Dreptul de proprietate. Generalitati.

1. Definiţia şi caracterele dreptului de proprietate.

Dintre toate drepturile pe care o persoană le poate avea asupra unui lucru, cel mai complet este dreptul de proprietate pentru că el oferă titularului său exerciţiul tuturor facultaţilor,tuturor prerogativelor pe care legea le cunoaşte.

1. Posesia.

Prin posesie,în vorbirea uzuală,se înţelege,,deţinerea unui lucru”,,,a avea în stăpânire un lucru” etc.

Codul civil român defineşte posesia ca fiind ,,deţinerea unui lucru” sau ,,folosirea unui drept”,de noi înşine sau de altul în numele nostru.

Posesia nu trebuie confundată cu detenţia.Esenţial,pentru posesie,este existenţa elementului intenţional -,,animus”-;adică stăpânesc un anumit lucru pentru mine(sunt proprietarul acestuia),spre deosebire de detenţie,numită şi detenţie precară,unde lipseşte elementul intenţional,animus,fiind prezent numai elementul corpus,adică deţinerea materială a lucrului;de exemplu,deţin un lucru proprietatea altuia,în numele acestuia, pentru că aşa a dorit proprietarul când mi-a lăsat lucrul în păstrare ori mi l-a închiriat etc.

Aşadar,putem concluziona că posesia este un mijloc indispensabil fiecărui proprietar pentru a-şi realiza scopul său,adică utilizarea economică a proprietaţii sale. Orice proprietar trebuie să aibă posibilitatea materială de a se folosi de bunul avut în proprietate,în caz contrar proprietatea ar rămâne doar o simplă utopie.

2.      Folosinţa –,,jus utendi” şi,,jus fruendi”

Folosinţa reprezintă acea prerogativă în virtutea căreia proprietarul poate să întrebuinţeze bunul în interesul său(,,jus utendi”)şi poate să culeagă fructele acestuia (,,jus fruendi”),fie că sunt naturale,industriale ori civile.În acest sens,Codul civil prevede că: ,,Proprietatea unui lucru mobil sau imobil de drept asupra tot ce produce lucrul şi asupra a tot ce uneşte ca accesoriu cu lucrul, într-un mod natural sau artificial”.

3.  Dispoziţia – ,,Jus abutendi”.

Reprezintă prerogativa proprietarului de a dispune liber de bunul avut în proprietatea sa.

În acest sens,proprietarul are libertatea de a hotărâ soarta acelui bun,putând să-l înstrăineze contra unui beneficiu mulţumitor sau gratuit,să-l închirieze,să-l lase moştenire,să-l abandoneze ori să-l distrugă.Exercitarea acestui drept trebuie să se desfăşoare în limitele determinate de lege,urmărind realizarea intereselor sale fără ca aceste acţiuni să prejudicieze altă persoană.Exercitarea abuzivă a dreptului de proprietate atrage după sine răspunderea juridică a titularului dreptului,vinovat de săvârşirea abuzului respectiv.

1.1. Definiţia dreptului de proprietate.

După aceste noţiuni privind dreptul de proprietate şi având în vedere şi definiţia dată de Codul civil român:,,Proprietatea este dreptul cuiva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut,însă în limitele determinate de lege”, dar există o definiţie mult mai completă care să corespundă normelor juridice ea fiind următoarea:

Dreptul de proprietate este acel drept real în virtutea căruia titularul dreptului, persoană fizică sau juridică, este îndreptăţit să posede,să folosească şi să dispună de un lucru în mod exclusiv şi absolut,prin putere proprie şi în interes propriu,însă în limitele determinate de lege.

1.2. Caracterele generale ale dreptului de proprietate.

1. Dreptul de proprietate este un drept absolut.

Caracterul absolut al dreptului de proprietate rezultă chiar din dispoziţia Codului civil,care precizează acest lucru:,,proprietarul unui lucru se bucură şi dispune de acesta în mod exclusiv şi absolut”.Făcând parte din categoria drepturilor absolute,dreptul de proprietate conferă titularului puteri nelimitate în privinţa folosirii economice a lucrului, precum şi în ceea ce priveşte soarta juridică a acestuia.

Puterea proprietarului asupra lucrului avut în proprietate se poate manifesta prin două modalităţi:

a) prin acte materiale de folosinţă şi de consumaţie,de exemplu,citesc cartea, locuiesc apartamentul,mă deplasez cu automobilul.

b) prin acte juridice,cum ar fi:înstrăinez imobilul prin vânzare ori donaţie, închiriez apartamentul,las prin testament bunurile din patrimoniul meu unor persoane etc.

Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat astfel:titularul dreptului de proprietate asupra unui lucru are posibilitatea de a trage toate foloasele,de a profita de utilităţile pe care acesta le conferă şi de a săvârşi actele juridice care răspund intereselor proprietarului.

2.  Dreptul de proprietate este un drept exclusiv

Caracterul,,exclusiv”al dreptului de proprietate poate fi privit într-un dublu sens:

a) în sens general şi comun tuturor drepturilor reale,dreptul de proprietate este un ,,drept exclusiv”,pentru că este opozabil oricărei persoane.De exemplu,o persoană este proprietarul unui teren,ea poate împiedica pe oricine ar dori să treacă pe acel teren,fără încuviinţarea sa,chiar dacă trecerea nu i-ar cauza nici un prejudiciu material.De aici apare şi dreptul de a cere şi a obţine despăgubiri în vederea acoperirii pagubelor suferite prin încălcarea acestui drept.

b) dreptul de proprietate este un drept exclusiv,specific dreptului de proprietate, pentru că numai proprietarul este singurul îndreptăţit să exercite cele trei prerogative conferite acestui drept:posesia,folosinţa şi dispoziţia.Faptul că este un drept exclusiv,dă dreptul proprietarului de a revendica bunul în mâna oricui s-ar găsi.

2. Dreptul de proprietate este un drept perpetuu.

Proprietatea este un drept perpetuu într-un dublu sens:

a) proprietatea nu este limitată în timp,pentru că ea trece de la titularul actual la urmaşii săi direcţi sau la acei cărora le-a transmis dreptul prin acte cu titlu oneros ori cu titlu gratuit,iar de la aceştia la urmaşii lor şi aşa mai departe.Pentru acest motiv se spune că dreptul de proprietate este un drept,,cesibil”şi,,transmisibil”,atât timp cât există bunul asupra căruia s-a dobândit dreptul;

b) dreptul de proprietate este un drept perpetuu,întrucât are o existenţă independentă de exercitare a dreptului şi ca atare, nu se poate pierde prin nefolosinţă decât în situaţii expres prevăzute de lege,cum ar fi prescripţia achizitivă în cazul imobilelor şi prescripţia extinctivă în cazul tuturor mobilelor.

1.3.  Obiectul şi întinderea dreptului de proprietate.

Obiect al dreptului de proprietate îl poate constitui orice bun mobil sau imobil, corporal sau incorporal.

Dreptul de proprietate asupra unui lucru se întinde nu numai asupra lucrului propriu-zis,ci şi asupra a tot ceea ce depinde de el,ca accesoriu,precum şi la tot ceea ce produce el.De exemplu,în cazul deţinerii în proprietate a unui teren,obiectul proprietăţii se întinde şi asupra suprafeţei solului,asupra plantaţiilor ce ar putea cuprinde,precum şi a produselor care se vor realiza pe suprafaţa respectivă.

Delimitarea în suprafaţă – în linie orizontală-constă în măsurarea suprafeţei solului sau a suprafeţei construite şi fixarea liniei despărţitoare,adică a hotarului. Delimitarea în suprafaţă a proprietăţii funciare prezintă o importanţă deosebită în cadrul operaţiunilor de punere în aplicare a prevederilor Legii fondului funciar.

Operaţiunea de stabilire a hotarului -” de grăniţuire” -va fi mult uşurată de efectuarea lucrărilor cadastrale,impuse de Legea cadastrului.

Delimitarea în înălţime – pe linie verticală – se referă la dreptul proprietarului unui teren de a folosi numai suprafaţa acestuia,dar şi spaţiul ce se află deasupra acelui teren.Dreptul asupra spaţiului aerian permite unui proprietar să ridice construcţii şi să facă plantaţii care se înalţă pe verticală,între limitele hotarulu.În virtutea acestui drept, proprietarul unui teren poate cere vecinului să taie crengile arborilor ce se extind deasupra terenului său.Acest spaţiu aerian se suprapune terenului,adică întinderea lui nu trece de limitele acestuia.

Delimitarea în adâncime – în profunzime – priveşte subsolul terenului asupra căruia se exercită dreptul de proprietate.

Printr-o dispoziţie a Codului civil,conform căreia „ proprietarul poate face în subsolul terenului său tot ceea ce găseşte de cuviinţă”,există numeroase derogări.Astfel, Constituţia din 1923,prevede că„zăcămintele miniere,precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului”.

Dreptul de proprietate şi dreptul de accesiune.

Dreptul de accesiune este un drept real ce se naşte în legătură cu dreptul de proprietate,având temeiul legal în dispoziţiile codului civil,care prevede că: „Proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă dreptul asupra a tot ceea ce produce lucrul şi asupra a tot ce se uneşte ca accesoriu cu lucrul în mod natural sau artificial”².

Sunt situaţii numeroase în privinţa dreptului de proprietate,cum ar fi:

–   când sporirea suprafeţei terenului a avut loc pe cale naturală,prin aluvionare, suprafaţa respectivă devine proprietatea celui care deţine proprietatea la care s-a alipit suprafaţa rezultată din depunerea aluviunii;

–   plantaţiile şi construcţiile făcute pe terenurile altuia revin proprietarului,care va avea obligaţia să restituie contravaloarea lor celui care le-a făcut fiind de bună credinţă sau să ceară înlăturarea lor şi să i se plătească despăgubiri de la cel ce le-a făcut cu rea credinţă;

–   atribuirea lucrului mobil rezultat din prelucrarea unui material aparţinând altei persoane,aceluia care are contribuţia mai însemnată la bunul respectiv,de exemplu, statuia obţinută dintr-un bloc de marmură,va reveni sculptorului,spre deosebire de situaţia în care se confecţionează o haină,aceasta va reveni proprietarului stofei şi nu confecţionerului – este „specificaţiune”.

2. Formele dreptului de proprietate.

Conform Constituţiei României,dreptul de proprietate poate fi:drept de proprietate publică şi drept de proprietate privată.

Dinstincţia dintre proprietatea publică şi cea privată este determinată de:

Ø  persoana care este subiectul dreptului de proprietate;

Ø  obiectul asupra căruia se exercită dreptul de proprietate;

Ø  regimul juridic aplicabil;

2.1. Dreptul de proprietate publică.

Dreptul de proprietate publică este acel drept patrimonial real aparţinând statului şi unităţilor administrativ-teritoriale care exercită posesia,folosinţa şi dispoziţia în regim de drept public în limitele prevăzute de lege.

Caracteristicile dreptului de proprietate publică.

Caracterele de proprietate publică sunt precizate în Constituţia României.Bunurile proprietate publică sunt alienabile.Bunurile din domeniul public sunt inalienabile,insesizabile şi imprescriptibile,adică:

a)      nu pot fi înstrăinate;ele pot fi date numai în administrare,concesionate sau închiriate,în condiţiile legii;

b)      nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;

c)      nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună credinţă asupra bunurilor mobile.

Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

Prin caracterul inalienabil înţelegem că bunurile proprietate publică sunt scoase din circuitul civil,adică nu pot fi înstrăinate prin acte juridice civile.

Caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate publică trebuie privit din punct de vedere„extinctiv”şi din punct de vedere„achizitiv”.

În acest sens,acţiunea în revendicare a unui drept de proprietate publică,poate fi introdusă oricând,indiferent de timpul în care el nu a fost exercitat.

Sub aspect achizitiv,bunurile din proprietate publică nu pot dobândite pe calea uzucapiunii,oricât de lungă ar fi uzucapiunea,în cazul bunurilor imobile,iar bunurile mobile nu pot fi dobândite prin posesia de bună credinţă,conform Codului civil:„Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care,prin natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii,nu pot fi obiecte de proprietate privată,ci sunt scoase afară din comerţ”.

Caracterul insesizabil derivă din caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică,pentru că are în vedere prezumţia că statul este solvabil întotdeauna,iar creanţele creditorilor statului şi unităţilor administrativ-teritoriale se realizează pe calea unor mijloace specifice,pe baza unor norme de drept financiar,speciale şi nu pe calea urmăririi silite a bunurilor debitorului,cum se întâmplă cu bunurile din domeniul privat.

Obiectul dreptului de proprietate publică.

Obiect al dreptului de proprietate,în principiu,poate fi orice bun mobil sau imobil. Bunurile aparţinând statului,respectiv unităţilor administrativ-teritoriale,poartă denumirea de„bunuri domeniale”.

Bunurile domeniale se împart în două categorii şi anume:

a)      bunuri aparţinând domeniului public;

b)      bunuri care aparţin domeniului privat;

Domeniul public cuprinde bunurile care,prin natura lor ori prin destinaţia lor,sunt declarate prin lege că aparţin domeniului public.Domeniul public poate fi de interes naţional ori local.

Domeniul public de interes naţional aparţine statului.După Constituţie,aparţin domeniului public de interes naţional:bogăţiile de orice natură ale subsolului,căile de comunicaţii,spaţiul aerian,apele cu potenţial energetic valorificabil,plajele,marea teritorială,resursele economice ale zonei şi platoului continental al Mării Negre,albiile râurilor,fluviilor şi cuvetele lacurilor de interes public,rezervaţiile şi parcurile naţionale, monumentele istorice şi ale naturii,terenurile pentru nevoile apărării ţării,terenurile folosite pentru cercetări ştiinţifice,fâşia de protecţie a frontierei,aeroporturile,clădirile având destinaţia să servească drept sedii ale instituţiilor centrale ale statului şi ale organelor judecătoreşti.

Domeniul public local al comunelor şi oraşelor cuprinde:terenurile şi clădirile de interes public,pieţele,căile de comunicaţii,străzile,zonele de agrement,parcurile publice, pădurile,păşunile,lacurile,alte bunuri mobile sau imobile care sunt,potrivit legii sau naturii lor,de interes local.

Domeniul privat al statului cuprinde bunurile ce alcătuiesc patrimoniul privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale(comuna,oraşul,municipiul,judeţul).

„Domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public.Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au dreptul de proprietate privată”.

Moduri specifice de dobândire a dreptului de proprietate publică.

În afară de modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică,pe căile arătate mai înainte,mai există o serie de modalităţi specifice,după cum urmează:

1.      Expropierea pentru cauza de utilitate publică

Expropierea reprezintă trecerea în proprietatea statului a unor bunuri aparţinând unor persoane fizice sau juridice pentru o cauză de utilitate publică,stabilită potrivit legii, însă cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

2.  Confiscarea reprezintă o sancţiune de natură administrativă sau penală complementară,ce însoţeşte sancţiunea principală,constând în trecerea în proprietatea statului,în mod forţat şi fără plată a unor bunuri determinate.

Ca sancţiune administrativă,sunt supuse măsurii confiscării,de regulă,bunurile produse prin contravenţie şi lucrurile care au servit la săvârşirea contravenţiei.

Ca sancţiune penală,confiscarea averii condamnatului poate fi totală sau parţială şi este o pedeapsă complementară care însoţeşte pedeapsa principală cu închisoare.

3.  Amenda este o sancţiune civilă sau pedeapsă penală,care constă în obligarea persoanei vinovate la plata unei sume de bani legal determinate.

Amenda contravenţională este principala sancţiune ce se aplică în cazul săvârşirii unor contravenţii.

Amenda penală reprezintă o pedeapsă penală alternativă cu pedeapsa închisorii şi se aplică în cazul săvârşirii unor infracţiuni cu un grad redus de pericol social.

4.  Rechiziţia poate fi un mijloc de dobândire a dreptului de proprietate publică, atunci când este„totală”,ea făcându-se în interesul apărării ţării.

Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică specifice dreptului civil.

În această categorie intră:bunurile fără stăpân;bunurile unor proprietari necunoscuţi;bunurile găsite şi predate poliţiei,neridicate de titularii lor în termen legal; bunurile abandonate în vămi sau neridicate în termenul prevăzut de lege;navele părăsite în porturi sau în apele teritoriale;succesiunile vacante,adică cele fără moştenitori legali sau cele la care moştenitorii renunţă ori nu le acceptă în termenul legal.

2.2.            Dreptul de proprietate privată.

Proprietatea privată aparţine particularilor şi beneficiază de un regim juridic de vocaţie egal cu proprietatea publică.

Dreptul de proprietate privată este acel drept patrimonial real care conferă titularului dreptului exercitarea asupra lucrurilor,a posesiei,folosinţei şi a dispoziţiei,în mod exclusiv,absolut şi perpetuu,prin putere proprie şi în interes propriu,în limitele impuse de lege.

Caracterele dreptului de proprietate privată.

1.  Caracterul absolut dă proprietarului lucrului dreptul de a trage„întreaga utilitate economică”pe care acesta i-o poate oferi.În realizarea acestui scop,proprietarul are dreptul de a face acte materiale de folosinţă şi de consumaţie,precum şi de a face acte de dispoziţie cu privire la soarta juridică a lucrului:să-l vândă,să-l închiereze,să-l distrugă.

2.  Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate privată conferă titularului dreptul de a opune dreptul său oricărei persoane ce intra în contact cu lucrul său.

3.  Caracterul patrimonial real rezultă din faptul că acest drept are conţinut economic,se poate evalua în bani şi se naşte în legătură cu anumite lucruri asupra cărora titularul îşi poate exercita acţiunile sale fără a fi nevoie de intervenţia altei persoane.

4.  Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată reiese din faptul că acest drept nu se stinge,nu încetează nicioadată,atâta timp cât există lucrul.

5.  Caracterul individual şi social al dreptului de proprietate privată rezultă din faptul că legea recunoaşte tuturor persoanelor,fizice sau juridice,dreptul de a dobândi în proprietate bunurile necesare în vederea satisfacerii oricăror nevoi.

6.  Caracterul alienabil al dreptului de proprietate privată conferă titularului dreptul de a înstrăina bunul potrivit cu interesele sale.

