Daune morale. Dreptul persoanei – victima a regimului comunist din România, prin incalcarea libertatii sale de circulatie, de a solicita repararea prejudiciului moral suferit.
Restrictionarea dreptului reclamantului de a pleca din România nu a fost justificat ca o masura necesara pentru a ocroti securitatea nationala, ordinea publica, sanatatea ori moralitatea publica sau drepturile si libertatile altora, ci pentru ca s-a considerat ca prin afirmarea dreptului de alegere a domiciliului în alta tara reclamantul are „o activitate ostila, dusmanoasa” regimului politic de la acea vreme pe care o manifesta „sub acoperirea cultului adventist de ziua a saptea – reformat”.
Printr-o cerere formulata la 15 noiembrie 2007 si depusa la Tribunalul Tulcea reclamantul V.I. a solicitat sa se constate, în contradictoriu cu Serviciul Român de Informatii, ca între anii 1980-1989 i-au fost îngradite libertatea de circulatie, dreptul la justitie, dreptul la gândire si la informatie.
În motivarea cererii reclamantul a aratat ca în anul 1980 a depus la Serviciul Pasapoarte al Judetului Tulcea o cerere de plecare definitiva din tara, fapt ce a atras numeroase persecutii si îngradiri ale unor drepturi care îi erau garantate, formându-i-se dosar informativ pentru ca este adventist de ziua a saptea si pentru ca audia stirile postului de radio Europa Libera, fiind învinuit apoi de cele mai grave infractiuni – atentat care pune în pericol securitatea statului, marturie mincinoasa, ofensa adusa autoritatii de stat – cu scopul de a fi privat de libertate.
Ulterior, prin precizarile depuse la termenul din 19 iunie 2008, reclamantul V.I. a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finantelor Publice la plata daunelor morale în suma de 500.000 euro pentru încalcarea drepturilor si libertatilor prevazute de Conventia europeana a drepturilor omului, respectiv îngradirea libertatii si vietii private prin întocmirea dosarului de urmarire informativa, limitarea dreptului la emigrare si la gândire, indicând ca temei al cererii sale art. 14 alin. 1 si 5 Cod procedura penala si apoi art. 21 alin. 1 din Constitutia României si art. 13 din Conventia europeana a drepturilor omului.
Reclamantul a renuntat la judecata în cererea formulata în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informatii, instanta luând act de aceasta renuntare prin încheierea din 6 martie 2009.
Prin sentinta civila nr. 615 din 10 aprilie 2009 Tribunalul Tulcea a respins ca nefondata cererea reclamantului V.I.
În considerentele hotarârii tribunalul a retinut ca Statul Român nu poate fi obligat la repararea prejudiciului moral suferit de reclamant ca urmare a unei fapte ilicite câta vreme reclamantul nu a indicat care este fapta ilicita si culpabila a Statului Român si nici nu s-a facut dovada vreunei erori judiciare savârsite în procesele penale care sa dea dreptul la reparare.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel reclamantul V.I. care a sustinut ca în mod gresit i-a fost respinsa actiunea formulata în temeiul art. 21 alin. 1 din Constitutie si art. 13 din CEDO deoarece a depus dovezi suficiente în sustinerea cererii privind îngradirea dreptul la gândire din cauza opiniilor sale religioase.
Examinând legalitatea sentintei pronuntate în raport cu criticile formulate de reclamant, instanta constata ca apelul este întemeiat, pentru urmatoarele considerente:
Prin cererea formulata reclamantul a solicitat sa se recunoasca faptul ca, în perioada anterioara evenimentelor petrecute în România în decembrie 1989, Statul Român, prin organele sale de securitate, i-au încalcat o serie de drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libera circulatie, dreptul la justitie, dreptul la gândire si la informatie si a solicitat sa-i fie reparate daunele produse prin aceste încalcari, cuantificate de reclamant la 500.000 euro.
Desi temeiul juridic invocat de reclamant, respectiv art. 21 alin. 1 din Constitutie – accesul la justitie – si art. 13 din CEDO – dreptul la un recurs efectiv – nu sustine în fond dreptul afirmat ci doar dreptul reclamantului de a se adresa unei instante care sa-i examineze pe fond cererea, temeiul juridic aratat de reclamant nu este obligatoriu pentru instanta, în virtutea dispozitiilor art. 129 Cod procedura civila care consacra principiul rolului activ al judecatorului instanta fiind aceea care trebuie sa dea actiunii calificarea juridica exacta si în functie de aceasta sa verifice conditiile de admisibilitate a cererii.
Cu privire la existenta unei ingerinte în dreptul reclamantului la libera circulatie, la justitie, în dreptul la gândire si la informatie instanta este competenta sa se pronunte atât în virtutea art. 21 alin. 1 din Constitutie si art. 6 din Conventia europeana a drepturilor omului, dar si în virtutea dispozitiilor art. 1 si 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice, precum si a dispozitiilor Legii nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Chiar daca ultimul act normativ invocat nu era în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecata si nici la momentul solutionarii cauzei în prima instanta, incidenta acestuia în speta de fata este evidenta în conditiile în care prin acesta se urmareste acordarea unor reparatii persoanelor care au suferit masuri abuzive pentru manifestarea opiniilor si convingerilor lor politice considerate o împotrivire fata de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.
Instanta observa ca desi prin Legea nr. 221/2009 s-a dorit repararea unor abuzuri mai grave savârsite asupra cetatenilor români, respectiv condamnari penale si sanctiuni administrative ca dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unitati si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu, ea recunoaste totusi la aceasta epoca faptul ca au avut loc încalcari ale unor drepturi si libertati manifestate si sub alte forme (art. 4 alin. 2), toate masurile abuzive având scopul sustinerii si consolidarii regimului politic comunist.
Instanta nu poate sa nu remarce împrejurarea ca Legea nr. 221/2009 a fost adoptata dupa Discursul Presedintelui României privind Condamnarea Comunismului, din 18 decembrie 2006, în care se propuneau o serie de masuri legislative menite sa transforme condamnarea comunismului dintr-o maniera declarativa într-o realitate juridica cu efecte clare.
Intentia statului român de a identifica abuzurile savârsite în perioada regimului comunist în legatura cu drepturile fundamentale ale omului si victimele acestor abuzuri, în vederea adoptarii unor acte sau masuri cu scop reparatoriu, s-a concretizat si prin înfiintarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, prin HG 1724/2005, al carui scop este, printre altele, si acela de a efectua demersurile legale pentru obtinerea reparatiilor morale si materiale de catre victimele regimului comunist si ale fostei Securitati (art. 3 alin. 1 lit. i).
Actele normative sus mentionate, la care se adauga si altele (ex. Decret-Lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate în strainatate ori constituite în prizonieri; Ordonanta de Urgenta nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar si deconspirarea Securitatii) afirma deci, în prezent, ca în perioada de dictatura comunista, cuprinsa între 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, puterea comunista a exercitat, în special prin organele securitatii statului, parte a politiei politice, o permanenta teroare împotriva cetatenilor tarii, drepturilor si libertatilor lor fundamentale si ca prin aceste acte se încearca o reparatie prin obtinerea unor satisfactii morale ori materiale acordate celor care au fost victimele comunismului.
Reclamantul afirma prin cererea adresata instantei ca a fost o victima a regimului comunist din România, prin încalcarea libertatii sale de circulatie, a dreptului la justitie, a dreptul la gândire si la informatie, sustinând ca potrivit documentelor obtinute de la C.N.A.S. a fost tinut permanent sub observatie de catre organele de securitate, fiind banuit de fapte ilegale pe care nu le-a comis – trecerea frauduloasa a frontierei de stat; confectionarea de cartuse si arme artizanale; actiuni de atentat care pun în pericol securitatea statului; ofensa adusa organelor de stat; marturie mincinoasa.
Instanta constata din probele administrate de reclamant, respectiv copiile documentelor eliberate de C.N.S.A.S. ca, dupa ce a depus în februarie 1980 o cerere de plecare definitiva din România, reclamantul V.I. si familia acestuia s-au aflat permanent sub supravegherea organelor de militie si de securitate, pâna în anul 1989, rapoartele întocmite în legatura cu activitatea de urmarire evidentiind încercarea agentilor de securitate de intimidare a reclamantului, de compromitere a sa printre vecinii si prietenii sai si chiar în fata familiei sale, în scopul de a-l determina sa renunte la intentia de a parasi tara si de a-i anihila orice intentie cu privire la mutarea domiciliului sau în alta tara, intentie care era considerata defaimatoare la adresa regimului comunist din România pentru ca prin manifestarea acestei intentii se nega, indirect, existenta democratiei si a bunastarii poporului, proclamate de partidul comunist si de organele statului.
Desi România ratificase din anul 1974 Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, care în art. 12 stipuleaza ca „orice persoana este libera sa paraseasca orice tara, inclusiv propria sa tara” si promova la nivel declarativ drepturile si libertatile înscrise în Declaratia universala a drepturilor omului care, prin art. 13, afirma ca „orice persoana are dreptul de a parasi orice tara, inclusiv a sa, si de a reveni în tara sa”, solicitarea reclamantului V.I. de a i se permite sa emigreze în Australia, dupa o prima avizare favorabila în decembrie1982, a fost ulterior respinsa.
Restrictionarea dreptului reclamantului de pleca din România nu a fost justificat ca o masura necesara pentru a ocroti securitatea nationala, ordinea publica, sanatatea ori moralitatea publica sau drepturile si libertatile altora, ci pentru ca s-a considerat ca prin afirmarea dreptului de alegere a domiciliului în alta tara reclamantul are „o activitate ostila, dusmanoasa” regimului politic de la acea vreme pe care o manifesta „sub acoperirea cultului adventist de ziua a saptea – reformat”.
Înscrisurile prezentate de reclamant sustin astfel concluzia ca în mod abuziv în perioada 1980-1989 reclamantului i-a fost încalcat un drept fundamental, dreptul la libera circulatie si dreptul de a-si alege domiciliul, care se regasesc în prezent afirmate în art. 8 din Conventia europeana a drepturilor omului.
Instanta nu poate retine si încalcarea celorlalte drepturi reclamate prin cererea de chemare în judecata, respectiv dreptul la justitie, dreptul la gândire si la informatie pentru ca din documentele prezentate de reclamant nu rezulta ca acesta a fost împiedicat în vreun fel sa obtina la acea data recunoasterea dreptului sau în justitie ori ca a încercat sa obtina informatii care i-au fost refuzate.
Decretul nr. 31/1954 si Legea nr. 221/2009 permit o reparare pecuniara a prejudiciilor morale suferite.
Reclamantul afirma ca pentru încalcarea drepturilor sale i se cuvin despagubiri de 500.000 euro.
Instanta nu neaga faptul ca reclamantul a suferit un prejudiciu nepatrimonial prin încalcarea de catre autoritatile comuniste a dreptului sau de a-si stabili domiciliul în alta tara, dar nu poate sa nu observe ca reclamantul nu a adus nici o dovada a vatamarilor cauzate prin încalcarea acestui drept, respectiv consecintele negative suferite de reclamant pe plan psihic, implicatiile acestora în viata sa sociala.
De aceea, recunoasterea încalcarii si acordarea unor despagubiri în cuantum de 100 euro sunt apreciate ca echitabile si reprezinta o satisfactie suficienta acordata reclamantului.
Dosar nr. 182/88/2009
Tags: daune morale
Pretentii , daune morale
Dosar nr.267/179/2009
Domeniu alocat : prejudicii, daune
Tip speta : sentinta civila
Data spetei : s.c. nr.883/29.10.2009
Titlu: pretentii , daune morale
Prin cererea adresata acestei instante la data de 16 februarie 2009 si înregistrata sub nr. 267/179/2009, reclamantul C.M. a chemat în judecata pe pârâtul P.GH., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 10.000 lei reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii, reclamantul a aratat ca între el si pârât au existat niste raporturi de colaborare cu privire la vânzarea de catre el a unor suprafete de teren extravilan de la diferite persoane din localitatea Fagarasu Nou, judet Tulcea, carora acesta le retinea un comision de intermediere.
A mai precizat ca, în cursul anului 2007, pârâtul care îi vânduse o suprafata de teren, a initiat un proces împotriva lui fara sa-i indice adresa corecta si a obtinut rezolutiunea antecontractului de vânzare-cumparare încheiat cu acesta. Ulterior a aflat de existenta litigiului care se solutionase si în recurs fara ca el sa fie prezent, si, uzând caile extraordinare de atac, a reusit sa fie desfiintate toate hotarârile judecatoresti pronuntate în contradictoriu cu el, dar fara ca sa fie legal citat, fiind obligat în final pârâtul a plata tuturor cheltuielilor de judecata. Întrucât nu a vrut sa le plateasca de buna voie a fost nevoit sa demareze procedura executarii silite.
Astfel, la data de 11 februarie 2009, s-a deplasat împreuna cu executorul judecatoresc si un agent de politie la domiciliul pârâtului pentru a executa hotarârile judecatoresti si a recupera cheltuielile de judecata, iar acesta, în loc sa se formeze titlului executoriu, le-a prezentat o hotarâre judecatoreasca învestita cu formula executorie în luna februarie a acestui an, hotarâre care de fapt fusese desfiintata de instanta de recurs.
A mai aratat ca, la adapostul acestei hotarâri judecatoresti, acesta i-a adus grave injurii si jigniri folosind la adresa lui expresiile “esti un escroc”, “ai înselat toti oamenii din Fagarasu Nou”, “esti un mincinos” s.a., toate aceste defaimari fiind proferate în prezenta agentului de politie, a executorului judecatoresc, a persoanelor care îl însoteau, precum si a locuitorilor care iesisera la porti. Evident ca, invocând aceasta hotarâre, pârâtul a refuzat sa plateasca datoria pe care o are fata de el.
