Top

Fond-Civil –Art.239-241 Cod procedură civilă – Declinare competenţă

Dosar nr. 417/88/2009

SENTINTA CIVILA Nr. 396

Sedinta publica din data de 12 martie 2009

Prin cererea înregistrata la aceasta instanta sub nr.417/88 din 02 martie 2009 reclamanta Asociatia de Proprietari nr…. din Municipiul Tulcea a solicitat în contradictoriu cu pârâta … sa se dispuna ca Biroul executorului judecatoresc … sa constate si sa evalueze starea faptica interioara a apartamentului situat în Tulcea str.Babadag nr…, bl…, sc…. ,parter (Cabinet Individual …).

În motivarea cererii, reclamanta a aratat ca prin sentinta civila nr.3525/16 dec.2008 pronuntata de Judecatoria Tulcea a fost obligata la plata unor daune reprezentând c/val. reparatii prin înlocuire la pereti, pardoseala si mobilierul aflate în apartamentul indicat mai sus despre care s-a afirmat ca a fost inundat la data de 10/11.01.2008.

Prin aceeasi hotarâre, instanta a retinut ca, în temeiul raspunderii civile delictuale poate fi antrenata raspunderea civila în persoana reclamantei cu privire la repararea pagubelor suferite prin inundare de numita … ( care este proprietara apartamentului situat în Tulcea, str.Babadag nr…., bl…., sc.A, parter – Cabinet Individual … – asigurata la Societatea de Asigurare Reasigurare … – Suc.Galati).

Reclamanta nu a fost multumita de modul cum a fost determinat cuantumul prejudiciului a declarat recurs împotriva acestei sentinte civile.

Pentru ca instanta de control judiciar sa poata face o apreciere corecta asupra întinderii prejudiciului a constatat ca este necesar sa se stabileasca:

– care dintre peretii incintei apartamentului în discutie sunt construiti din regips;

– care dintre peretii mai sus aratati sunt înlocuiti în totalitate si care sunt remediati prin zugravire dupa uscare;

– din ce materiale compozite este construita pardoseala apartamentului;

– daca mobilierul din apartament a fost înlocuit partial sau în totalitate si ce elemente de mobilier se afla în prezent în apartament si s-au aflat si la data producerii inundatiei.

În drept au fost invocate dispozitiile art.239 – 241 C.civil.

La termenul din 12 martie 2009 instanta din oficiu a invocat exceptia de necompetenta materiala a tribunalului în solutionarea cererii.

Examinând cauza sub aspectul exceptiei invocate, instanta retine urmatoarele:

Potrivit art.239 alin.(1) C.proc.civ. – Orice persoana care are interes sa constate de urgenta o anumita stare de fapt care ar putea sa înceteze ori sa se schimbe pâna la administrarea dovezilor va putea cere instantei în circumscriptia careia urmeaza sa se faca constatarea sa delege un executor judecatoresc din aceeasi circumscriptie sa constate la fata locului aceasta stare de fapt.

Cererea pentru constatarea unei stari de fapt este o varianta a procedurii, prin care se urmareste asigurarea dovezilor, textul art. fiind situat în Sectiunea a III-a Administrarea dovezilor – paragraful 9 Asigurarea dovezilor.

Institutia prevazuta de art.239 este reglementata distinct de cea prevazuta la art.235, legiuitorul neindicând o anume instanta, în competenta careia sa cada solutionarea unei astfel de cauze.

În aceste conditii, sunt incidente dispozitiile de drept comun ale art.1 alin.1 C.proc.civ. potrivit cu care judecatoriile judeca în prima instanta, toate procesele si cererile, în afara de cele date prin lege în competenta, altor instante.

Pe cale de consecinta, urmeaza a declina competenta solutionarii cauzei în favoarea Judecatoriei Tulcea.

Etichete:

Declinare competenta. Exercitarea drepturilor parintesti. Domiciliul paratului.

Prin sentinta civila nr.554 din 2 decembrie 2008 a fost primita exceptia de necompetenta teritoriala a Judecatoriei Murgeni si s-a dispus declinarea competenta de solutionare a cererii pentru exercitarea drepturilor parintesti formulata de reclamant in favoarea Judecatoriei Husi.

