Top

Competenta de solutionare a actiunii de divort cand ambele parti locuiesc in fapt in strainatate

Domeniu: Competenta teritoriala

Tip: sentinta

Nr. 44/11.01.2010

Autor: Judecatoria Adjud

Competenta de solutionare a actiunii de divort cand ambele parti locuiesc in fapt in strainatate

Reclamanta R.M. , prin mandatar avocat ales, a chemat in judecata pe paratul R.V., pentru divort, solicitand desfacerea casatoriei din vina paratului, sa revina la numele avut anterior casatoriei si sa ii fie incredintati spre crestere si educare minorii, cu obligarea paratului la plata pensiei de intretinere.

Paratul, prin mandatar avocat ales, a formulat intampinare si cerere reconventionala, solicitand desfacerea casatoriei din vina reclamantei, sa ii fie lui incredintati spre crestere si educare minorii, urmand ca reclamanta-parata sa revina la numele purtat anterior.

Prin sent.civ. nr. 44/11.01.2010 a fost declinata competenţa de soluţionare a cauzei in favoarea Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti.

Pentru a hotari astfel, instanta a avut in vedere ca potrivit actelor depuse de parti la dosar, precum si depozitiei martorei audiata la cererea reclamantei, partile locuiesc in Italia cel putin de doi ani, existand insa elemente ca au locuinta efectiva in Italia de mai mult timp, chiar din 1999 cand s-a nascut primul minor, ambii copii fiind nascuti in Italia, dupa cum rezulta din actele de stare civila de la dosar, copiii fiind inscrisi la scoala in Italia.

Tot din actele depuse de parti rezulta ca acestea au inchiriat in Italia de mai multi ani locuinta si tot acolo isi au si locul de munca partile, rezultand astfel ca in prezent nici una dintre parti nu mai locuieste efectiv pe raza teritoriala a Judecatoriei Adjud.

În conformitate cu disp.art. 607 C.p.civ, “cererea de divort este de competenta judecatoriei în circumscriptia careia se afla cel din urma domiciliu comun al sotilor. Daca sotii nu au avut domiciliu comun sau daca nici unul din soti nu mai locuieste în circumscriptia judecatoriei în care se afla cel din urma domiciliu comun, judecatoria competenta este aceea în circumscriptia careia isi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu în tara, este competenta judecatoriei în circumscriptia careia isi are domiciliul reclamantul”.

În conformitate cu dispozitiile art. 155 din Legea 105/1992 “în cazul în care instantele romane sunt competente, potrivit dispozitiilor prezentului capitol si nu se poate stabili care anume dintre ele este indreptatita sa solutioneze procesul, cererea va fi îndreptata, potrivit regulilor de competenta materiala, la Judecatoria sectorului 1 al municipiului Bucuresti sau la Tribunalul municipiului Bucuresti.

În speta, instanta a constatat ca, potrivit art.150 pct.1 din Legea 105/1992, dar si potrivit dispozitiilor Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, care a intrat în vigoare la 1 martie 2005 şi care se aplică hotărârilor de divorţ pronunţate după acea dată, instantele române sunt competente sa solutioneze cauza deoarece partile sunt cetateni romani.

Potrivit dispozitiilor din Legea nr.105/1992 care reglementeaza in materia raporturilor de drept international privat, si care este in concordanta cu normele de drept international si drept comunitar, stabilite in materie de divort potrivit Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, in cazul in care in raporturile dintre parti exista un element de extraneitate (in speta resedinta partilor si domiciliul actual al acestora), instantele competente in materie de divort sunt oricare dintre urmatoarele (cu mentiunea ca dacă o acţiune este intentată în instanţele mai multor state membre (ceea ce nu e cazul in speta), se consideră că au competenţă judiciară instanţele în care a fost intentată acţiunea pentru prima dată): în statele membre în care soţii au domiciliul în mod obişnuit; în statele membre în care pârâtul are domiciliul în mod obişnuit; dacă soţii nu mai locuiesc în acelaşi stat membru, în statul membru în care au avut în mod obişnuit ultimul domiciliu, cu condiţia ca unul dintre ei să locuiască încă acolo; în cazul unei cereri comune, în statul membru în care are domiciliul unul dintre soţi; în unele situaţii, în statul membru în care solicitantul are domiciliul în mod obişnuit; în statul membru în care soţii deţin cetăţenia.

