spaţiului şi a vitezei se efectuează prin interacţiunea mai multor organe de simţ, ceea ce potenţează sensibil relativitatea lor. În psihologie diferenţiem: timpul obiectiv (măsurabil prin cronometru) şi timpul subiectiv (care se „prelungeşte” când participăm la evenimente neplăcute şi „fuge” în clipele de fericire); spaţiul real (măsurabil prin diferite „metrii”) şi spaţiul ideal (cosmic sau poetic), care nu poate fi gândit. Alături însă de informaţiile receptate senzorial, timpul şi spaţiul se reflectă în psihicul nostru şi prin procesele gândirii care, la om, în măsură mai mare sau mai mică, participă la orice fenomen de reflectare.                   În cadrul unei depoziţii, nu odată poate fi decisivă aprecierea timpului, a distanţelor, a vitezei etc. căci de astfel de aprecieri poate să depindă încadrarea juridică a actului infracţional. În acest context, orice subapreciere sau supraapreciere poate schimba esenţial situaţia creată.

3. Stocarea informaţiilor

Stocarea informaţiilor prelucrate (decodate) se efectuează prin procesele de întipărire (memorare)şi păstrare a elementelor de informaţie referitoare la conţinutul acţiunii la care a participat martorul. Întipărirea (engramarea) nu este o acţiune mecanică, exercitată asupra masei cerebrale, ci trebuie înţeleasă ca formarea unor urme funcţionale (aparent datorate schimbărilor calitative ce se petrec prin imprimarea pe o bandă de magnetofon unde în opoziţie cu placa de gramofon, nu apar şi nuozităţi pe suprafaţă).            Faptele întipărite anterior nu rămân neschimbate pe măsura acumulării unor date noi, ci suferă însemnate modificări. Memorarea este concepută ca un proces activ de organizare şi reorganizare a materialului.

Capacitatea de întipărire (memorare) nu este egală la nivelul diferitelor categorii de informaţii. În funcţie de particularităţile individuale şi de natura informaţiilor, înregistrarea faptelor sau evenimentelor este mai facilă sau relativ mai dificilă.   Alături de aceste calităţi ale memoriei (apartenenţa la tipul auditiv sau cel vizual) care ţin de particularităţile individuale, unele informaţii se stochează doar câteva secunde, altele timp de mai multe ore sau zile, ori vreme îndelungată. În funcţie de durata stocării, vorbim de memorie de scurtă durată, de durată medie şi de lungă durată.

Durata   stocării  variază  în  funcţie  de  :  tipul  de  material  care  se  reţine  ( material  verbal,  cifre,  figuri,  obiecte  colorate,  propoziţii  de  lungime  variabila  etc.) ,  vârsta  subiectului,  capacităţile  sale  intelectuale ( reţinerea  de  cuvinte,  obiecte,  fraze  etc.).  Capacitatea  obişnuita  de  stocare – memorare  a  unui  individ  scade  însa  sensibil  în  cazul  oboselii,  al  consumului  de  alcool,  de  tutun ( la  nefumători),  cât  şi  sub  influenţa  unor  informaţii  concurente  care  distrag  atenţia  lui.  Alţi  factori  care,  pe  de  o  parte,  facilitează,  iar  pe  de  alta ,  frânează  receptarea,  respectiv  stocarea  informaţiilor  sunt  interesul  pentru  o  anumita  categorie  de  fapte,  care  facilitează  receptarea, deci  şi  stocarea  lor  şi  atunci  când  cineva,  fiind  avizat  că  va  trebui  sa  raporteze  cele  văzute,  urmăreşte  atent  desfăşurarea  acţiunii,  reuşind  sa  reţină  ceea  ce  i  s-a  cerut ( de  exemplu,  un  cercetaş  militar  trimis  în  misiune   .  Deci,  la  nivelul  optim,  cât  şi  stocarea  informaţiilor  a  căror  recuperare     reactivare,  reactualizare)  devine  facilă.  Deşi  asemenea  situaţii  se  găsesc  foarte  rar  în  cadrul  mărturiei,  totuşi,  uneori,  cel  care  urmăreşte  derularea  unui  eveniment poate să-şi dea seama că va deveni martor.

Formele şi sancţiunile infracţiunii de mărturie mincinoasă

Posibilitatea desfăşurării în timp a activităţii infracţionale în cazul marturiei mincinoase diferă după cum acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii se realizează prin comisiune sau omisiune şi după cum făptuitorul este martor, expert sau interpret.

1.1. Acte preparatorii

Săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă poate fi precedată de “acte preparatorii[1]“. Actele preparatorii nu sunt incriminate. Aceste acte ar putea avea în relevanţa penală dacă au fost comise de alte persoane decât autorul şi fapta în vederea căreia s-au efectuat, s-a săvârşit )spre exempluŞ sfaturi, indicaţii, sugestii, etc.)

1.2. Tentativa

Tentativa la infracţiunea de mărturie mincinoasă este uneori posibilă, dar nu cade sub incidenţa legii penale, nefiind incriminată.

Mărturia mincinoasă se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Codul penal actual nu mai cunoaşte o dozare a pedepsei în funcţie de natura procesului în care se produce mărturia mincinoasă. Noua reglementare se justifică prin aceeacă limitele stabilite pentru pedeapsă sunt suficient de largi pentru a permite înlăuntrul lor o corectă individualizare a pedepsei pentru diferite situaţii izvorâte din natura cauzei respective.

1.3. Consumarea infracţiunii

Mărturia mincinoasă se consumă în momentul în care s-a executat acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii şi s-a produs urmarea imediată, adică s-a creat pericol pentru normala şi buna desfăşurare a activităţii de justiţie. Momentul consumării infracţiunii diferă în funcvţie de specificul acţiunii. Astfel, în cazul în care afirmaţiile mincinoase,omisiunea de a spune tot ce ştie sau în cazul în care s-a trecut sub tăcere împrejurările esenţiale cu privire la care martorul, expertul sau interpretul au fost întrebaţi, fapta se consumă în momentul în care audierea sau ascultarea a luat sfârşit, iar depoziţia este semnată de martor, expert sau interpret. În acelaşi sens este practica instanţei supreme.

Nu are relevanţă, din acest punct de vedere, când s-a dovedit că afirmaţiile făcute în cadrul procesului au avut un caracter mincinos. De asemenea, nu are nici o influenţă asupra momentului de consumare a infracţiunii faptul că, deşi nu s-au făcut afirmaţii mincinoase, ori nu s-a spus nimic despre împrejurările esenţiale care au constituit obiectul unor întrebări puse martorului, expertului sau interpretului, totuşi soluţia dată în cauză a fost justă. În acest sens, în practica instanţei supreme se consideră că existenţa infracţiunii prevăzute de art. 260 alin. 1 cod penal nu este condiţionată de luarea unei măsuri nedrepte ori de pronunţarea unei soluţii nedrepte pe baza afirmaţiilor mincinoaseale martorului, ci nimai pe posibilitatea luării unei astfel de măsuri sau a pronunţării unei asemenea soluţii, cu condiţia ca mărturia mincinoasă să se refere la împrejurări esenţiale în raport cu învinuirea adusă inculpatului, ori cu răspunderea penală ce incubă diferenţiat dacă în cele din urmă, cu ocazia pronunţării, instanţa s-a întemeiat sau nu pe acea mărturie ori a adoptat sau nu o soluţie în concordanţă cu ea.

În cazul întocmirii unui raport de expertiză sau în cazul unei traduceri scrise, infracţiunea în ambele variante se consumă în momentul în care raportul sau traducerea a fost depus, respectiv depusă, la organul care a dispus efectuarea.

Deci, pentru consumarea infracţiunii de mărturie mincinoasă nu se cere producerea unei vătămări efective, nici pentru înfăptuirea JUSTIŢIEI, nici pentru vreo persoană fizică sau juridică, consumarea fiind condiţionată numai de producerea unei stzări de pericol.

Consecinţele infracţiunii în cazul în care ele s-au produs (spre exemplu – s-a dat o soluţie, s-a pronunţat o hotărâre nedreaptă ori s-a luat o măîsură nedreaptă), vor fi luate în seamă la individualizarea sancţiunilor.

Unii autori consideră că infracţiunea se consumă abia atuci când a expirat termenul înlăuntrul căruia retragera mărturiei  conduce la exonerarea de răspundere penală[2]. În practica şi doctrina noastră juridică opinia dominantă este acea că infracţiunea se consumă în momentul în care depoziţia martorului a fost făcută. Faptul că ulterior, depoziţia poate fi retractată nu este altceva decât o clauză specială care are influenţă asupra răspunderii penale, nu şi asupra momentului consumativ al faptei.

După consumarea infracţiunii de mărturie mincinoasă, se poate produce o prelungire în timp a activităţii infracţionale. Astfel, în cazul în care făptuitorul face în temeiul aceleiaşi rezoluţii infracţionale mai multe declaraţii mincinoase în aceeaşi cauză cu privire la aceeaşi faptă, în diferite stadii, ale procesului, există o singură infracţiune săvârşită în formă continuată care se epuizează odată cu săvârşirea ultimului act în realizarea acestei rezoluţii.

1.4. Cauze de nepedepsire

Art. 260 alin. 2 cod penal prevede o cauză de imunitate pentru autor dacă acesta îşi retrage mărturia în anumite condiţii prevăzute în textul de lege.

Fapta nu se pedepseşte dacă în cauzele penale mai înainte de a se produce arestarea inculpatului ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul, respectiv expertulsau interpretulîşi retrage mărturia.