S-a retinut ca prin intampinare parata a invocat exceptia necompetentei teritoriale a Judecatoriei Murgeni si potrivit art.5 Cod procedura civila care prevede ca “cererea se face la instanta domiciliului paratului” si s-a dispus trimiterea cauzei la Judecatoria Husi, spre competenta solutionare.

(Sentinta civila nr.554 din 2 decembrie 2008).

Etichete:

Clauză compromisorie. Cerere introdusă la instanţa de judecată. Consecinţe. Restituire taxe judiciare. Condiţii

Tip: Decizie
Nr./Dată: 40 (03.03.2009)
Autor: Curtea de Apel Timisoara
Domenii asociate: clauze compromisorii

C.proc.civ., art. 158 alin. (1)(3), art. 23 lit. a)

Legea nr. 146/2007 modificată, art. 23 lit. a)

După admiterea excepţiei de necompetenţă, în mod greşit tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată, ignorând prevederile alin. (1) şi (3) ale art. 158 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.

Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii, cel nemulţumit putând să facă, potrivit legii, apel sau recurs după darea hotărârii asupra fondului, iar dacă instanţa se declară necompetentă, împotriva hotărârii se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul va fi trimis instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenţei a devenit irevocabilă.

Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, la cererea petiţionarului, printre altele, când taxa plătită nu era datorată. Or, în speţă nu este vorba de o taxă judiciară nedatorată atâta timp cât acţiunea reclamantei era o cerere evaluabilă în bani, care se impunea a fi timbrată în conformitate cu art. 2 din legea menţionată, respectiv proporţional şi pe tranşe (exprimate în procente), art. 4 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii taxelor judiciare de timbru reglementând faptul că taxele proporţionale, ca şi cele pe tranşe, se aplică acţiunilor şi cererilor evaluabile în bani şi se calculează la valoarea supusă taxării.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,

Decizia civilă nr. 40 din 3 martie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 1101/P.I. din 11 noiembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 9577/325/2008 Tribunalul Timiş a admis excepţia de necompetenţă a acestei instanţe şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta S.C. E S.A. Baia Mare în contradictoriu cu pârâta S.C. P S.R.L. Timişoara având ca obiect pretenţii.

Împotriva acestei sentinţei a declarat apel reclamanta S.C. E S.A. Baia Mare, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul de a se dispune declinarea competenţei în favoarea Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, cu cheltuieli de judecată, susţinând că în mod greşit tribunalul a respins acţiunea ca inadmisibilă ca urmare a admiterii excepţiei de necompetenţă materială deoarece soluţia legală în cazul admiterii unei asemenea excepţii fiind aceea de declinare a cauzei în favoarea organului cu activitate jurisdicţională competent. Astfel, prevederile art. 158 din Codul de procedură civilă stabilesc că atunci când instanţa se declară necompetentă, dosarul va fi trimis instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent. Respingerea acţiunii ca inadmisibilă este soluţia care trebuia adoptată numai în situaţia în care cauza era de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau a unei instanţe străine. De asemenea, reclamanta a precizat că apelul său nu este îndreptat împotriva soluţiei de admitere a excepţiei de necompetenţă, pe care o consideră legală, ci doar împotriva respingerii acţiunii ca inadmisibilă, în condiţiile în care soluţia justă era aceea de declinare a competenţei şi de trimitere a dosarului către organul jurisdicţional competent.

Prin decizia civilă nr. 40 din 3 martie 2009 pronunţată în dosarul nr. 9577/325/2008 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul societăţii reclamante şi a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul declinării competenţei de soluţionare a acţiunii în favoarea Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei tribunalului. Totodată, Curtea a respins atât cererea de restituire a taxei judiciare de timbru achitată în primă instanţă, cât şi cererile de acordare a cheltuielilor de judecată din apel.

În considerente s-a arătat că prima instanţă, deşi a reţinut corect starea de fapt, a pronunţat o hotărâre parţial netemeinică şi nelegală ca urmare a aplicării eronate a dispoziţiilor legale în materie.