Astfel, această convenţie are scopul de a determina care state membre au competenţa de a judeca cererile de divorţ.

Rezulta fara dubiu, fata de cetatenia romana a celor doua parti, potrivit ultimei teze mentionate anterior, ca instantele romane sunt competente sa solutioneze cererea de divort a partilor si capetele accesorii acesteia. Insa Regulamentul CE nu reglementeaza nimic mai mult in afara de aceasta competenta generala, stabilirea competentei teritoriale in favoarea uneia dintre instantele din cadrul statului roman de cetatenie a partilor, fiind reglementata de dispozitiile art. 607 C.pr civ., iar in cazul in care potrivit art. 155 din Legea nr. 105/1992 nu se poate stabili care anume dintre ele este indreptatita sa solutioneze procesul, cererea va fi îndreptata, potrivit regulilor de competenta materiala, la Judecatoria sectorului 1 al municipiului Bucuresti sau la Tribunalul municipiului Bucuresti.

In cauza, nu se poate stabili competenta teritoriala a unei anumite instante în conformitate cu criteriile stabilite de art. 607 C.pr.civ. pentru ca in prezent partile locuiesc in Italia.

Chiar daca art. 607 C.pr.civ. stabileste competenta in favoarea judecatoriei in circumscriptia careia isi are domiciliul pârâtul sau daca pârâtul nu are domiciliu în tara, in favoarea judecatoriei în circumscriptia careia isi are domiciliul reclamantul, instanta retine ca in aceasta situatie, notiunea de domiciliu trebuie interpretata in sens de loc in care locuiesc efectiv partile în chip statornic, in cauza locul in care locuiesc efectiv partile este Italia.

Deoarece din coroborarea dispozitiilor art. 159 pct.3 cu art. 19 C. pr. civ, rezulta ca în materia divortului competenta teritoriala este reglementata de norme de ordine publica, instanta retine ca in cauza nu s-a facut dovada ca domiciliul actual comun al partilor sau locuinta efectiva a reclamantului sau a paratei se afla in circumscriptia teritoriala a Judecatoriei Adjud, astfel ca, în temeiul art.158 C.pr.civ. rap la art. 155 din Legea nr. 105/1992 s-a decvlinat competenta asa cum s-a aratat mai sus.

Etichete:

Competenta de solutionare a cererii de investire cu formula executorie cec

Domeniu: Competenta teritoriala

Tip: sentinta

Nr. 1407/02.12.2009

Autor Judecatoria Adjud

Competenta de solutionare a cererii de investire cu formula executorie cec

Petenta SC I. SRL Adjud a solicitat investirea cu formula executorie a doua file cec emise de debitoarea SC D. S. SRL cu sediul social in jud. Valcea.

Prin sent.civ. nr. a fost declinata competenta de solutionare a cauzei in favoarea Judecatoriei Ramnicu Valcea.

Pentru a hotari astfel, instanta a retinut ca cec-urile ce se solicită a fi

Învestite sunt emise la Rm. Valcea, iar locul plăţii nu este mentionat in cuprinsul filelor CEC a caror investire se solicita, fiind mentionata doar denumirea trasului, Banca Transilvania Sucursala Valcea. Desi inscrisul trebuie sa indice locul unde trasul va face plata, in absenta unei atare mentiuni, locul platii va fi locul mentionat langa denumirea trasului, in speta Rm. Valcea.

Potrivit art. 53 din legea 59/1934, competenţa pentru a învesti fila cec cu

formulă executorie, aparţine judecătoriei.

Cât priveşte competenţa teritorială, ea aparţine judecătoriei în a cărei rază

se găseşte locul plăţii, iar potrivit art. 10 pct.4 Cpr.civ.in afara de instanta de domiciliu a paratului (debitorul avand sediul in jud. Valcea), mai este competenta instanta locului unde obligatia a luat nastere, in speta Rm. Valcea.

Mai mult decat atat, potrivit art 59 al 2 cod comercial, daca nu este

prevazut in mod expres in conventia partilor locul executarii obligatiei, atunci obligatia comerciala trebuie executata la locul unde debitorul isi are sediul.