Retractarea însă, pentru a produce acest efect, nu poate avea loc oricând. Ea trebuie să preîntâmpine consolidarea stării de pericol creată prin infracţiune şi mai ales, să prevină pronunţarea unei soluţii determinată de mărturia mincinoasă. Ca atare, retractarea, pentru a fi o cauză de impunitate, trebuie să intervină în cauzele penale mai înainte de a se fi dat o hotărâre sau a se fi soluţionat procesul ca urmare a mărturiei mincinoase (înainte de a se dispune scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăriri penale ş.a.).

Condiţiile în care se poate dispune arestarea inculpatului sunt prevăzute în art. 148 şi art. 236 cod procedură penală, dar art. 260 alin 2 cod penal se referă nu la momentul în care s-a dispus arestarea, ci la momentul în care inculpatul a fost efectiv arestat. De aceea, dacă s-a dispus arestarea inculpatului, dar din diferite motive ea nu a mai fost realizată, retractarea mărturiei mincinoase făcută după dispunerea arestării va avea efectul unei cauze de impunitate pentru făptuitor (cu condiţia ca să nu se fi dat o hotărâre sau o soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase).

Dacă retragerea mărturiei mincinoase se face în aceeaşi zi cu arestarea efectivă a inculpatului ori cu soluţionarea cauzei (sau fazei în care se află), urmează a se face calcululexact, pe ore şi dacă retragerea se plasează în ziua respectivă, înaintea acestora, atunci ea  va apăra de pedeapsă pe făptuitor[3].

Retragerea mărturiei mincinoase nu mai face să fie aplicabile dispoziţiile art. 206 alin. 2 şi 3 cod penal atunci când, chiar dacă sunt întrunite condiţiile acolo prevăzute, urmărirea penală împotriva martorilor, expertului sau interpretului mincinos începuse. În acest caz, momentul începerii urmăririi penale trebuie apreciat în coplexitatea structurii sale, căci uneori, nefiind încă realizate toate condiţiile procesuale pentru începerea urmăriri penale (ci numai unele dintre ele), retractarea poate avea efectul prevăzut de art. 260 alin. 2 şi 3 cod penal), retractarea poate avea efectul prevăzut de art. 260 alin. 2 şi 3 cod penal[4]. Spre exemplu, dacă retractarea se face cu prilejul audierii făptuitorului la organul de cercetare penală, în procesul realizării de către acesta din urmă a unor acte premergătoare în vederea începerii urmăriri penale, această retractare poate atrage incidenţa art. 260 alin. 2şi 3 cod penal.

Prin începerea urmăriri penale vom înţelege numai pornirea efectivă a procesului penal (art. 228 cod procedură penală).

Între acestă cauză de nepedepsire şi aceea prevăzută de art. 22 cod penal există o deosebire esenţială: făptuitorul, în cazul mărturiei mincinoase, îşi poate retrage mărturia chiar şi după descoperirea faptei sale, dar nu numai în condiţiile prevăzute de art. 260 alin. 2 cod penal şi în orice caz până la momentul pornirii acţiunii penale împotriva sa, pe când în cazul infracţiunii de desistare şi împiedicare a rezultatului făptuitorul se poate desista ori poate împiedica producerea rezultatului numai înainte de producerea faptei.

Retragerea mărturiei mincinoase este o cauză personală, de ea profitând numai cel care a făcut-o, adică autorul infracţiunii.

Participanţii (complicele sau instigatorul) nu beneficiază de efectul ei exonerator de pedeapsă[5]. În acest sens, în practica instanţei supreme se consideră că dacă martorul a făcut declaraţii mincinoase în sensul prevederilor art. 260 alin. 1 cod penal, ca urmare a îndemnurilor instigatorului, infracţiunea de mărturie mincinoasă s-a consumat, ca atare, chiar dacă autorul îşi retrage mărturia în timp util, potrivit alin. 2 al art. 260 cod penal, instigatorul se va sancţiona conform art. 27 cod penal cu pedeapsa prevăzută de art. 29 cod penal, pentru instigare neurmată de executare.

Dispoziţiile privitoare la retractarea mărturiei mincinoase cuprinse în art. 260 alin. 2 cod penal se extind în baza art. 260 alin. 4 cod penal respectiv şi asupra expertului şi interpretului.

Potrivit art. 260 alin. 2 cod penal, prin “hotărâre” se înţelege numai hotărârile prin care s-a soluţionat cauza în primă instanţă. Prin expresia “o altă soluţie” se înţelege soluţiile dispuse prin alte acte procesuale decât hotărârile (spre exemplu – ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală)[6].

Astfel, va intra sub incidenţa art. 260 alin. 2 cod penal retractarea (cu ocazia restituirii cauzei la procuror conform art. 333 cod procedură penală) mărturiei mincinoase făcută în şedinţă de judecată[7].

1.5. Cauze de atenuare a pedepsei

În situaţia în care retragerea măîrturiei mincinoase a fost făcută peste limitele stabilite de art. 260 alin. 2 cod penal şi în condiţiile prevăzute de alin. 3 ale aceluiaşi articol (dacă retragerea mărturiei mincinoase a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate cauzele după ce s-a pronunţat o hotărâre s-au după ce s-a dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, instanţa va reduce pedeapsa potrivit art. 76 cod penal), atunci ea va avea valoarea unei circumstanţe atenuante de care instanţa de judecată trebuie să ţină seama în mod obligatoriu.

Raţiunea textului constă tot în intenţia legiuitorului de a ocroti cât mai bine înfăptuirea justiţiei. Interesul său este ca în aceste situaţii să determine prin atenuarea pedepsei, acordându-se obligatoriu circumstanţe atenuante, făptuitorii să-şi retragă mărturia mincinoasă. Prin această retractare s-ar creea posibilitatea corectării caracterului netemeinicit şi nelegal al măsurii arestării sau al soluţiei date în cauză.

Retragerea mărturiei mincinoase, după ce s-a pronunţat o hotărâre sau după ce s-a dat o soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase are valoare unei circumstanţe atenuante obligatorii dacă hotărârea sau soluţia respectivă au rămas definitive. Aceasta înseamnă că, pentru a beneficia dedispoziţiile art. 260 alin. 3 cod penal, făptuitorul trbuie să-şi retragă mărturia mincinoasă în cadrul aceleiaşi cauze în care a făcut-o, adică până la rămânerea definitivă a hotărârii în acea cauză[8].

Retragerea acestei mărturii făcută în procesul propriu, al martorului mincinos, nu mai are relevanţă pe care i-o acorda art. 260 alin. 3 cod penal, ci este o recunoaştere a faptei pe care instanţa, eventual o poate lua în considerare la individualizarea răspunderii penale[9].

Dispoziţiile art. 260 alin. 3 cod  penal se aplică deopotrivă şi expertului sau interpretului.

---

[1] Vintilă Dongoroz, Gh. Dărângă, D. Sucinescu, A. Nemea, M. Popovici, P. Sârbulescu, V. Stoica, modificările aduse Codului penal şi Codului de procedură penalăprin actele normative din anii 1956-1960, Bucureşti, Editura Academiei, 1962, pag. 186.

[2] R. Voniu – Droit penal special – , editor, teme I Paris Dallas, pag. 386.

[3] Probleme de practică judiciară, examinate în lumina noului cod penal, în Revista Română de Drept nr. 11/1966, pag. 128.

Tribunalul Suprem, Secţia generală, decizia nr. 2467/1967 din Culegerea de decizii ale Tribunalului Suprem 1967, pag. 456.

[4] Tribunalul Suprem, Secţia generală, decizia nr. 2416/1967, din Culegerea de decizii ale Tribunalului Suprem 1967, pag. 456.

[5] Tribunalul Suprem, decizia penală nr.3505/1970, din culegera de decizii ale Tribunalului Suprem, 1970, pag.416-418.

Tribunalul Suprem, decizia penală nr. 2900/1971, din culegerea de decizii ale Tribunalului Suprem, 1991, pag.366-368.

Tribunalul Suprm, secţia penală, decizia nr. 1837/1976, din Revista Română de Drept nr. 9/1972, pag. 65.

[6] Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 2567/1974, nepublicată.

[7] Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 2567/1974, nepublicată.

[8] Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 3985/1978, din Revista Română de Drept nr.5/1974, pag. 68.

C.Podgomei, notă la decizia penală nr. 78/1970 a Tribunalului Judeţean Vâlcea, din Revista Română de Drept nr. 10/1970, pag. 153.

[9] În sens contrar, se aplică art. 260 alin. 3, Tribunalul Judeţean Vâlcea, decizia penală nr. 79/1970, din Revista Română de Drept nr. 10/1970, pag. 153.

Tags: Drept penal, marturie mincinoasa

Elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă

Pentru ca să se poată reliza conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă este necesar să prezinte o anumită situaţie pe care codul penal o denumeşte sintetic “cauză în care se ascultă martori” (art. 260 cod penal) sau conform alineatului ultim al aceluiaşi articol, în care se folosesc serviciile unui expert sau interpret. Este vorba numai de o cauză în care se înfăptuieşte justiţia, deci un proces de natură contencioasă.

Potrivit art.260 cod penal pot exista mai multe genuri de cauze : penală, civilă, disciplinară sau orice altă cauză în care se ascultă martori.

Cauza penală are sensul de proces penal ce se desfăşoară în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecară. Este indiferent care este organul de urmărire penală sau a instanţelor de judecată. Este indiferent care este organul de urmărire penală (procurorul sau organul de cercetare penală prevăzute de art. 201 cod procedură penală), precum şi dacă judecata se desfăşoară în primă instanţă, în apel sau recurs.