Este fără putinţă de tăgadă că litigiul comercial de faţă nu este de competenţa tribunalului, ci de competenţa unui alt organ cu activitate jurisdicţională, respectiv Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, raportat la prevederile art. 340 din Codul de procedură civilă, care statuează expres că persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie.

Prin contractul de antrepriză încheiat de părţi s-a stabilit o clauză compromisorie potrivit căreia orice litigiu în legătură cu încheierea, cuprinsul, interpretarea sau executarea acestei convenţii, care nu va putea fi rezolvat pe cale amiabilă, va fi de competenţa Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură de la sediul pârâtului, arbitrajul urmând să se desfăşoare în complet de trei arbitri, conform regulilor de procedură ale comisiei.

Potrivit dispoziţiilor legale cuprinse în Cartea IV „Despre arbitraj” din Codul de procedură civilă, părţile pot conveni să soluţioneze litigiile patrimoniale dintre ele pe calea arbitrajului, prin încheierea unei convenţii arbitrale în scris, fie sub forma unei clauze compromisorii inserate în contractul principal, fie sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare, denumită compromis (art. 340, 343 şi 3431). Mai trebuie menţionat că, în conformitate cu art. 3433 din acelaşi cod, încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti. Or, în speţă, părţile au încheiat o asemenea convenţie arbitrală, sub forma unei clauze compromisorii necontestate, prin care au stabilit ca neînţelegerile patrimoniale dintre ele să fie soluţionate de către Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură de la sediul pârâtului, ceea ce exclude pentru litigiul dedus judecăţii competenţa instanţelor de drept comun.

Cu toate acestea, după admiterea excepţiei de necompetenţă, în mod greşit tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată, ignorând prevederile alin. (1) şi (3) ale art. 158 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent. Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii, cel nemulţumit putând să facă, potrivit legii, apel sau recurs după darea hotărârii asupra fondului, iar dacă instanţa se declară necompetentă, împotriva hotărârii se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul va fi trimis instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenţei a devenit irevocabilă.

Ca atare, Curtea apreciază că în speţă se impune schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul declinării competenţei de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta S.C. E S.A. Baia Mare în contradictoriu cu pârâta intimată S.C. P S.R.L. Timişoara, având ca obiect pretenţii rezultate din contractul de antrepriză nr. 1099/17.03.2004, în favoarea Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara.

În ceea ce priveşte solicitările apelantei privitoare la restituirea taxei judiciare de timbru achitată în primă instanţă şi acordarea cheltuielilor de judecată din apel Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate, textul de lege invocat de reclamantă pentru prima cerere [art. 23 lit. a) din Legea nr. 146/1997, modificată] nefiind incident în cauză, respectiva normă statuând fără echivoc că sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, la cererea petiţionarului, printre altele, când taxa plătită nu era datorată. Or, în speţă nu este vorba de o taxă judiciară nedatorată atâta timp cât acţiunea reclamantei era o cerere evaluabilă în bani, care se impunea a fi timbrată în conformitate cu art. 2 din legea menţionată, respectiv proporţional şi pe tranşe (exprimate în procente), art. 4 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii taxelor judiciare de timbru reglementând faptul că taxele proporţionale, ca şi cele pe tranşe, se aplică acţiunilor şi cererilor evaluabile în bani şi se calculează la valoarea supusă taxării. Nu în ultimul rând, faţă de împrejurarea că pricina de faţă nu a fost încă soluţionată pe fond, ci tribunalul doar a constatat că ea este de competenţa unui alt organ cu activitate jurisdicţională, este evident faptul că nici acordarea către reclamantă a cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea apelului nu poate fi făcută, urmând ca de toate aceste cheltuieli să se ţină seama cu ocazia soluţionării prezentului litigiu.