Etichete:

Competenţa de soluţionare în primă instanţă a cauzelor având ca obiect evacuarea unei societăţi comerciale dintr-un spaţiu comercial. Natura comercială a cauzei

Prin decizia comerciala nr. 166/14.05.2009 pronuntata de Tribunalul Iasi. Sectia Comerciala si de Contencios Administrativ a fost admisa exceptia admisa exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Iasi, a fost admis recursul formulat de recurenta S.C. SSS S.R.L. impotriva sentintei civile nr. 1479/03.02.2009 a Judecatoriei Iasi care a fost casata, fiind trimisa cauza spre competenta solutionare la Tribunalul Iasi – Sectia comerciala.
Pentru a se pronunta astfel, instanta a retinut ca litigiul a luat nastere ca urmare a expirarii contractului de inchiriere incheiat de parti, contract ce are in mod evident caracter comercial pentru ambele parti, imobilul fiind un spatiu comercial inchiriat de parata in vederea desfasurarii unei activitati comerciale iar veniturile realizate de reclamanta din prestarea serviciului de inchiriere evidentiate ca atare in contabilitatea societatii au o natura comerciala. Nu poate fi primita sustinerea intimatei in sensul ca litigiile privitoare la imobile sunt de natura civila, deoarece actul juridic din care s-a nascut litigiul este de natura civila. Potrivit art 4 c.com contractului de inchiriere a unui spatiu comercial ii este aplicabila legea comerciala, motiv pentru care si actiunea in evacuare, ca urmare a expirarii contractului, revenea in competenta Tribunalului in prima instanta, conf dis part 2 pct 1c.pr.civ si nu Judecatoriei.
Fata de considerente aratate mai sus, in baza art. 312 al 1 si 3 c. pr. Civ .tribunalul apreciaza ca solutia primei instante nu este legala si temeinica aceasta solutionand procesul cu incalcarea normelor imperative privind competenta.
Pe cale de consecinta tribunalul urmeaza sa admita recursul declarat de recurenta S.C. SSS S.R.L. impotriva sentintei civile nr. 1479/03.02.2009 a Judecatoriei Iasi sentinta pe care o caseaza in totalitate, analiza celorlalte motive de recurs invocate de recurent devenind de prisos. Avand in vedere disp. Art. 312 alin 6 c.pr.civ tribunalul va dispune trimiterea cauzei spre competenta solutionare la Tribunalul Iasi – Sectia comerciala.

Etichete:

Competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect decăderea din drepturile părinteşti şi instituirea tutelei

Problema competenţei de soluţionare a acestui tip de acţiuni a fost generată de pronunţarea unor soluţii diferite de către instanţe de grad diferit în această materie.

Astfel, Tribunalul Suceava prin sentinţa civilă nr.1735 din 31 octombrie 2006 a respins acţiunea reclamantei C.C. în contradictoriu cu pârâtul C.M., având ca obiect decăderea din drepturile părinteşti.

Curtea de Apel Suceava – secţia minori şi familie, prin decizia nr.216 din 6 decembrie 2006 a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Suceava.

Într-o altă cauză, Judecătoria Botoşani a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu cu privire la capătul de cerere privind decăderea din drepturile părinteşti din acţiunea de încredinţare spre creştere şi educare a unui minor formulată de reclamantul B.C. în contradictoriu cu pârâta A.M.. A disjuns acest capăt de cerere şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Botoşani.

Tribunalul Botoşani, prin sentinţa civilă nr.1598 din 10 noiembrie 2006 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Botoşani constatând ivit conflictul negativ de competenţă. Dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Suceava pentru soluţionarea conflictului.

Prin sentinţa civilă nr.1 din 6 decembrie 2006 a Curţii de Apel Suceava – Secţia minori şi familie, s-a stabilit competenţa în favoarea Judecătoriei Botoşani şi s-a trimis cauza acestei instanţe pentru soluţionarea cauzei în fond.

S-a reţinut că cererea privind decăderea din drepturile părinteşti este reglementată de dispoziţiile art.109 din Codul familiei. Este real că aceste dispoziţii se completează cu cele din Legea nr.272/2004, respectiv art.36-38. Dar în ce priveşte competenţa, această lege cuprinde dispoziţii exprese în art.124. Potrivit acestui text de lege „cauzele …. privind stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului”. Ori, măsurile de protecţie specială sunt prevăzute expres de art.55 respectiv plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată.

Instanţa a apreciat că, în materia decăderii din drepturile părinteşti competenţa aparţine judecătoriei şi având în vedere dispoziţiile art.22 alin.5 Cod procedură civilă cauza a fost trimisă acesteia.