Cauza civilă – în sensul art. 260 cod penal are sensul restâns de proces civil desfăşurat după procedura contencioasă, în faţa instanţelor judecătoreşti civile.

Clauza disciplinară – în sensil art.260 cod penal înseamnă o judecată desfăşurată în faţa unor organe jurisdicţionale cu caracter disciplinar (exemplu : consiliile disciplinare care judecă abaterile disciplinare comise de judecători).

Prin orice altă cauză în care se ascultă martori se înţelege alte cauze decât cele penale, civile, disciplinare, care se desfăşoară în faţa unor organe de jurisdicţie şi în cadrul cărora pot fi ascultaţi martori ori folosiţi experţi sau interpreţi.

În situaţia în care organul judiciar în faţa căruia s-a consumat mărturia mincinoasă se dovedeşte ulterior a fi complet (spre exemplu : s-au încălcat dispoziţiile referitoare la competenţa materială), fapta nu îşi pierde caracterul infracţional.

De asemenea, constituie infracţiune de mărturie mincinoasă fapta martorului care chiar dacă a depus mincinos în faţa organelor de urmărire penală, nu mai este audiat în instanţă şi aceasta nu poate folosi pentru soluţia pe care o dă declaraţia aceluiaşi martor.

Jurământul martorului este un fapt care precede infracţiunea, dar el nu este şi o situaţie permisă a acestuia. Înainte de a fi ascultat, în conformitate cu art.85 cod de procedură penală, martorul depune jurământ. Lipsa jurământului nu poate înlătura caracterul penal al mărturiei mincinoase atunci când fapta s-a consumat conform dispoziţiilor art. 260 alin. 1 cod penal.

Art. 85 cod procedură penală mai prevede o situaţie care şi ea precede dispoziţiei martorului şi anume atenţionarea acestuia că dacă nu va spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Inexistenţa acestei prevenţii excude imposibilitatea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă.                           

Elementul material

Infracţiunea de mărturie mincinoasă constă în acţiunea făptuitorului de “a face afirmaţii mincinoase” sau în “omisiunea sa de a spune tot ce ştie” ambele privitor la împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat. Deci avem o atitudine comisivă în primul caz şi una omisivă în cel de-al doilea caz. În ambele situaţii, însă, este vorba de o atitudine de camuflare, de ascundere a adevărului.

Dar indiferent de varianta în care se săvârşeşte infracţiunea, mărturia mincinoasă este o infracţiune de acţiune (comisivă) al cărui element material, îl constituie acţiunea de a face o mărturie mincinoasă sau de a efectua o expertiză ori o interpretare mincinoasă.

Aceste subvariante ale acţiunii care constituie elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă sunt alternative, pentru, existenţa infracţiunii fiind suficientă săvârşirea faptei într-una din aceste comportări, dar pot exista însă şi cumulativ, în care caz, când s-au ssăvârşit, în executarea unei rezoluţii unice, există o singură infracţiune[1].

“A face afirmaţii mincinoase” înseamnă a spune altceva decât cele ştiute, a declara ca fiind adevărate ceea ce nu corespunde cu cele cunoscute. Esenţial este să existe o nepotrivire între cele declarate ca martor şi cele ştiute de el.

Deci, criteriul după care se stabileşte dacă o afirmaţie este sau nu mincinoasă nu este acela al raportului în care se află cele declarate de martori faţă de realitate, deoarece martorului I se cere să spună ce ştie, iar nu care este adevărul.

Când însă martorul declară că a văzut sau a auzit anumite lucruri, care au avut loc în realitate, dar pe care nici nu le-a văzut, nici nu le-a auzit, ci doar le-a cunoscut indirect, nu există infracţiune de mărturie mincinoasă, pentru că declaraţia făcută nu constituie o probă mincinoasă în raport cu obiectul de probat, lipsind astfel posibilitatea de a aduce un prejudiciu înfăptuirii justiţiei.

Afirmaţia mincinoasă poate să aibă un conţinut pozitiv, adică a afirma că ceva a existat sau un conţinut negativ, adică afirmarea că ceva nu ar fi existat.

Tăcerea constituie o modalitate de realizare a infracţiunii, dar numai atunci când ea se opune clarificării unei împrejurări esenţiale despre care martorul este întrebat şi pe care desigur, acesta o cunoaşte. În acest caz, tăcerea martorului alterează fundamental depoziţia sa şi induce în eroare organul judiciar, pe care îl împiedică astfel să descopere adevărul. Tăcerea nu atrage însă această calificare atunci când ea este în realitate un refuz de a răspunde.

Trebuie să se facă distincţie între trecerea sub tăcere a unor împrejurări, care constituie una din modalităţile normative de consumare a infracţiunii de mărturie mincinoasă şi refuzul de a depune mărturie. Problema trebuie privită sub un dublu aspect. Oprimă situaţie se referă la refuzul de a depune mărturie. Martorul refuză să jure şi să depune mărturie. În acest caz el nu va săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. Singura sancţiune care I se poate aplica, pentru că înţelege să lipsească instanţa de un mijloc de probă care o poate ajuta să stabilească adevărul în cauză, nu are caracter penal. Astfel, în procesul civil, acest martor este sancţionat cu amendă şi eventualele despăgubiri către persoana vătămată[2]. Obligaţia martorului este un derivat pe planul dreptului, al obligaţiei cetăţeneşti de participare sinceră la aflarea adevărului în cauzele supuse rezolvării judiciare[3]. Această obligaţie este fundamentată pe un interes judiciar important, care constă în obligaţia în faptul că organele judiciare trebuie să ia cunoştinţă nemijlocit de materialul probator[4].

În cazul neprezentării martorului la solicitarea organului judiciar, el poate fi adus cu mandat şi obligat la plata unei amenzi (art.188 cod procedură civilă). În procesul penal, de asemenea, martorul poate fi adus silit (art.183, alin 1 şi art. 327 alin 5 şi respectiv alin. 6 cod procedură penală) şi poate fi amendat dacă lipseşte nejustificat (art. 189 alin. 1 lit. e cod procedură penală).

O a doua situaţie priveşte cazul în care deşi s-a depus jurământ, înţelegând deci să facă depoziţia, martorul refuză să spună ceva despre anumite împrejurări esenţiale în legătură cu care este întrebat. Se consideră că nici în acest caz nu există infracţiunea de mărturie mincinoasă, dacă refuzul a fost explicit, deşi prin aceasta martorul nu s-a conformat obligaţiei legale de a declara ceea ce ştie. (Excepţie fac unele obligaţii legale referitoare la informarea autorităţii în anumite situaţii – spre exemplu, cazurile prevăzute de art. 262 cod penal, respectiv “Omorul” art. 174, “Omorul calificat” art. 175, “Omorul deosebit de grav” art. 175, “Tâlhăria” art. 211, “Pirateria” art.121, ş.a. ale aceluiaşi cod).

Această soluţie se impune deoarece legiuitorul a înţeles să acţioneze ca mărturie mincinoasă numai acele afirmaţii sau treceri în sub tăcere care prezintă pericol pentru înfăptuirea justiţiei, în sensul că ele ar putea induce în eroare organele judiciare. Or, în cazul unui refuz exprimat cu claritate care pune astfel, de la început în cunoştinţă de cauză organul judiciar cu privire la necesitatea de a administra alte probe pentru a afla ceea ce autorul refuză să declare, nu poate avea capacitatea de a pune în pericol înfăptuirea justiţiei.

Totuşi s-ar putea replica faptul că, din moment ce martorul s-a obligat prin jurământ să nu ascundă nimic din ceea ce ştie, potrivit, art. 85 alin. 2 cod procedură penală, el va săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă dacă va ascunde adevărul. Numai că trăsăturile acestei infracţiuni sunt cuprinse nu în acest text, ci în art. 260 cod penal, iar nerespectarea jurământului de către martor nu înseamnă prin ea însăşi infracţiunea de mărturie mincinoasă – nu spune adevărul – aşa cum prevede art. 260 cod penal – referitor la împrejurări esenţiale, etc.

A nu spune tot ce ştie – înseamnă a avea reticenţă în cele declarate, a trece sub tăcere, a ascunde totul sau parte din ceea ce martorul ştie.

Atunci când fapta se săvârşeşte prin aceea că martorul nu spune tot ce ştie ne găsim în faţa unei infracţiuni, care se raportează la o obligaţie legală de a răspunde.

Pentru ca acţiunea de “a face afirmaţii mincinoase”, ca şi infracţiunea de “a nu spune tot ce ştie” să constituie elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii legale care au caracter de cerinţe esenţiale şi anume:

–       afirmaţia martorului sau omisiunea de a spune tot ce ştie să privească “împrejurări esenţiale”.

–       martorul, expertul sau interpretul “să fi fost întrebat” asupra acelor împrejurări.

Martorul, expertul sau interpretul săvârşesc infracţiunea de mărturie mincinoasă decât atunci când ambele cerinţe sunt întrunite[5].

Prin expresia “împrejurări esenţiale” se înţelege orice fapte, date, situaţii circumstanţe în soluţionarea procesului respectiv.

Caracterul de “împrejurare esenţială” este dat de eficienţa probatorie a acestora, de pertinenţa şi concludenţa lor în cercetarea şi soluţionarea cauzei respective. Aceste împrejurări influenţează direct soluţionarea cauzei[6]. Prin urmare nu v-a întruni elemente esenţiale ale infracţiunii de mărturie mincinoasă relatarea inexactă a unui martor care însă nu priveşte împrejurările esenţiale pentru cauză, chiar dacă afirmaţia sa este un răspuns la o întrebare adresată de organul judiciar.

În speţă, martorul nu a identificat corect poziţia cameri în care s-a purtat discuţia pe care el o relateză[7].

