Top

Act administrativ. Plangere contraventionala. Persoana in sarcina careia poate fi retinuta contraventia in caz de lichidare a societatii

Act administrativ. Plângere contravenţională. Persoana în sarcina căreia poate fi reţinută contravenţia în caz de lichidare a societăţii.

– art. 41 alin.2 Legea nr. 82/1992

În caz de lichidare a societăţii, până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii şi directorii, respectiv membrii directoratului, continuă să-şi exercite atribuţiile. Prin urmare stabilirea contravenţiilor nu poate fi reţinută în sarcina unui asociat al societăţii.

Prin plângerea înregistrată pe rolul acestei instanţe petentul X,a chemat în judecată pe intimata Y, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea procesului verbal de contravenţie, exonerarea sa de la plata amenzii in cuantum de 500 lei şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea plângerii a arătat că prin Sentinţei nr. 572/F/06.10.2008, s-a dispus dizolvarea si radierea SC Z SRL, iar prin Decizia pronunţată de CAB , secţia a VI-a comercială, s-a admis in parte recursul declarat de ORC de pe lângă Tribunalul Ialomiţa, s-a modificat in parte sentinţa atacată in senul că înlătură dispoziţia privind radierea SC Z SRL, iar hotărârea este irevocabilă.

Se arată de asemenea că SC Z SRL nu mai avea sediul in com. M, ceea ca face ca intimat nu să nu mai fie competentă să aplice sancţiunea dat fiind că nici sediul social şi nici sediile secundare nu sunt pe raza judeţului; din luna aprilie 2008, petentul deţine calitatea de asociat al SC Z SRL cu o parte socială(5%); petentul nu a deţinut niciodată calitatea de administrator al acestei societăţi. Mai mult, dată fiind starea societăţii, aceasta era exceptată de a depune raportări contabile, ci trebuia depusă o declaraţie pe proprie răspundere. Actele mai sus arătate trebuie semnate de către administrator şi întocmite de un contabil.

Se arată că dacă petentul ar fi semnat in calitate de administrator ar fi comis infracţiunea de fals in înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals.

In susţinere, se solicită administrarea probei cu înscrisuri.

In drept, petentul a invocat art. 274 alin.1 C.proc.civ, art. 31 alin.1 OG 5/2001.

Intimata deşi legal citată nu a depus întâmpinare.

La dosar, petentul a depus copie de procesul verbal, extras de la ONRC.

La solicitarea instanţei, ONRC a depus la dosar un inscris cu privire la starea societăţii SC Z SRL, denumit „furnizare de informaţii”, fila 12.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Prin procesul-verbal încheiat la data de 29.10.2009 de agentul din cadrul intimatei Y, petentul a fost sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 540 lei, dat fiind că s-a constat nerespectarea de către acesta a dispoziţiilor art. 41 alin.2 Legea nr. 82/1992, reţinându-se că nu a depus raportările contabile aferente semestrului I 2009 la termenul stabilit de MF, respectiv 14.08.2009.

În urma verificării din perspectiva dispoziţiilor art. 34 şi art. 31 alin.1 din O.G. 2/2001, plângerea a fost expediată recomandat pentru Judecătoria A în termenul legal de 15 zile.

Cu privire la legalitatea procesului verbal instanţa reţine că acesta a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor art.17 din O.G. 2/2001, cuprinzând toate menţiunile prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute.

Referitor la necompetenta teritorială a intimatei de a aplica sancţiuni in legătură cu societatea SC Z SRL se constată potrivit datelor comunicat de către ONRC, inclusiv la data de 29.10.2009 această societate figura cu sediul in com. M. Prin urmare, instanţa va constata că potrivit Ordinului nr. 2123 din 22 iunie 2009 pentru aprobarea Sistemului de raportare contabilă la 30 iunie 2009 a operatorilor economici, legiuitorul a stabilit că indiferent dacă este vorba de raportări contabile, sau despre declaraţii pe propria răspundere este prevăzută obligaţia depunerii acestora la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice, condiţii in care intimata a fost competentă din punct de vedere teritorial să efectueze verificări şi să aplice sancţiuni.

Cu privire la temeinicia procesului verbal legal întocmit, instanţa apreciază că el poate face dovada asupra situaţiei de fapt reţinute şi asupra încadrării în drept a faptei, în condiţiile în care cele constatate de către agentul de constatator sunt susţinute cu mijloace de probă.

Astfel, se constată că potrivit art. 41 pct.2 lit. f din Legea nr. 82/1991, constituie contravenţie nerespectarea reglementărilor emise de Ministerul Economiei şi Finanţelor cu privire la întocmirea şi depunerea la unităţile teritoriale ale Ministerului Economiei şi Finanţelor a situaţiilor financiare periodice sau a raportărilor contabile stabilite potrivit legii.