Afirmatiile pârâtului i-a adus grave prejudicii imaginii si integritatii sale morale, în localitate fiind cunoscut ca o persoana cu o reputatie aleasa, iar pârâtul în mod sistematic încearca sa determine locuitorii din sat sa-si reconsidere impresia si atitudinea fata de el.
A mai sustinut ca pârâtul a mai fost actionat în judecata pentru fapte similare, dar instantele au dat dovada de foarte multa clementa în ceea ce-l priveste. Din pacate, încurajat de aceste solutii, pârâtul continua nestingherit sa aduca atingere onoarei si demnitatii sale, motiv pentru care nu va tolera aceasta atitudine care i-a provocat o suferinta psihica si totodata o desconsiderare nemeritata.
Dreptul la onoare si dreptul la reputatie sunt reglementate si de legislatia civila, precum art.54 alin.1 litera c si d din Decretul nr.51/1954.
A mai precizat ca despagubirea baneasca solicitata, pe lânga faptul ca nu acopera prejudiciul suferit de el, este pe de o parte compensatorie în vederea reabilitarii sale si pe de alta parte punitiva, adica cu titlu de pedeapsa pentru comportamentul ofensator al pârâtului.
Infractiunea de calomnie fiind dezincriminata, legiuitorul a dat posibilitatea tragerii la raspundere civila a autorilor unor asemenea fapte.
În drept, cererea este întemeiata pe dispozitiile art.998, art.999 cod civil, art.274 si art.275 cod procedura civila.
În dovedirea cererii, reclamantul au aratat ca înteleg sa se foloseasca de proba cu martori înscrisuri si interogatoriu si a depus la dosar, în copie, procesul verbal de executare din 11 februarie 2009, sentinta civila nr.755 din 15.10.2008 pronuntata de Judecatoria Babadag în dosarul nr.1178/179/2007.
La data de 05 martie 2009, pârâtul P.Gh. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea actiunii promovata de C.M. ca nefondata si, în consecinta, sa nu fie obligat la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale.
A aratat ca prin actiunea formulata se mentioneaza ca el ar fi proferat la adresa reclamantului grave injurii si jigniri folosind expresii defaimatoare, în acest mod fiind aduse prejudicii grave imaginii si integritatii morale a reclamantului. Însa, dauna morala consta în atingerea adusa valorilor care definesc personalitatea umana, valori care se refera la existenta fizica a omului, sanatatea si integritatea corporala, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional si alte valori similare.
În acest context, a considerat ca reclamantul, prin actiunea formulata, se lanseaza într-o serie de aprecieri personale, limitate la o evidenta denaturare a realitatii existente la momentul producerii presupusului incident, iar simpla afirmatie sau imputare în sensul celor aratate în cererea de chemare în judecata neputând sa atraga obligarea sa la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale, care de altfel nu sunt dovedite, cu atât mai mult cu cât aspectele privind injuriile si jignirile sunt simple inventii al caror scop îl constituie inducerea în eroare a instantei de judecata, însusi presupusul incident invocat si care ar fi generat consecintele indicate în actiune neexistând în forma prezentata.
A mai mentionat ca între el si reclamant au existat o serie de raporturi de colaborare în ceea ce priveste intermedierea vânzarii-cumpararii unei suprafete de teren, iar, în timp, datorita neîntelegerilor create, dar si pe fondul consumarii a mai multor procese în instantele de judecata cu privire la terenul în cauza, au existat stari mai tensionate si discutii mai aprinse purtate însa în limite decente si fara a se aduce amenintari sau injurii fata de nicio parte. Situatia mai tensionata intervenita între parti s-a datorat si comportamentului usor agresiv al numitului C.M., lipsei de comunicare a acestuia si, în general, a unei atitudini sfidatoare a acestuia referitor la relatiile dintre parti.
A mai aratat ca el este o persoana în etate, pasnica si care sufera de o boala incurabila, astfel încât presiunea constanta la care este supus din partea reclamantului, materializata prin permanenta sa sicanare, a creat o oarecare stare de deznadejde si de resemnare.
A mai sustinut ca reclamantul a mai introdus o actiune în pretentii prin care, de asemenea, pe baza unor inventii, se solicita obligarea sa la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale, actiune care a fost respinsa ca nefondata prin sentinta civila nr.755 din 15.10.2008 pronuntata de Judecatoria Babadag, iar recursul promovat împotriva acestei sentinte fiind, de asemenea, respins ca nefondat. Astfel, instanta de judecata, prin sentinta civila pronuntata, dar si prin atitudinea sa civilizata si lipsa cazierului în ceea ce-l priveste, demonstreaza ca este o persoana responsabila si care nu putea provoca suferinte psihice reclamantului.
Considera ca, în cauza, nu sunt întrunite conditiile generale pentru angajarea raspunderii civile delictuale raportat la împrejurarile spetei, respectiv nu exista o fapta ilicita care sa se fi produs, iar în lipsa existentei faptei ilicite nu exista vinovatie; nu exista un prejudiciu; si, fata de cele de mai sus, nu exista un raport de cauzalitate între fapta ilicita si prejudiciu.
Cu privire la momentul producerii presupusului incident, a aratat ca, la data de 11.02.2009, la domiciliul sau s-a prezentat reclamantul împreuna cu un executor judecatoresc si cu un agent de politie pentru rezolvarea unui diferend legat de niste cheltuieli de judecata.
În apararea sa, a prezentat o sentinta civila care îi era favorabila în sensul contracararii diferendului, iar reclamantul a avut o izbucnire tensionata si a încercat sa creeze o stare de tensiune suplimentara vociferând, gesticulând excesiv si ridicând tonul vocii în mod amenintator. Raportat la aceasta atitudine, si el a reactionat, dar nu în sensul celor aratate în actiunea promovata, implicându-se într-un dialog mai aprins, dar fara a jigni sau a aduce injurii lui C.M., situatie pe care o va dovedi cu trei martori care au fost de fata la momentul discutiei si care pot confirma ca cele prezentate de reclamant nu corespund realitatii.
În acest context, având în vedere vârsta sa, starea precara de sanatate, faptul ca este cunoscut în localitate ca o persoana onorabila si cu o atitudine sociala deosebita, considera ca nu poate fi obligat în sensul cererii exprimate întrucât nu a produs nicio dauna morala sau prejudiciu moral reclamantului.
În probatiune, a solicitat încuviintarea probei cu înscrisuri si probei testimoniale cu trei martori.
În sustinerea afirmatiilor facute în întâmpinare, a depus sentintele civile nr.755 din 15.10.2008, nr.303 din 27.05.2008 si nr.119 din 07.03.2007, toate pronuntate de Judecatoria Babadag, si adeverinte medicale.
Reclamantul si-a întemeiat în drept actiunea pe dispozitiile art.998, 999 cod civil care reglementeaza raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie si care constituie temeiul pentru stabilirea conditiilor generale ale raspunderii.
Potrivit art.998 Cod Civil, orice fapta a omului care cauzeaza altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat a-l repara, iar conform art.999 Cod Civil, omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa.
Din prevederile legale mentionate rezulta ca pentru angajarea raspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ, urmatoarele conditii: existenta unui prejudiciu, existenta unei fapte ilicite, existenta unui raport de cauzalitate între fapta ilicita si prejudiciu si existenta vinovatiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intentia, neglijenta sau imprudenta cu care a actionat.
Nu poate exista raspundere civila delictuala, daca nu s-a produs un prejudiciu (paguba, dauna).
Prejudiciul ca element esential al raspunderii delictuale consta în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumita persoana, ca urmarea faptei ilicite savârsite de o alta persoana.
Despagubirea care se acorda în cazul raspunderii civile delictuale este întotdeauna patrimoniala, fie ca aceasta despagubire consta în repararea în natura a pagubei suferite, fie ca ea consta în echivalentul banesc al acestei pagube.
Daca prejudiciul nu este susceptibil de evaluare baneasca, el este un prejudiciu moral (nepatrimonial). Astfel este, de exemplu, atingerea adusa onoarei si demnitatii unei persoane, suferinta de ordin afectiv pentru pierderea unei persoane apropiate, suferinta de ordin fizic provocata de accidente etc.
Pentru obligarea la plata despagubirilor este necesar ca prejudiciul sa fi fost produs printr-o fapta ilicita.
Fapta ilicita, ca element al raspunderii civile delictuale, este definita ca fiind orice fapta prin care, încalcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv apartinând unei persoane.
Pentru a fi angajata raspunderea unei persoane nu este suficient sa existe, pur si simplu, fara legatura între ele, o fapta ilicita si un prejudiciu suferit de o alta persoana, ci este necesar ca între fapta si prejudiciu sa fie un raport de cauzalitate, în sensul ca acea fapta a provocat acel prejudiciu.
Codul civil impune aceasta cerinta prin art.998 si art.999. Astfel, potrivit art. 998, raspunderea este angajata pentru fapta omului “care cauzeaza altuia un prejudiciu”, iar, potrivit art.999, raspunderea este angajata nu numai pentru “prejudiciul cauzat prin fapta sa” (fapta, în înteles de fapta intentionata), dar si de acela “cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa”.
Vinovatia reprezinta atitudinea psihica pe care autorul a avut-o la momentul savârsirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior savârsirii acesteia fata de fapta si urmarile acesteia.
Vinovatia exprima atitudinea subiectiva a celui ce a savârsit fapta ilicita, fata de aceasta fapta; exprima, cu alte cuvinte, imputabilitatea acelei fapte.
În dovedirea actiunii, reclamantul C.M. a administrat proba testimoniala cu martorii D.N. si G.T..
Martorul D.N., executor judecatoresc, a declarat ca, în ziua de 11.02.2009, s-a deplasat la domiciliul pârâtului P.Gh. pentru a pune în executare un titlu executoriu, în speta, o hotarâre judecatoreasca ce privea o suma de bani si cheltuieli de judecata pe care pârâtul era obligat sa le achite catre C.M.. La fata locului au mai fost si doi politisti de la Postul de Politie Topolog, dar nu le retine numele, unul dintre ei fiind audiat tot la acest termen de judecata în calitate de martor. P.Gh. a iesit în strada, i-a spus ca si el are o hotarâre judecatoreasca, dar pe care nu a pus-o în executare, hotarâre care, dupa câte îsi aminteste, avea ca obiect anularea unui act si cheltuieli de judecata, pârâtul afirmând ca nu are ce suma de bani sa-i plateasca reclamantului. Atmosfera era tensionata între P.Gh. si C.M. iar P.Gh. i-a spus reclamantului ca este mincinos, escroc, ca înseala oamenii cu contracte cu pamântul.
A mai aratat ca cei doi politisti au stat pe toata perioada cât a stat si el, au mers împreuna la P.Gh. si tot împreuna au plecat de la acesta.
Afirmatiile martorului sub acest aspect sunt contrazise de depozitiile martorilor D.P. si I.A. din care se retine ca la domiciliul pârâtului a ramas doar D.P., I.A., a stat doar câteva minute, dupa care, primind un telefon, a trebuit sa se întoarca la Postul de politie, fiind condusa de catre martorul G.T., precum si de procesul verbal de executare silita întocmit de acest martor în calitate de executor judecatoresc în care arata persoanele care au fost de fata la momentul executarii silite, respectiv P.Gh., C.M. si agentul de politie D.P..
D.N. a recunoscut ca a încheiat cu acea ocazie un proces verbal de executare, fara a mentiona în continutul acestuia aspectele relevate mai sus si ca nu cunoaste daca lucratorii de politie au încheiat un proces verbal de contraventie în baza Legii nr.61/1991.
Martorul a mai declarat ca C.M. a afirmat ca i s-a adus un prejudiciu onoarei si demnitatii sale si ca se va adresa instantei de judecata, data de la care i s-a spus ca va fi propus ca martor.
Potrivit art.416 cod procedura civila, executorul judecatoresc este obligat de a întocmi, cu prilejul executarii silite, un proces verbal de executare, în care sa mentioneze si pozitia debitorului, când este de fata, ori în procesul verbal de executare silita întocmit de executorul judecatoresc D.N., acesta arata pozitia pârâtului în sensul ca a refuzat sa plateasca si sa semneze procesul verbal dupa care s-a retras în domiciliul sau, declarând ca se simte rau, fara a mentiona ca reclamantului i-au fost adresate cuvinte jignitoare de catre debitor, în speta pârâtul P.Gh., asa cum sustine prin depozitia data în fata instantei.
Celalalt martor propus de reclamant a fi audiat, G.T. a declarat ca a perceput în mod direct momentul în care pârâtul îl jignea pe reclamant folosind cuvinte ca mincinos, escroc, hot si ca urmare a acestei discutii mai multe persoane au revocat procurile date reclamantului pentru a le vinde terenurile, iar reclamantul i-a spus pârâtului ca o sa-l dea în judecata, iar cu banii câstigati va construi o gradinita.
Instanta nu va retine aceasta declaratie sub aspectul cuvintelor adresate reclamantului, de catre pârât, considerând ca nu este o depozitie obiectiva, dimpotriva este o declaratie subiectiva având în vedere relatiile de afaceri dintre martor si reclamant, dar tinând cont si de procesul verbal de executare întocmit de executorul judecatoresc în care se arata persoanele prezente la momentul executarii silite, respectiv P.Gh., C.M. si agentul de politie D.P., G. T.. nefiind mentionat, per a contrario el nu a fost de fata în mod continuu la domiciliul pârâtului.
Se va retine aceasta declaratie sub aspectul prejudiciului creat lui C.M., ca fiind un prejudiciu material prin revocarea procurilor date de diverse persoane, acestuia, pentru a le vinde terenuri. Nu rezulta ca reclamantul ar fi suferit un prejudiciu moral prin aceste revocari.