Esenţa pentru cauză era nu poziţia camerei, ci conţinutul discuţiei despre care martorul oferea informaţii[8].

În practică s-a stabilit ca nu se poate reţine existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care martorul a declarat că a fost lovit cu muchia cuţitului, deşi în realitate lovitura fusese dată cu tăişul, deoarece în această situaţie, relatarea neadevărată nu se referă la o “împrejurare esenţială”.În acest caz, neaplicarea prevederilor art. 260 cod penal se impun, cu atât mai mult cu cât martorul, fiind grav rănit şi pierzându-şi cunoştinţa, este posibil să nu-şi mai fi amintit în mod amănunţit împrejurările în care sa-u exercitat asupra sa actele de violenţă

Caracterul esenţial al împrejurărilor despre care a fost întrebat martorul nu se determină în funcţie de soluţia pronunţată în cauza în care s-a făcut mărturia mincinoasă, ci în funcţie de obiectul probei, în sensul că proba respectivă este necesară rezolvării cauzei şi este de natură să influenţeze răspunderea făptuitorului[9].

Dacă în urma examinării atente a răspunsului martorului nu va rezulta că martorul a fost întrebat asupra unor împrejurări esenţiale, acesta nu poate fi tras la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă.

Instanţa de judecată trebuie să aibă un rol activ în procesul administrării probelor[10]. Ea trebuie să insiste a cere lămuriri şi precizări atunci când în depoziţiile martorilor , experţi sau interpreţi apar contradicţii care sunt de natură a altera adevărul[11].Spre exemplu, instanţa trebuie săinsiste pentru ca prezentarea materialului de expertiză să fie completă, motivaţia să aibă un caracter cât mai complex pentru a se evita săvârşirea unor erori judiciare care s-ar datora, parţial lipsei şi rolului său activ[12].

Cerinţa esenţială privitoare la condiţia ca asupra împrejurărilor esenţiale, martorul, expertul, interpretul “să fi fost întrebat”, constituie o a doua limitare a obiectului mărturiei mincinoase, restrângând sfera împrejurărilor esenţiale numai la acelea asupra cărora s-au pus întrebări. Întrebarea poate să privească o anume împrejurare esenţială, dar poate fi şi o întrebare mai generală cu referire implicită la acea împrejurare.

Astfel, subiectul activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă trebuie să fi fost întrebat despre împrejurările esenţiale pe care pe care le-a descris amănunţit sau pe care le-a descris amănunţit sau pe care le-a trecut sub tăcere. Această interpretare este menţionată de către norma juridică penală. În cazul în care martorul, spre exemplu, are cunoştinţe despre anumite împrejurări esenţiale pentru rezolvarea cauzei, dar despre care nu este întrebat şi pe care le trece sub tăcere, el nu va răspunde penal pentru aceasta,deoarece nu se realizează una din cerinţele de bază, expres prevăzute de lege şi anume acele împrejurări.

Raţiunea acestei prevederi este aceea că martorul, expertul sau interpretulnu pot fi prezumaţi a şti că împrejurările trecute de ei sub tăcere ori în legătură cu care au făcut afirmaţii mincinoase erau esenţiale pentru soluţionarea cauzei. O asemenea prezumţie poate fi stabilită numai în sarcina organelor competente să conducă procesul respectiv.

În cauzele în care se examinează şi se rezolvă de către instanţa de judecată nu prezintă importanţă dacă întrebarea a fost formulată de preşedintele completului de judecată, de procuror sau de oricare dintre celelalte părţi din procesul penal sau civil, întrucât de regulă, în toate cazurile întrebările se pun prin intermediul preşedintelui completului de judecată, dar acesta poate încuviinţa ca întrebările să fie puse direct (de către procuror sau părţi). De asemenea, nu prezintă importanţă dacă instanţa a ţinut sau nu seama de declaraţia făcută.

Nu constituie infracţiune, afirmaţiile mincinoase pe care martorul le face pentru a justifica depoziţia sa.  Aceste afirmaţii care pot fi determinate de reproşurile uneia din părţi, nu fac parte din depoziţie şi nu se confundă cu răspunderile adresate organului judiciar la întrebările pe care acesta din urmă le-a formulat[13].

Art.86 cod procedură penală arată modul şi limitele ascultării martorului. Din text rezultă că martorului i se face cunoscut obiectul cauzei şi”i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor” şi ca atare i se cere “să declare tot ce ştie cu privire la acestea”. Martorului i se poate pune întrebări suplimentare de către instanţă se face potrivit dispoziţiilor art. 327 cod procedură penală (ascultarea inculpatului art. 323 cod procedură penală şi citirea declaraţiilor anterioare ale inculpatului art. 325 cod procedură penală) şi care se aplică în mod corespunzător. După ce martorului I s-au pus întrebări de instanţă şi de procuror el este întrebat de partea care l-a propus şi apoi de celelalte părţi.

Ascultarea martorului în cadrul procesului civil se face potrivit acelor dispoziţii din legea de procedură penală, pentru ca codul de procedură civilă nu indică un procedeu de ascultare al martorilor[14].

Derpoziţia martorului, respectiv făptuitorului, constă nu în aprecieri personale referitoare la faptele şi împrejurările în care s-au săvârşit, ci în acestea din urmă înseşi[15].

Martorul care preziontă corect împrejurările despre care este întrebat, dar care cu rea credinţă le dă o interpretare personală eronată, nu săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă, deoarece aprecierea probelor este de esenţa activităţii organului judiciar, care trebuie să supună la un control extrem de circumspect toate aprecierile ce se fac în cauză, conducându-se numai după propria convingere.

Atunci când persoana căreia i se pun întrebările este un expert, desigur că acesta poate şi trebuie să facă aprecieri care, dacă sunt neadevărate, atrag răspunderea pentru mărturia mincinoasă, aceasta datorită rolului specific al expertului în cauză. Acest raţionament este în aceeaşi măsură valabil şi pentru interpret.

Caracterul mincinos al mărturiei trebuie dovedit. Dovada se face prin coroborarea datelor şi informaţiilor oferite de martor cu celelalte probe administratiuve în cauză. În nici un caz nu se poate trage concluzia de neveridicitate a unui asemenea mijloc de probă – motivaţia spre exemplu, este rudă cu una din părţi[16].

Infracţiunea de mărturie mincinosă se poate săvârşi astfel încât prin ea să se urmărescă favorizarea într-un fel sau altul a unui infractor. În această situaţie nu ne vom găsi în faţa infracţiunii de favorizare a infractorului (art.264 cod penal). Aceasta deoarece legiuitorul a înţeles să facă din mărturia mincinoasă (indiferent de faptul dacă ea favorizează sau nu pe cineva, fie el şi un infractor) o faptă distinctă, cu trăsături proprii. Favorizarea infractorului rămâne, faţă de mărturia mincinoasă, un text cadru mai general, în care este incriminată orice favorizare a unui infractor.

Oproblemă se ridică referitor la situaţia martorului care dacă ar răspunde corect la întrebări, s-ar autoacuza sau ar expune pe soţ sau pe o rudă apropiatăla o sancţiune penală. Obligaţia juridică de a informa organele de stat sau publice cu privire la împrejurări sau fapte de care depinde aflarea adevărului într-o anume cauză nu există, ca o regulă generală, în dreptul nostru. Sunt situaţii însă când referitor la faptele limitativ prevăzute de lege există obligaţia de a încunoşltiinţa organele de stat sau publice, abilitate a primi sesizări de la cetăţeni (nedenunţarea art. 170 cod penal şi nedenunţarea art. 170 cod penal şi nedenunţarea unor infracţiuni – art.262 cod penal) sau de anunţa despre săvârşirea unor infracţiuni, în anumite condiţii, pe procuror sau organul de urmărire penală (omisiunea sesizării organelor judiciare – art 263 cod penal)sau de a încunoştiinţa organele judiciare art. 265 cod penal). În afara acestor situaţii, obligaţia de sesizare rămâne a fi considerată o îndatorire cetăţenească, de ordin moral[17].

În codul penal de la 1963 art. 281 alin. 1 pct. 1, era prevăzută dispoziţia confom căreia nu se pedepseşte acela care, dacă ar fi făcut afirmaţii adevărate sau ar fi spus tot adevărul, s-ar fi acuzat de o infracţiune pe sine sau ar fi acuzat pe o rudă sau o persoană de care este legat, print-om temeinică afecţiune sau şi-ar cauzat lui sau acelei persoane un grav prejudiciu în ceea ce priveşte onoarea sau libertatea.

Codul penal actual nu conţine o asemenea dispoziţie şi şi nici codul de procedură penală atunci când se referă la persoane care nu sunt obligate să figureze ca martori în procesul penal. S-a considerat în doctrină, că acestea s-ar datora faptului că “aflarea adevărului trebuie să primeze înrelizarea justiţiei faţă de interesele persoanei chemateă să depună mărturie ca martor”[18].

Cu alte cuvinte, legea noastră penală ar obliga, nici mai mult nici mai puţin, pe infractor să se autodenunţe. Această concepţie este nerealistă. Legea noastră penală nu conţine un asfel de ordin şi el nu poate fi dedus prin prezentarea comparativă a două legi. Obligaţia genertală de denunţare a infracţiunii nu există, “afortioni”, nu poate exista şi nbici aceea de autodenunţare.

Legea civilă are dispoziţii exprese în acest sens, art. 191 cod procedură civilă scuteşte de obligaţia de a depune mărturie pe cei care prin măsurile lor, s-ar expune ei înşişi sau ar expune pe soţ, rude sau afinii până la gradul al treilea la o sancţiune penală ori la dispreţul public. Deci, în ce priveşte procesul civil, problema este soluţionată corespunzător.