Totuşi acest text de lege este unul general, in cauză fiind incidente dispoziţiile Ordinului nr. 2123 din 22 iunie 2009 pentru aprobarea Sistemului de raportare contabilă la 30 iunie 2009 a operatorilor economici, normă cu caracter special şi completator al normei generale.

Astfel, se reţine că potrivit Ordinului la pct.3 se prevede că raportările contabile la 30 iunie 2009, precum şi declaraţiile operatorilor economici care nu au desfăşurat activitate sau se află în curs de lichidare se vor depune până cel mai târziu la 14 august 2009.

Date fiind apărările formulate de petent, instanţa va stabili cu prioritate dacă societatea SC Z SRL trebuia să depună raportări contabile sau declaraţie pe proprie răspundere, după care se va stabili dacă petentul avea obligaţia de depune aceste înscrisuri.

In ce priveşte prima problemă, se constată că anexei 1 pct.1 al OMF nr. 2123 din 22 iunie 2009, operatorii economici, indiferent de forma de organizare şi forma de proprietate, au obligaţia să întocmească şi să depună raportări contabile la 30 iunie 2009 la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice.

Totuşi, textul de lege prevede si derogări, şi anume, potrivit. anexei 1 pct.2 teza penultimă şi ultimă „persoanele juridice care nu au desfăşurat activitate de la data înfiinţării până la 30 iunie 2009 nu întocmesc raportări contabile la 30 iunie 2009, urmând să depună o declaraţie pe propria răspundere a persoanei care are obligaţia gestionării entităţii, la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice, iar o declaraţie similară vor depune şi persoanele juridice care se află în curs de lichidare, potrivit legii.”

Aşa cum rezultă din relaţiile comunicate de ONRC, fila 12, starea firmei SC Z SRL se caracterizează prin întrerupere temporară de activitate, fiind menţionată o hotărâre de dizolvare judiciară cf. art. 2237 din Legea nr. 31/1990.

Cele de mai sus confirmă susţinerile prezentate de petent in plângere.

Mai, aşa cum rezultă din informaţiile existente pe portalul Tribunalului Ialomiţa şi a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, instanţa a dispus dizolvarea si radierea societăţii comerciale, iar ca urmare a atacării sentinţei cu recurs prin decizie irevocabilă Curtea a fost admis recursul formulat de recurentul OFICIUL NAŢIONAL AL REGISTRULUI COMERŢULUI prin OFICIUL REGISTRULUI COMERŢULUI DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL IALOMIŢA, împotriva sentinţei pronunţată de Tribunal, în contradictoriu cu intimaţii S.C.”Z „-S.R.L., N şi M, a modificat in parte sentinţa atacată în sensul că înlătură dispoziţia privind radierea S.C. Z S.R.L. din Registrul Comerţului şi menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Faţă de cele de mai sus, instanţa va reţine că deşi in calea de atac s-a înlăturat dispoziţia privind radierea, cea privind dizolvarea a fost menţinută.

In consecinţă, instanţa constată incidente in cauză disp. art 237 alin.6 Legea nr. 31/1990, potrivit cărora “La data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, persoana juridică intră în lichidare, potrivit prevederilor prezentei legi.”

Coroborând cele stabilite mai sus, respectiv că incepând din data de 12.12.2008, societatea S.C.”Z „-S.R.L a intrat in lichidare, urmează a stabili că acesteia nu ii revenea obligaţia de a depune raportări contabile, ci o declaraţie pe proprie răspundere, potrivit anexei 1 pct.2 teza ultimă din OMF nr. 2123 din 22 iunie 2009.

In ce priveşte persoana căreia ii revenea această obligaţie, instanţa va avea in vedere de asemenea textul legal special, OMF nr. 2123 din 22 iunie 2009, care la pct.2 al anexei 1, prevede că raportările contabile la 30 iunie 2009 sunt semnate de persoanele în drept, cuprinzând şi numele în clar al acestora. Rândul corespunzător calităţii persoanei care a întocmit raportările contabile se completează astfel:

– directorul economic, contabilul-şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie, potrivit legii;

– persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România.

Ori, aşa cum rezultă din interpretarea textului de mai sus, deşi in cazul raportărilor contabile se face referire expresă la “persoane in drept”, se va reţine că şi declaraţia pe proprie răspundere trebuia dată tot de o persoană care să angajeze şi să exprime voinţa societăţii, respectiv o persoană mandatată in acest sens, sau administratorul ei.