În cauză nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată din primă instanţă nici către pârâta intimată întrucât partea nu a atacat hotărârea tribunalului sub acest aspect, astfel că reclamantei apelante nu i se poate îngreuna situaţia în propria cale de atac conform principiului non reformatio in peius, ştiut fiind faptul că situaţia unei părţi care a atacat hotărârea instanţei inferioare se poate înrăutăţi numai în cazul în care şi adversarul său a introdus respectiva cale de atac şi dacă aceasta din urmă a fost admisă, iar cealaltă respinsă.

Etichete: , ,

Declinare competenta. Contestatie la executare

Tip: Sentinţă penală
Nr./Dată: 34 (03.02.2009)
Autor: Tribunalul Tulcea
Domenii asociate: cereri

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr.3047/88/2008 condamnatul …….., a formulat cerere de contestaţie la executarea pedepsei închisorii de 7 ani închisoare aplicate prin sentinţa penală nr.275/2004 de Tribunalul Tulcea pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

In motivarea cererii, petentul a arătat că a fost condamnat de Tribunalul Tulcea la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie, dar mandatul de executare a pedepsei închisorii este pentru o pedeapsă de 9 ani închisoare, iar pentru clarificarea situaţiei sale juridice doreşte să fie adus în faţa instanţei.

La dosar s-au ataşat copia mandatului de executare a pedepsei închisorii nr.300/277 din 08.02.2005 şi copia sentinţei penale nr.275/2004.

La termenul de judecată din 03 februarie 2009, contestatorul …….. prezent în faţa instanţei a precizat că înţelege să-şi retragă cererea, iar apărătorul acestuia a solicitat declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi, întrucât la momentul promovări cereri pe rolul tribunalului, contestatorul se afla în Penitenciarul Galaţi.

Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport de excepţia ridicată, instanţa reţine că, petentul se află în executarea unei pedepsei de 7 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 275/2004 de Tribunalul Tulcea şi că, la data promovării cererii pe rolul acestei instanţe, contestatorul se afla deţinut în Penitenciarul Galaţi.

Potrivit art.461 alin.2 Cod pr.penală rap.la art.460 alin.6 cod pr.penală, instanţa competentă este instanţa de executare sau instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.

În speţă, faţă de cele reţinute, instanţa competentă să ia act de manifestarea de voinţă a contestatorului este Tribunalul Galaţi.

Aşa fiind, urmează să dispună declinarea competenţei soluţionării cererii în favoarea Tribunalului Galaţi.

Întrucât petentul a beneficiat de avocat desemnat din oficiu, onorariul acestuia din urmă în sumă de 100 lei se va deconta din fondul M.J. către Baroul de avocaţi Tulcea, pentru avocat …….

Etichete: ,

Declinare competenta

Dosar nr. 2685/88/2008
TRIBUNALUL TULCEA
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinta civila Nr. 556
Sedinta publica de la 02 Aprilie 2009

T R I B U N A L U L ,

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Tulcea sub nr. 2685/88/2008, reclamanta-creditoare S.A………….. Tulcea a solicitat în contradictoriu cu pârâta-debitoare S.C. ………… Tulcea, instituirea procedurii somatiei de plata, în sensul obligarii acesteia din urma la plata catre prima a sumei de 1.970,58 lei reprezentând debit restant si penalitati de întârziere.

În ceea ce priveste competenta de solutionare a prezentei cauze s-a aratat ca în conformitate cu dispozitiile art. 5 alin. 3 din O.U.G. nr. 119/2007 privind ordonanta de plata, cauzele de aceasta natura juridica având ca obiect o obligatie derivata dintr-un contract de servicii publice sunt de competenta instantei de contencios administrativ.

A mai precizat reclamanta-creditoare ca încheiat, la data de 30.06.2005, cu pârâta-debitoare, un contract de furnizare/prestare servicii de alimentare cu apa si canalizare iar urmare a acestui contract pârâta-debitoare îi datoreaza suma de 1970,58 lei.

La termenul de judecata din data de 29.01.2009 instanta a invocat exceptia de necompetenta materiala a Tribunalului Tulcea.