Literatura de specialitate este de părere că, atât în procesul civil, cât şi în cel penal, dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii mincinoase sau cu intenţie trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor, deoarece el nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din momennt ce întrebările ce I se adresează ar conduce la implicarea sa într-un proces penal dacă le-ar răspunde sincer[19]. Într-o asemenea situaţie martorului nu I se mai poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală[20].În acest sens, în practica instanţei supreme se consideră că în cazul în care o persoană, după ce a fost ascultată ca martor în cursul procesului, este trimisă în judecată, pentru o infracţiune în legătură cu ceea care face obiectul judecăţii, ea pierde calitatea de martor, devenind inculpat şi nu mai poate fi trasă la răspundere pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă. Într-adevăr, din moment ce devenind parte în proces, pierde în cursul acestuia calitatea de martor pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, persoanei respective I se mai pot imputa aspectul realizării elementelor constitutive ale acestei infracţiuni, lipsa de obiectivitate în relatarea adevărului.

Când într-o cauză, cu realizarea condiţiei publicităţii, se fac afirmaţii mincinoase în condiţiile prevăzute de art. 206 Cod penal, fapta va primi calificarea de calomnie dacă afirmaţiile au fost făcute în legătură cu împrejurări neesenţiale pentru rezolvarea obiectului cauzei respective, indiferent dacă acele împrejurări privesc sau nu cauza în care făptuitorul este martor [21]. În acest sens, în practica judiciară se consideră că fapta unui inculpat de a afirma mincinos, în calitate de martor într-un proces civil, despre partea vătămată, că este concubina pârâtului din acel proces constituie calomnie, ca cele afirmate de martori să nu fi constituit împrejurări esenţiale pentru soluţionarea procesului în speţă.

În literatura de specialitate s-a stabilit că atunci când martorul face afirmaţii neadevărate în legătură cu împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, realizându-se în acela-şi timp şi condiţiile prevăzute de art. 260 cod penal există un concurs ideal de infracţiunii între mărturia mincinoasă şi calomnie[22].

Prin urmare, în practica judiciară se consideră că fapta unei inculpate de a afirma mincinos în calitate de martoră într-un proces civil, despre partea vătămată că este concubina pârâtului din acel proces civil, în condiţiile în care cele afirmate de inculpată în calitate de martor constituie concurs ideal de infracţiuni între mărturia mincinoasă şi calomnie, căci nu numai că a făcut afirmaţii mincinoase privind situaţia în proces dar prin aceeaşi acţiune a adus şi o atingere demnităţii unei persoane.

În practica instanţelor judiciare se arată că infracţiunea de mărturie mincinoasă nu poate fi cetrcetată şi judecată de instanţa penală în faţa căreia s-a săvârşit, prin extinderea procesului penal, în baza art. 337, alin. 1 cod procedură penală şi este obligatoriu sesizarea procurului pentru efectuarea urmării penale conform dispoziţiilor art. 299 cod procedură penală, refritoare la constatarea infracţiunilor de audienţă[23]

---

[1] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Fodor, N. Iliescu, S. Petrovici, modificările aduse Codului penal şi Codului de procedură penală prin actele normative din anii 1985-1960, Bucureşti Editura Academiei, 1962, pag. 182.

[2] I.Stoienescu, S.Zilberrstein, Drept procesual civil – Teoria generală, Bucureşti – Editura didactică şi pedagogică – Bucureşti, 1983, pag. 375.

[3] A.Ionaşcu, Probele în procesul civil – Bucureşti – Editura  Ştiinţifică, 1969, pag. 218 precum şi I.Stoienescu, S. Zilbestein, Drept procesual civil – Teoria generală – Bucureşti – Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 383.

[4] Tribunalul Suprem-Secţia civilă – decizia nr. 1032/ 1975, nepublicată. Tribunalul Suprem Colegiul civil – decizia nr. 2194 /1956, nepublicată. Tribunalul Suprem Colegiul civil – decizia nr. 674/1968 în Revista Justiţia Nouă, nr. 5/1958, pag. 945.

[5] Curtea de Apel Cluj Secţiunea a III- a, Decizia nr. 1000/1983 în Revista Penală 1939. Tribunalul regional Ploieşti- Colegiul penal – decizia nr. 157/1964 în I.N. nr. 5/1964 pag. 171.

[6] GH. Dărângă, D. Sucinescu, opere citate – pag. 118 Ghe. Uanci, Gheorghe Dărângă – Despre infracţiunea de mărturie mincinoasă – în Revista Legalitatea Populară nr. 11/1958 – pag. 17, V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, S. Petrobici, modificările aduse Codului penal şi Codului de procedură penală prin actele normative din anii 1956-1960, Bucureşti Editura Academiei, 1962, pag. 184.

[7] Tribunalul Suprem – decizia penală nr. 2563/1958 în Revista Legalitatea Populară nr. 3/1959, pag.88

Tribunalul Suprem decizia penală nr. 592/1958 în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem 1958, pag. 360-361, Codului penal Paris Dallaz 1083-1974, art.361.

[8] Tribunalul Suprem decizia penală nr. 263/1958, în Revista Legalitatea Populară nr. 3/1959, pag.218. Tribunalul Suprm decizia nr. 592/1958 în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem, 1958, pag.360. Tribunalul Suprem, Secţia generală, decizia nr. 873/1980 din Revista Română de Drept nr. 2/81, pag.69.

[9] Tribunalul Suprem+decizia nr.106/1974, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem 1974 pag. 425-426.

[10] Art. 4 din codul de procedură penală şi art.129-130 din Codul de procedură civilă.

[11] Tribunalul Suprem -Colegiul Penal-decizia nr. 1009/1969 în Revista Română de Drept nr. 11/1969 pag. 178.

[12] Tribunalul Suprm cal. Civ. Nr. 1051/1956 în nr. 1/1966, pag. 156.

[13] Code penal – Paris Dallaz 1973-1974, art.363.

[14] A. Ionaşcu – Probleme în procesul civil – Bucureşti – Editura Ştiinţifică, 1969, pag. 22.

[15] Tribunalul Suprem – Secţia Penală – decizia nr. 1746/1971 din Revista Română de Drept nr. 12/1971, pag. 157.

[16] R.Voniu – Droit penal special, editor, teme I Paris Dallas, pag. 348.

[17] N. Volonciu – Drept procesual penal – Bucureşti, Editura didactică şi pedagocică 1972 pag. 172.

[18] V. Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kabane, D. Sucineanu, A. Nemea, M. Popovici, P. Sârb7ulescu, V. Stoica modificările aduse Codului penal şi Codului de procedură penală prin actele normative din anii 1965 – Code penal Paris, Dallaz 1973-1974, art. 361, comentarii pct. 7.

[19]R. Garrand, Tatte theorique et partique de droit francois – vol. III Paris, 1935, pag. 7.

[20] Tribunalul Suprem Secţia penală – decizia nr. 1975/1979 în Revista Română de Drept nr. 6/1980, pag. 62.

[21] C. Turianu, A. Filipaş, notă la şedinţa generală nr. 511/1976 a Judecătoriei sector 8 Bucureşti în Revista Română de Drept nr.6/1977, pag. 50-51.

[22] D. Pavel, notă la şedinţa generală mai sus citată.

[23] Tribunalul Judeţean Sibiu, decizia penală nr. 263/1976 din Revista Română de Drept nr. 2/1977, pag. 56.

Tags: Drept penal, element material, marturie mincinoasa

Reprezentarea in procesul penal

1. Noţiune şi caracterizare

Desfăşurarea activităţilor procesuale penale presupune participarea activă în cauză a părţilor care îşi realizează drepturile şi îşi promovează interesele nemijlocit. Totuşi, există situaţii când părţile nu pot fi prezente la activităţile procesual penale, dar procesul trebuie să îşi urmeze cursul. În asemenea cazuri (când părţile lipsesc), pentru a da o continuitate poziţiei acestora, legea permite ca ele să fie reprezentate.

Rezultă deci că reprezentantul este persoana împuternicită să îndeplinească în cadrul procesului penal acte procesuale în numele şi în interesul unei părţin din proces, care nu doreşte sau nu poate să participe la activităţile procesual penale[1].

În literatura de specialitate[2] s-a făcut menţiunea că reprezentanţii sunt obligaţi, în limitele prevăzute de lege şi a împuternicirii pe care o au ca mandatari să facă tot ce este necesar pentru apărarea intereselor părţii pe care o înlocuiesc.

În ceea ce interesează obiectul principal al lucrării noastre, reprezentarea se deosebeşte atât de substituirea procesuală, cât şi de succesiunea în drepturile procesuale. În acelaşi timp, reprezentarea se deosebeşte şi de asistenţa juridică oferită de apărătorul în procesul penal; în cazul asistenţei juridice, apărătorul pune concluzii în prezenţa părţii, pe când, în cadrul reprezentării, partea ale cărei interese sunt reprezentate este înlocuită de reprezentant.

Reprezentanţii pot îndeplini toate actele procesuale care stau la îndemâna părţii cu excepţia acelora care au un caracter strict personal. De aceea, în doctrină[3] s-a precizat că reprezentantul nu poate exercita drepturile procesuale ale învinuitului sau inculpatului prevăzute “intuitu personae” şi nici nu poate renunţa la vreunul din drepturile acestuia fără un mandat special de renunţare. Astfel, pot fi art. 368 alin. 3, art. 369 alin. 2 şi art. 385⁴ alin. 2 Cod Procedură Penală privind renunţarea sau retragerea apelului ori a recursului.