Potrivit art.252 alin.1 lit.a Legea nr. 31/1190 pentru lichidarea şi repartizarea patrimoniului social, chiar dacă în actul constitutiv se prevăd norme în acest scop, sunt obligatorii următoarele reguli, printre care şi cea că până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii şi directorii, respectiv membrii directoratului, continuă să-şi exercite atribuţiile, cu excepţia celor prevăzute la art. 233.

Faţă de cele de mai sus, se constată că potrivit procesului verbal, fapta reţinută a fost stabilită in mod greşit in sarcina petentului X, din moment ce acesta deţine doar calitatea de asociat in cadrul S.C.”Z”-S.R.L, cu precizarea că nu este unicul asociat al societăţii cu răspundere limitată..

Petentului îi sunt recunoscute garanţiile specifice în materie penală din art. 6 Convenţie printre care şi prezumţia de nevinovăţie, astfel că petentul nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia, sarcina administrării probelor revenind agentului constatator. Ori, in cauză, intimata nu a justificat in ce mod a stabilit responsabilitatea săvârşirii faptei in sarcina sa, din moment ce petentul nu este administrator al societăţii, ci doar asociat.

Drept consecinţă, luând în considerare că nu a fost dovedită fapta contravenţională reţinută în sarcina petentului şi, implicit, temeinicia procesului verbal, prezumţia de nevinovăţie nefiind răsturnată, instanţa urmează să admită plângerea formulată de către petentul X în contradictoriu cu intimata Y, să dispună anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi înlăturarea sancţiunilor aplicate prin acesta.

Etichete:

Act administrativ. Plangere contraventionala. Respectarea perioadei minime de odihna zilnica

Act administrativ. Plângere contravenţională. Respectarea perioadei minime de odihnă zilnică.

-OG 37/2007

Constituie contravenţie « nerespectarea perioadei minime de odihnă zilnică cu mai mult de o ora, dar mai puţin de două ore şi 30 de minute ». Faptul că şoferul nu a găsit parcare liberă pentru odihnă si nici nu a avut permeiunea societăţii la acre a descărcat marfa de a staţiona pentru odihnă, nu constituie cauze exoneratoare de răspundere.

Prin plângerea înregistrată pe rolul acestei instanţe petenta X, a solicitat în contradictoriu cu intimata Y anularea procesului verbal de contraventie, iar în subsidiar înlocuirea sancţiunii amenzii cu avertisment.

În motivare petenta a arătat că a fost amendată pe motiv că nu s-ar fi respectat timpul minim de odihnă de către conducătorul auto. Cu privire la înregistrările aparatului tahograf se arată că acesta marchează diagramele cu o oră în avans, deoarece nu s-a operat trecerea de la ora de vară la ora de iarnă.

Se arată că în data de 12.11.2009, ora 4.20 conducătorul a ajuns la societatea Z, pentru a descărca marfa transportată, iar pâna la ora 11,20 s-a odihnit. Dat fiind că, fabrica societăţii Z este situată în apropierea A2 şi pentru că nu i s-a mai permis staţionarea, conducătorul a ieşit pe autostradă, urmând ca în prima parcare sa îşi continue perioada de repaus. La ora 11,30 şoferul a fost oprit pentru control, unde agentul a reţinut săvârşirea contravenţiei. Perioada de control a durat între 11,30 şi 12,45, iar conducătorul auto a putut să continue perioada de odihnă abia după ora 14,00. Petenta s-a apărat în sensul că perioada de repaus cuprinsă între 4,20 şi 14, 20 a fost întreruptă timp de 15 minute, iar aceasta nu poate constitui temei pentru aplicarea unei sancţiuni atât de aspre, cum este amenda de 4.000 de lei, şi mai ales că s-a datorat faptului că şoferul nu a fost lăsat să de odihnească pe platformă. Prin urmare, petenta consideră că nu sunt întrunite în persoana sa condiţiile răspundere contravenţionale.

În ce priveşte sancţiunea avertismentului ce se solicită a fi aplicat în subsidiar, petenta a arătat că se poate vorbi de o mică culpă şi a conducătorului auto, în raport cu întreruperea cu 15 minute a perioadei de repaus.

În drept, au fost invocate dispoziţiile OG nr. 2/2001, OG 37/2007, Regulamentului CEE nr. 3821/85, Regulamentului nr.561/2006.

Intimata Y, legal citată, a depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea plângerii ca fiind netemeinică şi nelegală .

În motivare arată că în fapt, la data, ora şi locul controlului în trafic, au fost depistate autovehiculele al căror conducător auto nu a respectat perioada minimă de odihnă cu mai mult de o oră dar mai puţin de 2 h şi 30 min.