7.  Dreptul prescriptibil este dreptul de proprietate sub aspect achizitiv,în sensul că proprietatea privată se poate dobândi prin uzucapiune.

8.  Caracterul sesizabil înseamnă că bunurile mobile şi imobile care formează obiectul dreptului de proprietate privată pot fi urmărite de creditori în vederea realizării creanţelor pe care le au împotriva proprietarilor debitori,lucru ce rezultă din Codul civil: oricine este obligat personal, este ţinut a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale,mobile sau imobile,prezente şi viitoare,iar,în continuare se mai precizează că: „Bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditorilor săi”.

2.3. Regimul juridic al terenurilor.

Regimul juridic al terenurilor depinde de categoria din care fac parte .

În funcţie de destinaţie,terenurile se împart în:

o   terenuri cu destinaţie agricolă;

o   terenuri cu destinaţie forestieră;

o   terenuri aflate permanent în ape;

o   terenuri din intravilan;

o   terenuri cu destinaţie specială;

3.  Modalităţile juridice ale dreptului de proprietate.

Prin modalităţi ale dreptului de proprietate întelegem situaţiile în care prerogativele dreptului de proprietate sunt exercitate,toate sau numai o parte dintre ele,de două sau mai multe persoane.

Codul civil roman prevede următoarele modalităţi ale dreptului de proprietate:

1.  Proprietatea anuabilă este modalitatea juridică a dreptului de proprietate caracterizată printr-o incertitudine vremelnică în care se găseşte acest drept,când a fost transmis de la o persoană la alta printr-un act juridic anuabil.

2.  Proprietatea rezolubilă reprezintă incertitudinea vremelnică în care se găseşte dreptul de proprietate,atunci când transmiterea acestui drept de la o persoană la alta s-a făcut sub„condiţie rezolutorie”(realizarea unui eveniment viitor nesigur).

3.  Proprietatea aparentă,aşa cum ne sugerează numele,reprezintă acea modalitate a dreptului de proprietate generată de disputa dintre două persoane,dintre care una este adevăratul proprietar,iar cealaltă exercită aributele proprietăţii,fără vreun drept asupra lucrului în dispută.

4.  Proprietatea comună sau coproprietatea este acea modalitate a dreptului de proprietate în care acest drept aparţine concomitent la două sau mai multe persoane,ce exercită împreună posesia,folosinţa şi dispoziţia,asupra aceluiaşi lucru.

4.  Restricţii privind exercitarea dreptului de proprietate.

În principiu,exercitarea dreptului de proprietate este nelimitată.Proprietarul unui bun,pe lângă dreptul de a-l poseda,de a-l folosi,de a-i culege foloasele şi de a dispune de el în mod exclusiv şi absolut,dar cu precizarea:„în limitele legii”.

Constituţia României prevede ca:„dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi la respectarea celorlalte sarcini care,potrivit legii şi obiceiului,revin proprietarului”.

Îngrădirile legale privesc acele prescripţii care rezultă din dispoziţii legale, oricare ar fi ele.Îngrădirile de interes public privesc fie proprietatea clădită,fie proprietatea neclădită şi pot fi grupate astfel:

1.  Restricţii de interes edilitar,sunt acelea prin care cei ce construiec în perimetrul localităţilor sunt obligaţi să respecte anumite reguli de aliniere,înălţime,etc.

2.  Restricţii de interes istoric şi cultural,prin care legiuitorul a avut în vedere ocrotirea,salvarea şi conservarea urmelor trecutului nostru istoric-cultural,precum şi a valorilor specifice spiritului românesc.

3.  Restricţiile în interesul salubrităţii şi a sănătăţii publice sunt acelea prin care se urmăreşte înlăturarea surselor poluante ce pun în pericol sănătatea publică.

4.  Restricţiile de interes economic general sau interes fiscal privesc:

– regimul de exploatare al pădurilor, legiferat prin Codul silvic,referitor la fondul funciar şi forestier

– regimul de exploatare a bogăţiilor naturale ale subsolului care,potrivit  Constituţiei României,sunt proprietate publică.

– regimul de folosire a apelor curgătoare,a lacurilor,precum şi a apelor mării teritoriale este,de asemenea reglementat de legi speciale.

– regimul de producere şi transportul energiei electrice impune proprietarilor de terenuri o serie de restricţii,cum ar fi tăierea arborilor şi pomilor crescuţi sub aceste reţele.

5.  Restricţii în interesul apărării sunt acelea care privesc necesităţile de apărare a ţării şi de siguranţă în zona frontierei de stat.

6.  Alte îngrădiri de utilitatea publica:

– distanţa minimă a construcţiilor faţă de calea ferată;

– regimul juridic al construcţiilor drumurilor;

–  regimul juridic al folosirii apelor;

– regimul juridic privind vânzarea sau folosirea anumitor bunuri,cum ar fi medicamentele,substanţele toxice,stupefiantele,aromele şi muniţiile,etc.

Îngrădirile de interes privat sunt generate de raporturile de vecinătate şi Codul civil distinge douş asemenea îngrădiri şi anume:servituţi naturale şi legale.

Obligaţia de grăniţuire sau hotărnicie izvorăşte din prevederile Codului civil conform căruia proprietarul are dreptul de a cere vecinului său să fixeze linia de hotar dintre cele două proprietăţi.

Obligaţia de a îngrădi proprietatea impusă de Codul civil.În acest sens,se prevede că:„tot proprietarul îşi poate îngrădi proprietatea,afară de cazurile exceptate de lege”,şi:„fiecare proprietar poate,în oraşe şi suburbii,a îndatora pe vecinul său să contribuie la clădirea şi repararea îngrădirii ce desparte curţile şi grădinile lor”.

Îngrădirile ce impun prestaţii pasive-abstentaţiuni sunt grupate astfel:

§  restricţii privitoare la scurgerea apelor;

§  restricţii privitoare la plantarea pomilor;

§  restricţii privitoare la lucrări sau construcţii;

§  restricţii privitoare la vederea în proprietatea vecinului;

§  restricţii de trecere;

§  interdicţia înstrăinării terenului atribuit prin constituirea dreptului de proprietate;

§  restricţia privind picătura streşinilor;

Îngrădirile convenţionale – restricţiilor privitoare la exercitarea dreptului de proprietate se pot face şi pe căi convenţionale,adică prin înţelegerea părţilor.

Astfel,un proprietar care îşi înstrăinează un teren sau un imobil,cu titlu oneros sau gratuit,poate conveni cu dobânditorul ca dreptul de proprietate dobândit prin acea convenţie să sufere anumite îngrădiri.

Îngrădiri pe cale judecătorească – dreptul de proprietate poate suferi anumite îngrădiri şi pe cale judecătorească.Aceste îngrădiri nu sunt enumerate de lege,însă rezultă din raporturile de vecinătate,în care instanţa este chemată să constate şi să le hotărască.

Îngrădiri aduse prin convenţii care lovesc de indisponibilitatea bunului înstrăinat – legislaţia română recunoaşte aceste îngrădiri,dacă sunt întrunite două condiţii:

– inalienabilitatea prevăzută de convenţie să aibă caracter temporar,de exemplu, donatorul donează o parte din averea sa altei persoane,cu condiţia ca acea persoană să nu o înstrăineze înainte de a ajunge la majorat;

– inalienabilitatea să fie întemeiată pe un interes legitim şi serios,de exemplu, donatorul pune condiţia ca dobânditorul să nu înstrăineze bunul donat,atâta timp cât donatorul este în viaţă.

5. Modurile generale de dobândire a dreptului de

proprietate.

Enumerare. Clasificare.

În raport cu diferitele criterii folosite de teoreticieni,se deosebesc mai multe moduri de dobândire a dreptului de proprietate.

După întinderea dobândirii,se disting:

a)      moduri de dobândire universală;

b)      moduri de dobândire cu titlu particular;

După momentul când operează transmisiunea,există:

a)       moduri de dobândire între vii;

b)      moduri de dobândire pentru cauza de moarte;

După caracterul transmisiunii,se disting:

a)       moduri de dobândire cu titlu oneros;

b)      moduri de dobândire cu titlu gratuit;

5.1.  Convenţia(contractul).

Convenţia sau contractul reprezintă cel mai important mod de dobândire a dreptului de proprietate,precum şi a altor drepturi reale.

În ceea ce priveşte transferul unui drept real,acest lucru nu se realizează concomitent cu încheierea convenţiei translative de drepturi reale în următoarele cazuri:

a)   părţile au convenit,printr-o declaraţie de voinţă expresă,să amâne transferul dreptului real,la împlinirea unui termen sau după realizarea unei condiţii;

b)   înstrăinarea are ca obiect un lucru viitor;

c)   proprietatea bunurilor de gen se trasferă numai în momentul predării efective;

d)   drepturile reale privitoare la imobile trecute în cartea funciară se transferă în momentul în care se face înregistrarea dreptului în cartea funciară;

e)   înstrăinătorul nu este proprietarul lucrului;

5.2.  Accesiunea.

Denumită şi incorporaţiune,este un mod de dobândire a dreptului de proprietate care a fost tratat anterior,la începutul acestui capitol.

Prescripţia achizitivă(uzucapiune).

Prescripţia achizitivă este un mijloc de dobândire a dreptului de proprietate prin posesiunea exercitată înlăuntrul unui anumit termen prevăzut de lege.

Utilitatea uzucapiunii constă în următoarele:

a)      în marea majoritate a cazurilor,posesia corespunde dreptului de proprietate, însă dovada acestuia este greu de făcut,astfel că uzucapiunea suplineşte această dificultate de probă;

b)      nevoia de stabilitate şi securitate juridică a raporturilor juridice determină recunoaşterea de efecte juridice unei aparenţe îndelungate de proprietate;

c)      uzucapiunea apare ca o sancţiune împotriva vechiului proprietar care dă dovadă de dezinteres şi de lipsă de diligenţă.

Uzucapiunea de 30 de ani,prevăzută de Codul civil,presupune:

a)      să existe o posesie de 30 de ani;

b)      posesia să fie utilă şi neviciată;

c)      posesorul poate fi de bună credinţă,de rea credinţă şi fără nici un titlu.

Uzucapiunea de la 10 la 20 de ani,stipulează că:cel ce câştigă cu bună credinţă şi printr-o justă cauză un nemişcător determinant,va prescrie proprietatea aceluia prin 10 ani,dacă adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia tribunalului judeţean – unde se află nemişcătorul,şi prin 20 de ani dacă locuieşte afară din acea circumscripţie”.

Cauzele de suspendare a prescripţiei achizitive:

a)   cât timp cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere;

b)   cât timp cel ce se pretinde proprietar se află în rândul forţelor armate române, ce se găsesc pe picior de război;

c)   între părinţi sau tutore şi cel ce se află sub ocrotirea lor,pentru bunurile pe care aceştia le administrează în numele celor puşi sub ocrotire;

d)   prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitatea de exerciţiu,cât timp nu are reprezentant legal;

e)   prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei.

Dreptul de proprietate publică

1. Consideraţii generale

Există mai multe abordări ale formelor dreptului de proprietate: a) în funcţie de subiectele dreptului de proprietate; b) după modurile de dobândire; c) după distincţia dacă dreptul de proprietate nu este sau este afectat de modalităţi; d) după existenţa unor regimuri juridice diferite.

Principala distincţie a formelor de proprietate este după regimul juridic, unde avem două forme: dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată. Aceste două forme ale dreptului de proprietate sunt enunţate expres in art. 135 pct. 2 din Constituţie, potrivit căruia: Proprietatea este publică sau privată “.

2. Sediul materiei dreptului de proprietate publică

Acelaşi art. 135 din Constituţie, în alin. 3 prevede că: “Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”. În alineatele următoare sunt cuprinse prevederi referitoare la principalele categorii de bunuri care alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică, exercitarea acestui drept şi titularii dreptului de proprietate publică.

Reglementările generale din Constituţie au valoarea de principiu şi forţa pe care le-o dă legea fundamentală. Acest cadru de principiu al proprietăţii publice este dezvoltat în diverse alte acte normative.

Legea organică este Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Ea reglementează regimul juridic general al acestei proprietăţii. Această lege reprezintă sediul materiei în ce priveşte regimul general al dreptului de proprietate publică aspect ce rezultă din art. 5 alin. (1): “regimul juridic al dreptului de proprietate publică, este reglementat de prezenta lege, dacă prin legi speciale nu se dispune altfel”. Textul care aparţine unei legi organice nu exclude ca şi alte legi speciale să cuprindă reglementări privind dreptul de proprietate publică care să cuprindă unele particularităţi faţă de regimul juridic general.

După 1989, primul act normativ care reglementează regimul juridic al proprietăţii publice a fost Legea nr. 18/1991, care în art. 4 face referiri la terenurile care intră în domeniul public, în raportare la titularii acestui drept, anume “domeniul public de interes naţional,” al cărui titular este statul, şi “domeniul public de interes local” a1 cărui titular sunt unităţile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul,  municipiul, judeţul).

Legea stabileşte  in alin. 3 al art. 4 modalitatea de exercitare a dreptului de proprietate publică, prin constituirea dreptului de administrare a bunurilor care formează obiectul acesteia.

În art. 5 al legii se face o enumerare a imobilelor terenuri care aparţin domeniului public, “… care prin natura lor sunt de uz sau interes public” observând din această înşirare că este folosit criteriul afectaţiunii.

Alte categorii de terenuri aparţinând  domeniului public sunt şi  terenurile agricole proprietate de stat, administrate de instituţiile şi  staţiunile de cercetări ştiinţifice destinate cercetării şi  producerii de seminţe şi  material săditor din categorii biologice superioare şi  animale de rasă (art.35 alin.2 din lege), precum şi  terenurile proprietate de stat folosite de unităţile de învăţământ cu profil agricol sau silvic necesare desfăşurării activităţii didactice.

Legea nr. 69/1991, privind administraţia publică locală cuprinde dispoziţii referitoare la dreptul de proprietate publică, în raport cu titularii acestui drept, care pot fi şi  sunt unităţile administrativ teritoriale, acestea în condiţiile art. 4 din lege având personalitate juridică. În conformitate cu art. 79 din lege, constituie patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale bunurile mobile si imobile care aparţin domeniului public de interes local, domeniul privat al acesteia, precum şi  drepturile şi  obligaţiile cu caracter patrimonial. “Aparţin domeniului public de interes local toate bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt afectate unei utilităţi publice, sunt de uz sau de interes public şi  nu au fost declarate de interes naţional ” (art. 80 din lege). În continuare, textul  face o enumerare exemplificativă, însemnând că pot aparţine si alte bunuri dobândite, în condiţii legale. Reglementări ale domeniului public de interes local Legea nr. 63/1991, mai cuprinde în art. 82, 84 şi  127, precum şi  H.G. nr. 113/1992, această hotărâre, care fiind act administrativ stabileşte  măsura pentru defalcarea şi  trecerea acestor bunuri sub autoritatea sau în administrarea autorităţilor administrative competente.

Alte texte legale cu referire la domeniul public sunt cele ale art. 475-478 Cod civil, folosindu-se expresia de “domeniu public”. Textele vechi ale codului au o calitate mai discutabilă, imprecizia reieşind din enunţarea “bunuri care nu sunt ale particularilor”. În doctrina interbelică li s-a dat noţiunea de bunuri domeniale sau Domeniu al Statului, cuprinzând in mod generic toate bunurile proprietatea statului. Doctrina veche face distincţie pe de o parte între domeniul civil şi  domeniul administrativ, pe de altă parte, în cadrul domeniului administrativ, acesta este de două feluri: domeniul public şi domeniul privat, acestea din urmă “sunt destinate uzului public şi ca atare sunt în afară de comerţul civil” (art. 936, 1310, 1844 Cod civil). 1

3. Definiţia şi caracterele dreptului de proprietate publică

3.1. Definiţie: Dreptul de proprietate publică este dreptul de proprietate care aparţine exclusiv statului şi unităţilor administrativ- teritoriale asupra bunurilor care fac parte din domeniul public şi ale cărei prerogative se exercită în regim de drept public, acesta fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

3.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică rezultă din însăşi definiţia dată, iar normativ se desprind din textul art. 135 (5) din Constituţie, art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 82 din Legea nr. 69/1991, republicată, şi art. 5 din Legea nr. 18/1991, republicată.

Textul constituţional, preluat apoi de legile citate, prevede că: “Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”. Potrivit art. 11 din Legea nr. 213/1998, “Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile “.

Prevederea constituţională este preluată în conţinutul art. 11 din Legea nr. 213/1998, legea organică în materie, care prevede în alin. 1 că: “Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile”. După enunţarea caracterelor juridice ale proprietăţii publice sunt definite fiecare dintre ele.

În alin. 2 al art. 11 se arată că actele juridice încheiate cu încălcarea regimului juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

Se observă că sunt utilizate atât de legiuitor cât şi de doctrină noţiunile de proprietate publică şi de domeniu public, care în limbajul practicienilor are acelaşi interes, cele două terminologii sunt apreciate sinonime. Câteva explicaţii  mai sunt necesare la noţiunea de domeniu public şi de domenialitate proprie din tradiţia juridică. În evoluţia concepţiilor juridice asupra domeniului public, iniţial s-a considerat că bunurile nu sunt susceptibile de proprietate; s-a negat ideea proprietăţii, pentru că bunurile care fac obiectul său sunt inalienabile. Doctrina modernă a sec. XX a impus în privinţa domeniului public acceptarea în favoarea titularului a unui drept de proprietate, pe considerentul că sunt prezente cele trei prerogative ale unui astfel de drept, concepţie care stă la baza Constituţiei din 1991. Este de subliniat faptu1 că noţiunea de proprietate publică trebuie desprinsă de aceea de domeniu public.2

Proprietatea publică reprezintă o entitate specifică din instituţia juridică a dreptului de proprietate, o formă a acestui drept, care are regimul sau distinct în cadru1 instituţiei proprietăţii.

Domeniul public este reflectarea materială a dreptului de proprietate publică, care cuprinde totalitatea bunurilor apte sau afectate să facă obiectul proprietăţii publice.