O ultimă precizare trebuie făcută în legătură cu instituţia reprezentării în procesul penal şi anume că dacă învinuitul sau inculpatul nu pot fi reprezentaţi decât în câteva situaţii limitativ prevăzute de lege, celelalte părţi pot fi reprezentate totdeauna, pentru ele aplicându-se atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii regulile generale de reprezentare reglementate de legea civilă.

2. Tipologia reprezentanţilor

Dacă întreaga doctrină este de acord că tipologia reprezentanţilor în procesul penal îi împarte pe aceştia în două clase distincte – reprezentanţii legali şi reprezentanţii convenţionali – ne vom referi în cele ce urmează la o opinie distinctă şi singulară (dar desuetă după cum vom arăta), cum că mai există o categorie de reprezentanţi şi anume cei calificaţi.

Astfel, autorii în cauză[4], pornesc de la faptul că statul, ca subiect pasiv general şi principal al oricărei infracţiuni, este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe infractori. Prin punerea în mişcare a acţiunii penale, statul devine subiect procesual principal al procesului penal, deci parte în acest proces (motivându-se că situaţia este identică cu faptul că statul este parte şi în conflictul de drept penal rezultat din săvârşirea infracţiunii). Apoi, se precizează că statul fiind parte în toate procesele penale, o menţiune specială despre această poziţie procesuală în normele Codului de Procedură Penală nu-şi avea raţiune ca fiind subînţeleasă. Combatem această argumentare deoarece dacă legea nu prevede o anumită normă, nici intrepretul nu trebuie să adauge la lege.

Autorii afirmă că statul, fiind însă o persoană juridică, îşi exercită drepturile sale procesuale, ca orice persoană juridică, prin reprezentanţi, ia aceşti reprezentanţi ai statului sunt subiecţi calificaţi (procurorii) şi uneori anumiţi substituiţi procesuali speciali cu împuterniciri limitate (persoanele vătămate în cazul infracţiunilor pentru care este necesară o plângere prealabilă, precum şi unele organe exclusiv competente să facă sesizări în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale).

Astfel, se preciza că reprezentanţii calificaţi, ca şi substituiţii procesuali speciali (cu excepţia persoanei vătămate) nu capătă calitatea de parte în procesul penal, ci numai pe aceea de subiecţi procesuali. Reprezentanţii calificaţi având atribuţia funcţională de a pune în mişcare acţiunea penală şi de a o exercita, deşi nu sunt părţi, sunt totuşi subiecţi ai acţiunii penale. Statul ca parte şi ca titular al acţiunii penale, aşa cum s-a mai arătat, poate dispune de această acţiune fie după comiterea infracţiunii (prin amnistie, prin abrogarea incriminării, prin nesolicitarea extrădării), fie anticipat dar sub condiţie (prin prescripţie, prin retragerea plângerii prealabile sau prin împăcarea părţilor). Reprezentanţii calificaţi pot dispune indirect, în cazurile admise de lege, de desfăşurarea procesului penal. Aceşti reprezentanţi calificaţi, nefiind părţi nu pot acţiona prin reprezentanţi personali, ei pot fi însă înlocuiţi prin alţi reprezentanţi calificaţi. Ca mandatari ai unei părţi, reprezentanţii calificaţi nu pot îndepliniti atribuţii incompatibile în aceeaşi cauză penală.

Concluzia noastră asupra acestei opinii singulare este că statul nefiind parte în raportul de drept procesual penal, cum este în raportul de drept penal, el nu poate fi parte nici în procesul penal, deci nu are temei o reprezentare a sa. Iar, în ceea ce priveşte procurorii (aceştia erau consideraţi a fi “reprezentanţii calificaţi”), în privinţa rolului acestora am discutat în primul capitol al lucrării noastre, iar problema considerăm că este clarificată din punct de vedere juridic.

2.1. Reprezentanţii legali

Reprezentantul legal este acea persoană desemnată de lege să participe la proces în locul părţii interesate care nu are dreptul de a sta în cauză în mod nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului său legal, de exemplu, o persoană juridică sau o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu[5].

Astfel, de exemplu, persoana vătămată lipsită de capacitate de exerciţiu, poate fi reprezentată de părinte, tutore sau curator, iar persoanele juridice sunt reprezentate numai de persoanele abilitate potrivit legii sau statutului lor (director, preşedinte, jurisconsult etc.).

În materia dreptului procesual penal, reprezentarea legală nu este reglementată printr-un text de principiu. Lipsa reglementării reprezentării legale în legislaţia procesual penală se explică prin aceea că învinuitul sau inculpatul lipsit de capacitate de exerciţiu, dacă este minor sub 14 ani, nu răspunde penal, şi în consecinţă nu poate să apară ca subiect în procesul penal[6].

O persoană juridică sau orice unitate dintre cele prevăzute în art. 145 Cod Penal nu poate sta în procesul penal în calitate de parte civilă sau parte responsabilă civilmente decât prin intermediul reprezentantului ei legal.

Art. 132 alin. 3 Cod Penal prevede că pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali. Codul de Procedură Penală prevede mai multe cazuri de reprezentare legală.

În anumite cazuri, poate exista chiar pentru inculpat o reprezentare legală obligatorie. Potrivit art. 134 alin. 3 Cod Procedură Penală, se  stabileşte că atunci când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător din oficiu, care îl va reprezenta. În practica judiciară[7], s-a decis că nerespectarea acestei dispoziţii duce la nulitatea hotărârii în condiţiile art. 197 alin. 2 Cod Procedură Penală. Pe de altă parte, conform art. 140¹ alin. 3 şi art. 159 alin. 4 Cod Procedură Penală, în cazul în care inculpatul se află internat în spital şi din cauza sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, plângerea sau propunerea de prelungire a duratei arestării preventive vor fi examinate în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.

În ceea ce priveşte forma reprezentării legale, în cazul în care partea civilă sau partea responsabilă civilmente este o persoană juridică, reprezentant în procesul penal este jurisconsultul (consilierul juridic) sau o altă persoană având o funcţie de conducere de rang ierarhic superior (director, preşedinte), care este obligat să participe la rezolvarea cauzei penale printr-o delegaţie semnată de şeful compartamentului juridic din cadrul structurii organizatorice a acelei persoane juridice.

2.2. Reprezentanţii convenţionali

Reprezentantul convenţional este acea persoană care desfăşoără activitatea în baza unui mandat sau procuri speciale[8].

Reprezentarea convenţională sau voluntară constituie tipul obişnuit de reprezentare judiciară, ea întemeindu-se pe existenţa unui contract de mandat intervenit între reprezentat, persoana care are capacitate deplină de exerciţiu şi este parte în proces, şi reprezentant[9]. Altfel spus, reprezentarea convenţională implică un raport juridic rezultat din împuternicirea pe care o dă partea şi din acceptarea pe care o face reprezentantul.

De aceea, reprezentarea convenţională neavând caracter obligatoriu este lăsată la aprecierea părţilor care folosesc această instituţie atunci când înţeleg că în absenţa lor activitatea procesuală poate continua, ca şi cum ele ar fi prezente, interesele celor lipsă fiind promovate şi actele procesuale îndeplinite de reprezentantul convenţional.

În cazul reprezentării convenţionale, o parte (mandant) împuterniceşte o altă persoană (mandatar) să se prezinte în proces în numele şi interesul său, exercitându-i drepturile procesuale şi  îndeplinindu-i obligaţiile care-i revin. Prin mandatul judiciar sau procesual se efectuează o reprezentare în justiţie, în care mandatarul va putea face tot ceea ce ar fi putut face mandantul său, evident în limitele mandatului. În plus, mandatul trebuie să fie special[10], în sensul că, în cuprinsul său trebuie specificată împuternicirea de reprezentare în procesul la care partea înţelege să nu se prezinte. În principiu, mandatul de reprezentare poate fi încredinţat oricărei persoane, însă în practică se dă unui avocat, care, având pregătire juridică, are dreptul de reprezentare, dar şi de asistenţă juridică. O asemenea reprezentare este considerată de unii autori[11] ca fiind o reprezentare tehnică.

Între mandatul de reprezentare dat de parte unei persoane oarecare şi mandatului dat unui apărător care are şi calitatea de reprezentant exsită o diferenţă în sensul că reprezentantul avocat are dreptul şi de a pleda (“jus pledandi“), în timp ce persoana particulară nu are acest drept. În realitate, reprezentarea prin apărător este o varietate a reprezentării convenţionale pentru că reprezentant convenţional poate fi orice persoană căreia partea îi încredinţează prin mandat o asemenea sarcină judiciară şi evident cu atât mai mult un avocat.

În ceea ce priveşte reprezentarea convenţională prin intermediul apărătorilor (avocaţilor), am precizat în primul capitol al lucrării noastre, că pe lângă asistenţa judiciară, aceasta este cea de a doua modalitate de exercitarea a profesiei acestora, conform Legii nr. 51/1995, republicată. Se poate spune că reprezentarea convenţională constă în împuternicirea unei persoane numită reprezentant de a îndeplini, în cadrul procesului penal, acte procesuale pe seama unei părţi care nu se poate prezenta sau nu doreşte să se prezinte în faţa organelor judiciare.

Instituind principiul asistenţei juridice facultative, legea a lăsat posibilitatea celor interesaţi să-şi aleagă şi apărătorul pe care-l preferă. Apărătorul poate fi numit şi din oficiu. În cazul în care activitatea procesuală se desfăşoară fără prezenţa apărătorului, când aceasta este obligatorie, hotărârile judecătoreşti pronunţate sunt lovite de nulitate absolută. Deoarece primează posibilitatea alegerii apărătorului faţă de numirea acestuia, legea arată că delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezenţa apărătorului ales.