Intimata a făcut trimitere la disp. Art. 4 lit.g din Regulamentului nr.561/2006 al Parlamentului European, prin care se defineşte în ce constă „perioada de repaus zilnic normală”. De asemenea, se arată că nu are importanţă că petenta nu a găsit nicio parcare liberă, dat fiind că dacă dorea să respecte perioada zilnică de odihnă atunci şoferul trebuia să oprească pe dreapta pentru a se odihni.

Intimata se opune solicitării petentei de a se înlocui sancţiunea aplicată cu avertisment dat fiind pericolul social ridicat al faptei comise se aceasta.

In drept, intimata a invocat a invocat dispoziţiile art. 115-118 C.proc.civ, OUG nr. 109/2005, ale OMTCT nr. 892/2006, OG nr. 37/2007, OG nr. 2/2001.

Prin procesul-verbal încheiat la data de 12.11.2009 de intimata Y, petenta a fost sancţionată contravenţional cu amendă în cuantum de 4.000 lei, pentru săvârşirea faptei prevăzute de art. 8 alin.2 pct. 5 din O.G. nr. 37/2007, reţinându-se nerespectarea de către conducătorul auto al petentei a perioadei minime de odihnă zilnică cu mai mult de o oră dar mai puţin de două ore şi 30 de minute, cf diagramelor din datele de 11/12.11.2009, respectiv 12.11.2009.

În urma verificării cerute de art. 34 din O.G. 2/2001, instanţa constată că plângerea a fost depusă la oficiul poştal (27.11.2009) în termenul legal de 15 zile de la data comunicării procesului verbal contestat urmând a proceda în continuare la analiza legalităţii şi temeiniciei procesului verbal.

Cu privire la legalitatea procesului verbal instanţa reţine că acesta a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 17 din O.G. 2/2001 cuprinzând toate menţiunile prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute.

Cu privire la temeinicia procesului verbal, instanţa constată că potrivit art. 8 alin.2 pct. 5 din O.G. nr. 37/2007, constituie contravenţie „nerespectarea perioadei minime de odihnă zilnică cu mai mult de o ora, dar mai puţin de două ore şi 30 de minute », iar amenda pentru săvârşirea acestei contravenţii se aplică potrivit art. 9 al. 1 lit. h) din acelaşi act normativ, întreprinderii/operatorului de transport rutier.

Potrivit art. 8 pct. 1 din Legea nr. 101/1994 „În fiecare perioadă de 24 de ore, şoferul beneficiază de un timp de repaus zilnic, de cel puţin 11 ore consecutive, care ar putea fi redus la un minimum de 9 ore consecutive, cel mult de 3 ori pe săptămână, cu condiţia ca un timp de repaus corespunzător să fie acordat prin compensare, înainte de sfârşitul săptămânii următoare.”

De asemenea, potrivit art. 4 lit. g teza a I-a al Regulamentului CE nr. 561/2006 al Parlamentului european şi al Consiliului din 15.03.2006, privind armonizarea anumitor dispoziţii ale legislaţiei sociale în domeniul transporturilor rutiere, de modificare a Regulamentelor CEE nr. 3821/85 şi CE nr. 2135/98 ale Consiliului şi de abrogare a Regulamentului CEE nr. 3820/85 al Consiliului, „perioada de repaus zilnic normală” este orice perioadă de repaus de cel puţin 11 ore, această perioadă de repaus zilnic normală poate fi luată în două tranşe, din care prima trebuie să fie o perioadă neîntreruptă de cel puţin 3 ore şi a doua, o perioadă neîntreruptă de cel puţin 9 ore.”

Aşa cum rezultă din înregistrările diagramelor tahograf din datele de 11/12.11.2009 şi 12.11.2009, aparţinându-i conducătorului auto rezultă că acesta nu respectat perioada minimă de odihnă zilnică de 9 ore consecutive.

Aşa cum rezultă din înregistrarea de pe diagrama tahograf, în data de 12.11.2009, controlul ar fi avut loc la ora 12.30, ori aşa cum rezultă din procesul verbal acesta a avut loc la ora 11,30. Faţă de cele de mai sus, instanţa va constata că ora nu era setată corect în aparatul tahograf, motiv pentru care pentru a stabili ora reală va fi avut în vedere că ora de pe diagrama ar trebui dată în urmă cu o oră.

Prin urmare, beneficiind de pauză în data de 12.11.2009, numai in intervalul orar 04.30-11.15( momentul cand a plecat la drum), conducătorul auto nu avut o perioadă de 9 ore consecutive de repaus, cât prevede legea. Până la împlinirea perioadei de 9 ore, şoferul trebuia să se mai odihnească încă 2 ore si 15 de minute, şi nu doar 15 minute cum afirmă petenta în cerere.