Situaţia este asemănătoare şi în cazul tutelei.

Prin sentinţa civilă nr.1778 din 15 decembrie 2006 a Tribunalului Botoşani – secţia civilă s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect instituirea tutelei pentru minora N.R.C. în favoarea Judecătoriei Botoşani. S-a reţinut că, potrivit art.39 din Legea nr.272/2004 tutela este definită de legiuitor ca o formă de protecţie alternativă alături de măsurile de protecţie specială şi adopţie. Dacă în cazul adopţiei legiuitorul a instituit reglementări speciale prin Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei inclusiv în privinţa instanţei competente, în ce priveşte tutela, legiuitorul a reglementat situaţiile şi condiţiile în care se poate dispune instituirea tutelei chiar în cuprinsul Legii nr.272/2004 prin art.40,41 şi 42 din acest act normativ. Cu toate acestea, atunci când legiuitorul stabileşte competenţa materială de soluţionare a cauzelor ce privesc instituirea măsurilor de protecţie alternativă, în art.124 face referire expresă doar la cele privind măsurile de protecţie specială respectiv cele reglementate de art.55 din Legea nr.272/2004, altele decât tutela şi adopţia ca măsuri de protecţie alternativă.

De altfel prin decizia nr.III din 15 ianuarie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţii unite s-a stabilit că „în aplicarea dispoziţiilor art.124 din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului revine judecătoriei.

(decizia civilă nr.216 din 6 decembrie 2006

Sentinţa civilă nr.1 din 6 decembrie 2006)

Etichete:

Constatarea intervenirii reabilitării de drept. Condiţii. Competenţă de soluţionare

Tip: Sentinţă penală
Nr./Dată: 24 (20.01.2009)
Autor: JUDECĂTORIA MANGALIA
Domenii asociate: competenţă teritorială

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, petentul condamnat P. A. a solicitat să se constate intervenită reabilitarea sa de drept cu privire la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.127/31.03.1999 a Tribunalului Militar Bucureşti.

În motivarea în fapt a cererii, petentul a arătat că prin sentinţa penală arătată a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, în baza dispoziţiilor art.861 C.pen. dispunându-se suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 4 ani şi 6 luni, sentinţa rămânând definitivă la data de 11.04.1999.

Cererea a fost întemeiată în drept pe prevederile art.866 C.pen. şi art.494 C.proc.pen.

În dovedire a fost depus un set de înscrisuri.

Prin sentinţa penală nr.124/P/29.04.2008 a Judecătoriei Mangalia a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Militar Bucureşti.

Prin sentinţa penală nr.37/22.07.2008 a Tribunalului Militar Bucureşti a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia şi constatându-se existenţa unui conflict negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin sentinţa nr.1696/10.10.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin sentinţa penală nr.127/31.03.1999 a Tribunalului Militar Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr.241/15.06.2000 a Curţii Militare de Apel, petentului condamnat a fost aplicată pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art.192 alin.2 C.pen. şi la 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală prev.de art.181 C.pen., aplicându-i-se pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, fiind suspendată executarea pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 4 ani şi 6 luni.

Prin sentinţa penală nr.15/16.01.2003 a Tribunalului Militar Bucureşti, rămasă definitivă prin neapelare, a fost admisă contestaţia la executare formulată de petent şi a constatat graţiată pedeapsa de 10 luni închisoare stabilită prin sentinţa penală nr.127/31.03.1999 a Tribunalului Bucureşti.

În conformitate cu prevederile art.866 C.pen., dacă cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune înăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării executării pedepsei, el este reabilitat de drept.

Din fişa de cazier judiciar a petentului, instanţa reţine că de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la data formulării prezentei cereri, acesta nu a mai săvârşit alte infracţiuni.

Având în vedere cele reţinute instanţa a apreciat că sunt întrunite cerinţele legale pentru admiterea cererii.

Având în vedere că petentul-condamnat nu a mai săvârşit o nouă infracţiune de la data rămânerii definitive a sentinţei de condamnare, 15.06.2000 şi până la data de 31.03.2008, data formulării prezentei cereri, instanţa a admis cererea şi a constatat reabilitarea de drept a acestuia.

În baza art. 192 alin. 3 C.pr.pen. cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Etichete: , ,