3.2.1. Dreptul de proprietate publică este inalienabil

Caracterul inalienabil constă în aceea că bunurile care fac obiectul proprietăţii publice sunt scoase din circuitul civi1 general, adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară prin acte juridice inter vivos sau mortis causa şi nici prin procedura de expropriere. Interdicţia de înstrăinare priveşte şi imposibilitatea constituirii dezmembrămintelor dreptului de proprietate: uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile propriu-zise şi superficia. Aceste bunuri pot fi însă afectate de servituţi naturale şi legale care nu sunt servituţi propriu-zis veritabile, ci limitări normale ale dreptului de proprietate. Limita anumitor servituţi trebuie înţeleasă că ea poate să meargă până acolo încât să creeze o incompatibilitate cu afectaţiunea, uzul sau interesu1 public, analizată ca o chestiune de fapt concretă. Actele de înstrăinare cu privire la bunurile care fac obiectu1 proprietăţii publice sunt lovite de nulitate absolută, pentru că sunt în afară de comerţ şi exceptate circuitului civil. Bunurile mobile şi imobile din proprietatea publică sunt afectate fie uzului public, fie interesului public, şi ele trebuie să-şi păstreze destinaţia şi scopul afectaţiunii. Ele sunt posibile în măsura în care nu există nicidecum însuşirea unei alienări (ex. servitute prin fapta omului, aceea de trecere) pentru că nu poate fi vorba de o excepţie, ci de existenţa concomitentă atât a principiului inalienabilităţii cât şi a unui dezmembrământ fără semnificaţie asupra acestui caracter.

Tot ca o concretizare a textului constituţiona1 art. 135(5), în art. 11 lit. a din Legea nr. 213/1998 se prevede că bunurile proprietate publică: “nu pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii”. În context mai este de reţinut că nu pot fi constituite garanţii prin gajarea sau ipotecarea acestor bunuri.

Inalienabilitatea proprietăţii publice duce în principiu la interdicţia dobândirii lor de către particulari prin oricare dintre modurile prevăzute de lege. În practică s-a decis că pentru terenurile aparţinând proprietăţii publice nu se pot emite certificate de atestare a dreptului de proprietate societăţilor comerciale cu capital de stat, în temeiul H.G. nr. 834/1991, iar asupra terenurilor agricole nu se poate constitui sau reconstitui dreptu1 de proprietate după procedura Legii nr. 18/1991, republicată. În fine, conform art. 112 din Legea nr. 54/1998, terenurile nu pot face obiectul schimbului.3

Problema se pune în aceiaşi termeni şi în aplicarea Legii nr. 112/1995 privind măsurile reparatorii pentru foştii proprietari şi moştenitorii lor care au pierdut abuziv dreptul de proprietate în perioada anilor 1945-1989, precum şi pentru imobilele preluate de stat şi afectate domeniului public conform art. 16 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de stat. 4

Dacă afectaţiunea dată bunului preluat de stat nu mai subzistă sau dacă revendicarea a fost solicitată pe calea dreptului comun, apreciem că, prin excepţie strict si limitativ interpretată, prin retrocedare către vechiul proprietar se derogă de la caracterul inalienabil.

Tot astfel, art. 45 şi 46 din Legea nr. 18/1991 dispun ca persoanele fizice sau moştenitorii lor pe de o parte, şi foştii composesori sau moştenitorii lor, pot solicita terenurile cu vegetaţie forestieră, pădurile, cuprinse în perimetre silvice prin acte normative speciale.

3.2.2. Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil

Imprescriptibilitatea este consecinţa inalienabilităţii bunurilor, adică a împrejurării că sunt scoase din circuitul civil. Caracterul imprescriptibil constă în aceea că dreptu1 de proprietate publică este imprescriptibil extinctiv, cât şi achizitiv.

Imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv face admisibilă oricând promovarea unei acţiuni în revendicare, indiferent dacă este vorba despre bunuri imobile sau mobile. Aşadar, dreptul la acţiune nu se stinge în timp, chiar dacă nu a fost exercitat de autoritatea titulară a dreptului de proprietate publică asupra bunului respectiv. Revendicarea este posibilă chiar şi în cazul adjudecării, pentru care art. 561 C.pr.civ. prevede un termen de 5 ani sau al avulsiunii terenurilor, caz pentru care art. 498 C.civ. prevede că revendicarea se face în termen de 1 an.

Imprescriptibilitatea sub aspect achizitiv permite titularului dreptului de proprietate publică asupra unui bun să se opună cu succes, să paralizeze, invocând excepţia caracterului imprescriptibil, în faţa oricărei acţiuni înaintate de altă persoană fizică sau juridică de drept privat, pentru constatarea uzucapiunii, în cazul imobilelor, şi prin posesia de bună credinţă, în cazul mobilelor.

Această concluzie se desprinde din prevederile art. 1844 Cod civil: “Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ “. Conform art. 11 alin. 1 lit.c din Legea nr. 213/1998, bunurile imobile nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune, iar bunurile mobile prin posesia de bună credintă. În privinţa fructelor percepute de posesorul de bună credinţă al bunului, considerăm că le păstrează, chiar dacă ulterior bunu1 reintră în domeniul public.

3.2.3. Dreptul de proprietate publică este insesizabil

Tot datorită caracterului puternic a1 inalienabilitaţii proprietăţii publice, bunurile care formează obiectul acesteia sunt şi insesizabile, adică nu pot fi urmărite de creditori pentru realizarea creanţelor lor. Insesizibilitatea funcţionează şi în ipoteza că bunul se află la un alt deţinător decât titularul, în cadrul exercitării unui drept de administrare, concesionare sau închiriere.

În conţinutul caracterului insesizabil intră şi interdicţia constituirii de garanţii asupra bunurilor din domeniul public.

Legea nr. 18/1991, republicată, în art. 5 face o enumerare a terenurilor care fac parte din domeniul public, iar în privinţa regimului juridic al celor incluse în acest act normativ, face referire la caracterele pe care le prezintă, confirmând o dată în plus tăria lor constituţională, respectiv: “terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuit civil, dacă prin lege nu se prevede altfel; dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil “.

4. Subiectele dreptului de proprietate publică

Actele normative care reglementează dreptul de proprietate publică, prevăd şi care sunt titularii săi în mod limitativ. În afara acestora, de regulă entităţi sau autorităţi publice, nici o altă persoană fizică sau juridică nu poate să fie titular al dreptului de proprietate publică.

În acest sens, art. 135 alin. 3 din Constituţie statuează că: “proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor administrativ- teritoriale”. Tot astfel, art. 1 din Legea nr. 213/1998 dispune că dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unitătilor administrativ- teritoriale. Cu referire la terenurile proprietate publică, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, dispune că: “domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea în regim de drept public, aparţine oraşelor, comunelor, municipiilor sau judeţelor”.

Din aceste texte legale rezultă că titulari ai dreptului de proprietate publică sunt: a) statul, asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional şi, b) unităţile administrativ-teritoriale – comuna, oraşul, municipiul, judeţul – definite astfel ca având personalitate juridică de art. 2 şi 4 din Legea nr. 69/1991, pentru bunurile din domeniu1 public de interes 1ocal, aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale ca persoane juridice de drept public sunt titulare ale acestui drept de proprietate. Ele exercită în condiţiile art. 2 din Legea nr. 213/1998, “posesia, fo1osinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele şi în condiţiile legii.” Aşadar exercitarea prerogativelor de către titulari nu este discreţionară, potenţarea caracterelor juridice specifice nu este posibilă decât în conformitate cu interesu1 general al acestei forme a dreptului de proprietate şi al regimului juridic pe care îl oferă.

În acest context, este de subliniat că nici un alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate să fie titular a1 dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public. Aceste persoane juridice, dobândesc, tot în cadrul oferit de lege, un drept de administrare sau de concesionare asupra bunurilor din domeniul public, care sunt altceva decât dreptul real de proprietate. Ele sunt simple modalităţi de exercitare ale acestui drept, care nu pot fi confundate cu exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică.

5. Delimitarea domeniului public al statului faţă de domeniul public de interes local

Între cele două categorii ale domeniului public trebuie făcută o delimitare, criteriile acesteia fiind stabilite de art. 3, alin. 3-5 din Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Rezultă astfel că:

– domeniul public al statului este alcătuit din bunurile enumerate de art. 135 alin. 4 din Constituţie: “Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.” Din conciziunea textului constituţional reiese exclusivitatea acestui drept, însă face trimitere că şi alte bunuri pot forma obiectu1 proprietăţii publice, sens în care aceste bunuri sunt prevăzute în anexa I, a legii citate.

– domeniul public al judeţelor, considerat astfel, este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din Anexa Legii nr. 213/1998, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare, în condiţii legale,prin hotărâre a consiliului judeţean;

– domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor în alcătuirea căruia intră bunurile prevăzute de pct. III din anexa legii organice, la care se adauga şi alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare în condiţii legale, prin hotărâre a consiliului local.

Prin lege, sunt stabilite reguli privind evidenţa inventarului şi delimitarea domeniului public al statului, judeţului, comunei sau oraşului, precum şi cu privire la soluţionarea litigiilor în derularea acestor proceduri.5

Pentru aplicarea legii s-a stabilit în sarcina Guvernului elaborarea de norme tehnice si metodologice pentru inventarierea şi evidenţierea bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului şi respectiv cele de interes local. Prin hotărâre de guvern se atestă apartenenţa bunurilor la domeniul public de interes national sau loca1. Legea mai prevede că litigiile cu privire la delimitarea domeniului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, adică fiind aplicabilă procedura de cenzurare a actelor administrative potrivit Legii nr. 29/1991, privind contenciosul administrativ.

6. Dobândirea dreptului de proprietate publică

Actul normativ care reglementează principial dreptul de proprietate publică şi alcătuirea domeniului public este Legea nr. 213/1998, care este lege organică şi devenită dreptul comun în această privinţă. În art. 7 al acestei legi este prevăzut că formarea domeniului public are loc în următoarele modălităţi:

a)      pe cale naturală;

b)   prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;

b)      prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

c)      prin acte de donaţie sau legate acceptate de guvern, consiliul judeţean sau consiliul local, după caz, dacă bunu1 în cauză intră în domeniul public;

d)      prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;

f) prin alte moduri prevăzute de lege.

Includerea în domeniul public se poate face datorită naturii bunurilor prin mijloace de drept civi1, administrativ sau penal.

Mijloacele specifice domeniilor dreptului civil, administrativ sau penal pot să fie, pe lângă cele arătate expres la Legea nr. 213/1998, confiscarea, trecerea în proprietatea statului a bunurilor fără stăpân şia celor abandonate; rechiziţia, comoara sau tezaurul, succesiunile vacante; amenzile, impozitele şi taxele de timbru; impozite şi taxe datorate prin legi speciale; confiscarea bunurilor potrivit Legii nr. 115/1996; achiziţionarea unor bunuri precum şi realizarea de investiţii; terenurile dobândite de străini sau apatrizi prin moştenire şi pe care nu le-au înstrăinat în timp de un an în condiţiile art. 68(2) din Legea nr. 18/1991, republicată.

Este de reţinut că depinde de natura bunurilor respective sau de afectaţiunea care li se dă, distincţie după care ele pot să intre fie în domeniul public, fie în domeniul privat al statului sau unităţilor administrative teritoriale.

În ce priveşte modalitatea prevăzută de art. 7 lit.c din lege, trecerea în proprietatea publică se poate face numai dacă statul sau unitatea administrativ-teritorială au în proprietate bunuri care să le transmită în proprietatea publică. Dacă un imobil a intrat în proprietatea unei societăţi comerciale ca urmare a reorganizării dispuse prin Legea nr. 15/1990, indiferent că în structura capitalului este deţinător şi statul, sau, ca urmare a privatizării deţinători de capital sunt persoane fizice sau juridice, societatea comercială respectivă este o persoană juridică de drept privat. În atare situaţie, singura modalitate de trecere în proprietate publică o constituie exproprierea, în condiţiile legii.

7. Exercitarea dreptului de proprietate publică

Finalitatea urmărită în exercitarea dreptului de proprietate publică este satisfacerea interesului general. Acest deziderat se indeplineşte prin administrarea generală a bunurilor care constituie obiectul proprietăţii publice.6 Prin lege, acest drept aparţine autorităţilor centrale ale puterii executive cu privire la bunurile din domeniul public naţional, şi autorităţilor publice judeţene sau locale, cu privire la bunurile din domeniul public judeţean sau local. Titularii acestui drept şi-l exercită în virtutea unor prerogative administrative, care sunt conţinute de normele de drept administrativ, ramură a dreptului public ce îndeplineşte acest rol în interesul general al societăţii. Regimul de drept administrativ este exercitat în virtutea unor acte de putere. Deşi aceste autorităţi au şi personalitate juridică de drept civil, în actele de administrare a domeniului public apar în calitate de subiecte de drept administrativ asupra bunurilor şi au în consecinţă atribuţii care intră în conţinutul actului propriu-zis de administrare şi foarte rar în calitate de subiecte de drept civil.

Dreptul de proprietate publică se exercită, în planu1 dreptului civil, direct şi nemijlocit de către autorităţile publice competente, în calitate de titulari ai dreptului, fie se realizează prin intermediu1 unor alte subiecte de drept. Atunci când se realizează prin această ultima modalitate, bunurile sunt încredinţate, prin acte de putere administrativă sau prin contract unor persoane juridice înfiinţate în acest scop, cum sunt regiile autonome, sau altor persoane juridice sau persoane fizice, cu scopul punerii în valoare potrivit destinaţiei acestor bunuri.

Exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică sau a unora din atributele dreptului de proprietate se realizează ca atare prin intermediul unor subiecte de drept civil.

Avem aşadar, pe de o parte, dreptul de administrare care este constituit în favoarea unor persoane juridice de drept public ca principală modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică şi, pe de altă parte, o altă modalitate de exercitare a acestui drept o constituie concesionarea sau închirierea bunurilor către alte subiecte de drept civil.

În acest sens, art. 135 alin. 5 din Constituţie, prevede că, în condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, sau pot fi concesionate ori închiriate. Textul constituţional este reluat in art. 84 alin. 1 din Legea nr. 69/1991, privind administraţia publică 1ocală şi art. 12 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Dreptul de administrare va lua naştere prin hotărâre de Guvern sau a consiliului judeţean, respectiv consiliul loca1, după cum bunul face parte din domeniu1 public al statului sau al unităţilor teritoriale.

Din analiza textelor legale, rezultă că se pot constitui două categorii de drepturi, una de drept administrativ, constând din dreptu1 de administrare al regiilor autonome sau instituţiilor publice, şi alta de drept civil, constând din dreptul de concesionare şi dreptul de folosinţă (închiriere) asupra unui bun, de regulă imobile.

7.1. Dreptul de administrare

Acesta aparţine, cum am arătat, regiilor autonome şi instituţiilor publice asupra bunurilor proprietate publică. Reglementarea de principiu rezultă din art. 135 alin. 1 din Constituţie preluat şi dezvoltat de art. 12 din Legea nr. 213/1998.

Dreptul de administrare are ca izvor un act administrativ, care poate fi o hotărâre de guvern sau a consiliului judeţean, după cum bunul face parte din domeniul public de interes naţional, judeţean sau local.

Titulari ai dreptului de administrare pot fi: regiile autonome, instituţiile publice de interes naţional, judeţean sau local, prefecturile şi autorităţile publice centrale sau locale.

Regiile autonome sunt persoane juridice a căror organizare şi funcţionare este reglementată de art. 2 din Legea nr. 15/1990. Conform textului, regiile autonome sunt de interes naţional sau care se înfiinţează prin hotărârea consiliului judeţean, sau, după caz, a consiliului local municipal. Bunurile proprietate publică le sunt date în administrare pentru îndeplinirea scopului pentru care au fost înfiinţate. Regiile autonome sunt subordonate autorităţilor care le-au înfiinţat, dreptul de administrare care le aparţine se constituie ca o modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică, în regim de drept administrativ.

Dreptul de administrare este un drept real principal, derivat din dreptul de proprietate publică. E1 este opozabi1 celorlalte subiecte de drept, persoane fizice şi juridice, însă devine inopozabil titularilor dreptului de proprietate publică, respectiv statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. Aceste din urmă autorităţi pot să-1 retragă, să-l modifice şi să-l revoce, prerogative care aparţin titularului, ca autoritate publică competentă. Titularul dreptului de administrare poate apăra dreptul său prin mijloace de drept administrativ, actu1 administrativ poate fi cenzurat pe calea acţiunii în contencios administrativ, potrivit Legii nr. 29/1990.

Modalitatea de exercitare a dreptului este de drept civil chiar şi atunci când se produce o tulburare de drept din partea titularului. La fel şi faţă de terţi, dreptul de administrare fiind un drept real, el devine opozabil erga omnes, apărarea lui se realizează prin mijloace de drept civil.

Caracterele juridice ale dreptului de administrare derivă din dreptul de proprietate publică, care la rândul său are aceleaşi caractere, respectiv este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

7.2. Concesionarea şi închirierea bunurilor proprietate publică

După anul 1990 noţiunea şi regimul juridic al concesionării au făcut obiectul unor reglementări succesive. În prezent, regimul juridic al concesionărilor este reglementat prin Legea nr. 219/1998. Concesiunea este atribuită pe bază de contract definit de art. 1 alin. 2 al legii, ca fiind acel contract, prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numite concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi, sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe.

Concesiunile sunt calificate în funcţie de obiectul lor. Avem astfel: a) concesiunea de bunuri; b) concesiunea de servicii publice; c) concesiunea de activităţi economice.

Închirierea bunurilor care fac parte din domeniul public este reglementată de art. 30-31 din Legea nr. 15/1990. Contractul de închiriere se încheie pe bază de licitaţie şi în mod obligatoriu se va include clauza exploatării bunului închiriat în conformitate cu specificu1 şi destinaţia acestuia. Calitatea de locator o are autoritatea titulară a dreptului de proprietate publică sau cea care exercită dreptul de administrare, iar calitatea de locatar poate să o aibă orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.