Nici martorul D.P., agent de politie în cadrul Postului de Politie Topolog, la data de 11.02.2009, nu a declarat ca la fata locului s-ar fi întâmplat un incident, aratând doar ca P.Gh. a plecat în casa, întrucât i s-a facut rau, si nu i-a adresat reclamantului nici un cuvânt jignitor, nefiind adevarata sustinerea cum ca pârâtul l-a facut mincinos si escroc pe C.M., acesta fiind si motivul pentru care nu s-a încheiat nici un proces verbal de contraventie pe numele niciunei persoane aflata de fata.
A mai declarat martorul ca la domiciliul lui P.Gh. a ajuns în acelasi moment cu executorul judecatoresc care-l însotea pe C.M., el fiind însotit de colega sa I.A., si ca a plecat tot în acelasi moment cu executorul judecatoresc de la fata locului, situatie care a fost confirmata si de I.A..
A mai aratat ca el a stat la un metru – un metru jumatate distanta fata de cele doua parti care au dialogat, contrazicându-se cu privire la niste bani pe care avea sa-i dea P.Gh. reclamantului. Dupa ce a intrat în casa P.Gh., reclamantul a afirmat ca se va adresa instantei de judecata sa-si recupereze banii, pe care îi va dona unei gradinite.
A mai sustinut ca procesul verbal de executare a fost scris în masina lui C.M., în fata postului de politie, iar el, la un moment dat, a mers sa ia stampila, iar pe procesul verbal de executare se afla aplicata semnatura sa.
Reclamantul C.M. a solicitat obligarea pârâtului P.Gh. la plata sumei de 10.000 lei cu titlu daune morale întrucât prin afirmatiile pârâtului din data de 11.02.2009 cu ocazia deplasarii executorului judecatoresc pentru punerea în executare a unei hotarâri judecatoresti i-au fost aduse grave prejudicii imaginii si integritatii sale morale.
Din ansamblul probator administrat în cauza, în speta declaratiile martorilor audiati în cauza, coroborate cu situatia de fapt retinuta în procesul verbal de executare silita si cu faptul ca nu s-a încheiat un proces verbal de constatare si sanctionare a contraventiei, instanta constata ca, în prezenta cauza, nu sunt întrunite cerintele art.998, art.999 cod civil privind raspunderea civila delictuala, astfel ca, la data de 11.02.2009 nu se poate retine o actiune ilicita a pârâtului, o vinovatie a acestuia, pârâtul P.Gh. nu a savârsit nicio fapta de natura delictuala.
Reclamantul C.M. nu a facut dovada unui prejudiciu moral, ca i-a fost adusa atingere onoarei si reputatiei sale prin adresarea de cuvinte jignitoare la adresa lui, din partea pârâtului, si nici ca alte persoane, dupa data de 11.02.2009, si-ar fi reconsiderat pozitia fata de reclamant.
Având în vedere ca reclamantul nu a probat savârsirea faptei de natura delictuala, de catre pârât, pe cale de consecinta nu exista nici prejudiciu si implicit nu exista un raport de cauzalitate între cele doua componente ale raspunderii civile delictuale întrucât nu exista ele însele.
Neexistând prejudiciu, nu exista nici vinovatie din partea pârâtului.
Fata de considerentele expuse mai sus, instanta constata ca cererea reclamantului nu este fondata si, pe cale de consecinta, o va respinge ca atare.
Raportat la dispozitiile art. 274 cod procedura civila, va obliga reclamantul la 1000 lei cheltuieli de judecata catre pârât.
Tags: daune morale, pretenţii
Daune morale
Despăgubirile solicitate de recurentă, în cadrul raporturilor de muncă, îşi găsesc temeiul în dispoziţiile art. 269 alin. 1 şi 2 Codul muncii, potrivit cărora angajatorul este obligat, în baza normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Ca orice pretenţie dedusă judecăţii, prejudiciul moral trebuie dovedit, instanţa având obligaţia de a-l aprecia în raport de gravitatea şi importanţa lui.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 240 din 12 martie 2010
Prin cererea înregistrată sub nr. 3209/99/2009 la Tribunalul Iaşi reclamanta P.A. a chemat în judecată pe pârâtul Spitalul Clinic „E.D.” din Iaşi solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtului la emiterea deciziei pentru scutirea de la efectuarea turei de noapte; obligarea de a răspunde la numeroasele adrese remise instituţiei angajatoare şi înregistrate la secretariatul Spitalului Clinic „E.D.” Iaşi, cu numerele 337/20.01.2009, 7155/18.12.2008, 7193/19.12.2008, 87/08.01.2009, 7064/15.12.2008, 7074/15.12.2008, 7073/15.12.2008 şi 6987/11.12.2008; obligarea pârâţilor la plata daunelor morale, pentru prejudiciul cauzat, atât prin starea de stres maxim la care a fost supusă timp de aproximativ 4 luni (chemări fără justificare la direcţiunea spitalului, solicitări zilnice de a oferi explicaţii managerului şi diverşilor avocaţi angajaţi ai spitalului sau consilieri juridici de natură profesională şi în afara ei, obligarea de a semna procese-verbale cu ocazia întrunirilor Comisiei de Disciplină în lipsa ei, acuze neîntemeiate privind aşa-zise deficienţe profesionale etc.), cât şi prin posibila apariţie a lipsei de randament la locul de muncă (lucru care nu s-a întâmplat niciodată însă, dar ar fi putut să se producă, în condiţiile în care în secţia la care îşi desfăşoară activitatea se lucrează cu copii între 0-4 săptămâni, fie ei sănătoşi sau bolnavi.
Reclamanta a precizat că este salariata acestui spital clinic, ocupând funcţia de asistentă-şefă în cadrul Secţiei de Neonatologie, de aproximativ 36 ani.
Nu a avut în toată această perioadă nici o abatere disciplinară sau de altă natură, care să fi atras vreo sancţiune. Şi totuşi, în perioada decembrie 2008 – martie 2009 a fost permanent supusă unui tir de reproşuri şi nemulţumiri (de altfel lipsite de fundament) ale conducerii spitalului – în speţă ale managerului – punându-i-se în sarcină diverse acuze, ca de exemplu faptul că ar refuza, în mod constant, efectuarea turelor de noapte, mai exact tura 3, că nu este de acord cu propunerea conducerii ca asistentele din sectorul său să efectueze cursuri de instruire pentru determinarea grupelor de sânge sau că ar fi modificat circuitele din maternitate.
Cu privire la turele de noapte, a menţionat că atât medicul de medicina muncii, prin adresa nr. 6562/27.11.2008, cât şi Casa Judeţeană de Pensii – Oficiul de Expertiză Medicală cu adresa nr. 3079/16.12.2008, dar mai ales Autoritatea de Sănătate Publică Iaşi, în baza adresei nr. 19294/05.12.2008, au concluzionat în mod absolut corect, faptul că în temeiul Legii nr.319/2008 şi H.G. nr.355/2007, rezultatele controalelor medicale la angajare şi periodice finalizate prin fişa de aptitudine, precum şi orice alte recomandări făcute de medicul de medicina muncii sunt obligatorii pentru angajator.
Ca urmare, A.S.P. Iaşi a dispus prin aceeaşi adresă obligarea Spitalului Clinic „E.D.” Iaşi să emită o decizie pentru scutire tura de noapte, lucru care nu s-a întâmplat nici până la acest moment.
Această dispoziţie a fost precedată de concluziile raportului medical, în baza căruia s-a stabilit diagnosticul de diabet zaharat tip II complicat cu polineuropatie şi macroangiopatie, tiropatie autoimună, HTA stadiul 1/2, cumul de afecţiuni care conduc la incapacitate funcţională adaptativă de 30%, ce nu se încadrează în grad de invaliditate.
În ce priveşte evaluarea deficienţelor de serviciu ale reclamantei, atât apărătorul, cât şi şefa acesteia, au solicitat în numeroase rânduri Comisiei de Disciplină a spitalului clinic, managerului unităţii, conducerii spitalului, dar şi comitetului director al instituţiei să-i comunice motivele care au stat la baza întocmirii celor două procese-verbale încheiate cu ocazia întrunirii Comisiei de Disciplină a Spitalului Clinic „E.D.” din data de 09.12.2008 şi 15.12.2008.
Mai mult decât atât, nici până în acest moment, pârâtul nu i-a eliberat o copie după decizia privind concluziile comisiei de disciplină şi măsurile hotărâte de această comisie cu privire la reclamantă.
Cât priveşte modificarea circuitelor din maternitate, a trimis adresa nr.6987/11.12.2008, către conducerea spitalului, la care, de altfel, nu a primit nici un răspuns, dar mai ales nu s-a luat vreo măsură în ceea ce o priveşte.
A solicitat pe această cale ca instanţa de judecată să oblige managerul spitalului clinic – în calitate de contractant – să emită decizia de scutire de la efectuarea turei de noapte, concomitent cu obligarea la plata daunelor morale, în cuantum de 5.000 euro, pentru prejudiciul moral creat, în sensul unui puternic stres emoţional.
Ţinând cont că această acţiune nu a fost comunicată pârâtului, reclamanta a înţeles să o completeze după depunerea de către pârât a deciziei şi întregii documentaţii existente.
Pârâtul Spitalul Clinic „E.D.” din Iaşi a depus întâmpinare solicitând respingerea acţiunii. Comitetul director al spitalului clinic a emis Decizia nr. 63/29.05.2009, prin care a hotărât că reclamanta este scutită de desfăşurarea de activităţi pe timpul nopţii.
Decizia adoptată de Comitetul Director era fundamentată de înscrisurile medicale emise de D.S.P. Iaşi, Raportul medical al Casei Judeţene de Pensii, Oficiul de expertiză medicală nr. 3079 din 16.12.2008.
De altfel, în ultimele 6 luni (decembrie 2008 – mai 2009), reclamanta nu a prestat nici o activitate în intervalul orar 22,00 – 6,00 care, conform prevederilor art.122 din Codul Muncii, constituie muncă de noapte. La întocmirea graficelor de lucru s-au avut în vedere recomandările medicale existente, astfel încât lipsa deciziei nu poate fi invocată că ar fi determinat un abuz al conducerii unităţii medicale faţă de reclamantă, care să constea în obligarea acesteia de a presta muncă pe timp de noapte.
Plata de daune morale pentru prejudiciul moral creat, în sensul unui puternic stres emoţional, nu se justifică, fiind o pretenţie exagerată a reclamantei, care în mod greşit a interpretat atitudinea şi conduita angajatorului cu privire la desfăşurarea relaţiilor de muncă.
Or, îndeplinirea unor atribuţii legale care constau în organizarea şi funcţionarea unităţii, stabilirea atribuţiilor specifice pentru salariat, controlul modului în care sunt îndeplinite sarcinile de serviciu, nu pot fi invocate de reclamantă ca fiind acţiuni abuzive ale angajatorului. Raporturile de muncă stabilite între angajat şi salariat prin încheierea contractului individual de muncă conform prevederilor art.17 Codul Muncii, conţin drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi, care alături de alte clauze contractuale au rolul de a stabili o relaţie corectă între părţi, bazată pe respectarea principiului consensului şi bunei credinţe.
Angajatorul, conform art.263 din Legea nr.53/2003, dispune de prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica sancţiuni disciplinare salariaţilor în cazul în care aceştia au săvârşit o abatere disciplinară. Faptul că anumite referate, sesizări au determinat convocarea Comisiei de Disciplină, în vederea cercetării disciplinare prealabile conform art.267 din Legea nr.53/2003, nu poate fi invocat de reclamantă şi nici reţinut de instanţă ca o modalitate şicanatoare, premeditată a angajatorului, de natură a afecta din punct de vedere psihic şi emoţional pe aceasta (conform celor arătate în cererea de chemare în judecată).
Prerogativa disciplinară este dreptul conferit de legiuitor angajatorului pentru preîntâmpinarea şi totodată sancţionarea unor fapte sau acţiuni considerate abateri disciplinare aşa cum sunt ele precizate în Legea nr.53/2003 – Codul Muncii, contractul colectiv de muncă şi regulamentul intern, drept de care dispune angajatorul în îndeplinirea atribuţiilor şi angajamentelor legale. Toate acestea au rolul de a conduce la o bună organizare şi desfăşurare a muncii, activitatea unităţii desfăşurându-se fără sincope, singurul responsabil de toate acestea fiind angajatorul conform art. 40 alin.1.
Totodată în cadrul cercetării disciplinare, Comisia de Disciplină poate constata că nu sunt întrunite toate condiţiile şi aspectele care să conducă la încadrarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare, consecinţa fiind lipsa sancţiunii.
Conform adeverinţei eliberate de unitatea sanitară s-a constatat că reclamanta P.A. nu a suferit nici un prejudiciu material ca urmare a unor eventuale sancţiuni disciplinare, contractul individual de muncă al acesteia nesuferind modificări.
Pârâtul a depus precizări la întâmpinare prin care a invocat excepţia „lipsei de obiect” a cererii de chemare în judecată, solicitând respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată şi nelegală. Capetele de cerere, aşa cum au fost formulate prin cererea de chemare în judecată, nu sunt motivate în fapt şi în drept într-o formă clară şi precisă, de natură a lămuri sub toate aspectele obiectul acţiunii, care trebuie să fie licit, posibil şi determinat, instanţa de judecată urmând a rezolva o neînţelegere concretă şi nu o problemă de principiu.
Faţă de întâmpinarea depusă de pârâtă, reclamanta a solicitat respingerea excepţiei lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, motivat de împrejurarea că decizia de scutire de la efectuarea turei de noapte a fost emisă de pârâtă abia în data 29.05.2009, cu mult după introducerea acţiunii pe rolul Tribunalului Iaşi.
Mai mult decât atât, pârâta era obligată să emită acest act şi prin adresa nr. 19294/05.12.2008, eliberată de Autoritatea de Sănătate Publică Iaşi, lucru care nu s-a întâmplat decât după aproximativ 6 luni de la această dată.