Asupra acestei exceptii, instanta retine urmatoarele :

În adevar, în conformitate cu dispozitiile art. 5 alin. 3 din O.U.G. nr. 119/2008 cauzele având ca obiect o obligatie de plata derivata dintr-un contract de servicii publice sunt de competenta instantei de contencios administrativ.

În cauza însa, ase observa ca între parti nu a fost încheiat un asemenea contract, în sensul dispozitiilor mai sus amintite, ci contractul nr. 243366 din 30.06.2005 privind furnizarea apei potabile si reluarea apelor uzate si meteorice.

Drept urmare, competenta a solutiona cauza este Judecatoria Tulcea, având în vedere dispozitiile art. 5 alin. 1 din O.U.G. nr. 119/2007.

Asa fiind, urmeaza a instanta sa admita exceptia necompetentei materiale a Tribunalului Tulcea si sa decline competenta de solutionare a cauzei în favoarea Judecatoriei Tulcea.

Etichete: ,

Constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Natura litigiului. Declinare competenţă.

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 419 (18.02.2009)
Autor: JUDECĂTORIA MANGALIA
Domenii asociate: repunere în drepturi

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia reclamanta SC x SA a chemat în judecată pe pârâta C M solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate dobândirea de către reclamantă, prin efectul accesiunii imobiliare, a dreptului de proprietate asupra construcţiei Magazin alimentar S.C. y S.R.L. din Staţiunea Neptun, situat în apropierea Bazarului Neptun şi să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

In fapt, s-a arătat că prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Autoritatea Naţională pentru Turism s-a transmis în proprietatea exclusivă a reclamantei suprafaţa de 779073,44 mp identificată în planurile topografice cuprinse în documentaţia de stabilire şi evaluare a terenurilor înregistrate la Oficiul de Cadastru, Geodezie şi Cartografice Constanţa iar prin încheierea pronunţată de Judecătoria Mangalia –Biroul de Carte Funciară s-a intabulat dreptul de proprietate al societăţii reclamante asupra acestui teren.

Reclamanta a motivat că suprafaţa de 66,67 mp teren situat în Staţiunea Neptun şi pe care este amplasat Magazinul alimentar S.C. y SRL este proprietatea sa astfel că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art.492 Cod civil.

În drept, au fost invocate disp.art.492-494 Cod civil.

Cererii i-au fost anexate copii de pe înscrisuri.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondată a cererii reclamantei

Pârâta a formulat şi cerere reconvenţională prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Autoritatea Naţională pentru Turism şi rectificarea intabulării dispuse prin încheierea pronunţată de Judecătoria Mangalia.

Reclamanta pârâtă a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională şi a solicitat disjungerea cererii reconvenţionale de cererea principală şi judecarea separată a acestora.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 07.01.2009, apreciind că judecata cererii principale este întârziată de judecarea cererii reconvenţionale având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Autoritatea Naţională pentru Turism şi având în vedere dispoziţiile art. 120 alin.2 Cod procedură civilă, instanţa a dispus disjungerea şi judecarea separată a cererii reconvenţionale.

Cererea reconvenţională având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Autoritatea Naţională pentru Turism a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sun număr nou.

În şedinţa publică din data de 07.01.2009 instanţa, faţă de dispoziţiile art. 3 punctul 1 Cod procedură civilă, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Mangalia în soluţionarea cererii de constatare a nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Autoritatea Naţională pentru Turism.

Potrivit art. 137 Cod procedură civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

În vederea soluţionării excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Mangalia, din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, instanţa reţine împrejurarea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor are natura juridică de act administrativ unilateral, fiind emis de Autoritatea Naţională pentru Turism în executarea dispoziţiilor Legii nr.15/1990.

Potrivit art. 3 punctul 1 Cod procedură civilă, Curţile de apel judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale.

Faţă de dispoziţiile legale anterior citate şi având în vedere împrejurarea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate are natura juridică de act administrativ unilateral, fiind emis de Autoritatea Naţională pentru Turism în executarea Legii nr.15/1990, instanţa apreciază că excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Mangalia este întemeiată şi o va admite.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 158 Cod procedură civilă, instanţa va declina competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Etichete: , , ,