Pentru validitatea contractului, trebuie respectată cerinţa legii, ca locatarul să fie desemnat în urma organizării unei licitaţii publice a închirierii unor astfel de bunuri. Scoaterea la licitaţie se face prin act administrativ emis de titularul dreptului.

7.3. Darea în folosinţă gratuită a bunurilor din domeniul public

Un alt mod de exercitare a dreptului de proprietate publică este darea în folosinţă gratuită, reglementat succesiv de art. 86 din Legea nr. 69/1991 şi art. 17 din Legea nr. 213/1998. Textele legale nu fac o distincţie între bunurile care fac parte din domeniul public şi cele care fac parte din domeniul privat al statului; însă este evident că şi bunurile proprietate publică pot constitui obiect al dării în folosinţă gratuită, textul art. 17 din Legea nr. 213/1998 făcând referire la “pot da imobile din patrimoniul lor în  folosinţă gratuită”. În cadrul acestui drept, după cum rezultă din interpretarea textelor legale enunţate, se îmbină raportul juridic de drept administrativ cu raportu1 juridic de drept civil, îmbrăcând astfel un conţinut mixt.

În literatura juridică dreptul de folosinţă este definit ca acel drept real principal, esenţialmente temporar, asupra unor bunuri imobile proprietate publică, constituit prin acte administrative individuale, cu titlu gratuit, în favoarea unei persoane juridice fără scop lucrativ.7 Beneficiarii sunt persoane juridice fără scop lucrativ (asociaţii, fundaţii etc.) care desfaşoară activităţi filantropice, de binefacere, de utilitate publică.

8. Stingerea dreptului de proprietate publică

Stingerea dreptului de administrare publică apare în mod firesc ca o simetrie a modului de naştere, care acţionează ca un principiu în actele şi faptele juridice.

În acest sens, art. 478 Cod civil reglementează reintrarea în circuitul civil a unei categorii de bunuri care nu mai servesc uzului public.

În legislaţia apărută după anul 1990, sunt prevăzute reglementări privind trecerea unor bunuri din domeniu1 public în domeniul privat.

Astfel de reglementări sunt cuprinse în art. 5 din Legea nr. 18/1991, care prevede că terenurile proprietate publică “nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”; art. 10 din Legea nr. 213/1998, care de principiu, statuează că “dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat “. Modalitatea de trecere a bunurilor în domeniul privat este de natură administrativă, respectiv prin acte juridice de drept administrativ, care sunt hotărârile guvernului, hotărârile consiliilor judeţene sau locale, care reprezintă autorităţile administrative titulare, după caz.

Introducerea în circuitul civil se realizează şi în virtutea legii, respectiv situaţiile de constituire şi reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole din intravilanul şi extravilanul localităţilor, a pădurilor şi terenurilor cu vegetaţie forestieră, prevăzute de art. 45, 46, 47, 48 din Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar.

---

1 M. Văraru: Dreptul administrativ, Ed. Socec, 1928, p. 443-444; C.. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu: Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Naţională Ciornei, 1928, p. 917

2 I. Sabău-Pop: Drepturi reale, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2001,  p. 49

3 C.S.J., Sect. Cont. Adm., Dec. 1514/1997, în R.D. nr. 6/1998, p. 133-134; Idem n. 512/1998, în R.D. nr. 12/1998, p. 151-152; C.S.J. Dec. 1104/1994 publicata in R.D. nr. 7/1994, p. 86; Dec, nr. 103/1995, publicată în Buletinul Jurisprudenţei, Culegerea de decizii pe anul 1995, p. 535.

4 Publicată în M.O., I, nr. 75/2001

5 E. Bălan: Domeniul administrativ, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 26. Referitor la H.G. nr. 113/1992, privind defalcarea bunurilor din domeniul public de interes local, considerăm că şi-a pierdut din importanţa, fiind abrogată implicit de art. 25 din Legea nr. 213/1998;

6 L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 77 şi urm.

7 L Pop, op.cit., p.94

Tags: drepturi reale, proprietate publica

Patrimoniul şi drepturile reale patrimoniale

PATRIMONIUL ŞI DREPTURILE REALE PATRIMONIALE.

SISTEMUL DREPTURILOR REALE

I. 1. Noţiunea de patrimoniu.

I.1.1. Preliminarii. Înainte de a defini noţiunea de patrimoniu este necesar să precizăm că din punct de vedere structural raportul juridic civil este alcătuit, de regulă, din trei elemente: subiecte, conţinut şi obiect[1].

Subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice sau juridice. Prin conţinutul raportului juridic înţelegem drepturile şi obligaţiile corelative care se nasc în favoarea şi respectiv în sarcina subiectelor sau părţilor sale. Obiectul raportului juridic constă în acţiunea sau inacţiunea (conduita sau prestaţia) la care este îndrituit subiectul activ şi la care este îndatorat subiectul pasiv. Drepturile şi obligaţiile subiectelor raportului de drept civil sunt susceptibile de diverse clasificări în funcţie de anumite criterii. Una dintre cele mai importante clasificări este în drepturi şi obligaţii patrimoniale şi drepturi şi obligaţii nepatrimoniale. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale sunt acelea care pot fi evaluate în bani, în timp ce drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale sunt lipsite de valoare economică şi prin urmare nu pot fi evaluate pecuniar. Termenul de patrimoniu este circumscris exclusiv sferei drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale pot fi privite globalist, ca o totalitate sau „universalitate juridică aparţinând unei persoane, făcând abstracţie de individualitatea fiecărui drept şi a fiecărei obligaţii în parte. Acest mod de abordare a

drepturilor şi obligaţiilor ne conduce la noţiunea de patrimoniu.”[2]

I.1.2. Definiţia patrimoniului. Se ajunge de multe ori ca în materie juridică să se facă apel la conceptul de „patrimoniu”[3], amploarea sferei de acoperit fiind pe de altă parte foarte variabilă, nu numai în dreptul privat. În Codul Civil nu există o definiţie clară şi precisă a patrimoniului, un rudiment putând fi găsit în art. 1718 C. civ., care, fără a utiliza explicit termenul, precizează: „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare.” Sintetizând diversele definiţii formulate în doctrină, putem spune că patrimoniul este o entitate juridică distinctă ce reprezintă totalitatea sau universalitatea drepturilor patrimoniale şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane. Astfel, activul patrimonial este format din valoarea tuturor drepturilor patrimoniale iar pasivul patrimonial constă în valoarea tuturor obligaţiilor patrimoniale ale unei persoane. Drepturile ( latura activă) a patrimoniului şi obligaţiile ( latura pasivă ) se găsesc într-o strânsă legătură, putând fi asemănate cu un cont curent al unei persoane a cărui valoare este supusă unor fluctuaţii succesive, prin naşterea de noi drepturi şi obligaţii precum şi prin modificarea celor existente, aceste schimbări valorice neafectând existenţa şi identitatea universalităţii.

I.1.3. Caracteristicile patrimoniului. Trecând peste diversele teorii referitoare la patrimoniu, dintre care amintim succint teoria personalistă a patrimoniului, teoria patrimoniului afectaţiune sau teoria mixta (eclectică) a patrimoniului[4]

A) Patrimoniul este o universalitate juridică. El se prezintă ca o entitate juridică independentă şi distinctă de elementele sale componente ( activ şi pasiv) . Drepturile şi obligaţiile patrimoniale, privite în individualitatea lor, pot suferi modificări (naştere, transformare, transmisiune, creştere, stingere, micşorare). Aceste modificări au ca efect creşterea sau micşorarea activului şi pasivului patrimonial, dar nu afectează existenţa

patrimoniului, ce entitate juridică de sine stătătoare. Ca o consecinţă directă, pe de o parte patrimoniul unei persoane, înţeles ca un ansamblu, răspunde de obligaţiile ce îl afectează; creditorii pot să urmărească bunurile

dobândite de debitor posterior naşterii creanţelor lor. Pe de altă parte, o altă consecinţă directă a universalităţii patrimoniului rezidă în subrogaţia reală despre care vom discuta mai jos. Patrimoniul, înţeles ca o universalitate de drept sau juridică, nu se confundă cu universalitatea de fapt. Spre deosebire de universalitatea de drept, universalitatea de fapt este un ansamblu sau o grupare de bunuri a căror unitate se întemeiază pe o simplă legătură de fapt, neprevăzută de lege[5] ( de exemplu un buchet de flori, cărţile dintr-o bibliotecă, o turmă de animale, etc.) creată exclusiv prin voinţa persoanei căruia îi aparţin aceste bunuri. Bunurile care compun universalitatea de fapt nu sunt distincte de această universalitate, astfel explicându-se faptul că prin pieirea sau înstrăinarea lor universalitatea de fapt dispare.

B) Orice persoană are necesarmente un patrimoniu. Atât persoanele fizice, cât şi cele juridice, fiind subiecte de drept, au în mod necesar aptitudinea permanentă de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, existenţa lor neputând fi concepută fără un patrimoniu. Patrimoniul este indisolubil legat de personalitatea juridică, fiind o emanaţie a acesteia. La fel, existenţa patrimoniului nu poate fi concepută fără un titular.

C) Patrimoniul este inalienabil. Patrimoniul este strâns legat de persoana căreia îi aparţine, atâta timp cât aceasta există ca subiect de drept. Persoanele fizice pot înstrăina drepturi sau chiar obligaţii ( în anumite cazuri) ut singuli, dar nu pot transmite prin acte inter vivos, întreg patrimoniul lor. Acesta va putea fi transmis numai prin succesiune, în momentul încetării din viaţă a titularului lui[6].

D) Patrimoniul este unic şi divizibil. Spre deosebire de indivizibilitatea patrimoniului clamată de adepţii teoriei personaliste conform căreia universalitatea de drept, atribut al personalităţii, la fel ca şi aceasta nu poate fi divizată[7], în teoriile moderne patrimoniul, deşi unic, are aptitudinea de a fi împărţit în mai multe grupe de drepturi sau obligaţii, fiecare cu o destinaţie sau afectaţiune distinctă şi determinată. Izvorâtă din concepţia germană a patrimoniului afectaţiune (Zweckvermörgen), această orientare şi-a găsit şi exprimarea legislativă în art. 30 C. Fam privind comunitatea matrimonială. Astfel, patrimoniul unei persoane căsătorite este divizat în masa bunurilor comune şi în cea a bunurilor proprii. Prin urmare, dacă un imobil înstrăinat face parte de masa bunurilor proprii ale unui soţ, suma primită drept preţ va intra prin efectul subrogaţiei reale cu titlu universal în aceeaşi masă comună, deşi principiul comunităţi matrimoniale este că orice bun dobândit în timpul căsătoriei este bun comun al soţilor. La fel, creditorii personali ai unuia dintre soţi pot urmări doar bunurile proprii ale acestuia.[8] În materia succesiunilor există situaţii în care aceeaşi persoană se regăseşte titulară a două mase patrimoniale. În principiu, la decesul unei persoane, patrimoniul defunctului se „topeşte” automat în patrimoniul succesorului care este ţinut astfel de datoriile lui de cujus chiar dacă depăşesc activul succesiunii. Această situaţie poate fi dezastruoasă pentru erede, legea acordându-i dreptul de a accepta succesiunea sub beneficiu de inventar . În urma acceptării succesiunii sub beneficiu de inventar, cu toate că succesorul este proprietarul bunurilor devoluate, rezultă în acelaşi timp o separaţie între bunurile sale şi cele ale lui de cujus. Prin urmare, moştenitorul va fi ţinut de plata datoriile defunctului în limita activului succesoral. Fuziunea bunurilor defunctului cu cele ale succesorului poate fi de asemenea dezastruoasă pentru creditorii succesiunii, deoarece ei riscă să fie concuraţi în satisfacerea creanţelor lor de creditorii unui succesor insolvabil. Pentru a evita această situaţie, legea acordă creditorilor defunctului dreptul de a cere separaţia de patrimonii între cel al defunctului şi cel al moştenitorului ceea ce le conferă un drept de preferinţă; în speţă, ei vor fi plătiţi cu prioritate din bunurile defunctului înaintea creditorilor personali ai eredelui. Un alt exemplu de afectare a unor grupe de patrimoniu apare şi în cazul în care un comerciant îşi divide patrimoniul în masa drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc un fond de comerţ afectat desfăşurării unei activităţi comerciale şi celelalte drepturi şi obligaţii.

I.1.4 Funcţiile patrimoniului . Patrimoniul îndeplineşte trei funcţii, esenţiale în importanţa lor: patrimoniul constituie gajul general al creditorilor, realizează subrogaţia reală cu titlu universal şi face posibilă transmisiunea universală şi cu titlu universal a drepturilor şi obligaţiilor.

I.1.4.1.Gajul general al creditorilor Patrimoniul constituie singura garanţie generală a tuturor creditorilor titularului său, astfel încât acesta din urmă răspunde, potrivit art.1718 C. civ., mai sus citat, cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Astfel creditorii chirografari vor urmări în comun şi proporţional oricare din bunurile aflate în patrimoniul debitorului lor pentru a-şi satisface creanţele, fără însă a îl putea

opri să le înstrăineze. Deoarece obiectul gajului general nu îl reprezintă bunurile individual determinate, debitorul poate să încheie acte de dispoziţie juridică asupra acestora, opozabile creditorilor. Pe cale de consecinţă, în momentul execuţiei silite,

creditorul va putea urmări doar bunurile existente în patrimoniul debitorului precum şi bunurile ce vor intra, între timp, în acelaşi patrimoniu. Spre deosebire de dreptul de gaj, care este un drept real accesoriu dreptului de creanţă, cu rol de garanţie specială a creditorilor asupra unor bunuri mobile determinate, gajul general al creditorilor ca funcţie a patrimoniului nu beneficiază de atributul de urmărire ( posibilitatea de a urmări bunul gajat în mâna oricărei terţe persoane) şi de atributul de preferinţă ( recuperarea creanţei cu prioritate înaintea creditorilor gajişti ulteriori sau a creditorilor chirografari), fiind însă aplicabil întregului patrimoniu.

I.1.4.2.Subrogaţia reală cu titlu universal. Ea este în dreptul civil de două categorii, reală şi personală[9]. Subrogaţia personală este înlocuirea unuia dintre subiectele raportului de drept civil cu o altă persoană, cum ar fi în cazul delegaţiei prin schimbare de debitor, a novaţiei, a cesiunii de creanţă. Aceste instituţii vor fi tratate la materia teoriei generale a obligaţiilor civile. Subrogaţia reală semnifică înlocuirea unei valori cu o altă valoare şi poate fi subrogaţie reală cu titlu universal sau subrogaţie reală cu titlu particular.

I.1.4.2.1. Subrogaţia reală cu titlu universal înseamnă schimbarea automată în cadrul unui patrimoniu a unei valori, privite din punct de vedere juridic, cu o altă valoare[10]. În cadrul subrogaţiei reale cu titlu universal se face abstracţie de individualitatea lucrului care iese şi a celui care intră în patrimoniu în locul lui. Valoarea

de înlocuire nou intrată în patrimoniu va avea regimul juridice al valorii înlocuite. Subrogaţia reală cu titlu universal este subordonată divizibilităţii patrimoniului[11]. Având în vedere că debitorul poate înstrăina bunurile din patrimoniul său, acestea nefiind indisponibilizate de creditorii săi chirografari, subrogaţia reală cu titlu universal asigură conţinutul gajului general, valoarea primită în schimb înlocuind din punct de vedere juridic valoarea înstrăinată. Aceasta nu înseamnă că strict din punct de vedere al valorii intrinseci patrimoniul

rămâne intact. De exemplu, dacă se înstrăinează un bun mobil ( de 10 mil. Lei) la un preţ sub valoarea sa reală, ( 7 mil lei) în termeni reali valoarea patrimoniului a scăzut ( – 3 mil. lei) dar din punct de vedere juridic a rămas neschimbat deoarece o valoare (suma primită drept preţ) a înlocuit în patrimoniul debitorului o altă valoare (bunul mobil), fapt care face ca această vânzare să fie opozabilă creditorilor chirografari (beneficiari ai gajului general), cu excepţia dovedirii unei fraude a intereselor lor efectuată de debitor în înţelegere cu terţul dobânditor al imobilului. Spre deosebire, creditorii care beneficiază de dreptul de gaj asupra bunului mobil îl pot urmări în mâna terţului dobânditor în virtutea atributului de preferinţă conferit de acest drept.

I.1.4.2.2.Subrogaţia reală cu titlu particular este o excepţie, aplicându-se numai în cazurile expres prevăzute de lege. Ea constă în înlocuirea unui bun individual determinat cu un alt bun individual determinat, privite izolat.

a) Potrivit art.1721 C. civ., subrogaţia reală cu titlu particular se produce în cazul în care un bun ipotecat, gajat sau grevat de un privilegiu special a fost distrus sau deteriorat de un caz asigurat sau de o faptă ilicită, ipoteca, gajul sau privilegiul special se strămută de drept în baza normei de mai sus asupra sumei primită drept indemnizaţie asigurare sau asupra sumei primită cu titlu de despăgubire datorată de autorul prejudiciului.

b) Potrivit art.12 alin.4 din L.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor[12], în cazul schimburilor de terenuri, fiecare teren primit în schimb va avea situaţia juridică a terenului pe care îl înlocuieşte, cu respectarea drepturilor şi sarcinilor legal constituite anterior.

c) Potrivit art. 28 alin.2 din L.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică[13], dreptul de ipotecă şi privilegiul special imobiliar care grevează un imobil expropriat se strămută de drept asupra despăgubirilor stabilite conform procedurii şi în condiţiile prevăzute de lege.

I.1.4.3.Transmisiunea universală şi cu titlu universal[14].

Transmisiunea universală intervine atunci când se transmite întregul patrimoniu nefracţionat de la o persoană la altă persoană. Acest tip de transmisiune apare în cazul persoanelor fizice doar în ipoteza decesului când întregul patrimoniu este cules în totalitate de un singur moştenitor care are vocaţie universală legală sau testamentară. În cazul persoanelor juridice apare în situaţia reorganizării acestora prin absorbţie sau

fuziune. Transmisiunea cu titlu universal constă în transmiterea fracţionată al întregului patrimoniu al unei persoane la două sau mai multe persoane sau în desprinderea unei părţi dintr-un patrimoniu pentru a reveni altei persoane. Prin transmisiunea universală se dobândeşte totalitatea valorilor active şi pasive care alcătuiesc întregul patrimoniu iar prin transmisiunea cu titlu universal se dobândeşte doar o fracţiune, o cotă-parte matematică din aceste valori.