Deşi prin plângere petenta face vorbire despre evenimente ulterioare controlului, sugerând inclusiv că din cauza acestuia soferul nu si-a putut continua perioada de odihnă, pe care oricum o intrerupsese, în aprecierea timpului de odihnă, instanţa va avea în vedere doar cele întâmplate anterior controlului, cele întâmplate după neprezentând relevanţă în vedere analizării temeiniciei faptei reţinute.

Instanţa nu consideră ca poate fi vorba de o cauză exoneratoare de răspundere faptul că o altă societate nu ar fi permis şoferului să mai rămână pe platforma sa, fiind reponsabilitatea intreprinderii de transport in a-si organiza traseul astfel incat să poată respecta dispoziţiile legale.

Referitor la cele învederate de către petentă prin notele de sedinţă, in sensul că răspunderea trebuia antrenată faţă de conducătorul auto, şi nu faţă de aceasta, instanţa va reţine că responsabilitatea pentru desfăşurarea activităţii pentru care a fost licenţiată îi aparţine în exclusivitate acesteia, conducătorul auto fiind un prepus, fără putere de decizie. Astfel, petenta s-a apărat în principal, în plângere prin culpabilizarea societăţii la care descărcase marfa, după care, în notele de sedinţă, prin culpabilizarea conducătorului auto, deşi în mod evident rezultă că însăşi petenta nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege.

În ce priveşte antrenarea în cauză a răspunderii contravenţionale a petentei, instanţa va avea în vedere dispoziţiile art. 27 alin.2 lit g HG nr. 1391/2006, potrivit cărora printre obligaţiile proprietarilor sau deţinătorilor de vehicule, persoane juridice este şi aceea de a verifica respectarea timpilor de repaus şi de odihnă, precum şi a regimului legal de viteză, prin citirea înregistrărilor aparatelor de control al timpilor de odihnă şi al vitezei de deplasare. Astfel, petenta trebuie să se asigure că şoferul vehiculelor nu va fi în imposibilitate de a respecta cerinţe privind perioada zilnică de odihnă în executarea indicaţiilor date de aceasta.

Faţă de toate aceste considerente, instanţa apreciază că fapta contravenţională retinută în sarcina petentei a fost probată, motiv pentru care apreciază că procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei atacat este legal şi temeinic întocmit.

Potrivit art. 34 al. 1 din O.G. nr. 2/2001, instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică legalitatea şi temeinicia procesului-verbal, hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării.

Pentru săvârşirea acestei contravenţii agentul constatator a aplicat petentei o amendă contravenţională în cuantum de 4.000 lei, fiind vorba de minimul prevăzut de O.G. nr. 37/2007 pentru această contravenţie, aşa cum prevedeau dispoziţiile legale la momentul săvârşirii faptei.

Potrivit art. 5 al. 5 din O.G. nr. 2/2001 „Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite.”

Analizând pericolul social al acestui gen contravenţii, instanţa constată că dispoziţiile legale, inclusiv cele comunitare, adoptate pentru reglementarea acestui domeniu de activitate, respectiv O.G. nr. 37/2007, Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1058/2007 şi Regulamentul (CE) nr. 561/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului, au ca obiectiv prioritar verificarea condiţiilor de muncă ale conducătorilor auto, creşterea siguranţei rutiere şi respectarea principiilor concurenţei loiale între întreprinderi/operatorii de transport rutier.

Instanţa aminteşte că această contravenţie, definită prin nerespectarea perioadei minime de odihnă zilnică cu mai mult de o ora, dar mai puţin de două ore şi 30 de minute », nu este o contravenţie de rezultat ci una de pericol, în sensul că nu este necesară producerea unui prejudiciu, urmarea periculoasă constând tocmai în probabilitatea producerii unor urmări nefavorabile relaţiilor sociale pe care legea le protejează. Raportat la scopul dispoziţiilor legale amintite, această contravenţie este de natură a aduce atingere fiecăruia dintre cele trei categorii de obiective protejate de lege. Dintre acestea, instanţa apreciază că punerea în pericol a siguranţei circulaţiei rutiere, prin desfăşurarea activităţii de conducere pe drumurile publice în condiţii de oboseală fizică şi psihică a conducătorului auto, prezintă o periculozitate deosebită, fiind vorba de viaţa, integritatea şi sănătatea persoanelor, şi consideră că o astfel de faptă contravenţională prezintă un pericol social deosebit de ridicat.

Gradul sporit de pericol social se reflectă în însuşi minimul în cuantum ridicat – 4.000 lei – al amenzii contravenţionale prevăzută de lege pentru acest gen de fapte şi duce la concluzia că fapta este considerată chiar şi de legiuitor ca prezentând o gravitate sporită.