În al doilea rând, a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a consilierului juridic R.V. A solicitat să se constate că R.V. nu este consilierul juridic angajat de pârâtă, ci de D.S.P. Iaşi, ba mai mult, la dosar se regăseşte delegaţia acestuia, cu nr. 3150/27.05.2009 în care se precizează că: „spitalul delegă pe…în calitate de consilier juridic în cadrul Direcţiei de Sănătate Publică Iaşi, să reprezinte şi să susţină interesele spitalului în faţa instanţei de judecată în data de 27.05.2009”.
În acelaşi sens, a apreciat că sunt de aplicabilitate imediată atât dispoziţiile art.2 din Regulamentul intern al Spitalului Clinic din Iaşi, avizat de Autoritatea de Sănătate Publică Iaşi, cât şi dispoziţiile art.28 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a acestui spital, avizat de A.S.P. Iaşi.
Cât priveşte susţinerea pârâtei că plata daunelor morale nu se justifică, aceasta nu poate fi primită de instanţă, cu atât cu mai mult cu cât pe de o parte nu s-au probat cu nimic aceste susţineri, iar pe de altă parte, reclamanta a înţeles foarte bine care sunt atribuţiile sale de serviciu, modul în care este verificată îndeplinirea acestora de angajator, fapt dovedit în cei peste 36 de ani de muncă în cadrul aceleiaşi unităţi sanitare, prin prestaţia zilnică avută şi prin recunoaşterea acestor merite şi promovarea în funcţia de asistentă-şefă.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei conform căreia „anumite referate au determinat convocarea Comisiei de Disciplină”, reclamanta a solicitat să se observe că ea împreună cu şefa ei au solicitat conducerii unităţii să i se comunice concluziile acestei comisii de disciplină şi eventualele măsuri ce au fost luate împotriva sa, ca urmare a acestei cercetări prealabile. În acest sens, a înţeles să invoce şi dispoziţiile art.47 pct.1, pct.6 şi art.48 din Regulamentul intern al Spitalului „E.D.”.
Cu referire la acelaşi prejudiciu moral suferit, reclamanta a învederat instanţei şi faptul că pe fondul acestui puternic stres emoţional şi a şicanelor interminabile, dar şi datorită bolilor deja existente, starea sa de sănătate a suferit o înrăutăţire evidentă, pe care o va dovedi cu acte medicale şi alte probe îngăduite de lege.
Prin sentinţa civilă nr.1673 din 23.10.2009 Tribunalul Iaşi a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocată de reclamantă, precum şi acţiunea formulată de reclamanta P.A. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic „E.D.” Iaşi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant a consilierului juridic R.V., invocată de reclamantă, tribunalul constată că este nefondată. Conform regulamentul de organizare şi funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene (Ordinul nr.127/11.02.2009), consilierul juridic angajat de Direcţia Judeţeană de Sănătate Publică redactează cererile de chemare în judecată, de exercitare a căilor de atac, modifică, renunţă la pretenţii şi căi de atac cu aprobarea Direcţiei de Sănătate Publică, reprezintă şi apără interesele persoanei juridice în faţa organelor administraţiei de stat, a instanţelor judecătoreşti, a altor organe cu caracter jurisdicţional, precum şi în cadrul oricărei proceduri prevăzute de lege, în baza delegaţiei date de conducerea persoanei juridice, asigură consultanţă juridică tuturor compartimentelor direcţiei. Mai mult, aşa cum a arătat însăşi reclamanta, consilierul juridic care reprezenta spitalul în instanţă era consilierul juridic angajat de Direcţia Judeţeană de Sănătate Publică Iaşi, iar prin delegaţia nr. 3150/27.05.2009 s-a precizat că „spitalul delegă pe…în calitate de consilier juridic în cadrul Direcţiei de Sănătate Publică Iaşi, să reprezinte şi să susţină interesele spitalului în faţa instanţei de judecată în data de 27.05.2009”.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanta P.A. este angajata pârâtului Spitalul Clinic „E.D.” Iaşi, îndeplinind funcţia de asistentă-şefă de peste 30 de ani la Secţia de Neonatologie.
Prin acţiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei decizii pentru scutirea de la efectuarea turei de noapte, să-i răspundă la numeroasele adrese înregistrate sub numerele 337/20.01.2009, 7155/18.12.2008, 7193/19.12.2008, 87/08.01.2009, 7064/15.12.2008, 7074/15.12.2008, 7073/15.12.2008 şi 6987/11.12.2008, obligarea pârâtului la plata daunelor morale şi a cheltuielilor de judecată.
Reclamanta a solicitat scutirea de le efectuarea turelor de noapte, întrucât suferea de diabet zaharat tip 2 complicat cu polineuropatie şi macroangiopatie, tiropatie autoimună, HTA stadiul 1/2, cumul de afecţiuni care conduc la incapacitate funcţională adaptativă de 30%, ce nu se încadrează în grad de invaliditate.
Pârâtul a invocat lipsa de obiect a primului capăt de cerere, având în vedere Decizia nr.63/29.05.2009 emisă de Comitetul director al Spitalului Clinic, prin care reclamanta a fost scutită de desfăşurarea de activităţi pe timpul nopţii. La emiterea acestei decizii s-au avut în vedere actele medicale invocate de reclamantă şi emise de D.S.P. Iaşi, Raportul medical al Casei Judeţene de Pensii, Oficiul de expertiză medicală nr. 3079 din 16.12.2008.
Faţă de aceste considerente, tribunalul a respins acest capăt de cerere ca fiind rămas fără obiect.
În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, privind obligarea pârâtului să-i răspundă reclamantei la adresele înregistrate sub numerele: 337/20.01.2009, 7155/18.12.2008, 7193/19.12.2008, 87/08.01.2009, 7064/15.12.2008, 7074/15.12.2008, 7073/15.12.2008 şi 6987/11.12.2008 acesta este neîntemeiat şi a fost respins. Prin unele dintre adresele menţionate reclamanta aducea la cunoştinţă starea sa de sănătate precum şi solicitările sale, de care s-a ţinut cont, este adevărat că mai târziu a fost totuşi emisă o decizie favorabilă, iar altele (ex: cererea înregistrată sub nr.7064/15.12.2008 nu îi aparţine ei, ci unui medic din spital).
Şi capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune morale, pentru prejudiciul moral creat, în sensul unui puternic stres emoţional a fost respins. Pe de o parte, conform dispoziţiilor Codului muncii, angajatorul are dreptul să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii, să stabilească atribuţiile corespunzătoare pentru fiecare salariat, în condiţiile legii şi/sau în condiţiile contractului colectiv de muncă aplicabil, încheiat la nivel naţional, la nivel de ramură de activitate sau de grup de unităţi, să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalităţii lor, să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu, să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, potrivit legii, contractului colectiv de muncă aplicabil şi regulamentului intern. Pe de altă parte, din întreg materialul probator administrat în cauză a rezultat faptul că între părţi exista o stare tensionată, întreţinută însă de ambele părţi. Este adevărat că, pe fondul afecţiunilor de care suferea, reclamanta a simţit mai puternic tensiunea. Cererea sa este, în principiu, admisibilă în considerarea modificării legislative aduse prin Legea nr.237/2007, ulterior Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 40/2007, dar tribunalul a apreciat că emiterea deciziei solicitate a constituit prin ea însăşi o compensare a prejudiciului moral suportat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatoarea P.A., considerând-o nelegală şi netemeinică.
Recurenta a motivat, între altele, că cererea sa de emitere a unei decizii de scutire la efectuarea turelor de noapte a fost soluţionată de pârâtă după introducerea acţiunii la instanţă şi mult după data prevăzută în adresa nr.1924/05.12.2008 emisă de A.S.P. Iaşi, o astfel de atitudine trebuind să fie sancţionată.
De asemenea, în mod greşit i-a fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale, decizia emisă de angajator nr.63/29.05.2009 reprezenta un drept al său şi nu o reparaţie morală a suferinţelor sale şi în aceeaşi măsură era o obligaţie a angajatorului şi nu o opţiune, deoarece avea dreptul la securitate şi sănătate în muncă în sensul dispoziţiilor art.8 alin.1 şi art.39 alin.1 din Codul muncii.
Daunele morale sunt justificate tocmai de neemiterea acestei decizii în termenul legal, precum şi trimiterea sa la diferite controale, care nu se justificau, deoarece angajatorul îi cunoştea starea de sănătate de ani de zile. În plus, atitudinea şicanatorie şi ameninţătoare a conducerii spitalului (chemarea zilnică, timp de 6 luni la conducere şi imputarea unor fapte nereale, hărţuirea morală prin mijloacele de mass-media) argumentează daunele solicitate.
A mai motivat recurenta că nici raportul Comisiei de disciplină ca urmare a cercetărilor prealabile desfăşurate în zilele de 09.12.2008 şi 15.12.2008 şi nici măsurile care au fost luate nu i-au fost aduse la cunoştinţă.
Recurenta a considerat că atitudinea angajatorului i-a produs grave prejudicii, atât prin înrăutăţirea stării de sănătate, cât şi prin deteriorarea imaginii în cadrul colectivului, prin ştirbirea autorităţii faţă de subordonaţi, dar mai ales prin catalogarea sa ca având o „atitudine de nesubordonarea faţă de şefi”.
A susţinut recurenta că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că starea de tensionare a fost întreţinută de ambele părţi, din depoziţia martorei audiate rezultând că în cei 36 de ani de activitate nu s-a aflat în nici o situaţie conflictuală.
Examinând probele administrate în faza primului ciclu procesual, în raport de motivele de recurs invocate, apărările intimatului şi dispoziţiile legale aplicabile, curtea de apel a reţinut următoarele:
Despăgubirile solicitate de recurentă, în cadrul raporturilor de muncă, îşi găsesc temeiul în dispoziţiile art.269 alin.1 şi 2 Codul muncii, potrivit cărora angajatorul este obligat, în baza normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Ca orice pretenţie dedusă judecăţii, prejudiciul moral trebuie dovedit, instanţa având obligaţia de a-l aprecia în raport de gravitatea şi importanţa lui.
Prejudiciul pretins prin acţiunea introductivă şi prin cererea de recurs, îşi are originea în atitudinea conducerii spitalului, care a constat, pe de o parte, în neeliberarea în termen a deciziei de scutire de la efectuarea turei de noapte, iar pe de altă parte, în hărţuirea permanentă a recurentei începând cu luna decembrie 2008, prin imputarea unor fapte ce au făcut obiect de cercetare prealabilă şi nu au fost finalizate cu vreo măsură (modificarea circuitelor din unitate, împiedicarea asistentelor din subordine să efectueze cursuri de instruire pentru determinarea grupelor de sânge, refuzul de efectuarea turelor de noapte) şi desele solicitări din partea angajatorului de a se prezenta pentru a da explicaţii. Recurenta a considerat că, în urma acestei atitudini, contrară dispoziţiilor art.8 alin.1 şi art.39 alin.1 din Codul muncii, i s-a înrăutăţit starea de sănătate şi i s-a deteriorat imaginea în cadrul colectivului de muncă, prin ştirbirea autorităţii faţă de subordonaţi.
În ceea ce priveşte primul aspect invocat, neeliberarea în termen a deciziei de scutire de la efectuarea turei de noapte, curtea a constatat că recurenta nu a probat că acesta a fost generator de prejudicii.
Curtea a notat dispoziţiile art.40 alin.1 lit.a din Codul muncii, care dau expresie dreptului angajatorului la autoorganizare, drept ce trebuie exercitat în corelaţie cu principiul respectării dreptului salariatului la securitate şi sănătate în muncă, rezultat din art.39 alin.1 lit.f) şi art.171(2) din Codul muncii şi art.8 din acelaşi act normativ.
Astfel, angajatorul este cel care, stabilind programul de lucru al salariaţilor, trebuie să ţină cont, în exercitarea acestei competenţe, de asigurarea unor condiţii de muncă de natură a proteja integritatea fizică şi psihică a salariaţilor.
În acest sens, conform dispoziţiilor art.5 şi art.35 din H.G.nr.355/2007 la aplicarea măsurilor preventive tehnico-organizatorice la locurile de muncă, angajatorii vor ţine seama de rezultatele supravegherii sănătăţii şi de raportul de evaluare asupra sănătăţii lucrătorilor.
Curtea a constatat că intimatul s-a conformat dispoziţiilor care îl obligau la respectarea sănătăţii şi securităţii salariatei-recurente, în sensul în care, datorită afecţiunilor de care suferea, aceasta nu a mai fost programată, în graficele de lucru întocmite cu repartizarea timpului de lucru, să presteze activitate pe timp de noapte.
Este adevărat că prin referatul nr.6562/27.11.2008 medicul de medicina muncii a prezentat angajatorului o evaluare a stării de sănătate a recurentei, cu recomandarea de a fi scutită de efectuarea turelor de noapte.
Împrejurarea de a nu fi emisă imediat decizia de scutire de la efectuarea turelor de noapte de către angajator, nu a fost de natură a forma prin ea însăşi convingerea că au fost create prejudicii morale salariatei. Aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa după cum a susţinut intimatul, iar recurenta nu a contestat, încă din anul 2005 nu a mai lucrat în tura de noapte. Simpla intenţie a conducerii, neconcretizată în fapte, ca salariata să efectueze ture de noapte (aspect rezultat din referatul nr.6621/2.12.2008, întocmit de medical primar şef de secţie) nu justifica cererea de acordare a daunelor morale.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect invocat, în justificarea daunelor morale, hărţuirea permanentă a recurentei începând cu luna decembrie 2008, prin imputarea unor fapte ce au făcut obiect de cercetare prealabilă şi nu au fost finalizate cu vreo măsură, curtea de apel a constatat, de asemenea, că nu justifică pretenţii afirmate.
Este neîndoielnic că P.A., în calitatea sa de asistentă-şefă la secţia de neonatologie a spitalului clinic a fost chemată în repetate rânduri, începând cu luna decembrie 2008 la conducerea spitalului (la acel moment în funcţie). Aceasta s-a impus ca urmare a unor aspecte ce erau cercetate de o comisie de disciplină desemnată de angajator şi care se refereau, printre altele la activitatea recurentei, faptele imputate constând în modificarea circuitelor din unitate, împiedicarea asistentelor din subordine să efectueze cursuri de instruire pentru determinarea grupelor de sânge.
Curtea a constatat că angajatorul nu a avut o atitudine şicanatorie ci şi-a exercitat doar dreptul conferit de art.40 alin.1 lit.d) din Codul muncii, în sensul că a exercitat controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu şi a verificat dacă se conturează săvârşirea vreunei fapte ce poate fi catalogată ca abatere disciplinară. Faptul că nu s-a emis vreo decizie de finalizare a cercetărilor prin care să se stabilească şi eventuale măsuri, nu a fost de natură a conduce la concluzia unei hărţuiri a recurente.
Pentru aceste considerente, curtea de apel a constatat că în mod judicios prima instanţă a concluzionat în sensul netemeiniciei pretenţiilor recurentei privind acordarea daunelor morale.
Prin consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art.312 C.pr.civ., curtea de apel a respins recursul, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa recurată.
Tags: daune morale
Daune morale. Înhumarea unei persoane decedate in condiţii suspecte de către Primărie intr-un loc rezervat persoanelor fără aparţinători legali ca urmare a absenţei verificărilor de către IPJ la domiciliul cunoscut al defunctei respectiv a comunicării către IML de date nereale privind lipsa aparţinătorilor legali.
Prin sentinta civila nr. 2348/16.02.2010 Judecatoria Iasi a hotarat urmatoarele:
„Respinge excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor invocate de aceştia.
Admite acţiunea, aşa cum a fost precizată, formulata de reclamantele M. C. L. şi G. D. E., prin curator M. L., ambele domiciliate în Iaşi. str. S., nr. 16, jud. Iaşi, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi, cu sediul în Iaşi, str. M. Costăchescu , nr. 6, jud. Iaşi şi Ministerul Administraţiei şi Internelor cu sediul în Piata Revolutiei nr.1 A, sect. 1, Bucuresti.
Obliga pârâţii să plătească în solidar fiecărei reclamante câte 50.000 de lei daune morale.
Obliga pârâţii să plătească în solidar reclamantelor suma de 4000 lei cheltuieli de judecată.
Obligă pârâţii să plătească Statului Român suma de 4504,4 lei reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar pentru care s-a admis ajutor public judiciar reclamantelor.”
Pentru a hotari in acest sens prima instanta a avut in vedere ca:
„Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 30.05.2008 sub numărul de dosar 10654/245/2008 reclamanta M. L. şi G. D. E. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR – POLIŢIA MUNICIPIULUI IAŞI, MUNICIPIUL IAŞI – CONSILIUL LOCAL IAŞI, PRIMĂRIA IAŞI – PRIN PRIMAR şi MINISTERUL PUBLIC PRIN PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA IAŞI, obligarea acestora la plata sumei de 50 000 lei pentru fiecare cu titlu de daune morale.
S-au solicitat cheltuieli de judecată.
În fapt motivează reclamantele să sunt mama, respectiv fiica minoră în vârstă de 10 ani, ale numitei G. G., care la data de 21 decembrie 2007 a murit în Iaşi în condiţii neelucidate. Susţin reclamantele că aceasta fusese căsătorită, însă divorţase de 2 ani, locuind împreună cu ele în Iaşi, pe strada Scăricica nr.16, adresă care figura şi pe actul de identitate a acesteia, că din cauza dezamăgirii provocate de divorţ şi din cauza lipsei banilor a hotărât să plece în străinătate şi deoarece a lipsit de la domiciliu mai mult timp, reclamanta M. L. a sesizat Poliţia. Cu această ocazie a aflat că la data de 21.12.2007 un bărbat a reclamat decesul numitei G. G., că decesul a fost constatat la I.M.L. Iaşi, unde aceasta a fost ţinută timp de 40 de zile, pentru identificarea unor posibile aparţinători, şi că Poliţia Iaşi, Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi şi serviciile de specialitate ale Primăriei au dat dovadă de superficialitate şi neglijenţă în activitatea de identificare a rudelor acesteia, ajungându-se la data de 01.02.2008 G. G. să fie înmormântată într-un cimitir din Iaşi, pe cheltuiala Primăriei şi într-un loc destinat persoanelor necunoscute.
Se susţine că astfel defuncta a fost lipsită de efectuarea datinilor creştineşti şi totodată reclamantele nu au certitudinea că identificarea acesteia a fost corectă sau care sunt cauzele reale ale decesului.
Nu a fost indicat temeiul în drept al cererii.
Acţiunea a fost însoţită de înscrisuri.
Reclamantele au fost scutite de plata taxei de timbru aferente cererii.
Prin sentinţa civilă nr.3031 din 26.02.2009 a Judecătoriei Iaşi, a fost admisă cererea reclamantelor în contradictoriu cu pârâţii MIRA şi IPJ Iaşi, dispunându-se obligarea acestora la plata către reclamante a câte 500000 de lei daune morale, a fost admisă exceptia lispei capacităţii de folosinţă a Primăriei Iasi, au fost respinse exceptiile lipsei calitatii procesuale pasive a IPJ Iaşi şi lipsa capacitatii de folosinţă a Parchetului de pe langa Judecătoria Iaşi.
Prin decizia civilă nr. 1606 din 29.06.2009 a Tribunalului Iaşi, a fost admis recursul formulat de IPJ Iasi si Ministerul Public , iar cauza a fost trimisă spre rejudecare. S-a retinut că se impune ca instanta de fond să stabilească în mod clar cadrul procesual în vederea pronunţării unei hotărâri care să asigure exercitarea legală a drepturilor procesuale a părţilor implicate.
Reclamantele M. L. şi G. D. E. prin curator au precizat , urmare deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare, că înţeleg să se judece în contradictoriu numai cu Inspectoratul de Politie Judetean Iaşi si Ministerul Administratiei si Internelor Bucuresti, solicitând obligarea în solidar a acestora a sumei de 100.000 de lei cu titlu de daune morale, câte 50000 lei pentru fiecare reclamantă, sumă justificată de încălcarea cu neglijenţă , nerespectarea gravă a atribuţiilor de serviciu a lucrătorilor de politie care in luna decembrie 2007 si anul 2008 au intocmit indolent acte fictive cu privire la pretinse verificări ale domiciliului numitei G. G., decedată în conditii dubioase intr-un adăpost improvizat în orasul Iasi, retinandu-se in mod nereal ca defuncta nu are rude si nu i se cunoaste domiciliul. Acest fapt a determinat pastrarea cadavrului timp de 2 luni la Morga spitalului Iasi, inhumarea acesteia de Primaria Iasi in conditii inumane, fara stirea familiei. Solicită reclamantele a se avea in vedere si motivarea initiala.
Reclamantele au solicitat proba testimoniala si proba cu inscrisuri.
Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi şi Ministerul Administratiei si Internelor au inteles să mentină apărările formulate initial în ce priveste exceptia lipsei calitatii procesuale pasive in ce îi priveste, iar la termenul din 26.01.2010 reprezentantul pârâtilor a invocat si exceptia netimbrării, ultima exceptie fiind respinsă la acelasi termen, constatându-se că anterior reclamantelor li s-a încuviinţat ajutor public judiciar şi că acest aspect nu a fost criticat de pârâti în recurs.
Pârâţii au solicitat respingerea acţiunii motivat de faptul că nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu moral cert şi determinat, generat de lipsa îndelungată de la domiciliu a numitei G. G. şi moartea acesteia în condiţii necunoscute. Aceasta a părăsit în mod voluntar domiciliul şi nu a păstrat legătura cu ceilalţi membri ai familiei prin propria manifestare de voinţă şi că nu se poate demonstra existenţa unei puternice legături afective şi emoţionale care să justifice acordarea unor daune morale din partea administraţiei publice locale sau din partea instituţiilor statului. Se mai susţine că organele de poliţie nu au atribuţii şi competenţe legale în desfăşurarea activităţii de identificare şi stabilire a tuturor rudelor sau aparţinătorilor legali a unor persoane decedate. Pe de altă parte familia , desi a constatat disparitia defunctei, nu s-a interesat de soarta acesteia, demersurile de căutare incepand atunci cand s-a pus problema dezbaterii unei succesiuni. Au mai relevat că defuncta avea o alcoolemie de peste 4g la mie in sange. Exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a fost motivata prin aceea ca fata de lucratorii de politie implicati in verificarile ocazionate de moartea suspecta a numitei G. G. , s-a dispus neinceperea urmăririi penale în dosar nr. 479/P/2008 al Parchetului de pe langa Curtea de Apel Iaşi.
Instanţa a încuviinţat părţilor proba cu înscrisuri, iar reclamantelor proba testimonială constând în audierea martorului L. D.
Analizând înscrisurile dosarului, raportat la prevederile legale incidente, instanta retine:
La data de 21.12.2008, numitul M. C. a adus la cunoştinţă organelor de poliţie de la secţia a II a, a Poliţiei Municipiului Iaşi, că într-un adăpost improvizat din strada Moara de Foc, nr.35 a fost găsită decedată numita G. G.. Au fost efectuate ulterior cercetări la faţa locului de agenţii din partea I.P.J. Iaşi, însoţiţi de angajaţi ai Biroului Criminalistic, constatându-se apoi, de organele abilitate data şi împrejurările decesului. Cadavrul numitei G. G. a fost depus la morga I.M.L. Iaşi . În urma cercetărilor efectuate, neconstatându-se întrunite elementele constitutive ale unor infracţiuni, la data de 20.02.2008 s-a întocmit referatul cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale, în baza căruia s-a emis rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, în dosarul nr.294/P/2008. Paralel au fost făcute cercetări şi cu privire la existenţa aparţinătorilor legali ai defunctei, necesare pentru demararea procedurii de înhumare a acesteia. În baza adresei nr.700181/10.01.2008, eliberată de I.P.J. Iaşi – Poliţia Municipiului Iaşi, secţia a II a de Poliţie, din care rezultă că numita G. G., nu are aparţinători legali, s-a hotărât ca aceasta să fie înhumată de Direcţia de Servicii Publice Municipale Iaşi conform H.C.L. nr.259/2003.
La data de 21.04.2008, reclamanta M. L. s-a prezentat la secţia a II a Poliţie, solicitând a se efectua cercetări cu privire la posibilul deces al numitei G. G., împrejurarea că aceasta a decedat fiind confirmată de organele de poliţie la acea dată, reclamanta arătându-şi nemulţumirea că deşi defuncta a avut asupra sa acte de identitate, unde figura cu acelaşi domiciliu legal ca şi reclamanta, totuşi aceasta nu a fost anunţată de decesul fiicei sale, pentru a avea posibilitatea să o îngroape conform datinilor creştine.
Din raportul întocmit de organele de poliţie, cuprinzând rezultatul verificărilor aspectelor sesizate de M. L. , rezultă că ofiţerul desemnat cu soluţionarea respectivului caz, nu a făcut nici un fel de verificări, pentru a identifica aparţinătorii legali ai decedatei, motiv pentru care s-a declanşat cercetarea prealabilă a acestuia sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art.12 lit. b din OMAI nr.400/2004.
Ulterior s-a relevat că actiunea disciplinară a rămas fără obiect, cei vizaţi nemaiactivând in structurile IPJ Iaşi sau MAI . De asemenea fată de lucrătorii de politie a fost deschis un dosar penal , nr. 479/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, in care la data de 10.06.2009 s-a dispus neînceperea urmării penale.
În România , Ministerul Administraţiei şi Internelor este cel care stabileste, potrivit legii, masuri pentru apararea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, precum si a proprietatii publice si private, aşa cum rezultă din prevederile OUG 30 din 2007. Potrivit art. 1 si urm. din Legea nr. 218 din 2002, Poliţia Română face parte din Ministerul de Interne şi este instituţia specializată a statului, care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile legii, activitatea Poliţiei Române constituind serviciu public specializat şi realizându-se în interesul persoanei, al comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii. Inspectoratul de Politie Judeţean Iaşi este structura administrativ teritorială a Politiei Române, cu competenţă pe raza judeţului Iaşi, deci şi pentru municipiul Iaşi, locul evenimentelor prezentate anterior.
În consecinţă, raportat la normele relevate anterior, instanţa reţine că pârâtii au calitate procesuală pasivă , astfel că exceptiile vor fi respinse.
Este de necontestat că defuncta G. G. este fiica primei reclamante si mama celei de-a doua. Legătura afectivă dintre aceste persoane nu trebuie dovedită si nu poate fi combătută conform sustinerilor pârâtilor prin aceea că defuncta a rupt orice relatie cu familia sa. Tot astfel nu are importanta că defuncta era o persoana fără adăpost , aparţinând categoriei sociale cunoscută sub denumirea de boschetar. Nu are importanţă nici alcoolemia avută de defunctă la momentul decesului. În aceeasi ordine de idei este lipsit de importantă dacă organele de anchetă au considerat sau nu că lucrătorii de politie au încălcat vreo obligatie de serviciu, sau au indeplinit defectuos o asemenea obligatie. Nu interesează nici dacă lucrătorii de politie desemnati aveau in fisa postului obligatia de a aduce la cunostinta familiei defunctei despre decesul acesteia.
Singurul aspect ce poate fi retinut în sarcina pârâtilor este acela că, desi au fost sesizati cu privire la decesul unei persoane, cu identitate cunoscută, nu au efectuat nici un fel de demers real prin care să încunoştiinţeze familia despre decesul acesteia.
Defuncta G. G. era un cetăţean român, cu date de identitate si cu o stare civila clară, figurând ca având un domiciliu, la care locuia încă familia sa. La adresa respectivă, familia sa locuia de mai multi ani.
Conform art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Elementele determinante pentru existenţa vieţii de familie sunt în primul rând legătura biologică dintre părinţi şi copii şi existenţa unei relaţii personale efective, de substanţă.
În cauza Marckx c. Belgia, art. 8 al. 1 din Conventie este interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu numai în sensul că obligă statele să se abţină de la orice ingerinţă, ci în plus, faţă de această obligaţie în esenţă negativă, pot exista obligaţii pozitive inerente unui respect efectiv al dreptului la viata de familie. Este indubitabil că în cauza de faţă, autorităţile române erau obligate , odată ce au constatat decesul numitei G. G. , să protejeze interesele familiei acesteia, şi să o informeze asupra stării defunctei. Această obligatie nu are nici o legătură cu faptul că familia nu a reclamat disparitia defunctei sau cu ruperea aparentă a legăturilor dintre aceasta si familie.
Este mai mult decât evident că autorităţile nu au depus eforturi rezonabile pentru a găsi posibila familie a defunctei şi pentru a da posibilitate acestora de a asigura acesteia o înmormântare creştinească sau de organiza in orice mod doreau funeraliile rudei lor. Pârâtii nu au dovedit contrariul si anume că ar fi depus vreun efort efectiv în acest sens, ci au incercat să se disculpe si să arunce vina pe familia defunctei care, potrivit sustinerilor acestora, aveau obligatia de a o căuta pe aceasta sau de a o declara dispărută.
Deşi au sustinut că nu au atributii în sensul precizat de reclamante, pârâtii nu au arătat în concret o altă persoană – autoritate sau nu – care ar avea o asemenea obligatie.
Un alt aspect retinut de instanţă este acela că autorităţile au la dispoziţie baze de date, având acces la informaţii potrivit cărora la adresa la care domicilia defuncta, locuiesc reclamantele adică mama si fiica acesteia, dar , cu toate acestea, nu au considerat necesar a informa sau a căuta efectiv aceste persoane, iar acest lucru înseamnă mai mult decât a verifica o singură dată la adresa respectivă dacă acolo locuia familia defunctei. După cum s-a retinut, familia locuia la adresă de mai multă vreme, astfel că şi vecinii acesteia puteau da relatii daca ar fi fost întrebati cu privire la persoana defunctei.
Notabil, pentru stabilirea culpei pârâtilor, este faptul că organele de anchetă au făcut comunicări cu privire la moartea suspectă a defunctei către o persoană care este tocmai cea care a sesizat autorităţilor decesul numitei G. G. si care nu a recunoscut că ar avea o legătură cu defuncta. Astfel din declaratiile acelei persoane rezultă că împărţea adăpostul cu numitul T. Gh. şi cu concubina acestuia , G.G., iar în dimineaţa zilei de 21.12.2007 a găsit-o pe aceasta din urmă decedată. Organele de anchetă au considerat necesar a face comunicare referitor la rezultatul cercetărilor privind pe defuncta, persoanei care a sesizat despre decesul acesteia, deşi, în mod evident aceasta nu avea absolut nici o legătură de nici un fel cu G. G.
Instanta de fată nu este competentă a aprecia asupra aspectelor de natură penală, cum ar fi cauzele decesului sau modul de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu de către persoanele implicate în anchetarea cazului, fiind chemată doar să aprecieze dacă pârâtii aveau sau nu obligatia de a informa pe reclamante cu privire la decesul sus-numitei.
S-a sustinut că lucrătorii de politie implicati nu aveau obligatia de a căuta şi înstiinţa apartinătorii legali ai unei persoane decedate, dar nu s-a indicat de către pârâtii din cauză cine avea această obligatie. Lipsa unei atributii din fisa postului sau din normele ce reglementează activitatea internă a institutiei, referitor la cercetarea mortii tratată de autorităţi în acest caz ca suspectă, care implică în esenţă si încunoştiinţarea familiei persoanei decedate, nu poate avea nici un efect sub aspectul răspunderii delictuale, reprezentând în cel mai rău caz doar o lipsa de organizare instituţională care nu poate fi imputabilă, în nici un caz, familiei defunctei.
In baza actelor şi lucrărilor dosarului instanţa apreciază că în speţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art.998-999 Cod civil, ce presupun existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, raportul de cauzalitate între acestea precum şi vinovăţia persoanei responsabile de cauzarea prejudiciului, condiţii ce se impun a fi întrunite cumulativ pentru a putea atrage obligaţia de reparare a acestuia, în speţă fiind evident că, reclamantele au suferit un prejudiciu moral datorat angoasei şi suferinţei celor două de a nu-şi conduce mama, respectiv fiica pe ultimul drum şi de a o înmormânta conform datinilor creştineşti, sau de a se putea ocupa în orice mod de funeraliile acesteia , prejudiciu ce le-a fost cauzat de pârâţii din cauză, cărora le revenea obligaţia legală de a face cercetări la ultimul domiciliu al defunctei şi în acest fel de a informa familia asupra decesului. Prejudiciul este dovedit si de toate demersurile care au fost întreprinse de reclamante ulterior datei la care au aflat despre decesul fiicei , respectiv, mamei lor, cum ar fi deshumarea defunctei si reinhumarea acesteia in cavoul familiei.
Despăgubirile băneşti acordate pentru repararea daunei morale constau într-o sumă necesară pentru a-i procura victimei satisfacţii de ordin moral, susceptibile să înlocuiască valoarea de care a fost privată. Valoarea daunei morale nu poate fi stabilită prin probe materiale, prin probe trebuind dovedită doar existenţa daunei, deoarece numai in acest caz, judecătorul, în raport cu consecinţele faptei, poate să aprecieze suma globală care să compenseze pentru cel prejudiciat, ceea ce îi lipseşte ca urmare a faptei săvârşite.
În raport cu consecinţele daunei morale, care, de regulă, se stabilesc după preţuirea de către victimă a valorilor lezate, judecătorul este în drept să aprecieze cuantumul despăgubirilor. In cauza de faţă, consecintele sunt cu atât mai grave cu cât nici la acest moment pârâtii nu si-au asumat vreo culpă în privinta faptei delictuale ce a fost retinută în sarcina lor.
În consecinţă, raportat la consecintele daunei morale, instanţa apreciază că sumele solicitate de reclamante asigură o reparatie echitabilă a prejudiciului care le-a fost cauzat., astfel că instanta urmează a dispune obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 50 000 lei pentru fiecare dintre reclamante, cu titlu de daune morale.
Văzând dispoziţiile art.274 Cod procedură civilă şi ale art.18 din O.U.G.51/2008, pârâţii vor fi obligaţi şi la plata către reclamante a cheltuielilor de judecată rezultate din acest proces (respectiv onorariu de avocat) şi la plata către stat a sumei reprezentând taxa de timbru de care reclamantele au beneficiat de scutire în baza O.U.G. 51/2008.”
Impotriva acestei sentinte au declarat recurs paratii Inspectoratul de Politie Judetean Iasi si Ministerul Administratiei si Internelor.
Inspectoratul de Politie Judetean Iasi si-a intemeiat declaratia de recurs pe urmatoarele motive:
1) gresit instanta a respins exceptia de netimbrare a actiunii in conditiile in care cauza a ajuns in rejudecare iar etapa procesuala pentru care se admisese cererea de ajutor public judiciar se incheiase, in plus, s-a dovedit si o imbunatatire a situatei materiale a reclamantelor, care au achitat in numerar onorariu de avocat de 13.000 lei, iar cf. art. 10 din OUG 51/2008 se impunea timbrarea actiunii.
2) gresit prima instanta a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a IPJ in conditiile in care obligatia de incunostiintare a rudelor celor decedati nu apare in legea care le reglementeaza activitatea, decat in cazul celor disparuti, instanta adaugand astfel la lege.
3) pe fond, gresit instanta a retinut ca sunt intrunite conditiile raspunderii civile delictuale intrucat: Parchetul Curtii de Apel Iasi a constatat ca lucratorii de politie nu au incalcat legea prin rezolutia de neincepere a urmaririi penale data in dos. 479/P/2008; instanta nu indica actul normativ in baza caruia politia trebuia sa faca cercetari la ultimul domiciliu al defunctei si sa informeze familia de deces; nu exista culpa pentru ca Parchetul nu a facut comunicarea solutiei la domiciliu, comunicarile facandu-se fata de cei care au facut sesizarea cf. art. 228 alin 6 cod procedura penala; cuantumul daunelor morale este nejustificat avand in vedere ca: reclamanta nu a reclamat disparitia fiicei sale desi cunostea comportamentul antisocial al acesteia decat atunci cand a avut un interes patrimonial, dezbaterea unei mosteniri; declaratia martorului este indoielnica, acesta relatand ca a vazut-o pe fiica reclamantei in septembrie-octombrie 2007 la domiciliu, urma sa plece in strainatate, iar reclamanta a afirmat ca fiica sa a parasit domiciliul din aprilie 2007; suma acordata de prima instanta nu se justifica in conditiile in care CEDO acorda despagubiri de 1000/1500 euro, instanta putand lua ca reper disp. HG 1083/2008. Solicita, in consecinta admiterea recursului.
In drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 4 si 9 cod procedura civila.
Recurentul Ministerul Administratiei si Internelor a invocat in motivarea recursului urmatoarele:
1) gresit prima instanta a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Ministerul Administratiei si Internelor si a admis actiunea fara a indica actul normativ in baza caruia paratii trebuiau sa faca cercetari la ultimul domiciliu al defunctei si sa informeze familia de deces; nu poate exista o raspundere a MAI pentru fapta lucratorilor unei structuri din subordine, cu personalitate juridica, motivarea instantei de fond fiind insuficienta, neidicand care sunt faptele pentru care poate fi angajata raspunderea sa, neindicand care sunt persoanele care reprezinta aceste institutii si care sunt obligatiile pe care aceste persoane nu le-au respectat.
2) pe fond, nu s-a probat ca s-a savarsit o fapta de catre angajati cu care MAI are raporturi directe de serviciu cu prilejul exercitarii functiei, nu s-a probat un prejudiciu care sa fie acoperit prin daunele acordate cata vreme este evident dezinteresul reclamantelor pentru modul in care defincta isi ducea traiul; temeiul raspunderii nu poate fi nici prev. art. 1000 alin 3 cod civil, necercetandu-se si nedovedindu-se calitatea de comitent si de prepus de catre prima instanta, dar nici disp. art. 998/999 cod civil, neexistand dovada in aceste sens; raporturile dintre reclamante si defuncta erau iremediabil compromise, reclamantele cunoscand riscul la care se expunea defuncta prin modul de viata adoptat, acestea nu au sesizat niciodata politiei disparitia defunctei, ci doar atunci cand se impunea dezbaterea unei mosteniri, nu s-au interesat de soarta defunctei nici in preajma sarbatorilor de iarna, astfel ca daunele acordate sunt exagerate avand in vedere dezinteresul manifestat de reclamanta si lipsa oricaror dovezi privind prejudiciul nepatrimonial produs.
Intimatele nu au formulat intampinare.
In recurs nu au fost administrate probe.
Analizand actele si lucrarile dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate si raportat la dispozitiile legale incidente in cauza, Tribunalul constata urmatoarele:
Exceptia de netimbrare a actiunii invocata de paratul Inspectoratul de Politie Judetean Iasi in rejudecare a fost corect solutionata de Judecatorie. Constata Tribunalul in acest sens ca in prima faza procesuala reclamantelor li se admisese cererea de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxelor judiciare de timbru (incheierea din data de 19.09.2008 a Judecatoriei Iasi), ulterior casarii sentintei pronuntate in cauza dosarul fiind trimis spre rejudecare, situatie in care nu se datoreaza o alta taxa de timbru si nu se impune o noua cerere de scutire de la plata timbrajului. Situatia invederata de parat, anume ca reclamantele aveau posibilitati materiale pentru a achita timbrajul stabilit in sarcina lor in fata instantei de fond cata vreme au achitat un onorariu de avocat foarte mare nu poate fi retinuta cata vreme nu s-a probat ca cererea de ajutor public judiciar a fost facuta cu rea-credinta, prin ascunderea adevarului, la momentul la care s-a invocat acest aspect, in sedinta din data de 26.01.2010, nefacandu-se nici o proba care sa denote ca situatia materiala a reclamantelor s-a imbunatatit si ele nu s-ar mai incadra in prevederile art. 8 din OUG 51/2008. In consecinta, primul motiv de recurs invocat de IPJ este neintemeiat si va fi respins.
Cel de-al doilea motiv de recurs este de asemenea nefondat si urmeaza a fi inlaturat, Tribunalul notand ca potrivit disp. art. 26 alin 1 din Legea 218/2002 privind organizarea si functionarea Politiei Romane, pct. 24, Politia Romana acorda sprijin, potrivit legii, autoritatilor administratiei publice centrale si locale in vederea desfasurarii activitatii acestora, obligatie legala in baza careia Politia Romana prin angajatii sai trebuie sa coopereze cu celelalte autoritati si institutii publice atunci cand este necesar pentru normala desfasurare a activitatii acestora.
Retine Tribunalul in acest sens ca desi nu este prevazuta expres obligatia IPJ de a efectua verificari la domiciliul persoanei decedate in conditii suspecte si de incunostiintare a familiei in vederea inhumarii acesteia in cazul decesului persoanelor cu identitate cunoscuta, totusi o asemenea obligatie reiese indirect din textul legal citat, Primaria Iasi realizand inhumarea cadavrului numitei G. G. ca urmare a solicitarii Institutului de Medicina Legala Iasi care a fost insotita de adresa nr. 700181/10.01.2008 a Inspectoratului de Politie Judetean Iasi, Politia Municipiului Iasi, Sectia a II a Politie care atesta ca „in urma verificarilor s-a constatat ca defuncta nu are apartinatori legali”. Altfel spus, la momentul la care i s-au solicitat asemenea verificari, Politia nu a negat obligatia de coopera si de a efectua verificarile care se impuneau, sustinand nefondat acum ca nu avea obligatia de a incunostiinta familia despre deces.
Noteaza Tribunalul si ca potrivit disp. art. 41 din Ordinul 255/2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatarilor si a altor lucrari medico-legale emis de Ministerul Sanatatii, „Inhumarea persoanelor fara reprezentanţi legali sau fara identitate se face prin grija primariilor, cu informarea prealabila a organelor de poliţie.” Acesta a fost contextul in care, constatand lipsa oricarui apropiat din familie in vederea ridicarii cadavrului defunctei G. G., IML, respectand procedura de lucru impusa de norma sus citata, a solicitat cercetari politiei, doar in urma primirii raspunsului negativ al acestei institutii, IML solicitand Primariei efectuarea demersurilor in vederea inhumarii.
De aici deriva culpa institutiei care, prin angajatii sai, a comunicat IML date nereale, date care au determinat ulterior atat neincunostiintarea familiei in vederea inmormantarii fiicei, respectiv mamei reclamantelor si a efectuarii celorlalte obiceiuri crestinesti cat si inhumarea de catre Primarie intr-un loc rezervat persoanelor fara apartinatori legali. De notat e faptul ca fara un raspuns negativ din partea Politiei ca defuncta nu are apartinatori legali, IML nu proceda la inaintarea cadavrului in vederea inhumarii, ci la pastrarea acestuia pana la ridicarea lui de catre familie iar inmormantarea de catre primarie nu avea loc.
Asadar, chiar in lipsa unei prevederi exprese in lege sau in fisa postului angajatilor IPJ a obligatiei de incunostiintare a familiei persoanei cu identitate cunoscuta, decedata in conditii suspecte, IPJ este in culpa intrucat prin fapta sa – aceea de a comunica altei institutii (IML) aspecte nereale in sensul ca defuncta nu are apartinatori legali in conditiile in care nu a efectuat nici un fel de verificari in acest sens la domiciliul cunoscut al defunctei – a influientat desfasurarea ulterioara a evenimentelor, reiesind de aici si legatura de cauzalitate dintre fapta retinuta si prejudiciul produs, raportul de cauzalitate fiind unul indirect.
In aceste conditii reclamantele au suferit in mod clar un prejudiciu moral, suferinta lor determinata de pierderea unei persoane apropiate fiind amplificata de imposibilitatea de a-si conduce fiica, respectiv mama pe ultimul drum, de a organiza inmormantarea si celelalte obiceiuri crestinesti impuse de asemenea evenimente. De altfel, modul in care au decurs ulterior faptele au dovedit ca vestea disparitiei si mortii fiicei, respectiv mamei reclamantelor nu a ramas fara urmari, acestea facand toate demersurile la autoritati pentru a afla unde si cine a inmormantat-o, solicitand ulterior chiar si obtinand deshumarea cadavrului, defuncta fiind mutata in cavoul familiei.
In concluzie, corect prima instanta a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a IPJ neadaugand nimic la lege, obligatia de cooperare cu autoritatile si institutiile statului si de furnizare a unor informatii care pot fi obtinute in cadrul activitatii proprii fiind stabilita de lege, cum s-a aratat in cele de mai sus, realizarea defectuoasa a acestei activitati antrenand raspunderea civila delictuala atunci cand cauzeaza altuia prejudicii.
Pentru considerentele retinute mai sus si avand in vedere si constatarile primei instante tribunalul constata ca Judecatoria a stabilit corect existenta faptei, a prejudiciului, a legaturii de cauzalitate, a vinovatiei.
In ceea ce priveste cuantumul daunelor morale acordate celor doua reclamante de Judecatorie, apreciaza Tribunalul ca acesta este exagerat de mare raportat la toate conditiile in care s-au produs faptele: a retinut Tribunalul ca in fapt relatiile dintre reclamante si defuncta nu erau foarte apropiate in ultima perioada, aceasta lipsind de acasa de ceva vreme, ultima data fiind vazuta in toamna anului 2007, dupa cum marturiseste martorul L. D. audiat la solicitarea reclamantelor, de Sarbatoarea Sf-tului Dumitru; de asemenea, chiar prin lipsa lor de implicare, reclamantele au lasat sa curga o perioada mare de timp pana la efectuarea cercetarilor privind starea rudei lor care a parasit domiciliul (octombrie 2007-aprilie 2008), cercetari care, daca erau initiate mai devreme puteau influienta cursul evenimentelor. Avem in vedere si ca inhumarea cadavrului de catre Primarie a avut loc la data de 01.02.2008, iar daca reclamantele manifestau interes si declarau disparitia rudei lor mai devreme exista chiar posibilitatea ca inhumarea sa nu aiba loc, cadavrul fiind pastrat la morga 40 de zile.
De asemenea, are in vedere Tribunalul ca prin daunele morale se urmareste a se asigura celui prejudiciat o satisfactie de ordin moral, Tribunalul apreciind ca repararea prejudiciului moral produs este asigurata prin stabilirea unor daune morale in cuantum de 7500 lei pentru fiecare din cele doua reclamante. In aceste conditii, Tribunalul apreciaza ca poate asigura reclamantelor o reparatie de ordin moral pentru prejudiciul suferit, luand in considerarare toate conditiile care au determinat sau infuientat desfasurarea evenimentelor astfel cum acestea au fost mai sus detaliate.
In ceea ce priveste recursul formulat de recurentul Ministerul Administratiei si Internelor Tribunalul retine ca acesta este intemeiat, gresit prima instanta respingand exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Ministerul Administratiei si Internelor si admitand actiunea fata de acest parat. Noteaza tribunalul in acest sens ca in cauza s-a retinut ca fapta a fost savarsita de lucratorii de politie care nu au efectuat verificarile care se impuneau in astfel de situatii si fara a efectua aceste verificari au comunicat institutiilor solicitante date nereale. In aceste conditii nu poate fi retinuta raspunderea Ministerului nici pentru fapta sa, Ministerului nerevenind obligatii de natura celor stabilite de lege in sarcina Politiei Romane si nici pentru fapta prepusului, fapta fiind savarsita de lucratorii de politie fata de care Ministerul nu poate avea calitatea de comitent.
In consecinta, exceptia lipsei calitatii procesual pasive a acestui recurent trebuie admisa, urmand a fi admis recursul si respinsa actiunea impotriva acestuia ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Fata de cele mai sus retinute, in baza disp. art. 312 alin 1-3 cod procedura civila, Tribunalul a admis recursurile declarate de Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi şi Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei civile nr. 2348/16.02.2010 pronunţată de Judecătoria Iaşi, a modificat in parte sentinta in sensul ca va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul administraţiei şi Internelor şi a respins acţiunea formulată de M. L. şi G. D. E. în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte acţiunea formulată de M. L. şi G. D. E. în contradictoriu cu Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi si a obligat pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi la plata în favoarea reclamantei M. L. a sumei de 7500 lei şi la plata în favoarea reclamantei G. D. E. a sumei de 7500 lei cu titlu de daune morale.
De asemenea, avand in vedere disp. art. 274 cod procedura civila Tribunalul va obliga pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi la plata către reclamante a sumei de 1350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, măsura in care acestea pot fi admise fiind dată de dispoziţiile art. 276 cod procedură civilă, text aplicabil in situaţia de fată când s-a admis in parte solicitarea procesuală a reclamantelor si acestea solicită cheltuielile de judecată, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată fundamentându-se exclusiv pe ideea de culpă procesuală care aparţine pârâtului care a ocazionat procedura judiciară, acesta pierzând procesul in limita in care acţiunea a fost admisă.
Vazand si disp. art. 18 din OUG 51/2008 privind ajutorul public judiciar in materie civila, Tribunalul va obliga pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi la plata către Stat a sumei de 1066,52 lei reprezentând o parte din ajutorul public judiciar acordat reclamantelor prin încheierea de şedinţă din data de 19.09.2010, corespunzator limitei in care acţiunea a fost admisă.
Tags: daune morale
Pretenţii civile
Tribunalul Tulcea
Dosar nr.1178/179/2007
DECIZIA CIVILĂ NR.83
Şedinţa publică din data de 05 februarie 2009
Asupra recursului civil de faţă:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Babadag sub nr. 1178/179/2008 reclamantul ……. a chemat în judecată pe pârâtul ……. solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 lei, reprezentând daune morale cu cheltuieli de judecată .
Pârâtul prin întâmpinare, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii principale ca netemeinică, iar prin cerere reconvenţională a solicitat obligarea reclamantului-pârât la plata daunelor morale în cuantum de 20.000 lei, cu obligarea şi la plata cheltuielilor de judecată aferente .
Prin sentinţa civilă nr.755/15 oct.2008 Judecătoria Babadag a respins acţiunea principală a reclamantului ……. şi cererea reconvenţională formulată de pârâtul reconvenient, ca nefondate.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Evaluând materialul probator administrat în cauză , atât asupra cererii principale , cât şi cu privire la cererea reconvenţională s-a apreciat că, în cauză nu sunt întrunite condiţiile generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale raportat la împrejurările speţei .
Potrivit prevederile art.998 cod civil , „ orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu , obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat , a-l repara ” pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală în sarcina unei persoane , este necesar a fi îndeplinite mai multe cerinţe : existenţa unui fapte ilicite a unui raport de cauzalitate între acestea , existenţa vinovăţiei celui care a determinat prejudiciul .
Faţă de specificul cauzei deduse judecăţii, aceste cerinţe s-a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ pentru antrenarea răspunderii civile delictuale .
În cauză este de subliniat că urmare nefinalizării precontractului de vânzare-cumpărare intervenit între părţi, cu privire la înstrăinarea unui teren, pârâtul a recurs la chemarea în judecată a reclamantului în speţă pentru pronunţarea rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, citarea reclamantului făcându-se la domiciliul precizat de acesta în antecontractul încheiat între părţi, reclamantul avându-şi domiciliul în Bucureşti .
Ulterior, reclamantul a promovat recurs împotriva hotărârii judecătoreşti, invocând judecarea cauzei cu încălcarea procedurii de citare, reclamantul schimbându-şi ulterior domiciliul în Tulcea.
Cu ocazia soluţionării căii de atac reclamantul a depus la dosarul cauzei contractul de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică, acesta neaducând însă la cunoştinţa pârâtului modul de îndeplinire a mandatului dat de către pârât.
Această problematică litigioasă dintre părţi a determinat o implicare emoţională, stare ce s-a acutizat şi activat pe fondul dezbaterilor în ziua judecării cauzei, martorii ……. , ……. declarând că pârâtul a făcut afirmaţia susţinută de către reclamant la ieşirea din sala de judecată pe fondul stării emoţionale generată de faza dezbaterilor în şedinţa de judecată .
Martorul ……. a învederat că nu a perceput incidentul susţinut de pârât a se fi petrecut pe scările Tribunalului Tulcea, pârâtul susţinând că a fost împins de către reclamant şi că a replicat expresia reţinută mai sus doar la afirmaţia făcută de către reclamant .
Din depoziţiile martorilor audiaţi la cererea pârâtului reiese că există nemulţumiri cu privire la modul de încheiere a tranzacţiilor de înstrăinare manifestate şi de alte persoane faţă de reclamant, ca urmare a nefinalizării actelor de înstrăinare, învederând că pârâtul nu a îndemnat alte persoane să nu încheie tranzacţii cu reclamantul şi nu a creat o atmosferă potrivnică faţă de acesta .
Raportat la împrejurările speţei, problematica litigioasă existentă între acestea şi atitudinea părţilor în producerea acesteia , se apreciază că nu se justifică îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de către părţi , nefăcându-se dovada întrunirii cerinţelor prevăzute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale , afirmaţia pârâtului pe fondul stării emoţionale necontrolate , creată de atmosfera tensionată răsfrântă în şedinţa de judecată neputându-se reţine că se poate materializa într-un prejudiciu , nedovedindu-se atingerile pretins aduse .
Susţinerile reclamantului cu privire la pretinsul prejudiciu suferit ca urmare a imposibilităţii intermedierii vânzării de terenuri , generat de pretinsa atmosferă potrivnică creată de pârât este lipsită de fundament şi nesusţinută de nicio dovadă care să concretizeze existenţa prejudiciului pretins .
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională , s-a apreciat că nu se poate reţine existenţa îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale .
Pârâtul a susţinut că prin atitudinea sa şi prin promovarea plângerilor adresate organelor îndrituite reclamantul i-a cauzat prejudiciul pretins .
Promovarea unei căi de atac sau plângerile susţinute a fi adresate organelor de poliţie nu pot fi interpretate prin ele însele ca fără îndeplinirea cumulativă a condiţiilor privind prejudiciul, fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei sau a culpei, ca reprezentând o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale care să angajeze răspunderea în condiţiile codului civil .
Exercitarea dreptului constituţional al accesului liber la justiţie nu poate fi calificat drept o faptă ilicită , în lipsa unui minim de probe care să justifice chiar prejudiciul moral , motiv pentru care cererea nu poate fi primită .
Abuzul de drept presupune în primul rând existenţa unui drept subiectiv a cărui exercitare se realizează prin depăşirea limitelor sale interne, prin deturnarea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut şi prin rea-credinţă .
Împotriva acestei sentinţe civile, în termen legal a formulat recurs reclamantul ……., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Arată în esenţă recurentul că, între el şi intimat au existat raporturi de colaborare cu privire la vânzarea unor suprafeţe de teren extravilan de la diferite persoane din localitatea Făgăraşu Nou şi cărora intimatul le reţinea comision de intermediere.
Pe fondul unui litigiu aflat pe rolul acestei instanţe, la data de 10 oct.2007, intimatul i-a adresat expresii jignitoare, auzite şi de către completul de judecată.
Mai mult, intimatul pârât l-a denigrat pe recurent în localitatea Făgăraşu Nou, afirmând în faţa cetăţenilor că este escroc şi mincinos, îndemnându-i să nu mai încheie tranzacţii cu recurentul.
Aceste afirmaţii au adus grave prejudicii imaginii şi integrităţii morale a recurentului, astfel încât o mare parte dintre locuitorii Făgăraşului Nou au revocat procurile de vânzare.
Precizează că i-a fost încălcat dreptul la onoare şi la reputaţie prevăzute de legislaţia civilă şi de art.54 lit. c şi d din Decretul 51/1954.
Cu probele administrate la instanţa de fond, apreciază recurentul că şi-a dovedit acţiunea.
Examinând hotărârea atacată, sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, se reţine că recursul este neîntemeiat.
Potrivit prevederilor ar.998 Cod civil, „Orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărei greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală în sarcina unei persoane este necesar a fi îndeplinite mai multe cerinţe: existenţa unei fapte ilicite a unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între acestea, existenţa vinovăţiei celui care a determinat prejudiciul.
Din analiza probelor administrate în cauză, se reţine că nu sunt întrunite condiţiile generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale raportat la împrejurările speţei.
Problematica litigioasă dintre părţi a determinat o implicare emoţională, stare ce s-a acutizat şi activat pe fondul dezbaterilor în ziua judecării cauzei, martorii ……. şi ……. declarând că pârâtul a făcut afirmaţia susţinută de către recurentul reclamant la ieşirea din sala de judecată, pe fondul stării emoţionale generate de faza dezbaterilor în şedinţa de judecată.
Martorii audiaţi la cererea intimatului pârât au arătat că există nemulţumiri cu privire la modul de încheiere al tranzacţiilor de înstrăinare manifestate şi de alte persoane faţă de recurent, urmare nefinalizării actelor de înstrăinare şi arătând că nu intimatul este cel care a îndemnat alte persoane să nu încheie tranzacţii cu recurentul şi nu va creat o atmosferă potrivnică faţă de acesta.
Pe cale de consecinţă, având în vedere problematica litigioasă existentă între părţi, atmosfera tensionată existentă în şedinţa de judecată, nu justifică îndeplinirea condiţiilor răspunderi civile delictuale, nu se poate reţine că se poate materializa într-un prejudiciu, nefiind dovedite atingerile pretins aduse.
Susţinerile recurentului cu privire la prejudiciul suferit urmare imposibilităţii intermedierii vânzării de terenuri, generat de atmosfera pretins potrivnică creată de către intimat, este lipsită de fundament şi nesusţinută de nici o dovadă.
În mod corect a reţinut instanţa de fond că, exercitarea dreptului constituţional al accesului liber la justiţie nu poate fi calificată drept o faptă ilicită, în lipsa unor probe care să justifice chiar prejudiciul moral.
Abuzul de drept presupune existenţa unui drept subiectiv a cărui exercitare se realizează prin depăşirea limitelor sale interne, prin deturnarea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut prin rea credinţă.
Pentru aceste considerente, hotărârea instanţei de fond fiind temeinică şi legală, urmează a respinge recursul, ca nefondat.
Tags: cerere reconvenţională, daune morale, Decretul nr. 51/1954, dreptul la onoare, răspundere civilă delictuală
Ziarist. Libertate de exprimare. Faptă ilicită.
Tip: Decizie
Nr./Dată: 1257 (05.06.2006)
Autor: Curtea de Apel Timisoara
C. civ. – art. 998, 999
Constituţie – art. 30
C.E.D.O. – art. 10
Chiar dacă prin art. 30 din Constituţia României este garantată libertatea de exprimare, iar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte prin art. 10 dreptul la libertatea de exprimare, exercitarea acestei libertăţi cu depăşirea limitelor şi restricţiilor stabilite este de natură a atrage răspunderea celui ce, depăşind aceste limite sau restricţii săvârşeşte o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, decizia nr. 1257 din 5 iunie 2006
Prin sentinţa civilă nr. 163 din 2 martie 2005, pronunţată în dosarul nr. 6963/2004, Tribunalul Arad a respins ca nefondată acţiunea civilă formulată de reclamantul B. Ghe. împotriva pârâtei S.C. „Adevărul” S.R.L. Arad.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în ziarul local, au apărut două articole de presă intitulate „Escrocherii cu maşini de cusut”, semnate de jurnalistul A.O. Aceste publicaţii reprezintă o anchetă de presă efectuată de către jurnalist, în urma unei sesizări asupra unui caz mai aparte şi plecând de la o sentinţă judecătorească nedefinitivă, prin care numita S.S. a fost obligată să restituie reclamantului B.Ghe. o maşină de cusut marca „Singer” sau echivalentul valoric în cuantum de 24.300 Euro plus dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executare. Cele două articole, scrise într-o manieră tipic gazetărească, menite să stârnească interesul cititorului, redau starea de fapt în felul în care a fost percepută de jurnalist, cu citate din declaraţiile reclamantului, ale unor vecini, ale curatorului numitei S.S., ale comandantului Inspectoratului Judeţean de Poliţie Arad etc. Fără a aduce acuzaţii directe, jurnalistul apreciază că acest caz seamănă izbitor a escrocherie, solicitând intervenţie organului judiciar abilitat (poliţia).
Conform art. 998 – 999 C. civ., oricine cauzează altuia un prejudiciu, cu intenţie sau din culpă, este obligat să-l repare. Pe de altă parte, Constituţia României consacră libertatea de exprimare la rang de libertate fundamentală a omului în art. 30 alin. 1 – 4, stabilind şi limitele exercitării acestei libertăţi în art. 30 alin. 6 şi 8.
Libertatea de exprimare este consacrată şi de art. 10 din Convenţia Europeană al Drepturilor Omului.
Din punct de vedere subiectiv, prima instanţă a apreciat că libertatea de exprimare încetează numai atunci când din cuprinsul articolului rezultă intenţia clară a autorului de a defăima, de a prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară sau imaginea unei persoane, situaţie în care fapta de a publica un asemenea articol de presă intră în sfera ilicitului.
În principiu însă, o acţiunea de publicare a unui articol în ziar constituie o faptă licită, permisă de lege şi protejată.
Chiar dacă lectura articolului lasă să se înţeleagă posibilitatea participării reclamantului la o escrocherie, în concret nu se aduc acuzaţii directe, nu se susţine comiterea vreunei infracţiuni ori a unei alte fapte ilicite de către reclamant, ci doar se invită organele judiciare abilitate să cerceteze cazul în vederea elucidării unor aspecte rămase necunoscute ziaristului.
Din lectura celor două articole nu se poate trage concluzia că intenţia jurnalistului a fost aceea de a defăima persoana reclamantului.
Nu se poate susţine culpa pârâtei nici pentru neacordarea dreptului la replică reclamantului, câtă vreme acesta nu a solicitat acest lucru în mod direct şi explicit.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul B.Ghe.
Prin decizia civilă nr. 1425 din 14 iunie 2005, pronunţată în dosarul nr. 5675/2005, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul B.Ghe. împotriva sentinţei civile nr. 163 din 2 martie 2005, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 6963/2004, în contradictoriu cu pârâta S.C. „Adevărul” S.R.L. Arad.
Respingând apelul reclamantului şi menţinând astfel soluţia primei instanţe, Curtea de Apel Timişoara a avut în vedere aceleaşi considerente ca şi Tribunalul Arad, reţinând că s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 998 – 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.
De asemenea, a reţinut că hotărârea primei instanţe este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, din care rezultă că presa are un rol esenţial într-o societate democratică.
Împotriva deciziei civile nr. 1425 din 14 iunie 2005 a Curţii de Apel Timişoara a declarat recurs în termenul legal reclamantul B. Ghe.
În motivarea recursului, reclamantul, invocând art. 304 pct. 9 C. pr. civ., a susţinut că hotărârea s-a dat cu aplicarea greşită a legii, întrucât în speţă sunt îndeplinite elementele care atrag răspunderea civilă delictuală, respectiv fapta ilicită (informarea incorectă a cititorilor, prin ascunderea unor elemente de fapt esenţiale), culpa, prejudiciul şi legătura cauzală dintre faptă şi prejudiciu.
A arătat că nu este vorba despre un singur articol, ci de cinci articole la adresa sa, vizând cauze aflate în curs de judecată, intenţia de defăimare fiind evidentă, ca şi scopul de a-l compromite moral şi de a-l intimida.
Curtea a constat că recursul reclamantului este întemeiat şi l-a admis pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Reclamantul B.Ghe. a chemat în judecată pârâta S.C. „Adevărul” S.R.L. Arad, solicitând obligarea acesteia la daune morale în cuantum de 1 miliard lei (ROL), cu motivarea că prin publicarea a două articole în ziarul local, sub titlul „Escrocheriile cu maşini de cusut”, i s-a adus atingere onoarei şi reputaţiei, întrucât faptele au fost prezentate trunchiat, în detrimentul său, neacordându-i-se nici dreptul la replică, cu atât mai mult cu cât cazul face obiectul unui proces care se află încă pe rolul instanţelor, iar în primă instanţă i s-a dat câştig de cauză.
În drept, a invocat răspunderea civilă delictuală, respectiv răspunderea comitentului pentru fapta prepusului – art. 998 şi 1000 alin. 3 C. civ.
Ulterior, şi-a redus cuantumul pretenţiilor la 20.000.000 lei (ROL).
Prin aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză, prima instanţă şi instanţa de apel au respins acţiunea, respectiv apelul reclamantului, reţinând în mod eronat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Fapta ilicită există şi ea constă în publicarea celor două articole cu titlul „Escrocheriile cu maşinile de cusut”, pornind de la o sentinţă a Judecătoriei Ineu, prin care numita S.S. a fost obligată să-i restituie reclamantului B.Ghe. o maşină de cusut marca „Singer”, piesă de colecţie, sau echivalentul ei valoric de 24.300 Euro, cu motivarea că B.Ghe., după ce a cumpărat o maşină de cusut marca „Singer”, a depozitat-o în curtea numitei S.S., care însă a refuzat să i-o restituie.
Deşi prin întâmpinările depuse la dosar pârâta susţine că publicarea celor două articole nu are caracter ilicit, întrucât nu a existat intenţia de a-l defăima pe reclamant, din lecturarea acestor două articole rezultă cu totul altceva, cu atât mai mult cu cât articolele sunt însoţite de poza reclamantului.
Se începe prin aducerea la cunoştinţa opiniei publice a existenţei unei practici de a-i escroca pe posesorii unor maşini de cusut vechi marca „Singer” şi se ajunge la cazul particular al reclamantului B.Ghe., care apare apoi în prim plan în ambele articole publicate de pârâtă, sub semnătura ziaristului A. O.
Caracterul ilicit al faptei şi culpa provin din modul de redactare al articolelor respective, prin care se pun semnul întrebării, fiind uneori considerate mincinoase afirmaţiile reclamantului, deşi procesul era încă pe rol, fiind trecut doar de faza de primă instanţă.
În mai multe rânduri se foloseşte cuvântul escrocherie, în raport cu reclamantul B.Ghe., iar concluzia celor două articole, e drept sub forma unei propoziţii interogative, este de natură a aduce atingere reputaţiei acestuia, cauzându-i un prejudiciu moral.
„Ce-ar mai fi de spus în toată această poveste, care seamănă izbitor cu o escrocherie?”
Este evidentă, pornind de la cele prezentate anterior, şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
În ceea ce priveşte acordarea dreptului la replică reclamantului, deşi chiar în cuprinsul celui de-al doilea articol, se menţionează că B.Ghe. s-a prezentat şi a lăsat o „declaraţie”, aceasta nu a fost publicată, deşi este comentată în articol.
Este adevărat că prin art. 30 Constituţia României garantează libertatea de exprimare, dar acelaşi articol stabileşte limitele exercitării acestei libertăţi, prin care nu pot fi prejudiciate demnitatea, onoarea, viaţa particulară sau dreptul la propria imagine ale celorlalţi.
Libertatea de exprimare, inclusiv a ziariştilor, este consacrată şi prin art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, din care rezultă rolul esenţial al presei într-o societatea democratică.
Aceeaşi instanţă europeană însă, prin hotărârea din 7.05.2002, pronunţată în cauză Mc Vicar contra Regatului Unit al Marii Britanii, a statuat că „ziariştii trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, în scopul de a prezenta informaţii corecte şi verificate, în acord cu etica profesiei de ziarist”.
Prejudiciul moral adus reclamantului constă în atingerea adusă demnităţii, onoarei şi dreptului său la imagine.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale solicitate, 20 milioane lei vechi, Curtea consideră că este prea mare în raport cu prejudiciul moral suferit, o sumă de 10.000.000 lei vechi fiind apreciată ca echitabilă în raport cu acest prejudiciu.
Acest criteriu al echităţii şi al satisfacţiei echitabile apare şi în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; cuantumul despăgubirilor trebuie astfel stabilit, încât să aibă efecte compensatorii pentru cel păgubit, dar să nu constituie o „amendă” excesivă pentru autorul faptei ilicite.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 304 pct. 1 şi 9, art. 312 alin. 3 şi 4 C. pr. civ., Curtea a admis recursul declarat de reclamant.
Tags: art. 10 din CEDO, daune morale, faptă ilicită, libertate de exprimare, răspundere civilă delictuală