Avocatul participă la desfăşurarea procesului penal în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă în momentul înscrierii în registrul oficial de evidenţă, în cazul în care este ales, sau în urma desemnării sale de către barou, atunci când este numit din oficiu. În ambele cazuri, proba calităţii de apărător se face prin împuternicire avocaţială. În ipoteza în care apărătorul cumulează şi calitatea de reprezentant, pentru exercitarea anumitor drepturi ale părţilor, are nevoie, pe lângă delegaţia de apărător, şi de un mandat special.

3. Cazuri în care intervine reprezentarea procesual penală

Dacă am precizat că în cazul părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, reprezentarea poate interveni la efectuarea oricărui act procesual şi în orice stadiu al procesului penal, alta este situaţia în cazul învinuitului sau inculpatului – reprezentarea învinuitului sau inculpatului se poate realiza numai în acele situaţii prevăzute expres de lege. Restrângeri ale regulii (privind celelalte părţi în procesul penal) nu apar decât în puţine cazuri limitate de caracterul strict personal al activităţilor (de exemplu, audierea nemijlocită a unei părţi în cadrul ascultării ei, astfel cum este reglementată în art. 76-77 Cod Procedură Penală sau acordarea la sfârşitul dezbaterilor a beneficiului ultimului cuvânt).

În faza de urmărire penală, reprezentarea învinuitului sau inculpatului este posibilă numai la acele acte de urmărire penală la care legea indică expres aceasta. Astfel, conform art. 104 Cod Procedură Penală, când învinuitul sau inculpatul se află reţinut sau arestat şi nu poate fi adus la o ridicare de obiecte sau percheziţie, la activitatea respectivă el poate fi reprezentat. La fel, în cazul cercetării la faţa locului, când învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat, dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală îi pune în vedere să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea (art. 129 Cod Procedură Penală).

Anterior modificării Codului de Procedură Penală prin Legea nr. 281/2003, art. 174 alin. 1 prevedea faptul că în cursul judecăţii, inculpatul poate fi reprezentat, numai în următoarele ipoteze:

a)    la judecarea cauzei în primă instanţă ori la rejudecarea ei după desfiinţarea hotărârii de apel sau după casare de către instanţa de recurs, numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta supusă judecăţii este amenda sau închisoarea de cel mult 1 an;

b)    la judecarea cauzei în căile de atac.

După modificarea legislativă, textul art. 174 alin. 1 Cod Procedură Penală a devenit “În cursul judecăţii învinuitul şi inculpatul, precum şi celelalte părţi pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie”.

Totuşi, chiar şi în cele două situaţii menţionate anterior, dacă instanţa consideră necesară prezenţa inculpatului la judecată poate dispune aducerea acestuia[12].

4. Poziţie procesuală

Trebuie reţinut şi faptul că dreptul de a reprezenta pe una din părţi conferă persoanei mandatate calitatea de subiect procesual şi nu de parte în proces[13]. Astfel, deşi este un participant important, reprezentantul are calitatea doar de subiect al procesului penal şi nu de subiect al cauzei penale, întrucât reprezentantul, apărând în locul părţii vătămate (de exemplu), nu se confundă niciodată cu poziţia procesuală a celui reprezentat.

Când la o activitate procesuală participă în locul părţii reprezentantul acesteia, se aplică regimul juridic corespunzător situaţiei în care ar fi fost de faţă însăşi persoana reprezentată. În practica judiciară[14] s-a decis că pentru partea civilă care a lipsit atât de la dezbateri cât şi de la pronunţare, fiind însă reprezentată de un apărător ales, termenul de declarare a căii de atac curge de la pronunţarea sentinţei, ca şi cum partea ar fi fost prezentă în cursul judecăţii, şi nu de la data comunicării acestei sentinţe.

În ceea ce priveşte poziţia procesuală a apărătorului ca reprezentant, acesta, la fel ca o persoană participară oarecare, nu are poziţia procesuală de parte, deoarece nu are drepturi şi obligaţii izvorâte din exercitarea unei acţiuni penale sau civile într-un proces penal, ci drepturi şi obligaţii care îşi au izvorul în contractul de asistenţă juridică încheiat cu clientul şi în lege. El este subiect procesual care se situează numai pe poziţia procesuală a părţii pe care o apără fără însă a se confunda cu aceasta. Deci, se poate afirma că apărătorul are o poziţie procesuală “sui generis“, distinctă atât de cea a părţilor, de care se apropie numai prin natura activităţilor specifice apărării, constând în exercitarea drepturilor părţilor, cât şi de cea a organelor judiciare, datorită funcţiei procesuale proprii pe care o îndeplineşte în procesul penal.

În exercitarea funcţiei procesuale fundamentale a apărării de pe o poziţie procesuală distinctă, apărătorul trebuie să fie un colaborator al organelor judiciare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Acesta este motivul pentru care aşa cum corect s-a subliniat în literatura de specialitate[15], apărătorul serveşte în procesul penal nu numai interesul privat al părţii pe care o asistă sau o reprezintă (după caz), ci şi un interes general, interesul înfăptuirii justiţiei în cauzele penale.

Apărătorul trebuie să dea dovadă de o temeinică pregătire juridică de specialitate şi de o vastă cultură generală. De asemenea, trebuie să stăpânească instrumentele logicii juridice şi să aibă talent oratoric, să fie un bun psiholog, să dea dovadă de cinste, corectitudine, loialitate şi probitate profesională, atât în relaţiile cu clientul, cât şi în relaţiile cu organele judiciare penale. În exercitarea drepturilor şi obligaţiilor ce-i revin potrivit legii şi contractului civil încheiat cu clientul, apărătorul trebuie să manifeste o înaltă conştiinţă profesională şi să slujească cu cinste şi devotament interesele justiţiei pentru aflarea adevarului şi realizarea scopului procesului penal.

Poziţia procesuală a apărătorului se impune a fi analizată din perspectiva a două categorii de raporturi:

• raporturile apărătorului cu organele judiciare penale cu care vine în contact în îndeplinirea funcţiei de apărare, adică atât cu organele de urmărire penală, cât şi cu instanţele de judecată, în funcţie de faza procesuală în care acţionează;
• raporturile dintre apărător şi clientul său.

Apărătorul întreţine relaţiil strânse cu organele judiciare penale, însă numai în măsura în care acestea sunt necesare scopului apărării, pentru realizarea actului de justiţie şi afirmarea rolului său educativ. Raporturile cu organele judiciare trebuie să aibă un caracter strict profesional de colaborare în vederea realizării scopului procesului penal, în raport de fiecare fază procesuală. În cadrul acestor raporturi, se nasc drepturi şi obligaţii corelative, astfel, organele judiciare sunt obligate să garanteze realizarea dreptului la apărarea al părţilor şi execitarea de către apărător a drepturilor prevăzute de lege pentru înfăptuirea apărării[16]. Corelativ aceste obligaţii, apăratorului îi revine la rândul său datoria de a apăra doar interesele legitime ale părţilor şi de a acţiona doar în limitele legii, cu mijloacele juridice prevăzute de lege. Apărătorului nu îi este permis să se servească de mijloace care au ca scop ascunderea sau denaturarea adevărului ori amânarea nejustificată a cauzelor penale. El are obligaţia să apere interesele legale ale părţilor doar prin intermediul cunoştinţelor juridice de specialitate şi a experienţei sale în profesie.

În literatura de specialitate[17] s-a subliniat că “bara constituie o linie de unire între o instanţă şi apărător, între care una împarte dreptatea cerută de cealaltă”. Raporturile dintre apărător şi organele judiciare penale nu trebuie să se lase influenţate în mod negativ de celelalte raporturi dintre apărător şi parte şi nici să nu influenţeze în mod negativ la celelalte raporturi (de exemplu, să conducă la pierderea încrederii părţii în apărăorul său). În contextul acestor raporturi, apărătorul este liber şi independent. Organele judiciare penale nu-i pot prescrie sau limita activitatea profesională specifică, decât atunci când apărarea ar depăşi cadrul legal.

În mod inevitabil, în exercitarea funcţiei procesuale a apărării, apăratorul întreţine raporturi strânse cu clientul său, raporturi izvorâte din contractul de asistenţă juridică sau de reprezentare. Potrivit legii, acestea trebuie să se bazeze pe onestitate, probitate, corectitudine, sinceritate şi confidenţialitate. În cadrul acestor raporturi, obligaţia apărătorului este de a depune toate diligenţele necesare pentru realizarea serviciului avocaţial pentru care a fost angajat. El este obligat să păstreze secretul profesional şi să nu divulge informaţiile încredinţate în afară de acelea care aduc atingere siguranţei statului. De asemenea, apărătorul nu poate depune ca martor împotriva părţii apărate fără consimţământul acesteia. Contractul dintre avocat şi client poate fi denunţat prin acordul ambelor părţi; părţile pot denunţa unilateral contractul de asistenţă juridică, în conformitate cu prevederile expres menţionate în contract. În orice caz, în ipoteza în care avocatul renunţă la prestarea serviciilor de apărător pentru motive întemeiate, potrivit clauzelor contractului, are obligaţia să asigure substituirea sa de către un alt avocat pentru a nu prejudicia clientul său.