I. 2. Drepturile patrimoniale

I.2.1. Noţiune şi clasificare

Drepturile patrimoniale se împart în diverse categorii: drepturi reale, drepturi personale sau drepturi de creanţă şi drepturi intelectuale Diviziunea drepturi reale drepturi personale, ce îşi are originea în dreptul roman, este considerată de doctrina mai veche ca fiind diviziunea supremă, opinie nuanţată în prezent de autorii moderni[15].

I.2.1.1. Drepturi reale şi personale. Revenind la cele două mari categorii pe care le vom studia, arătăm că drepturile reale au fost definite ca drepturi subiective patrimoniale care conferă titularului lor anumite prerogative, recunoscute de lege, asupra unui bun, pe care el le poate exercita în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară, în acest scop, intervenţia oricărei alte persoane. Din contră, toţi ceilalţi au obligaţia de a nu întreprinde nimic de natură a împiedica exerciţiul netulburat al acestor drepturi de către titularii lor[16]. Drepturile de creanţă ( personale) sunt acele drepturi subiective patrimoniale în virtutea cărora titularul lor sau subiectul activ, numit creditor, are posibilitatea juridică de a pretinde subiectului pasiv, numit debitor, persoană determinată, să dea ( dare), să facă (facere) sau să nu facă (non facere) ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat[17]. Drepturile reale sunt drepturi absolute opozabile erga omnes, deoarece toţi au obligaţia generală de a nu face nimic pentru a aduce atingere exercitării libere şi depline a acestor drepturi. Astfel, din punct de vedere al subiectelor, dreptul real presupune existenţa unui subiect activ determinat şi a unui subiect pasiv nedeterminat, format din toţi ceilalţi. Spre deosebire, drepturile de creanţă presupun subiecte (atât creditor, cât şi debitor) determinate, debitorul având obligaţia, corelativă dreptului creditorului de a cere acest lucru, de a da, a face sau a nu face ceea ce ar fi putut face în lipsa acelei obligaţii. Drepturile reale prezintă comportă două specificităţi faţă de drepturile personale: ele comportă dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.

Dreptul de urmărire prezentat de un drept real dă posibilitatea titularului său să urmărească în orice mâini s-ar afla bunul care îi aparţine sau care este grevat de un drept real în favoarea sa. Astfel, proprietarul unu imobil şi-l poate revendica de la orice detentor; uzufructuarul poate să îşi reclame bunul pentru a-l folosi, şi asta în faţa oricărui proprietar al bunului. Din contră, dreptul de creanţă comportă prin sine dreptul la urmărire. Rezultă de aici că creditorul beneficiază de un drept general de gaj asupra patrimoniului debitorului, neavând un drept special de urmărire asupra unor bunuri determinate din patrimoniul acestuia. Un creditor chirografar nu poate urmări bunurile decât în mâinile debitorului său, pierzând această posibilitate în cazul înstrăinării către un terţ. Mi mult, dreptul de urmărire afectează de asemenea şi executarea obligaţiilor privind utilizarea unui bun. Dacă, de exemplu, A îi promite lui B că îi va împrumuta autoturismul pentru o călătorie, dacă acest autoturism este înstrăinat B nu poate să îi ceară cumpărătorului C să execute obligaţia, A fiind singurul obligat.

Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea titularului de a-şi realiza dreptul său cu prioritate la acelaşi bun, în raport cu titularii altor drepturi. De exemplu, dacă un drept de creanţă este însoţit şi garantat de un drept de gaj, titularul dreptului de gaj (creditorul gajist) are posibilitatea de a obţine realizarea dreptului de creanţă cu prioritate, din preţul bunului gajat, faţă de ceilalţi creditori ai aceluiaşi debitor. Conform opiniilor clasice, drepturile reale sunt limitate, fiind expres reglementate de lege, în timp ce drepturile de creanţă sunt practic, nelimitate, deoarece se nasc din orice acte juridice valabile, din fapte juridice, licite sau ilicite ( adică din acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc totuşi, în temeiul legii: plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză, distrugerea de bunuri care atrage răspunderea civilă delictuală, etc.) Potrivit teoriilor moderne, şi alte drepturi reale se pot naşte, deoarece nu există un text expres de lege care să interzică acest lucru prin voinţa părţilor, dacă nu se încalcă însă dispoziţii de ordine publică1[18].

I.2.1.2. Obligaţiile reale . Obligaţiile reale reprezintă o categorie intermediară între drepturile reale şi drepturile de creanţă. Ele se împart în obligaţii propter rem şi scriptae in rem şi se caracterizează printr-o opozabilitate mai restrânsă decât cea a drepturilor reale şi de una mai extinsă decât cea a raporturilor de creanţă.

Obligaţiile propter rem[19] sunt îndatoriri pozitive (de a face) sau negative (de a nu face) care decurg din stăpânirea unui bun şi obligă numai în legătură cu acele bunuri pe titularii drepturilor reale asupra lor. Aceste obligaţii se transmit oricăror deţinători ai bunului, odată cu acesta. Obligaţiile propter rem sunt de două categorii: legale (cele prevăzute de art. 74, art.80-83 din L.18/1994[20], art. 16 din L.103/1996[21], obligaţia de grăniţuire reglementată de art. 584 C. Civ, obligaţia de a contribui la cheltuielile de întreţinere şi construire a

zidului comun prevăzută de art. 592 C. civ., precum şi obligaţiile reglementate de Codul Civil ca fiind servituţi naturale sau legale: servitutea distanţei plantaţiilor, servitutea negativă de vedere, servitutea izvorului, servitutea de scurgere a apelor naturale) şi convenţionale ( care se nasc prin acordul părţilor , cum ar fi obligaţia reglementată de art.620 C. civ. prin care proprietarul unui fond aservit se obligă să efectueze lucrările necesare constituirii unei servituţi de trecere). Obligaţiile scriptae in rem corespund unor drepturi de creanţă, dar sunt intrinsec legate de stăpânirea unor bunuri de către altă persoană decât proprietarul sau titularul unui drept real asupra acelor lucruri. Potrivit art.1441 C. civ., cel care dobândeşte proprietatea unui imobil închiriat sau arendat este obligat să respecte contractul de locaţiune sau de arendare încheiat de proprietarul anterior până la expirarea termenului pentru care a fost închiriat/ arendat, dacă nu există o clauză contrară de încetare a contractului în momentul înstrăinării. După cum se vedea, proprietarul actual, terţ faţă de contractul încheiat anterior, este obligat să respecte drepturile şi obligaţiile izvorâte din acest contract în baza unei obligaţii scriptae in rem.

I. 3. Sistemul drepturilor reale în România.

I.3.1. Clasificare

A. Din punct de vedere al naturii bunurilor asupra cărora poartă, drepturile reale se împart în două categorii: drepturi reale mobiliare (purtând asupra bunurilor mobile corporale sau incorporale ) şi drepturi reale imobiliare (purtând asupra bunurilor imobile).

B. Principala clasificare a drepturilor reale este aceea în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii. Obligaţiile propter rem regăsite în acest act normativ se referă la obligaţia deţinătorilor de terenuri pe care sunt arondate fonduri de vânătoare să permită exercitarea vânătorii şi aplicarea măsurilor de protecţie a vânatului, să permită amplasarea instalaţiilor şi amenajărilor vânătoreşti provizorii, să ia măsuri pentru protecţia vânatului etc.

B.1 Drepturile reale principale sunt acele drepturi reale care au o existenţă independentă, de sine stătătoare, în raport cu alte drepturi reale sau de creanţă. La rândul lor, ele se împart în dreptul de proprietate (publică sau privată) şi drepturi reale derivate din dreptul de proprietate. Din raţiuni didactice, dreptul de proprietate se divide în drept de proprietate particulară, care aparţine persoanelor fizice şi persoanelor juridice de tip particular, şi drept de proprietate privată al statului, unităţilor administrativ – teritoriale (judeţ, municipiu, oraş, comună), precum şi altor persoane juridice înfiinţate de către stat şi autorităţile locale, cum sunt regiile autonome sau societăţile naţionale. Drepturile reale derivate din dreptul de proprietate pot să fie la rândul lor desprinse din dreptul de proprietate privată sau constituite pe dreptul de proprietate publică.

B.1.1.Drepturile reale derivate din dreptul de proprietate publică sunt, potrivit reglementărilor actualmente în vigoare:

a) dreptul real de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor publice asupra bunurilor din domeniul public.

b) Dreptul de concesiune asupra bunurilor din domeniul public.

c) Dreptul real de folosinţă asupra unor bunuri imobile constituit în favoarea unor persoane juridice fără scop lucrativ.

Aceste drepturi reale se constituie prin acte administrative, în cadrul unor raporturi juridice de putere. De aceea. Ele nu dezmembrează proprietatea publică, fiind inopozabile proprietarului pe cale administrativă, fiind însă opozabile pe cale civilă erga omnes.

B.1.2. Drepturile reale derivate din dreptul de proprietate privată (denumite şi desmembrămintele dreptului de proprietate) sunt opozabile erga omnes, inclusiv proprietarului. Desmembrămintelor le lipsesc unele din atributele proprietăţii, titularul lor având posesia, folosinţa, dispoziţia materială sau (parţial ) juridică, în timp ce proprietarul va avea întotdeauna dispoziţia juridică asupra bunului. Desmembrămintele dreptului de proprietate sunt:

a) dreptul de uzufruct.

b) Dreptul de uz.

c) Dreptul de abitaţie.

d) Dreptul de servitute.

e) Dreptul de superficie

f) Dreptul real de folosinţă funciară recunoscut de L.18/1991

B.2 Drepturile reale accesorii sunt acele drepturi reale care se constituie pentru a însoţi şi garanta alte drepturi de creanţă fără a avea independenţă sau existenţă de sine stătătoare. Ele sunt: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, privilegiile speciale şi dreptul de retenţie. Ca o regulă, drepturile reale accesorii beneficiază de atributele de urmărire şi preferinţă, aceasta însemnând că un creditor garantat prin gaj, ipotecă sau privilegiu special are dreptul de a urmări bunul obiect al garanţiei în mâna oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate din preţul acelui bun, înaintea creditorilor chirografari sau ai altor creditori garantaţi ulteriori.

a) Dreptul de gaj este dreptul real constituit în favoarea unui creditor asupra unui bun mobil sau bunuri mobile determinate ale debitorului sau ale unui terţ pentru a garanta executarea obligaţiei asumate de debitor. Poate fi cu deposedare sau fără deposedarea debitorului de bunul gajat. Dreptul de gaj beneficiază de atributele de urmărire şi preferinţă.

b) Dreptul de ipotecă este dreptul real constituit asupra unui imobil sau imobile determinate, fără deposedare, care îi conferă titularului său, denumit creditor ipotecar, posibilitatea de a urmări bunul în mâna oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate din preţul acelui bun.

c) Privilegiile speciale sunt drept reale aparţinând unor creditori care datorită calităţii creanţelor lor, au posibilitatea de a fi plătiţi cu prioritate din valoarea unor bunuri mobile sau imobile determinate ale debitorului, chiar în faţa unor creditori gajişti sau ipotecari posteriori.

d) Dreptul de retenţie[22] este acel drept real care conferă posibilitatea creditorului, în acelaşi timp şi debitor al obligaţiei de restituire sau predare a bunului altuia, de a reţine acel lucru şi a refuza restituirea lui până în momentul când debitorul său, creditor al lucrului, va executa obligaţia născută în legătură cu cheltuielile ocazionate de păstrarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea lui.

---

[1] A se vedea L.Pop „Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale”, ediţie revăzută şi adăugită, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.8-10.

[2] A se vedea C.Stătescu, C.Bârsan, „Drept Civil. Teoria Generală a drepturilor reale”, Universtatea din Bucureşti,1988, p.4.

[3] Pentru o viziune globală a noţiunii de patrimoniu şi în domeniile tehnic, economic sau sociologic a se vedea Fr.Terré, Ph.Simler, „Droit Civil. Les biens” 4e éd., Précis Dalloz, 1992, Paris, p.3-5.

[4] Pentru dezvoltarea şi analiza acestor teorii a se vedea L.Pop, op.cit. p.10-15; Fr.Terré, Ph.Simler, op.cit. p.5-10.

[5] A se vedea L.Pop, op.cit. p.16.

[6] L.Pop, op.cit. idem., Fr.Terré, Ph.Simler, op.cit. p. 6-7.

[7] Pentru detalii, Fr.Terré, Ph.Simler, op.cit. p.7.

[8] A se vedea L.Pop, op.cit. p. 17-18.

[9]A se vedea L.Pop, op.cit. p. 20.

[10] A se vedea L.Pop, op.cit. p. 21, C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit. p. 15.

[11] L.Pop, op.cit. idem, C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit. idem.

[12] Publicată în M.Of. nr.102/4 martie 1998.

[13] Publicată în M.Of. nr.139/2 iunie 1994.

[14] Pentru definirea transmisiunilor universale şi cu titlu universal a se vedea L.Pop, op.cit. p.24-25.

[15] În categoria drepturilor intelectuale intră drepturile asupra operei literare sau artistice, asupra modelelor şi desenelor, brevetelor de invenţii, mărcilor de fabrică, denumirilor de provenienţă etc. Aceste drepturi sunt, vorbind în mod strict, incomod situate faţă de clasificarea tradiţională în drepturi reale şi de creanţă. Nu sunt drepturi de creanţă, deoarece nu au un debitor individualizat. Ele coexistă mai mult în exploatarea unei idei, a unui nume, a unei clientele sau a unei invenţii. Din acest punct de vedere, se apropie de drepturile reale, analizând ca şi acestea un drept exclusiv de exploatare. Pe de altă parte, adevărata lor natură diferă de aceea a unui drept de proprietate, deoarece au ca obiect un element imaterial, fiind de multe ori ataşate intim de personalitatea titularului lor. A se vedea pentru mai multe detalii Fr.Terré, Ph.Simler, op.cit., p.28-30.

[16]L.Pop, op.cit., p.26.

[17] Ibidem.

[18] A se vedea Fr.Terré, Ph.Simler, op.cit., p. 35

[19] A se vedea L.Pop., op.cit., p. 28-32, I.Lulă „Privire generală asupra obligaţiilor propter rem” în Dreptul

nr.8/2000, p. 8 şi urm.

[20] Legea fondului funciar, republicată şi modificată în M.Of. , partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998. Această lege stabileşte în sarcina deţinătorilor de terenuri obligaţiile de a cultiva terenurile, de a conserva calităţile productive ale solului, de a executa lucrări de îmbunătăţiri funciare, de a permite efectuarea lucărrilor de regularizare a scurgerii apelor pe versanţi şi de colectare a torenţilor etc.

[21] Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, publicată în M.Of. partea I, nr.235 din 27 septembrie 1996.

[22] A se vedea L.Pop, op.cit., p. 36-37.

Incetarea contractului de mandat

1.Prezentarea cazurilor de încetare.

Ca orice obligaţie civilă contractuală, obligaţiile izvorăte din contractul de mandat încetează prin cauzele generale de încetare a obligaţiilor care sunt cauze din dreptul comun: executarea, imposibilitatea fortuită de executare, împlinirea termenului extinctiv ori a condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea juridică pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei uneia dintre părţi, etc.

Pe lângă aceste cauze generale, art. 1552 C. civ. prevede şi cauze speciale de încetare a contractului de mandat. Aceste cauze particulare de încetare se ecplică prin faptul că mandatul se încheie intuitu personae şi are la bază încrederea reciprocă dintre părţi, iar dacă aceste motivaţii încetează, nici contractul nu mai poate fi menţinut.[1]

Astfel de cazuri de încetare sunt: revocarea, renunţarea mandatarului, moartea, interdicţia, insolvabilitatea sau falimentul unei dintre părţi.[2]

Alţi autori[3] vorbesc despre o încetare voluntară a contractului de mandat (revocarea, renunţarea mandtarului) şi despre o încetare involuntară a contractului (moartea,interdicţia, falimentul, insolvabilitatea). Această clasificare mai cuprinde în categoria încetării involuntare şi imposibilitatea executării mandatului şi îndeplinirea mandatului.

2. Analiza cazurilor de încetare a contractului.

2.1. Revocarea mandatului.

Mandantul care a acordat mandatarului împuternicirea de a-l reprezenta, este oricând îndreptăţit să-i retragă această împuternicire, fie revocând pur şi simplu mandatul, fie revocând doar persoana mandatarului şi împuternicind o altă persoană să-l reprezinte în afacerea respectivă (art. 1553 C. civ.). Odată cu revocarea mandatarului, acesta poate fi constrâns să restituie mandantului înscrisul de împuternicire (procura)[4]. Revocarea unilaterală poate interveni, indiferent dacă mandatul este sau nu cu termen. În caz de pluralitate de mandanţi revocarea se poate face numai prin consimţământul tuturor[5].