Prin urmare, luând în considerare aceste aspecte, instanţa apreciază că sancţiunea amenzii în cuantum de 4.000 lei aplicată reflectă corect gravitatea faptei, motiv pentru care o va menţine aşa cum a fost dispusă de organul constatator, resping implicit capătul de cerere privind înlocuirea cu avertisment a amenzii.

Faţă de aceste împrejurări, instanţa consideră că plângerea contravenţională este neîntemeiată, motiv pentru care o va respinge ca atare.

Etichete:

Act administrativ. Condiţiile de valabilitate ale acestuia. Persoana în drept a contestat actul pretins nelegal.

Prin sentinţa din 5 mai 2004, Tribunalul Iaşi a admis excepţiile privind tardivitatea introducerii acţiunii la instanţa de contencios – administrativ şi a lipsei procedurii prealabile, respingând acţiunea promovată de reclamanţi în contradictor cu pârâtul Primarul Comunei Şipote.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantele au solicitat a se constata nulitatea absolută a menţiunii numelui lui D.P. în cuprinsul autorizaţiei de construire emisă la 31 august 1991 de către Primăria Comunei Şipote, pe numele acestuia a fost înscris alături de cel al numitului C.I. care a decedat în 1996 şi că în cei 5 ani de la data emiterii autorizaţiei a cărui beneficiar direct a fost defunctul, el nu a invocat nici un moment greşita menţionare a numelui lui D.P. în cuprinsului actului administrativ, tocmai în considerarea contribuţiei acestuia din urmă la construcţia imobilului astfel cum, de altfel, s-a reţinut în acţiunea de partaj succesoral.
Împotriva acestei sentinţe au depus recurs reclamanţii care critică hotărârea primei instanţe pe motiv că în mod greşit au fost primite excepţiile invocate de intervenientul D.I, ignorând dispoziţiile art. 5 din Legea 29/1990, care statuează că termenul de 1 an curge de la data comunicării actului, că această condiţie nu a fost îndeplinită în cauză, neputându-se asimila faptul luării la cunoştinţă cu regula comunicării actului.
Recursul se vădeşte a fi nefondat întrucât din conţinutul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, rezultă că dreptul ce se pretinde a fi fost vătămat trebuie să fie în fiinţă la data emiterii actului administrativ contestat, condiţie ce nu este îndeplinită în cauză.
Astfel, nici una din părţi nu contestă faptul că autorizaţia de construire a fost comunicată lui C.I., că acesta a uzat de permisiunea primită din partea Primarului Comunei Şipote, edificând o casă de locuit pe terenul proprietatea sa şi că, până la data decesului său, care a intervenit la 22 februarie 1996, acesta nu s-a considerat vătămat prin faptul menţionării numelui lui D.I. în cuprinsul autorizaţiei de construire emisă la 31 august 1991 şi nu a acţionat în justiţie autoritatea administrativă emitentă, pentru a menţine anularea acelei menţiuni.
Faptul neatacării în procedura contenciosului administrativ a actului ce a fost emis, la cererea sa, de către singura persoană care, la acea dată, se putea considera vătămată prin menţionarea numelui lui D.P. în cuprinsul autorizaţiei de construire, în termenul limită prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990, are ca efect stingerea dreptului la acţiune.
Acţiunea în contencios-administrativ este o acţiune personală, astfel că, dacă ea nu a fost exercitată, în termenul legal, de către titularul dreptului ocrotit de lege, ea nu mai poate fi exercitată de către moştenitori sau alte persoane care s-ar considera îndreptăţite a o promova, întrucât, la data la care au venit la succesiune, dreptul nu mai era în fiinţă.
Mai mult decât atât, prin actul administrativ contestat, Primarul Comunei Şipote a autorizat doar executarea unor lucrări de construire, în considerarea prevederilor legale referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor, astfel precum se arată la art. 2 din Legea 50/1991, republicată, actul administrativ neavând consecinţa asupra drepturilor civile născute din faptul edificării construcţiei autorizate. Chiar dacă instanţa trece peste aceste impedimente, ea nu poate ignora faptul că reclamantele nu numai că au luat la cunoştinţă de conţinutul autorizaţiei de construire, dar şi s-au folosit de ea, actul respectiv fiind menţionat la punctul 7 al notei vizând actele şi înscrisurile depuse de către reclamantă în dosarul Judecătoriei Iaşi la termenul din 29 septembrie 1997. Dacă s-ar trece şi peste acest incident procedural şi s-ar accepta ca valabile şi îndreptăţite petiţiile adresate de reclamante pârâtului Primarul Comunei Şipote, la data de 18 septembrie 2003 şi respectiv la data de 18 decembrie 2003, nu s-ar putea ignora faptul că pârâtul a răspuns la aceste demersuri prin adresa din 23 septembrie 2003 şi respectiv prin cea din 18 decembrie 2003, în sensul că „nu se poate anula autorizaţia de construire de către autoritatea locală”.
Ori raportat la data la care autoritatea administrativă pârâtă a făcut cunoscut răspunsul său ca petiţiile ce i-au fost adresate de către reclamantă, termenul de 30 zile prevăzut de art. 5 din Legea 29/1990, calculat de la data la care s-a comunicat răspunsul, apare ca fiind substanţial depăşit la momentul sesizării instanţei în condiţiile în care prin acţiune reclamantele nu au chemat în judecată autoritatea administrată care a emis actul, ci structura funcţională din care aceasta face parte.
Faptul că reclamantele şi-au intitulat şi caracterizat acţiunea ca fiind o cerere de constatare a nulităţii absolute, nu este de natură să aducă vreo modificare în raporturile dintre ele şi autoritatea pârâtă, întrucât singura acţiune pe baza căreia se poate obţine reformarea unui act administrativ este acţiunea în anulare ce nu poate fi exercitată decât în condiţiile şi termenele prescrise de legea nr. 29/1990, orice încercare de a ocoli acest cadru procesual neputând fi luată în considerare.
Constatând că în mod corect prima instanţă a primit excepţia tardivităţii, introducerea acţiunii la instanţa de contencios administrativ de către reclamante, recursul acestora urmează a fi respins, neavând nici o semnificaţie şi urmare asupra soluţiei adoptate faptul că prima instanţă a primit şi excepţia neefectuării procedurii prealabile, ca una ce apare de prisos în raport de excepţia tardivităţi care primează şi împiedică cercetarea oricăror alte aspecte legate de cauza dedusă judecăţii.
Decizia nr. 711/R din 13 decembrie 2004