Având în vedere caracterul unilateral al funcţiei de apărare, se poate spune că apărătorul serveşte doar parţial şi subiectiv legea, deoarece urmăreşte numai lămurirea împrejurărilor ce pledează în favoarea părţii ale cărei interese le susţine şi le apără. Astfel, apărătorul inculpatului, de exemplu, trebuie să se refere numai la aspectele favorabile acestuia, în limitele legii, şi cu utilizarea mijloacelor legale. Din acest punct de vedere, apărătorul se află într-o situaţie de relativă independenţă şi libertate faţă de partea pe care o apără, întrucât este obligat să susţină numai interesele legitime ale acesteia şi să utilizeze doar mijloacele prevăzute de lege.

Referinte:

---

[1] Grigore Theodoru, Lucia Moldovan – “Drept procesual penal”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 66.

[2] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 94.

[3] Grigore Theodoru, “Drept procesual penal. Partea specială”, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998 op. cit., pag. 73;  Vasile Păvăleanu,”Drept procesual penal. Partea generală”,  Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, op. cit.,  pag. 89.

[4] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 87.

[5] Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae, op. cit., pag. 39.

[6] Theodor Mrejeru, “Drept procesual penal”, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999, pag. 25.

[7] T.S., s. pen., dec. nr. 817/1972, în Rep.pract.jud., 1972, pag. 380.

[8] Nicolae Volonciu, “Tratat de procedură penală. Partea generală” (vol. I), Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, op. cit., pag. 147.

[9] Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 24.

[10] Grigore Theodoru, op. cit., pag. 172.

[11] Traian Pop, “Drept procesual penal. Partea specială”, Tipografia Naţională, Cluj-Napoca, 1948, op. cit., vol. II, pag. 60.

[12] Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 146.

[13] Alexandru Pintea, “Drept procesual penal. Partea generală şi specială”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002 op. cit., pag. 57.

[14] T.S., s. pen., dec. nr. 10/1979, în C.D., 1979, pag. 507.

[15] Gheorghiţă Mateuţ – “Apărătorul – subiect al procesului penal în lumina ultimelor modificări legislative” în Dreptul nr. 5/1996, pag. 86.

[16] Ioan Doltu – “Rolul procurorului în prima fază a procesului penal cu privire la respectarea normelor procesual penale care asigură şi garantează dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului” în Dreptul nr. 7/1994, pag. 51-57.

[17] Grigore Theodoru, Lucia Moldovan,  “Drept procesual penal”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, op. cit., pag. 20.

Părţile în procesul penal

Făptuitorul-Învinuitul-Inculpatul-Condamnatul

Inculpatul este considerat de întreaga literatură juridică de specialitate ca fiind singura parte principală din procesul penal, fără de care acesta nu se poate desfăşura. Însă, trebuie făcută precizarea că aceeaşi persoană fizică (infractorul) va întruchipa diverse calităţi procesuale pe parcursul procesului penal, fiecare din acestea indicând atât faza în care a ajuns procesul (cercetare, urmărire, judecată, executare), cât şi drepturile şi obligaţiile pe care le are cel care a încălcat legea penală.

Astfel, înainte de pornirea procesului penal, cel care a săvârşit infracţiunea are calitatea de făptuitor. Acesta, ca subiect al raportului juridic de conflict devine, o dată cu declanşarea procesului penal, subiectul principal pasiv al raportului juridic procesual penal. O dată cu pornirea urmăririi penale împotriva făptuitorului, acesta capătă calitatea de învinuit. Învinuitul este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale, făptuitorul nu este un asemenea subiect, deoarece nu există cadrul procesual în care el să aibă anumite drepturi şi obligaţii, acest cadru născându-se o dată cu începerea urmăririi penale, care coincide, de regulă, cu pornirea procesului penal[1]. În acest context, precizăm că actele procesuale prin care se conferă făptuitorului calitatea de învinuit sunt rezoluţia şi procesul-verbal.

Calitatea de inculpat apare o dată cu punerea în mişcare a acţiunii penale. Potrivit art. 23 Cod Procedură Penală, persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat. Acesta poate fi numai o persoană fizică, legea română nelăsând posibilitatea (care există în alte legislaţii) ca asupra persoanelor juridice să poată fi pronunţate sancţiuni penale. Momentul în care este pusă în mişcare acţiunea penală este ales de către organele de urmărire penală şi coincide cu existenţa temeiurilor care rezultă din totalitatea probelor de vinovăţie administrate în cauză. Actele procesuale prin care se conferă unei persoane această calitate sunt: ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul, declaraţia orală a procurorului şi încheierea instanţei de judecată (în condiţiile prevăzute de art. 336 alin. final Cod Procedură Penală, când plângerea se adresează direct instanţei).

Când o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită de mai mulţi făptuitori şi aceştia sau o parte dintre ei sunt urmăriţi sau judecaţi deodată, ei formează grupul procesual (litisconsorţiu) al coînvinuiţilor sau coinculpaţilor. Cu privire la coinculpaţi trebuie să se facă deosebire între coinculpaţi în aceeaşi cauză (participanţi) şi coinculpaţi în acelaşi proces[2].

În momentul rămânerii definitive a hotărârii judecăţoreşti penale, calitatea de inculpat se transformă în cea de condamnat. Acesta nu este considerat de toţi autorii de specialitate ca fiind parte a procesului penal, el fiind subiect numai în raportul juridic de drept execuţional, raport plasat în afara sferei procesului penal.

2. Partea vătămată

Categoria juridică de victimă a infracţiunii aparţine dreptului penal, dreptul procesual penal operând cu noţiunea de persoană vătămată, prin care se înţelege persoana nemijlocit vătămată prin infracţiune[3].

Parte vătămată în procesul penal devine numai persoana vătămată care îşi exprimă voinţa în acest sens sau care efectuează acte specifice susţinerii laturii penale a procesului penal, acte care relevă fără echivoc voinţa persoanei vătămate de a participa în procesul penal în calitate de parte vătămată. Cu alte cuvinte, persoana vătămată în vreun mod, printr-o infracţiune, nu dobândeşte automat şi calitatea de parte vătămată.

Neparticipând la procesul penal ca parte, persoana vătămată se regăseşte în cursul urmăririi penale sau al judecăţii numai dacă organele judiciare o solicită în realizarea unor activităţi. Persoana vătămată poate să fie audiată ca martor, poate fi solicitată să participe la reconstituire sau confruntare etc.

Dacă însă victima se constituie ca parte vătamătă, aceasta devine subiect al laturii penale a procesului penal, nevalorificând pretenţii materiale. Decesul acesteia lasă un gol procesual neînlocuibil de succesori, deoarece se exercită un drept personal care se stinge odată cu titularul său.

3. Partea civilă

Constituirea ca parte civilă se poate face numai în cazul în care persoana vătămată cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral produs prin infracţiune. Întotdeauna, temeiul constituirii părţii civile trebuie să fie o infracţiune care, prin natura ei, poate produce prejudicii materiale sau morale, obligaţia de acordare a despăgubirilor în cadrul procesului penal neputând avea ca temei un fapt ilicit extrapenal[4].

Constituirea persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal oferă acesteia avantaje în raport cu exercitarea acţiunii civile în afara procesului penal astfel: rapiditatea obţinerii despăgubirilor materiale (deoarece procesul penal este caracterizat prin operativitate), probele vor fi administrate mult mai uşor (calea procesului penal permiţând folosirea unor mijloace energice de administrare a probelor, precum percheziţii, cercetări la faţa locului etc.), folosirea acestei căi oferă şi avantaje de ordin economic, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal fiind scutită de taxă de timbru.

Legea nu prevede un anumit mod de exprimare a voinţei persoanei vătămate. În consecinţă, constituirea de parte civilă se poate face atât printr-o cerere scrisă cât şi printr-o cerere orală. Pe de altă parte, constituirea de parte civilă poate fi efectuată atât de persoana vătămată cât şi de alte persoane care au calitatea de reprezentanţi legali sau substituiţi (apărătorul, soţul, copiii minori, procuratorul). În cazul persoanelor juridice, constituirea se face din oficiu sau prin declaraţia reprezentantului acesteia.

4. Partea responsabilă civilmente

În domeniul dreptului civil este reglementată şi răspunderea pentru faptele altuia. De aceea, în cazul în care învinuitul sau inculpatul nu poate fi obligat personal la plata despăgubirilor civile, va răspunde pentru el partea responsabilă civilmente, iar când nu are bunuri îndestulătoare, aceasta va răspunde alături de învinuit sau inculpat, răspunderea fiind solidară[5]. Sediul respectivei instituţii juridice este art. 24 alin. 3 Cod Procedură Penală.

Nu orice persoană fizică sau juridică poate fi responsabilă civilmente. În literatura de specialitate[6] s-a arătat că sunt persoane responsabile civilmente în sensul dispoziţiilor legale (de exemplu, art. 1000-1003 Cod Civil şi Legea nr. 22/1969), următorii:

–       părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor;

–       comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate;

–       institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi în supravegherea lor;

–       persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar;

–       persoanele care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a unui gestionar fără respectarea condiţiilor legale de vârstă, studii şi stagiu, antecedente penale etc.;

–       persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul ori au avut raporturi strânse cu acesta, în măsura în care s-a constatat judecătoreşte că au obţinut foloase de pe urma săvârşirii infracţiunii.

Potrivit art. 16 Cod Procedură Penală, introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea lor la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare. Aceasta poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei.

---

[1] Theodor Mrejeru, “Drept procesual penal”, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999, pag. 17.

[2] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 89.

[3] Gheorghe Elian – “Persoana vătămată în procesul penal”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pag. 201.

[4] Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 19.

[5] Ovidiu Predescu, “Elemente de drept penal şi procedură penală”, Ed. Printech, Bucureşti, 1999; pag. 328.

[6] Ion Neagu, “Drept procesual penal. Tratat”, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, pag. 78.