Această facultate arbitrară a mandantului se explică prin faptul că el l-a ales pe mandatar datorită încrederii ce i-a inspirat-o, această încredere putând să dispară. Pe de altă parte, mandantul poate să se răzgândească şi să nu mai aibă interes să urmărească o anumită afacere, pe care o avea iniţial în vedere.[6]

Facultatea de revocare unilaterală (ad nutum) există atât pentru mandatul cu titlu gratuit, cât şi pentru cel cu titlu oneros; legea nu face nici o distincţie în această privinţă. Dar dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate cere o indemnizaţie când revocarea ar fi intempestivă sau abuzivă.[7] Indemnizaţia se stabileşte de către Instanţă şi nu este necesar să coincidă cu remuneraţia prevăzută în contract. Evident, mandantul este obligat să restituie mandatarului şi cheltuielile făcute sau pierderile suferite până în momonetul revocării, iar după revocare în condiţiile gestiunii de afaceri sau îmbogăţirii fără temei.[8]

În cazul mandatului în interes comun., dacă mandantul nu şi-a rezervat facultatea de revocare unilaterală, va fi obligat la despăgubiri, dacă nu justifică o cauză străină exoneratoare sau culpa mandatarului care îl determină să revoce mandatul.[9] Potrivit unei alte păreri[10], în cazul mandatului în interes comun, „revocarea nu mai este posibilă de către mandant”. Din art. 1553 C. civ. nu rezultă această concluzie. Acest articol ca şi art. 1556 C. civ., derogă de la principiul forţei obligatorii a contractului (art. 969 C. civ.), permiţând revocarea de către o parte (de exemolu: mandantul), fără acordul celeilalte părţi (mandatarul), inclusiv în cazul mandatului în interes comun (lex non distinquit). În schimb, în caz de pluralitate de persoane de o parte (de exemplu: mandanţii), revocarea trebuie să fie opera lor comună; în această privinţă, derogarea de la forţa obligatorie a contractului poate interveni numai „din cauze autorizate de lege”. Art. 1553 C. civ. nu vizează ipoteza persoanelor care constituie o parte. Deci revocarea trebuie să fie operă comună numai în caz de pluralitate de o parte, nu şi în raporturile uneia dintre părţi cu cealaltă parte.[11]

Aceste reguli sunt aplicabile şi dacă în contractul de mandat s-a prevăzut o clauză de irevocabilitate, întrucât mandantul nu poate fi reprezentat de o persoană în care şi-a pierdut încrederea.[12] Revocarea unilaterală se admite chiar dacă în contract s-a prevăzut o clauză de irevocabilitate sau mandatul este în interes comun. Numai că, în aceste cazuri mandantul spune dacă nu dobândeşte forţă majoră sau culpa mandatarului. În cazul mandatului în interes comun, poate dovedi şi stipularea în contract a facultăţii de revocare.

Revocarea trebuie făcută de mandant şi nu de alte persoane. Astfel, într-o speţă[13] mandatarul vânzătorilor a încheiat un ante-contract de vânzare-cumpărare pentru un imobil, achitându-se o parte din preţ, cu specificarea că dacă pâna la un anumit termen cumpărătorul nu va plăti restul de preţ, se consideră că a renunţat la cumpărare şi la suma plătită ca acont. Cumpărătorul nu a respentat termenul iar mandatarul a făcut aplicarea prevederii din ante-contract, în sensul considerării renunţării la convenţie de către cumpărător. Cumpărătorul a susţinut că mandatarul şi-a depăşit limitele mandatului, motiv pentru care ar trebui să opereze revocarea acestuia.

Instanţa a considerat că regulile cuprinse în art. 1532 şi urm. C. civ. au fost respectate, singurii în măsură să ceară revocarea mandatarului dacă acesta şi-a depăşit limitele mandatului sunt mandanţii. Se consideră că[14] instanţa în mod corect, a stbilit că mandatarul a acţionat în limitele mandatului, acţionând în numele vânzătorilor care l-au mandatat să stabilească condiţiile convenţiei, preţul, modalitatea de plată, orice alt aspect referitor la imobil, profitabil mandanţilor. Într-adevăr cei care sunt în măsură să aprecieze dacă mandatarul s-a încadrat în limitele împuternicirii şi să aprecieze dacă următoarele depăşiri le acceptă sau nu prin ratificare, sunt mandanţii şi nu terţul cu care a contractat mandatarul, deoarece mandatarul a acţionat în numele şi pe seama mandantului şi nu a terţului.

Revocarea mandantului poate fi expresă sau tacită. Revocarea expresă nu este supusă vre unei forme speciale, dar manifestarea de voinţă trebuie să fie neîndoielnică. Practic, revocarea trebuie să fie făcută în scris, iar dacă partea încunoştiinţată refuză să dea o dovadă de primire, ea trebuie expediată prin scrisoare recomandată sau făcută prin executorul judecătoresc.[15]

Mandatul pentru vânzarea unui imobil – aflat în stare de indiviziune – dat coindivizarului se consideră revocat expres prin introducerea unei acţiuni de partaj de către mandant[16]. De acord cu soluţia de fond, s.a considerat[17] că o astfel de revocare este tacită şi nu expresă, de vreme ce ea nu rezultă dintr-o manifestare explicită de dorinţă, ci numai implicit dintr-un fapt care contrazice vădit împuternicirea iniţială. Este de menţionat faptul că, într-o altă speţă[18], s-a subliniat necesitatea caracterului vădit şi neîndoielnic al revocării tacite, arătându-se totodată şi că, pentru a fi eficientă, aceasta trebuie să ajungă la cunoştinţa mandatarului.

Revocarea nu este însă opozabilă terţilor decât după ce a fost aadusă la cunpştinţa lor. Până la notificarea revocării mandantul va răspunde faţă de terţii de bună-credinţă (mandat aparent), însă cu drept de regres contra mandatarului icorect.[19]

Cu toate că în textele legale (art. 1554-1556 C. civ.) se foloseşte termenul de „notificare”, se admite că revocarea nu este supuisă unei forme speciale şi de ci se poate transmite nu numai printr-o notificare făcută prin executorul judecătoresc.[20]

Revocarea tacită poate fi dedusă din orice împrejurări (acte sau fapte) care vădesc neîndoielnic intenţia mandantului.[21] Conform art. 1555 C. civ., numirea unui nou mandatar pentru aceeaşi operaţie juridică echivalează în mod implicit cu revocarea mandatarului precedent, din ziua când s-a notificat acestui numirea noului mandatar (chiar dacă acesta din urmă nu acceptă oferta de mandat sau contractul este nul).

Atât revocarea expresă cât şi cea tacită, produc efecte numai pentru viitor şi poate fi atât totală, cât şi parţială.

Cu privire la revocarea expresă (faptul că nu este supusă unei forme speciale), s-a pus problema dacă mandatarul se mai poate prevala de cuprinsul procurii care îi era favorabil, de la data introducerii de către mandant a unei acţiuni în justiţie care se referea la imobilul pentru care mandatarul primise procură să-l vândă. Mandanta a solicitat instanţei să se dispună ieşirea din indiviziune asupra imobilului (caz analizat anterior). Acţiunea în justiţie are ca efect revocarea mandatului.

Între părţi revocarea produce efecte din momentul în care ea a fost notificată mandtarului. Faţă de terţi, revocarea chiar notificată mandatarului nu este opozabilă dacă nu le-a fost şi lor adusă la cunoştinţă. Astfel mandantul rămâne obligat faţă de terţi, de obligaţiile pe care acesta le-a contractat cu bună-credinţă fără a şti de revocare, dar are o acţiune în regres împotriva mandatarului care a încheiat actul cu terţul, deşi i se notificase revocarea mandatului (art. 1554 C. civ.)[22].

Într-o speţă[23] una din coproprietare a dat mandat autentic celuilalt coproprietar de a vind imobilul aflat în proprietate comună. Ulterior mandanta a revocat mandatul, fără însă să notifice mandatarului revocarea. Pe baza procurii autentice, mandatarul a vândut imobilul unei terţe persoane. În litigiu, mandanta a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare, pe motiv că a fost încheiat în baza unei procuri irevocate, fără consimţământul mandantei. Cu toate că litigiul s.a finalizat prin renunţarea la judecată de către mandantă se consideră[24] că nu se putea admite cererea mandantei, pentru motivul că produce efecte între părţi din momentul în care a fost notificată mandatarului. Ori, Din moment ce mandanta nu a notificat mandatarului revocarea, el a putut vinde imobilul cu procura autentică. Actele făcute de mandatari se consideră valabile, deoarece revocarea nefiind comunicată mandatarului, el a aflat de revocare numai din actele de la dosar.

Revocarea mandatului este considerată o cauză de încetare voluntară a mandatului.[25]

2.2. Renunţarea mandatarului.

Mandatarul la rândul său, poate determina în mod unilateral să înceteze contractul de mandat, renunţând la împuternicirea ce i-a fost dată. Astfel, conform art. 1552, pct. 2 C. civ., „Mandatul se stinge: (…); 2) prin renunţarea mandatarului la mandat”. În acelaşi timp, potrivit art. 1556, alin. 1 C. civ. „mandatarul poate renunţa la mandant notificând mandantului renunţarea sa”. Această notificare se poate face fără deosebire după cum mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.[26]

Ea este obligatorie pentru mandataeul care vrea să renunţe la mandant, pentru a-i lăsa mandantului posiblitatea să ia măsuri în vederea desemnării unui alt reprezentant.

În timp ce revocarea mandatului de către mandant poate fi expusă sau tacită, renunţarea la mandat nu poate fi decât expresă. Imposibilitatea renunţării tacite rezultă din faptul că mandatatul are obligaţia să notifice mandantului actul său.

Părţile vor pute conveni prin contract că mandatarul nu va pute renunţa la mandat.[27] Potrivit art. 1556 alin. 2 C. civ., dacă din faptul renunţării rezultă pentru mandant o pagubă, mandatarul este obligat să o repare, afară de cazul în care continuarea mandatului i-ar putea pricinui lui însuşi o daună însemnată. Astfel, o împrejurare neimputabilă îl poate determina pe mandatar să renunţe la mandat, cum ar fi, de exemplu o bloală gravă. Cu toate acestea s-a arătat că mandatarul nu poate renunţa la mandat dacă această renunţare creează mandantului o paguba mai mare decât paguba ce ar încerca-o el executând mandatul. În acest caz, va avea numai dreptul de acere de la mandant despăgubiri.[28]

Într-o altă opinie[29], nu se împărtăşeşte acest punct de vedere, deoarece, pe de o parte, paguba încercată de mandatar nu poate fi întotdeauna patrimonială şi, ca atare, despăgubirile pe care le primeşte de la mandant nu vor fi pe măsura pagubei suferite de reprezentantul său, iar pe de altă parte, se poate ivi situaţia insolvabilităţii mandantului, caz în care mandatarul nu va mai putea fi despăgubit.

S-a susţinut[30]că nu s-ar putea renunţa la un mandat salariat, căci în acest caz contractul de mandat este sinalagmatic. Dar legea nu distinge în nici un fel, considerând că este, şi în acest caz, unilateral.Pe de altă parte, dacă s-a convenit ca mandatul să înceteze la moartea mandantului sau a mandatarului, renunţarea nu mai este posibilă.

2.3. Moartea uneia dintre părţi

Art. 1552 pct. 3 C. civ. prevede că mandatul se poate stinge prin moartea mandantului sau a mandatarului. Acest lucru derivă din caracterul intuitu persoane al contractului.

S-a considerat[31] că moartea uneia din părţi, alături de punerea sub interdicţie şi de invalabilitate, fac parte din categoria încetării involuntare a contractului de mandat.

În cazul contractului de societate civilă, dizolvarea societăţii duce la încetarea mandatului dat de societate. De asemenea, mandatul dat unei societăţi încetează prin dizolvarea ei, chiar dacă este voluntară. În timpul lichidării, mandatul subzistă dacă societatea este mandant şi încetează dacă este mandatar.

În cazul în care există mai mulţi mandanţi, moartea unuia dintre ei are drept efect încetarea mandatului numai pentru partea celui decedat. Dacă mandatul este indivizibil, moartea unuia dintre mandanţi duce la încetarea întregului mandat.[32]

Atunci când sunt mai mulţi mandatari, iar unul din ei moare, mandatul va supravieţui în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi mandatari. Desigur, soluţia se impune în cazul în care aceştia vor mai putea continua mandatul, deoarece, în caz contrar, mandatul se stinge în întregime prin moartea unui mandatar.

În caz de deces al mandatarului, moştenitorii lui trebuie să-l înştiinţeze pe mandant şi până atunci să continue îndeplinirea mandatului, efectuând actele necesare apărării intereselor acestuia (art. 1559 C. civ.), dacă au avut cunoştinţă de existenţa şi persoana mandantului.[33] Această obligaţie instituită de lege cade numai în sarcina moştenitorilor majori. Potrivit unei opinii[34] exprimată în literatura de specialitate, „pentru ca erezii mandatarului să aducă la cunpştinţă mandantului decesul şi să execute actele urgente, vor trebui întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: erezii să-l cunoască pe mandant şi existenţa mandatului; să ştie unde îşi are mandantul domiciliul sau reşedinţa; să aibă capacitatea de a se obliga prin acceptarea mandatului”.

S-a afirmat că reglementarea cuprinsă în art. 1559 C. civ. dă expresie unui principiu general într-un caz particular de reprezentare şi de aceea poate fi extins cu anumite precizări, la toate speciile de reprezentare.[35]

În caz de deces al mandantului, mandatarul este obligat să continue operaţiunea începută, dacă întârzierea ar provoca pagube moştenitorilor mandantului [art. 1539 alin. (2) C. civ.]. În cazul în care mandatarul şi terţii, neavând cunoştinţă de moartea mandantului, ar constinua să contracteze, art. 1557 şi art. 1558 dispun că obligaţiile contractate de aceştia rămân valabile Această regulă se aplică la orice ipoteză de încetare a mandatului.[36] Dispoziţiile art. 1557 şi art. 1558 C. civ. sunt menite să ocrotească terţii de bună-credinţă.[37] Efectele actelor încheiate după moartea mandantului cu terţii de bună-credinţă (care nu au cunoscut faptul morţii mandantului) se vor produce în persoana moştenitorilor acestuia.[38]

După moartea mandantului, obligaţia mandatarului, de a da socoteală se execută faţă de noştenitorii defunctului. De exemplu, dacă, în baza unei clauze de împuternicire (procură), mandatarul a ridicat, în timpul vieţii titularului, sume de bani din depunerile făcute de defunct la C.E.C. sau altă unitate bancară, el este obligat să dea socoteală moştenitorilor, dacă nu dovedeşte că mandatul a fost dublat de un alt act juridic care anihilează obligaţia de a da socoteală (de exemplu, donaţie).[39]

Dispoziţiile privind încetarea mandatului prin deces nu sunt imperative, astfel că părţile pot stipula în contract o clauzpă derogatorie, stabilind condiţiile în care executarea contractului continuă după moartea mandantului.

Astfel, s-a considerat că este valabil mandatul dat pentru executarea unui lucru după moartea mandantului.[40]

De exemplu, se poate conveni continuarea mandatului având un obiect determinat (post mortem mandatis), în măsura în care nu contravine regulilor imperative, de exemplu, cele referitoare la rezerva succesorală.[41] Moştenitorii au însă dreptul de a revoca mandatul, aşa cum pot hotărâ şi continuarea mandatului.

În cazul depunerilor bancare, împuternicirea dată mandatarului de a dispune de sumele aflate în cont nu poate produce efecte după moartea mandantului. Mortis cauza se poate dispune numai în condiţiile prevăzute de lege pentru transmisiunea succesorală, respectiv pentru testament – inclusiv clauza testamenară în cazul depunerilor la C.E.C. – şi legate.[42]

Contractul de mandat nu va înceta prin moartea uneia sau alteia dintre părţi ori a ambelor, dacă acestea au stipulat în contract că mandatul va fi constinuat de moştenitorii lor.[43]

Prin excepţie de la dispoziţiile art. 1552 pct. 3 C. civ., art. 71 C. proc. civ. statuează că mandatul judiciar nu încetează prin moartea şi nici prin survenirea incapacităţii mandantului, dăinuind până la retragerea lui de către moştenitori ori de către reprezentantul legal al incapabilului.[44] În caz de moarte a mandantului; introducerea în cauză a moştenitorilor acestuia este obligatorie.[45]

2.4. Alte cauze de încetare a contractului de mandat.

Mandatul va înceta dacă mandantul sau mandatarul sunt puşi sub interdicţie. Nu se face distincţie între interdicţia legală şi judiciară.

Mandatul nu va înceta prin faptul că intervine infirmitatea mintală a mandantului sau mandatarului, dacă ea nu a provocat interdicţia. Astfel, este vorba de o stare de fapt, şi nu de o stare de drept, de o schimbare juridică în starea capacităţii mandanului sau a mandatarului.[46] Art. 1552 C. civ. prevede că mandatul se stinge prin punerea sub interdicţie a mandantului, iar art. 71 C. proc. civ. dispune că mandatul nu încetează prin incapacitatea ulterioară a celui ce l-a dat, secât dacă este retras de reprezentantul legal al incapabilului. „Ca atare, acţiunea introdusă în justiţie de un mandatar, nu poate fi respinsă pentru lipsa de calitate a acestuia, pentru simplul motiv că mandantul este internat într-un spital ca infirm mintal, atâta timp cât mandantul nu a fost pus sub interdicţie şi mandatul nu a fost retras de reprezentantul legal al incapabilului”.[47]

Astfel, nepunerea sub interdicţie, chiar atunci când mandantul sau mandatarul suferă de alienaţie sau debilitate mintală, nu atrage încetarea mandatului, iar terţii care au încheiat acte juridice cu un asemenea mandatar nu vor putea opune mandantului actele pe care ei le-au încheiat.[48]

Când interdicţia priveşte persoana mandantului, mandatul va înceta, deoarece nu mai există capacitatea necesară dării mandatului. Dacă interdicţia priveşte pe mandatar, mandatul încetează nu pentru că mandatarul devine incapabil, ci pentru că interdicţia, intervenind ulterior dării mandatului, face ca mandatarul să-şi piardă o calitate esenţială la încheierea contractului, iar acesta este intuitu personae.

Falimentul sau insolvabilitatea uneia din părţile contractante în contractul de mandat atrage stingerea mandatului. Soluţia se impune indiferent dacă mandatul este convenţional sau legal. Nu va avea loc stingerea mandatului prin falimentul sau insolvabilitatea mandantului, când mandatul a fost încheiat în interesul fie al mandantului; fie al mandatarului sau al unui terţ. Cel care este falit sau insolvabil nu poate invoca încetarea mandatului pe un asemenea considerent. Cererea o poate face însă cealaltă parte contractantă.[49] Persoana al cărei mandat încetează din cauza arătată mai sus, nu datorează daune celeilalte părţi. În legea franceză, în cazul falimentul uneia dintre părţi, se permite administratorului judiciar să impună continuarea unui contract în curs de derulare, independent de caracterul său intuitu personae.[50]

Îndeplinirea mandatului. Un caz fortuit sau forţa majoră poate împiedica îndeplinirea mandatului (de exemplu, obiectul mandatului a pierit într-o inundaţie).

Îndeplinirea mandatului. Executarea mandatului are drept consecinţă încetarea mandatului. De asemenea, încetarea lui mai poate avea loc în momentul împlinirii condiţiei sau a termenului.[51]

Imposibilitatea executării mandatului şi îndeplinirea mandatului au fost considerate cauze involuntare de încetare a mandatului.[52]

---

[1] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 331.

[2] D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, 1997, p. 267; C. Roşu, op. cit., p. 102.

[3] C. Popa-Nistorescu, Reprezentarea şi mandatul în dreptul privat, Editura All Beck, 2004, p. 149.

[4] M. Mureşan, Drept civil. Parte generală, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996, p. 90.

[5] Fr. Deak, op. cit., p. 331.

[6] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. II, Editura All, 1998, p. 621.

[7] Idem, p. 1012.

[8] Fr. Deak, op. cit., p. 331.

[9] Idem, op. cit., p. 332.

[10] E. Safta-Romano, Contractele civile speciale, Editura Graphix, Iaşi, 1995, p.26.

[11] Fr. Deak, op. cit., p. 332.

[12] Mazeaud,  vol. II, p. 1134, nr. 35;

[13] Decizia civilă nr. 729/1999 în Buletinul jurisprudenţei Curţii de Apel Braşov, Culegere de prectică judiciară, 1999m Editura Lumina Lex, Bucureşti 2000, p. 38.

[14] C. Roşu, Contractele de mandat şi efectele lor în dreptul civil şi comercial, Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 103.

[15] Fr. Deak, op. cit., p. 332.

[16] Trib Sup., sec. civ., dec. nr. 872/1973 în C.D. 1973, p. 103.

[17] D. Chirică, op. cit., p. 268.

[18] C.S.J., sec. civ. dec. nr. 1226/1992 în „Dreptul” nr. 7/1993, p. 93.

[19] Fr. Deak, op. cit., p. 332.

[20] C. Hamangiu, I, Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1013.

[21] C.S.J., sec. civ., dec. nr. 1226 /1992, în deciziile C.S.J. 1990-1992, p. 64.

[22] M. Mureşan, op. cit., p. 91.

[23] Sent.civ. nr. 4712/1995, pronunţată de Judecătoria Timişoara (nepublicată), rămasă definitivă prin neatacare.

[24] C. Roşu, op. cit., p. 104.

[25] C. Popa-Nistorescu, op. cit., p. 150.

[26] Fr. Deak, op. cit., p. 333.

[27] E. Safta-Romano, op. cit., p. 248,  C. Popa-Nistorescu, op. cit., p. 153.

[28] C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol IX, Bucureşti, 1943, p. 216.

[29] C. Popa-Nistorescu, op. cit., p. 154.

[30] E. Safta-Romano, op. cit., p. 249.

[31] C. Popa-Nistorescu, op. cit, p. 154.

[32] E. Safta-Romano, op. cit., p. 249.

[33] D. Chirică, op. cit., p. 269; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 372; I. Zinvelui, op. cit., p. 73; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., volII, 1997, p. 622.

[34] E. Safta-Romano, op. cit., p. 250.

[35] D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 99.

[36] D. Chirică, op. cit., p. 269; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 622.

[37] I Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 372.

[38] I. Zinveliu, Contracte civile. Instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 73.

[39] Trib. jud. Hunedoara, dec. nr. 508/1981, în R.R.D. nr. 12/1981, p. 101.

[40] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicioanu, op. cit., p. 622; Fr. Deak, op. cit., p. 360; E. Safta-Romano, op. cit., p. 249; D. Chrică, op. cit., p. 269; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 372.

[41] Fr. Deak, op. cit., p. 334.

[42] Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, Bucureşti, 1999.

[43] D. Mainguy, Contrats speciaux, 2^o edition, Dalloz, Paris, 2000, p. 370-371.

[44] D. Chirică, op.cit., p. 269.

[45] Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 270/1985, în C. D. 1985, p. 213-214.

[46] C. Popa-Nistorescu, op. cit., p. 157.

[47] Trib. Iaşi, dec. nr. 810/1959, cu Notă de V. Loghin în L. P. nr. 6/1960, p. 107.

[48] E. Safta-Romano, op. cit, p. 250.

[49] Safta-Romano, op. cit., p. 250.

[50] D. Mainguy, Contrats speciaux, 2^o edition, Dalloz, Paris, 2000, p. 370-371.

[51] E. Safta-Romano, op. cit., p. 250.

[52] C. Popa-Nistorescu, op. cit., p. 158.

Reprezentarea în dreptul francez

În dreptul francez, reprezentarea, ca posibilitate de a angaja pe altul, a fost admisă destul de greu. Totuşi, ea a găsit în mandat un teren destul de favorabil, în care s-a putut dezvolta. Trei sisteme de drept au participat la evoluţie: dreptul roman, dreptul canonic şi vechiul drept.

Dreptul roman a înregistrat mari dificultăţi în a admite reprezentarea voluntară a unei persoane private printr-o persoană, explicaţiile fiind, pe de o parte, faptul că formalismul juridic interzicea reprezentarea iar, pe de altă parte, că obligaţia avea în dreptul roman un caracter personal care presupunea confruntarea directă între debitor şi creditorul său.

Sub presiunea practicii şi a comerţului, mandatul s-a dezvoltat. Astfel, s-au folosit mai multe procedee indirecte printre care: nuntius, cel care reprezenta fidel voinţa reprezentantului; prepusul maestrului care avea independenţă mai mare decât cea a nuntiu-lui, dar era un alieni juris şi, nu în cele din urmă, jussum. În final, s-a ajuns la o reprezentare imperfectă, în care mandatarul era obligat faţă de terţi, iar mandantul se angaja faţă de mandatar.[1]

Roma nu a cunoscut reprezentarea perfectă, în care doar reprezentatul este responsabil faţă de actele încheiate de reprezentant. Prin urmare, reprezentarea nu s-a produs niciodată în Roma în plenitudinea sa.

În secolul al XII-lea, dreptul canonic dă o lovitură decisivă formalismului contractelor, permiţând în acest fel dezvoltarea consensualismului. În aceste condiţii s-a extins şi mecanismul mandatului.

În vechiul drept, o dată cu dezvoltarea consensualismului, a dispărut şi obstacolul pe care formalismul îl constituia pentru reprezentare. Totuşi, recunoasşterea reprezentării voluntare s-a făcut foarte lent. Tehnica nunti-ului din vechiul drept roman s-a reluat, fără a se face o delimitare între acesta şi mandat.

La sfârşitul secolului al XVI-lea, când consensualismul progresa, reprezentarea voluntară a fost mai clar înţeleasă; mandantul putea lăsa mandatarului o putere de iniţiativă iar mandatarul nu era responsabil de acţiunile sale, în cazul în care acţiona în limitele mandatului său. Astfel, începând cu secolul al XVI-lea, principiul reprezentării în mandat este câştigat. Pothier defineşte mandatul ca fiind contrectul „prin care unul din contractanţi încredinţează gestiunea uneia ori mai multor afaceri, pentru a o efectua în locul său şi pe riscurile sale, unui alt contractant care este împuternicit în mod gratuit şi se obligă să-i dea socoteală”.[2]

Pasul cel mai important a fost făcut în secolul al XVI-lea când reprezentarea a devenit un element esenţial al mandatului. Totuşi, reprezentarea, privită ca o caracteristică distinctivă, nu a fost adoptată imediat. Noua teorie nu a fost scutită de reproşuri, aşa încât autorii francezi s-au divizat: unii în susţinători ai şcolii vechi bazate pe natura faptelor – obiect al mantatului, alţii susţinători ai şcolii moderne bazate pe reprezentare.[3]

Mai târziu, în epoca contemporană, Codul civil francez recunoaşte, prin art. 119, existenţa reprezentării dar numai în textele referitoare la contractul de mandat (art. 1994-210). Codul comercial francez consacră puţine dispoziţii contractului de comision, şi anume în art. 94-95.

Pe scurt, evoluţia reprezenării a cunoscut patru direcţii: primele trei se referă la relaţiile dintre mandat şi reprezentare iar ultima are în vedere „profesionalizarea” contemporană a contractului de mandat.[4] Dacă la început au existat tentative din partea autorilor francezi de a explica reprezentarea, astăzi, având în vedere vitalitatea acestei instituţii, ei consideră inutilă justificarea acesteia. Începând cu secolul al XIX-lea, se disting progresiv relaţiile dintre mandanţişi mandatari şi raporturile dintre mandatari şi terţii care nu erau parte a contractului de mandat.  Distincţia nu a mai fost făcută şi tot timpul s-a considerat că aceste relaţii constituiau un ansamblu. La sfârşitul secolului al XIX-lea, reprezentarea se detaşează de contractul de mandat. Astfel, se dezvoltă reprezentarea fără mandat (reprezentarea legală, judiciară, gestiunea de afaceri şi mandatul aparent). În perioada interbelică mandatul devine activitatea profesioniştilor, ceea ce a generat unele consecinţe: la început, se observă dezvoltarea mandatarului salariat, apoi, în vederea asigurării stabilităţii locului de muncă, se reglementează mijloacele de protecţie a mandatarului faţă de mandant (indemnizaţia de reziliere a contractului) şi, nu în ultimul rînd, se invocă protecţia consumatorului împotriva mandatarului (obligaţia de informare, formalismul informativ).

În concluzie, istoria ne indică faptul că, alături de mandat, există şi alte cazuri care pot fi asimilate reprezentării. Analizarea pe părţi a istoriei reprezentării ne conduce la concluzia că aceasta nu poate fi redusă la o variaţiune în jurul unui model ideal care ar fi acela al mandatului. Cu alte cuvinte, instituţia reprezentării are o vocaţie mult mai largă. A întemeia o teorie a reprezentării pe modelul mandatului apare ca nefondată din punct de vedre istoric. Totuşi, rămâne de văzut dacă, în ciuda caracterului său parţial, teoria reprezentării, aşa cum este ea studiată în mod obişnuit, oferă o construcţie suficientă.[5]

Referinte:

---

[1] Ph. Malaurie, L. Aynès, Droit civil. Contrats spéciaux, 12 ^e édition, 1998/1999, Édition Cujas, Paris, p. 289.

[2] Pothier, Traité du mandat, 1781, article préliminaore. Pothier nu a făcut distincţie între instituţia gestiunii de afaceri şi cea a mandatului prin aceea că una este contract iar cealaltă nu.

[3] Ph. Didier, De la représentation en droit privé, L.G.D.J., Paris, 2000, p. 48-49.

[4] Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 289-290.

[5] Ph- Didier, op. cit., p. 50.

Tags: Drept civil, mandat, reprezentare

Condiţiile de invocare ale excepţiilor procesuale în primã instanţã

Judecata în primã instanţã parcurge etapa scrisã, etapa dezbaterilor şi etapa deliberãrii şi pronunţãrii hotãrârii. În aceste etape participanţii la procesul civil pot indeplini roluri diferite în legãturã cu invocarea de excepţii procesuale. Ca regulã generalã, ele sunt invocate de pãrţi în etapa scrisã (pârâtul prin întâmpinare şi reclamantul prin întâmpinarea la cererea neconvenţionala formulatã împotriva lui, de pârât). Apoi, ele sunt puse în discuţia pãrţilor în etapa dezbaterilor cu respectarea principiilor ce o guverneazã[1], când pãrţile îşi susţin pretenţiile şi apãrãrile, administreazã probe, pun concluzii, fie cu privire la excepţii procesuale, fie pe fondul pretenţiilor deduse judecãţii[2]. În etapa dezbaterilor instanţa de judecatã poate îndeplini douã roluri, pentru ca în etapa deliberãrii şi pronunţãrii hotãrârii intima convingere a judecãtorilor sã se formeze şi pe seama excepţiilor invocate.

Luând în considerare precizãrile fãcute se convine sã structurãm analiza dupã criteriul participanţilor la procesul civil.

Vom analiza prin urmare, condiţiile în care instanţa poate invoca excepţiile procesuale 1.1. pentru a insista apoi asupra situaţiei pãrţilor iniţiale 1.2. terţilor intervenienţi voluntari sau forţaţi 1.3. şi a procurorului 1.4. Pentru toate aceste cazuri reamintim care este premiza de plecare: excepţiile procesuale pot fi: fie absolute (când se încalcã o normã juridicã ce are caracter de ordine publicã), fie relative (când se încalcã o normã juridicã ce are caracter de ordine privatã). Consecinţele ce decurg din calificarea datã ţin de cine anume poate invoca, prin ce act de procedurã, şi pânã la ce moment în derularea procesului.

1.1. Instanţa are ca rol definitoriu judecarea obiectului litigiului astfel cum i+a fost relevat de pãrţi prin aplicarea principiului disponibilitãţii. Ea cunoaşte faptele, le calificã juridic, încadreayã problema de drept în ipoteza unei norme juridice şi aplicã dispoziţia acesteia. Rezultã cã ea se va pronunţa asupra aspectelor relevate de pãrţi, fiecare prin mijloacele sale procesuale – aici includem şi excepţiile procesuale de procedurã ca mijloace procesuale de apãrare. Instanţa va judeca doar acele excepţii care sunt invocate de pãrţi. Este cazul excepţiilor relative ce pot fi invocate doar de partea ocrotitã prin norma încãlcatã şi numai la prima zi de înfãţişare ce a urmat sãvârşirii neregularitãţii procedurale, înainte de a se pune concluzii pe fond.

Dar instanţa de judecatã trebuie sã respecte şi principul rolului activ al judecãtorului, trebuyin astfel sã atragã atenţia pãrţii care nu este reprezentatã sau asistatã de avocat ori de mandatarii prevãzuţi la art. 68 alin. 5 C.proc.civ.[3] cã este îndreptãţitã sã invoce o excepţie relativã. Acestea sunt dispoziţiile art. 129 alin. 3  în vechea reglementare. Alin. 3 al art. 129 a fost abrogat prin art. I pct. 46 din O.U.G. nr. 138/2000 (publicatã în M. Of. Nr. 479 din 2 octombrie 2000) aprobatã prin legea nr 219/2005 (publicatã în M. Of. Nr. 609 din 14 iulie 2005). Abrogarea alin. 3 trebuie analizatã prin raportare la modificarea alin. 2 al aceluiaşi articol. Acesta are urmãtoarea redactare: „Judecãtorul va pune în vedere pãrţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor din proces şi va starui, în toate fazele procesuale pentru soluţionarea amiabilã a cauzei”. Textul în vigoare în prezent, consacrã douã obligaţii în sarcina judecãtorului: sã punã în vedere pãrţilor ce drepturi şi ce obligaţii au în calitatea lor procesualã şi sã stãruie în toate fazele procesuale pentru soluţionarea amiabilã a cauzei.
Ne intereseazã aici sã evidenţiem care sunt urmãrile mdificãrilor şi abrogãrilor survenite asupra invocãrii excepţiilor procesuale relative. În vechea reglementare, alin. 3 al art. 129, actualmente abrogat, prevedea obligaţia judecãtorului de a da îndrumãri doar în cazul în care pãrţile nu sunt asistate sau reprezentate de avocat sau de mandatarii prevãzuţi la art. 68 alin. 5 C.proc.civ. „Per a contrario, când pãrţile erau asistate sau reprezentate, obligaţia de a da îndrumãri” nu mai existã. Concret, judecãtorul trebuia sã atragã atenţia pãrţii interesate cã poate invoca excepţia relativã ce se impunea doar dacã nu era asistatã sau reprezentatã.  In noua redactare, sfera de aplicare a obligaţiei de a pune în vedere pãrţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin – inclusiv posibilitatea invocãrii unei excepţii relative este mai cuprinzãtoare. În prezent, chiar dacã partea interesatã este asistatã sau reprezentatã, judecãtorul trebuie sã o atenţioneze[4]. Totuşi doctrina este de acord cã dacã instanţa nu a atras atenţia pãrţii interesate cã aceasta este în drept sã invoce o excepţie relativã, şi partea interesatã nu a invocat-o nu s-ar putea obţine desfiinţarea hotârârii pe motiv cã s-ar fi încãlcat principiul rolului activ al judecãtorului[5].

În virtutea aceluiaşi rol, instanţa de judecatã poate invoca din oficiu (ex oficio) excepţiile absolute în orice moment al judecãţii, dar înainte de a se pronunţa asupra lor, trebuie sã le punã în discuţia pãrţilor pentru a respecta principiul contradictorialitãţii şi principiul dreptului la apãrare. Instanţa nu poate invoca din oficiu excepţiile procesuale relative. În cazul lor, ea poate doar[6] atrage atenţia pãrţii interesate cã are posibilitatea sã le invoce.

1.2. Pãrţile iniţiale într-un proces civil sunt reclamantul şi pârâtul. În privinţa invocãrii excepţiilor procesuale, trebuie menţionat, în primul rând, cã pârâtul este cel care are interes, sã le foloseascã. El se aflã pe poziţie procesualã pasivã, fiind nevoit sã se apere faţã de pretenţiile formulate de reclamant în cerere de chemare în judecatã. El îşi poate constitui apãrarea pe mijloace procesuale de apãrare care, la rândul lor, pot fi apãrãri pe fond sau / şi excepţii procesuale. Pârâtul are posibilitatea sã formuleze, prin întâmpinare excepţiile procesuale, referitoare la cererea reclamantului, anume acele excepţii pe care le poate cunoaşte imediat dupã ce i s-a comunicat cererea de chemare în judecatã[7].

Excepţiile procesuale neinvocate prin întâmpinare vor putea fi ridicate de cãtre pârât, în anumite cazuri (dacã pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, precum şi atunci când întâmpinarea nu este obligatorie[8]), la aprima zi de înfãţişare, iar dacã la acest termen procedural reclamantul solicitã un termen pentru întregirea sau modificarea cererii pârâtul ar putea rãspunde printr-o întâmpinare, arãtând, printre altele şi excepţiile procesuale ce se impun faţã de cererea modificatã, desigur dupã ce aceasta din urmã i-a fost comunicatã[9].