Etichete:

Act administrativ. Necomunicarea acestuia persoanei vătămate. Consecinţe asupra termenului de introducere a acţiunii în anulare la instanţa de contencios administrativ competentă.

Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă din 18 februarie 2004, admiţând excepţia formulării acţiunii, a respins acţiunea formulată de reclamantă în contradictor cu pârâtul Primarul Municipiului Iaşi, reţinând că certificatul de urbanism a fost eliberat pe baza acordului locatarilor şi a vizei asociaţiei de locatari şi că acesta a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire pe baza căreia pârâţii au executat lucrările de amenajare autorizate fără a întâmpina vreo opoziţie din partea asociaţiei de locatari şi apreciind că nu este admis ca după 7 ani, actul să fie contestat de către actualul reprezentant al asociaţiei de proprietari, sub pretextul necunoaşterii existenţei acestuia.
Împotriva acestei sentinţe a introdus recurs reclamanta, care susţine că s-a ignorat faptul că acordul de compartimentare a spaţiului comun a fost dat în vederea închirierii spaţiului din casa scării şi nu spre vânzare şi că termenul de sesizare a instanţei curge de la data de la care au aflat că spaţiul proprietate comună a ajuns în proprietatea beneficiarului autorizaţiei, fără ca aceştia să despăgubească în vreun fel pe ceilalţi coproprietari, apreciind că în mod greşit s-a reţinut că autorizaţia de construire ţine loc de titlu de proprietate.
Recursul reclamantei se vădeşte a fi fondat, întrucât este necontestat că reclamanta a luat cunoştinţă de actele administrative contestate pe cale incidentă, fără ca aceasta să-i fi fost vreodată comunicate.
Pentru exercitarea acţiunii în anulare, în procedura prevăzută de legea nr. 29/1990, nu are nici o relevanţă faptul că eliberarea actelor administrative contestate sa realizat şi în considerarea acordului dat de locatarii blocului în care-şi desfăşoară activitatea co-pârâta, întrucât ceea ce se contestă de către reclamantă este neconcordanţa dintre voinţa exprimată de locatari prin tabelul aflat la dosar şi conţinutul actelor administrative emise în favoarea beneficiarului acestora.
Lipsa de relevanţă pentru exerciţiul acţiunii în anulare este şi faptul că nici locatarii şi nici asociaţia reclamantă nu s-au opus lucrărilor efectuate de pârâţi în spaţiul comun ori trecerea unei peri-oade de timp semnificative (7 ani) de la data finalizării lucrărilor.
Cum instanţa de fond nu a stabilit, fără echivoc, când şi în ce condiţii emitentul actelor administrative contestate a comunicat reclamantei copii de pe acestea, nu exista temei pentru a se reţine că acţiunea a fost tardiv introdusă la instanţă, atâta timp cât legiuitorul a stabilit că termenul curge doar de la data comunicării – formale – a actelor administrative, neavând vreo relevanţă data emiterii lor, data executării lucrărilor autorizate ori momentul în care cel vătămat a luat cunoştinţă de executarea acestora, fără a se opune, considerente pentru care recursul urmează a fi admis, pricina urmând a se trimite spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Decizia 558/R din 1 noiembrie 2004.