Pârâtul trebuie sã invoce în aceste condiţii sub sancţiunea decãderii prevãzutã de art. 108 alin. 2 C.proc.civ., numai excepţiile relative întrucât excepţiile de ordine publicã pot fi invocate în orice stare a pricinii[10].

Atunci când pârâtul formuleazã o cerere neconvenţionalã împotriva reclamantului, ? in excipiendo fit actor. Reclamantul trebuie sã se apere invocând în întâmpinarea pe care o face la cererea neconvenţionalã excepţiile pe care ?[11]. Pentru identitate de raţiune, excepţiile absolute pot fi invocate şi dupã depunerea întâmpinãrii sau dupã expirarea termenului în care trebuia depusã întâmpinarea. Din moment ce „? Auditur propriam turpitudinem allegans”, reclamantul nu poate invoc excepţii relative la cererea de chemare în judecatã şi nici excepţia de necompetenţã teritorialã relativã (art. 158 alin final C.proc.civ).

Art. 156 din codul de procedurã civilã dispune cã „excepţiile de procedurã care nu au fost propuse în condiţiile art. 115 – pct. 1 sbln. – şi 132 – la prima zi de înfãţişare ori la termenul acordat de instanţã – nu vor mai putea fi invocate in ucrsul judecãţii, afarã de cele de ordine publicã”. Prin urmare, neinvocarea unei excepţii relative în termen este sancţionatã cu decãderea pãrţii interesate din dreptul de a mai opune ulterior excepţia respectivã în sã excepţiile absolute pot fi invocate oricând în cursul judecãţii, chiar direct în apel sau în recurs[12].

Excepţiile care au ca obiect invocarea unei neregularitãţi sãvârşite pe parcursul judecãţii pot fi ridicate de parte ainteresatã cel mai târziu la prima înfãţişare ce a urmat neregularitãţii şi mai înainte de a se pune concluzii pe fond, dacã este vorba despre o excepţie relativã sub aceeaşi sancţiune a decãderii (art. 108 alin. 3 C.proc.civ[13]), respectiv în orice stare a pricinii, dacã este o excepţie absolutã (art. 108 alin 1[14] şi art. 136 C.proc.civ[15]).

1.3. Terţii intervenienţi voluntari sau forţaţi lãrgesc cadrul procesual iniţial, fixat de reclamant prin cererea de chemare în judecatã, astfel încât hotãrârea ce se va pronunţa sã le fie opozabilã şi lor. Acest interes poate sã aparţinã pãrţilor, care formuleazã cereri de intervenţie forţatã pentru introducerea în judecatã a unor terţe persoane, strãine de proces pânã la acel moment, ori terţilor înşişi. Formele intervenţiei sunt: voluntarã şi forţatã. Date fiind elementele care justificã clasificarea arãtatã, este util sã structurãm analiza condiţiilor de invocare a excepţiilor procesuale de cãtre terţii intervenienţi pe douã direcţii: prima corespunde intervenţiei voluntare 1.3.1. iar ce-a de-a doua intervenţiei forţate 1.3.2.

1.3.1. intervenientul principal (în interes propriu) şi intervenientul accesoriu (în interesul uneia dintre pãrţi) prin efectul cererii de intervenţie devin pãrţi în proces din momentul în care este încuviinţatã în principiu cererea sa[16]. Ei vor lua procedura din stadiul în care au devenit pãrţi la proces (art. 53). În consecinţã ei nu vor putea invoca excepţiile relative privitoare la neregularitãţi procedurale comise anterior admiterii în principiu a cererii de intervenţie. Totuşi, dacã intervenientul a devenit parte în proces pânã la prima zi de înfãţişare, va putea sã invoce şi aceste excepţii relative precum şi desigur, excepţii absolute privitoare la neregularitãţi comise pe tot parcursul judecãţii[17]. Deci, dacã intervenţia voluntarã este fãcutã dupã prima zi de înfãţişare, terţul intervenient poate sã ionvoce excepţii absolute, precum şi excepţii relative ce privesc neregularitãţi procedurale sãvârşite dupã intervenţia sa în proces.

1.3.2. Formele intervenţiei forţate sunt: chemarea în judecatã a altor persoane (art. 57-59 C.proc.civ), chemarea în garanţie (art. 60-63 C.proc.civ.) şi arãtarea titularului dreptului (art. 64-66 C.proc.civ).

În ceea ce intereseazã condiţiile de invocare a excepţiilor procesuale trebuie reţinut cã cel chemat în judecatã conform art. 57 C.proc.civ. şi cel arãtat ca titular al dreptului potrivit art. 64 C.proc.civ., dobândesc poziţia procesualã de intervenient prinicpal. Rezultã cã soluţia arãtatã la subpunctul anterior rãmâne valabilã. Cu toate acestea se impune o observaţie în legãturã cu cel arãtat ca titular al dreptului atunci când ia locul pârâtului (art. 66 alin 1 C.proc.civ.): dacã cererea de intervenţie este formulatã dupã prima zi de înfãţişare, terţul nu va putea invoca excepţiile relative care au ca obiect încãlcãri procedurale comise anterior introducerii sale în proces pentru cã, deşi terţul ia locul pârâtului iniţial cu acordul reclamantului, el nu va putea sã sãvârşeascã alte acte de procedurã decât cele care-i sunt îngãduite şi pârâtului[18]. Este situaţia avutã în vedere de art. 66 alin 2 C.proc.civ.[19]. Însã în situaţia prevãzutã la alin. 1 al aceluiaşi articol[20] poate susţine cã terţul ar fi în mãsurã sã invoce şi excepţiile relative ce au ca obiect neregularitãţi procedurale comise anterior introducerii sale în proces, tocmai pentru cã terţul îi ia locul în proces pârâtului[21]. Putem lua drept exemplu situaţia în care dupã ce reclamantul a introdus o cerere realã mobiliarã, pârâtul a formulat cererea de arãtare a titularului dreptului dupã prima zi de înfãţişare, iar pãrţile au fost de acord cu primirea acesteia.

Chematul în garanţie poate sã invoce excepţii relative în legãturã cu neregularitãţi comise dupã intrarea sa în proces, la prima zi de înfãţişare urmãtoare sãvârşirii abaterii procedurale şi înainte de a se pune concluzii în fond. În cazul în care momentul chemãrii în garanţie este anterior primei zile de înfãţişare, terţul poate sã invoce şi excepţii relative privitoare la încãlcãri procedurale anterioare acestui moment, prin întâmpinare (art. 62 C.proc.civ.[22]), ori, dacã intâmpinarea nu este obligatorie pânã la prima zi de înfãţişare[23]. Excepţiile absolute pot fi invocate oricând.

1.4. Procurorul participã la procesele civile în condiţiile art. 45 C.proc.civ.. Indiferent dacã intervenţia sa este facultativã sau obligatorie, „acesta dobândeşte […] calitatea de parte. El poate formula cereri, invoca excepţii propune dovezi în vederea stabilirii adevãrului şi, în finalul judecãţii, poate prezenta propriile sale concluzii[24] cu privire la faptele cauzei şi aplicarea legii. Procurorul trebuie sã aibã un rol activ şi sã contribuie la aflarea adevãrului în procesul civil”[25].

Procurorul poate sã invoce excepţii absolute în orice etapã a procesului. El nu poate invoca excepţii relative, dar, dacã participã la judecatã, poate sã punã concluzii asupra excepţiilor riodicate de pãrţi[26].

---

[1] A se vedea V. M. Ciobanu, “Tratat…”, vol I, op cit.: principiul contradicţionalitãţii, principiul dreptului la apãrare, principiul rolului activ al judecãtorului, principiul disponibilitãţii, publicitãţii şi ?

[2] M. Tãbârcã, “Dr. proc. Civil”, vol I, ed. Univ. Juridic, Bucureşti, 2005, p. 33

[3] Art. 68 alin. 5 C.proc.civ.: “Asistarea de cãtre avocat nu este cerutã doctorilor sau licenţiaţilor în drept când ei sunt mandatari în pricinile soţului sau rudelor pânã la al patruleagrad inclusiv.”

[4] Formulara art. 129 alin. 2 este imperativã: “Judecãtorul va pune în vedere…”;

[5] V. M. Ciobanu, G. Bãloi, “Dr. proc. Civil. Curs Selectiv. Teste grilã”, Ed. A 3-a, E. All Back, Bucureşti, 2005, p. 240; M. Tãbârcã, “Dr. proc. Civil”, vol I, Ed. Univ. Juridic, Bucureşti, 2005, p. 494

[6] Pentru o altã opţiune a se vedea nota 208 care scoate în evidenţã faptul cã formularea textului acum în vigoare este un imperativã şi nu dispozitivã. Ar rezulta astfel sã considerãm cã ori de câte ori instanţa nu a arãtat pãrţii cã poate invoca o excepţie relativã , s-ar obţine o desfiinţare a hotãrârii printr-o cale de atac.

[7] V. m. Ciobanu, G. Bãloi, “dr. proc. Civil. Curs selectiv. Teste grilã”, Ed a 3-a, Ed. All Back, Bucureşti, 2005, p. 238.

[8] Întâmpinarea nu este obligatorie în caz de asigurare a dovezilor (art. 236 alin. 3 C.proc.civ., în materie de divorţ (art. 612, alin. 5 C.proc.civ.) şi în cazul acţiunilor posesorii (art. 674 alin. Final C.proc.civ.).

[9] V. M. Ciobanu, G. Bãloi, op. cit. p. 239;

[10] M. Tãbârcã, “Dr.proc.civil”, vol I, Ed. Univ. Juridic, Bucureşti, 2005, p.494;

[11] Art. 132 alin (3) C.proc.civ: “Reclamantul va putea cere un termen pentru a depune întâmpinare la cererea neconvenţionalã şi a propune dovezile în apãrare.”

[12] V. M. Ciobanu, G. Bãloi, op. cit. p. 239;

[13] Art. 108, alin. 3 C.proc.civ.: “Neregularitatea actelor de procedurã se acoperã dacã partea nu a invocat-o la prima zi de înfãţişare ce a urmat dupã aceastã neregularitate şi înainte de a depune concluzii în fond.”

[14] Art. 108, alin. 1 C.proc.civ.: “Nulitãţile de ordine publicã pot fi ridicate de parte sau de judecãtor în orice stare a pricinii.”

[15] V. M. Ciobanu, G. Bãloi, op. cit. p. 239;

[16] Cererea poate fi fãcutã numai în faţa primei instan şi înainte de închiderea dezbaterilor (art. 50 alin. 2 C.proc.civ.), care are loc atunci când, dupã ascultarea concluziilor în fond ale pãrţilor, instanţa se socoteşte lãmuritã şi urmeazã sã se retragã în vederea deliberãrii (art. 150 C.proc.civ.)

[17] M. Tãbârcã, “Dr.proc.civil”, vol I, op. cit., p. 495; V. M. Ciobanu, G. Bãloi, “dr.proc.civil. Curs selectiv”, op. cit. p. 239;

[18] M. Tãbârcã, “Dr.proc.civil”, vol I, op. cit., p. 495;

[19] Art. 66 alin. 2 C.proc.civ.: “Când cel chemat nu se înfãţişeazã sau tãgãduieşte arãtãrile pârâtului, se vor aplica dispoziţiile art. 58 – adicã dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotãrârea îi va fi opozabilã.

[20] Art. 66 alin. 1 C.proc.civ.: “Dacã cel arãtat ca titular recunoaşte susţinerile pãrţilor şi reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din judecatã.”

[21] V. M. Ciobanu, G. Bãloi, “Dr.proc.civil. Curs selectiv…”, op. cit., p. 239;

[22] Art. 62 C.proc.civ.: “Instanţa va dispune ca cererea sã fie comunicatã celui chemat în garanţie şi, dacã întâmpinarea este obligatorie, va socoti termenul în care aceasta urmeazã sã fie depusã de cel chemat în garanţie.”

[23] M. Tãbârcã, “Dr.proc.civil”, vol I, op.cit., p. 496;

[24] Concluziile îi aparţin chiar dacã susţin piziţia uneia dintre pãrţi, deoarece ?

[25] I. Leş, “Codul de procedurã civilã. Comentariu pe articole”, Ed. A 2-a, Ed. All Back, Bucureşti, 2005, p. 162;

[26] M Tãbârcã, “Dr.proc,.civil”, vol I, op. cit, p. 496, V. M. Ciobanu, G. Bãloi,, “Dr.proc.civil, Curs selectiv”, op. cit. p. 240;

Dreptul de uzufruct si dreptul de abitaţie

Dreptul de uzufruct

Dreptul de uzufruct reprezintă un drept real principal derivat asupra bunului, mobil sau imobil, al altei persoane, şi pe care îl deţine pe o perioadă determinată de timp. Conţinutul acestuia poate fi dedus din caracterele pe care le prezintă şi care sunt:

a)      se constituie asupra bunurilor altuia;

b)      este opozabil terţilor prin faptul că este un drept real;

c)      este temporar, astfel că uzufructuarul care este persoană fizică poate fi cel mult viager, iar dacă este persoană juridică poate să-l folosească cel mult 30 de ani;

d)     este intransmisibil.

Uzufructuarul poate dispune de acest drept prin mai multe mijloace, fie conform prevederilor legii, fie prin voinţa sa şi a titularului dreptului de proprietate, prin convenţie sau testament. Avantajul pe care îl prezintă dreptul de uzufruct este acela că titularul său are posibilitatea de a-l conserva şi exercita într-un mod mai comod. Cerinţa este ca uzufructuarul să-i înapoieze nudului proprietar bunul în starea în care l-a primit, putând să reţină pentru sine doar fructele, în limitele şi cu respectarea destinaţiei bunului.

Încetarea dreptului de uzufruct este marcată de următoarele cazuri: moartea uzufructuarului, expirarea termenului pe durata căruia s-a constituit, când uzufructuarul dobândeşte şi calitatea de nud proprietar, când uzufructuarul renunţă la dreptul său, prin prescripţie achizitivă, prin decăderea din drept a uzufructuarului, ori prin neexercitarea dreptului pe o perioadă mai mare de 30 de ani.

La momentul când trebuie lichidat acest drept real, uzufructuarul trebuie să predea bunul, încetând folosinţa asupra acestuia. În cazul în care a adus îmbunătăţiri bunului proprietarul  nu trebuie să i le plătească deşi au ridicat valoarea bunului; lucrul trebuie predat exact aşa cum a fost preluat de către uzufructuar, cu excepţia cazurilor când bunul s-a distrus datorită vechimii sau a unui caz fortuit.

Acest dezmembrământ al dreptului de proprietate se înscrie în cartea funciară ca sarcină, în partea a treia, ori asupra întregului corp de proprietate, ori asupra uneia dintre părţile acestuia, conform art.21 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare.

Dreptul de abitatie

Dreptul de abitaţie se aseamănă foarte mult cu dreptul de uzufruct prin faptul că se stabilesc şi se pierd în acelaşi mod, diferenţa constând doar în întinderea lor, la dreptul de abitaţie fiind mai mică. Se şi aplică aceleaşi reguli ca şi la uzufruct.

” Dreptul de abitaţie este un drept de uz care are ca obiect un imobil cu destinaţie de locuinţă. Titularul său are dreptul de a poseda şi folosi imobilul altei persoane, pentru satisfacerea nevoilor proprii de locuit şi ale familiei sale” [1]. Întinderea atributelor acestui tip de titular se rezumă doar la folosinţă, fără a mai putea dispune şi altfel de dreptul de abitaţie. Acest drept nu poate fi cedat, nici închiriat, neputându-se constitui asupra lui vreun drept tabular.

Este totuşi un drept pe care alte persoane trebuie să-l respecte, sub sancţiunea legii, chiar dacă ar fi vorba despre nudul proprietar. “Nerespectarea de către cumpărători a clauzei prin care s-a constituit în favoarea vânzătoarei un drept real de abitaţie, chiar în cazul în care culpa acestora ar fi dovedită, nu justifică soluţia de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare.  În vederea  valorificării dreptului său derivând din actul juridic cu caracter constitutiv, încorporat în contractul încheiat în formă autentică, vânzătoarea are la dispoziţie, la alegere, pentru a reintra în spaţiul locativ a cărui folosinţă şi-a rezervat-o, fie o acţiune reală (confesorie), care îndeplineşte pentru titularul unui drept de abitaţie acelaşi rol pe care-l are acţiunea în revendicarea pentru proprietate, fie o acţiune personală fondată pe actul juridic care constituie titlul abitaţie (CSJ, sc., dec. nr.1767 din 29 septembrie 1992)” [2].

Trăsăturile dreptului de abitaţie sunt două: titularul poate fi doar o persoană fizică şi are un caracter personal, putând fi exercitat numai pentru satisfacerea nevoilor proprii de locuit ale familiei titularului. De aici se poate deduce că acest drept este inalienabil, insesizabil şi în mod obişnuit nu poate fi închiriat, doar dacă depăşeşte nevoile de locuit ale titularului.

Dreptul de abitaţie poate fi constituit fie prin contract, fie prin testament. Iar soţul supravieţuitor poate dobândi acest drept ex lege, fără a fi obligat la îndeplinirea altor formalităţi, dacă îndeplineşte câteva condiţii (casa de locuit să facă parte din succesiunea soţului decedat şi soţul supravieţuitor să nu aibă vreo altă locuinţă.

Ca orice alt drept şi dreptul de abitaţie poate fi apărat prin intermediul legii. Acţiunile pe care le poate iniţia în justiţie sunt acţiunea confesorie, acţiune reală şi petitorie, dar şi acţiunea personală. Aceasta din urmă se îndreaptă împotriva proprietarului locuinţei, cu condiţia ca abitaţia să se fi constituit printr-un act juridic.

Fiind dezmembrământ al dreptului de proprietate, dreptul de abitaţie se înscrie ca şi sarcină, în partea a treia a cărţii funciare, fie asupra întregului corp de proprietate, fie doar asupra uneia dintre părţile acestuia.

---

[1] Eugen Chelaru, Curs de drept civil. Drepturi reale principale, Ed. All Beck, 2000, p.168;

[2] Smaranda Angheni, Marieta Avram, Rozalia Ana Lazăr, Iosif Ionescu, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003. De la Curtea Supremă de Justiţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ed. All Beck, 2004,;