Etichete:

ACT ADMINISTRATIV EMIS DE AUTORITATE PUBLICA CENTRALA. COMPETENTA.

5. ACT ADMINISTRATIV EMIS DE AUTORITATE PUBLICA CENTRALA. COMPETENTA.

Prin sentinta nr. 2099 din 23 noiembrie 2004 Tribunalul Suceava – sectia comerciala si de contencios administrativ a admis actiunea reclamantei R.D. in contradictoriu cu Directia Generala de Pasapoarte Bucuresti si a inlaturat masura suspendarii dreptului de folosire a pasaportului.

Pentru a hotari astfel, instanta a retinut in esenta ca masura de suspendare a dreptului de folosire a pasaportului este abuziva, intrucat din inscrisurile depuse nu se face dovada ca pe durata sederii in strainatate, reclamanta ar fi savarsit fapte de natura sa aduca atingere ordinii publice.

Impotriva sentintei a declarat recurs parata, care a criticat-o pentru nelegalitate.

Recursul a fost apreciat ca intemeiat de instanta de control judiciar pentru motivul de ordine publica invocat din oficiu – necompetenta materiala a tribunalului in solutionarea actiunii.

Intr-adevar, Serviciul de Evidenta Informatizata a Persoanei Suceava a dispus masura, insa, impotriva acesteia reclamanta a formulat contestatie la Directia Generala de Pasapoarte, care a hotarat reducerea pana la 18 martie 2005.

Cum actul administrativ atacat emana de la un organ central, competenta de solutionare a cauzei revine in fond Curtii de Apel,potrivit art.3 al.1 Cod proc. civila.

Asa fiind, s-a admis recursul, s-a casat sentinta pentru motivul prev. de art. 304 pct.3 Cod proc. civila si in temeiul art..312 al.7 Cod proc. civila s-a trimis cauza spre competenta solutionare Curtii de Apel Suceava – sectia comerciala, contencios administrativ si fiscal, ca instanta de fond.

(Decizia nr. 84 din 17 februarie 2005)

Etichete:

ACT ADMINISTRATIV. DEFINITII. COMPETENTA.

4. ACT ADMINISTRATIV. DEFINITII. COMPETENTA.

Prin actiunea inregistrata la 15 martie 2003 reclamantul Z.I. a solicitat obligarea paratei SC” M” SA – Sucursala Botosani sa-i acorde cota de 1800 kw energie anual, incepand cu anul 2000 pana in ianuarie 2004, precum si daune materiale reprezentand c/val. energiei incasata de parata.

In motivare, reclamantul a aratat ca la 20 iulie 1999 a fost pensionat gr. II de invaliditate pentru incapacitate de munca si a beneficiat pana la 30 septembrie 2000 de cota de 1800 kw /an de energie electrica pentru consumul casnic, intrucat a fost salariatul paratei. Ulterior, parata i-a refuzat nejustificat cota de energie.

Tribunalul Botosani – sectia comerciala si de contencios administrativ prin sentinta nr. 116 din 15 martie 2003 a admis exceptia lipsei procedurii prealabile invocata de parata si a respins ca inadmisibila actiunea reclamantului.

Impotriva sentintei a declarat recurs reclamantul,care a criticat-o pentru nelegalitate.

Curtea a apreciat intemeiat recursul,pentru motivul de ordine publica si anume necompetenta materiala a instantei de contencios administrativ in solutionarea cauzei. Obiectul actiunii – obligarea paratei de a-i acorda o anumita cota de energie electrica isi are temeiul in prevederile contractului colectiv de munca al SC”M” SA pe anul 2000.

Cum prevederile contractului colectiv de munca sunt obligatorii atat pentru angajator cat si pentru angajat, iar pretentiile reclamantului se intemeiaza pe acestea, mai ales ca recurentul nu a facut nici o referire la dispozitiile Legii nr. 29/1990, eronat prima instanta a respins pe exceptie actiunea.

Pentru considerentele aratate, curtea a admis recursul, a casat sentinta si a trimis cauza spre competenta solutionare Tribunalului Botosani – sectia civila, complet specializat – litigii de munca.

(Decizia nr.1581 din 30 iunie 2005)

Etichete: