Noţiunea de infracţiune flagrantă

Folosit de multă vreme în vocabularul juridic, termenul de „flagrant/flagranţă”  derivă din participiul flagrans-tis al verbului latin flago-are (a arde).1 Sensul de arzător, înflăcărat este folosit din vechime în vocabularul juridic, înţelegându-se prin aceasta că infractorul este prins în focul acţiunii sale, respectiv cum obişnuieşte a se spune, cât încă fapta este „caldă”.2

Acest termen raportat la săvârşirea unei infracţiuni, exprimă o anumită relaţie între momentul comiterii infracţiunii şi momentul descoperirii ei şi a făptuitorului.3

Astfel, art. 465 alin.1  C. pr. pen. defineşte infracţiunea flagrantă ca fiind acea infracţiune descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire, iar în alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.

Această definiţie a infracţiunii flagrante a fost preluată din dreptul francez, respectiv Codul francez de instrucţie criminală din 1808.4

În mod evident, până a ajunge la forma consacrată de art. 465 C. pr. pen., noţiunea de infracţiune flagrantă a cunoscut tot felul de reglementări.

Astfel, Codul de procedură penală din 2 decembrie 1864 dădea infracţiunilor flagrante următoarea definiţie: „Flagrantul delict ce numeşte delictul ce se comite acum sau care de curând se comisese. Se va socoti de asemenea flagrant delict cazul când prevenitul este urmărit de strigătul public şi cazul când se găsesc asupra lui lucruri, arme, instrumente sau hârtii, care dau de presupus că el este autor sau complice, îndestul numai ca acestea să se fi petrecut aproape de locul şi de timpul comiterii delictului”.

Dispoziţii speciale deosebite de cele ale Codului de procedură penală din 1864 au fost stabilite prin Legea din 13 aprilie 1913 (Legea micului parchet), lege care se aplică numai infracţiunilor flagrante sancţionate cu pedepse corecţionale, comise în anumite locuri publice, şi privea atât „instrucţiunea” (urmărirea) cât şi judecata.

În Codul de procedură penală din 19 martie 1936, republicat la 20 iulie 1943, a fost inclusă, cu unele modificări şi Legea micului parchet. Art. 218 cuprindea următoarea definiţie a infracţiunii flagrante: „infracţiunea flagrantă este acea descoperită în momentul comiterii sau imediat după comitere; este de asemenea socotită infracţiune flagrantă şi acea ai cărei făptuitori sunt urmăriţi imediat după săvârşire de partea vătămată, de martori oculari sau de strigătul public, ori au fost surprinşi cu efecte, arme, instrumente, hârtii sau alte obiecte de natură a-i presupune autori sau complici, aproape de locul şi de timpul comiterii infracţiunii”.

Legislaţiile altor state cuprind reglementări similare în materia infracţiunii flagrante.

Codul de procedură penală italian prevede că: „este stare de flagrant situaţia în care persoana este prinsă în timpul comiterii infracţiunii sau care, după ce a comis infracţiunea, este urmărită de organele de urmărire penală, de persoana vătămată sau de alte persoane sau care este surprinsă cu lucrurile sau urmele care o fac să fie considerată ca fiind cea care a comis infracţiunea”.5

Legislaţia franceză are o reglementare asemănătoare: este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după aceea dar şi în cazurile când într-un timp foarte apropiat acţiunii, persoana bănuită este urmărită de protestul public sau este găsită în posesia unor obiecte sau prezintă urme sau indicii care lasă să se înţeleagă că a participat la infracţiune.6

---

1 Voichiţă Ionaşcu, Dicţionar latin-român, Ed. Orizonturi, Buc, 1992, p. 84

2 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1998, p. 445

3 Ion Neagu, Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 843

4 Gheorghe V. Tarhon, Infracţiuni pentru care se aplică proceduri speciale de urmărire şi judecată, Editura Ştiinţifică, 1958, p. 144

5 V. Manzini, Trattato di diritto procesuale penale, Torino, Unione, vol. IV, Tip, Ed. Torinesse, 1931, p. 98

6 Georges Levasseur, Droit pénal général et procédure pénale, Ed.12 Dall..  Paris, 1996

Clasificarea procedurilor speciale

În legislaţia procesual penală română în vigoare, procedurile speciale, puţine la număr, pot fi întâlnite atât în realizarea tragerii la răspundere penală, cât şi cu ocazia rezolvării pe cale jurisdicţională a unor aspecte adiacente sarcinilor fundamentale ale procesului penal.[1]

În literatura de specialitate se face o clasificare a procedurilor speciale după diferite criterii[2]:

După obiectul cauzelor ce trebuie rezolvate şi cad sub incidenţa procedurilor speciale, acestea se împart în proceduri speciale propriu-zise şi proceduri speciale (auxiliare).

Codul de procedură penală român, asemănător altor legislaţii, concepe procedurile speciale într-o dublă accepţie. Într-un prim sens, proceduri speciale sunt acelea în care procesul penal nu  se desfăşoară după normele comune şi obişnuite, ori cuprind reguli derogatorii în legătură cu realizarea diferitelor instituţii procesuale. Acestea sunt procedurile speciale propriu-zise.[3] Într-un al doilea sens, noţiunea se referă la diverse proceduri judiciare, care fără a realiza sarcinile fundamentale ale procesului penal, rezolvă pe cale jurisdicţională anumite probleme adiacente raportului juridic procesual principal, privesc activităţi procesuale din faza de după executare sau activităţi necesare rezolvării unor situaţii speciale.[4]

În unele legislaţii şi în nomenclatura ştiinţei dreptului procesual penal din unele ţări există chiar o terminologie diferenţiată pentru desemnarea celor două accepţiuni. De pildă, în dreptul procesual ungar se folosesc distinct noţiunile de procedură specială (Külön eljárás) şi procedură deosebită (Különléges eljárás).           Sistemul nostru însă, nu deosebeşte în denumire aceste două situaţii, dând noţiunii de procedură specială un înţeles larg în care se cuprind ambele sensuri.[5]

Procedurile speciale propriu-zise sunt cele prin care se rezolvă aspecte privind tragerea la răspundere penală a celor ce săvârşesc infracţiuni. În cadrul acestor proceduri, obiectul cauzei penale îl constituie lămurirea problemelor legate de existenţa raportului juridic procesual principal.[6]

Codul de procedură penală în vigoare, în Titlul IV al Părţii speciale, intitulat    „Proceduri speciale”, a cuprins dispoziţii privind: urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante (art. 465-479 C pr. pen.), procedura în cauzele cu infractori minori (art. 480-493 C pr. pen.), procedura reabilitării judecătoreşti (art. 494-503 C pr. pen.), repararea pagubelor în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept (art. 504-507 C pr. pen.), procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare (art. 508-512 C pr. pen.), asistenţa juridică internaţională (art. 513-522 C pr. pen.).

Este de observat însă că nu toate procedurile reglementate în Titlul IV al Părţii speciale pot fi considerate ca proceduri speciale, în sensul consideraţiilor arătate, deoarece dobândesc trăsăturile unei proceduri speciale propriu-zise numai acele norme care – deşi derogă de la unele norme de drept comun – concură alături de celelalte dispoziţii ce reglementează desfăşurarea procesului penal, la realizarea tragerii la răspundere penală a celor ce au comis infracţiuni, pe când alte categorii de norme privesc diverse proceduri judiciare care, fără a realiza sarcinile fundamentale ale procesului penal, reglementează rezolvarea pe cale jurisdicţională a anumitor probleme legate, direct sau indirect, de desfăşurarea altor cauze penale aflate în oricare dintre fazele procesului penal sau în care procesul penal a luat sfârşit.[7]

Ca proceduri speciale propriu-zise Codul de procedură penală în vigoare reglementează doar procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante (art. 465-479 C pr. pen.), precum şi procedura în cauzele cu infractori minori (art. 480-493 C pr. pen.). Toate celelalte proceduri prevăzute în Titlul IV al Părţii speciale sunt doar proceduri speciale ce rezolvă chestiuni adiacente altor cauze penale.[8]

Trebuie subliniat faptul că, spre deosebire de legislaţia anterioară, în prezent procedurile speciale propriu-zise sunt reduse ca număr şi aceasta datorită tendinţei legislaţiei moderne în genere şi a reglementării române în vigoare de a reduce pe cât posibil procedurile speciale pentru o mai deplină realizare a unităţii normelor procedurale. În dreptul procesual mai vechi exista tradiţional un număr mare de proceduri speciale, pe de-o parte datorită caracterului complicat al sistemului judiciar, de altă parte datorită dorinţei de a crea o diversitate de proceduri în funcţie de realizarea anumitor raţiuni mai înguste de politică penală. Astfel, în dispoziţiile    Codul de procedură penală anterior, din anul 1936 îşi găseau reglementarea procedurile speciale privind[9]:

• Urmărirea şi judecarea magistraţilor şi înalţilor demnitari;
• Urmărirea şi judecarea militarilor;
• Infracţiunile de presă;
• Infracţiunile de audienţă;
• Infracţiunile contra avutului obştesc;
• Procedura în materie de fals;

Însă, în materia procedurilor speciale propriu-zise nu intră numai acele proceduri speciale prevăzute în mod expres în Codul de procedură penală în Titlul IV, ci şi procedurile speciale cu reglementări în forme procesuale simplificate prevăzute în legi speciale care au introdus procedura de urgenţă, deşi infracţiunile nu sunt flagrante[10]:

• Decretul-lege nr. 15/1990 privind urmărirea, judecarea şi pedepsirea unor infracţiuni de speculă;
• Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite;
• Decretul – Lege nr. 41/1990 privind asigurarea unui climat de ordine şi legalitate;
• Decretul – Lege nr. 24/1990 privind sancţionarea ocupării abuzive a locuinţelor din fondul locativ de stat;
• Legea nr. 88/1990 privind unele măsuri de ocrotire a organizaţiilor de stat, a instituţiilor publice, a sediilor partidelor şi ale formaţiunilor politice, a liniştii cetăţenilor şi a ordinii de drept;
• Legea nr. 78/2000 privind procedura de urmărire şi de judecare a faptelor de corupţie.

Unii autori consideră ca fiind o procedură specială cu caracter autonom procedura extrădării, însă în realitate dispoziţiile cu privire la extrădare trebuie tratate în cadrul asistenţei judiciare internaţionale, deoarece normele privind extrădarea fac parte din ansamblul normelor care reglementează cooperarea în domeniul asistenţei judiciare internaţionale.[11]

Procedurile speciale propriu-zise, sub aspectul normelor pe care le conţin, pot fi de două feluri:[12]

a) Proceduri speciale în care se aplică, în principal, norme derogatorii de la procedura obişnuită, cum este procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante

b) Proceduri speciale unde se aplică în principal normele procedurii obişnuite completate cu normele derogatorii din procedura specială, cum este procedura în cazurile cu infractori minori.[13]

Aşadar legislaţia noastră procesuală nu cunoaşte proceduri speciale cu un număr atât de mare de norme derogatorii încât dreptul comun să rămână complet fără aplicaţie. Deci, nu există un proces penal care să se desfăşoare exclusiv pe baza procedurii speciale cu înlăturarea totală a normelor obişnuite.

După izvorul de consacrare, procedurile speciale pot fi clasificate în proceduri reglementările de codul de procedură penală şi proceduri reglementate de legi speciale. Din prima categorie fac parte procedurile speciale propriu-zise privind infracţiunile flagrante şi cele privind cauzele cu infractori minori precum şi procedurile auxiliare, mai-puţin procedura evadării, iar din cea de-a doua categorie fac parte procedurile prevăzute în legi speciale cum este procedura de urmărire şi judecare a faptelor de corupţie, procedura extrădării etc.[14]

---

[1] Ion Neagu, Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 839

[2] M. Apetrei, Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2001, p. 384

[3] N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1998, p.441

[4] V. Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penal  român, Partea specială, vol. II, Editura Academiei,1976, p. 361

[5] N. Volonciu , op. cit., p. 441

[6] Vasile Păvăleanu,  Drept procesual penal, Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 519

[7] Grigore Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal, Partea specială, vol. II, Editura Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 1987, p. 360

[8]Grigore Theodoru, T. Plăeşu, op.cit., p. 360

[9] N. Volonciu , op. cit., p. 442

[10] Adrian Şt. Tulbure, Angela Maria Tatu, Tratat de drept procesual penal,  Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 531

[11] I. Neagu, op. cit.,  p. 841

[12] I. Neagu, op. cit., p. 839

[13] N. Volonciu, op. cit.,  p. 442

[14] V. Păvăleanu, op. cit.,  p. 520

Noţiunea de procedură specială (procesual penal)

În vederea realizării scopului său, procesul penal este disciplinat de un ansamblu de norme juridice cuprinse în Partea specială a Codului de procedură penală. Urmărind să realizeze o reglementare unitară a desfăşurării procesului penal, actuala legislaţie conţine dispoziţii aplicabile în mod obişnuit în rezolvarea oricărei cauze penale, aceste dispoziţii constituind procedura obişnuită sau de drept comun, după care sunt efectuate toate activităţile, actele procesuale şi procedurile care formează conţinutul procesului penal.[1]

Procedura de drept comun constituie o cerinţă a principiului unităţii reglementării procesuale, principiu care presupune desfăşurarea procesului penal – în toate cauzele penale, indiferent de fapta comisă, persoana infractorului ori calitatea acestuia sau persoana vătămată – după aceleaşi dispoziţii legale. Totalitatea normelor procedurale care formează procedura de drept comun şi în temeiul cărora se desfăşoară procesul penal constituie cadrul legal ce garantează aflarea adevărului în toate cauzele penale şi justa soluţionare a acestora. În acest fel sunt create premisele înfăptuirii justiţiei „în mod egal pentru toate persoanele” (art. 4 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească).[2]

Există însă cauze penale cărora – datorită fie naturii infracţiunii, fie împrejurărilor în care ea a fost săvârşită, fie unei situaţii personale a infractorului – nu li s-ar putea aplica, în totul, procedura de drept comun, fără ca prin aceasta să nu rezulte unele neajunsuri pentru buna desfăşurare a procesului penal: de aceea, pentru astfel de situaţii, legea procesuală penală prevede unele derogări de la procedura obişnuită, derogări numite tocmai să asigure desfăşurării procesului un mecanism şi un ritm corespunzător, fără a se aduce însă atingere minimului de garanţii necesare pentru justa soluţionare a acestor cauze.[3] Se instituie astfel în rezolvarea unor pricini o procedură specială.

Aşadar, în anumite situaţii, pentru atingerea scopului legii penale şi a celei procesual penale, se impune adaptarea unui regim procesual cu caracter special aplicabil numai la rezolvarea unor anumite cauze penale. Normele juridice care alcătuiesc procedurile speciale au o arie limitată de aplicare şi constituie derogări de la procedura obişnuită, care reprezintă cadrul normal al desfăşurării procesului penal.[4]

Procedura specială este definită ca un complex de norme de drept procesual penal, care instituie, pentru anumite cauze penale, o desfăşurare a procesului penal parţial diferită de procedura obişnuită.[5]

Cuprinzând norme speciale faţă de normele generale ale procedurii obişnuite, procedura specială are faţă de aceasta poziţia normelor speciale faţă de normele generale. Astfel, faţă de reglementarea în vigoare se poate afirma că în cazul procedurilor speciale, prevăzute de lege, procesul penal se desfăşoară potrivit normelor generale, a normelor de drept comun, cu derogări în ce priveşte anumite activităţi procesuale pentru care s-au instituit norme speciale. Aceste norme speciale au un caracter derogator de la normele de drept comun, dar se completează cu dispoziţiile procedurii obişnuite (art. 466, 480 C. pr. pen.). ca urmare, pentru activităţile procesuale pentru care legea prevede norme speciale reglementate expres, sunt aplicabile, prin derogare de la normele generale, numai normele speciale.[6]

O normă nouă privind procedura specială derogă întotdeauna de la procedura obişnuită, în timp ce o normă generală posterioară uneia speciale nu abrogă norma specială derogatorie decât în cazul în care se prevede în mod expres.[7]

Având în vedere relaţiile între procedura obişnuită şi procedura specială, în reglementarea unei astfel de proceduri legiuitorul trebuie să aibă în vedere următoarele îndatoriri:

• să stabilească cu precizie cauzele în care se aplică procedura specială, normele derogatorii fiind de strictă interpretare;
• să prevadă normele derogatorii de la procedura obişnuită astfel încât să dea formă unei proceduri speciale şi nu numai unor elemente de derogare;
• să precizeze că acolo unde nu se derogă se aplică normele procedurii obişnuite.[8]

---

[1] Ion Neagu, Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p.  839

[2] Grigore Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal, Partea specială, vol. II, Editura Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 1987, p. 359

[3] Siegfried Kahane,  Drept procesual penal, Editura Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 330

[4] Vasile Păvăleanu,  Drept procesual penal, Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002,  p. 517

[5] Grigore Theodoru, Drept procesual penal, Partea specială, Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p.  577

[6] Grigore Theodoru, T. Plăeşu, op. cit., p. 360

[7] Vasile Păvăleanu, op. cit., p. 518

[8] Grigore Theodoru, T. Plăeşu, op. cit., p. 578

Rejudecarea cauzei de către instanţa de trimitere. Limitele rejudecării.

Decizia pronunţată în apel, prin care se desfiinţează hotărârea atacată, învesteşte cu rejudecarea cauzei fie instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, fie instanţa competentă, dacă hotărârea a fost desfiinţată pentru caz de necompetenţă.

Potrivit art.384 C.proc.pen., rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate se face după normele obişnuite care reglementează etapa judecăţii în primă instanţă.

Actele procedurale care nu au fost desfiinţate de către instanţa de apel rămân valabile, urmând a se efectua numai cele care trebuie refăcute ori care nu au fost efectuate, deşi aceasta se impunea. Instanţa învestită cu rejudecarea cauzei nu este obligată să administreze din nou probele deja administrate de către prima instanţă, decât în situaţia în care readministrarea acestora ar fi necesară pentru stabilirea adevărului.

Astfel, structura şedinţei de rejudecare poate varia, în funcţie de lipsurile constatate prin decizia instanţei de apel, prin care s-a dispus desfiinţarea sentinţei atacate cu trimitere spre rejudecare[1].

În temeiul dispoziţiilor art.385 alin.1 C.proc.pen., limitele rejudecării sunt determinate de hotărârea instanţei de apel, iar instanţa de trimitere este obligată să se conformeze acesteia în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului. În literatura de specialitate s-a arătat că aceste limite sunt de natură procesuală şi de natură substanţială[2].

Din punct de vedere procesual, rejudecarea nu presupune întotdeauna desfăşurarea integrală a procesului penal ci se mărgineşte numai la un segment al acestuia. Desfiinţarea în întregime a hotărârii atacate nu atrage de regulă şi desfiinţarea materialului cauzei. Decizia instanţei de apel, potrivit art.383 alin.3 C.proc.pen., trebuie să indice însă care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul îşi reia cursul. Toate actele efectuate anterior acestuia rămân valabile, alcătuind, împreună cu activitatea procesuală ce îi succede, temeiul legal al hotărârii care va fi pronunţată de instanţa de trimitere.

Instanţa are însă posibilitatea să menţină o parte din actele îndeplinite în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost atacată şi să le desfiinţeze pe celelalte.

În ipoteza în care instanţa de apel a desfiinţat toate actele îndeplinite în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost atacată, această limitare nu mai operează.

Sub aspect substanţial, limitările se referă la acele situaţii în care hotărârea atacată a fost desfiinţată numai parţial, fie cu privire la anumite fapte sau persoane, fie cu privire doar la latura penală sau civilă. Astfel, activitatea instanţei de trimitere este restrânsă la soluţionarea aspectelor la care se referă decizia instanţei de apel, celelalte aspecte fiind menţinute; acestea nu vor mai putea face obiectul reexaminării de către instanţa de trimitere, întrucât au intrat în puterea lucrului judecat.

Instanţa de trimitere, soluţionând cauza, trebuie să ţină seama, pe de o parte, de temeiurile care stau la baza soluţiei adoptate în apel şi arătate în cuprinsul deciziei şi, pe de altă parte, de indicaţiile menţionate în această decizie cu privire la activitatea procesuală ce urmează a se desfăşura în cursul procedurii de rejudecare.

În cazul în care situaţia de fapt avută în vedere cu ocazia judecării apelului se schimbă în urma cercetării judecătoreşti efectuate în cadrul rejudecării, instanţa de trimitere nu va mai fi obligată să se conformeze hotărârii instanţei de apel.

Art.385 alin.2 C.proc.pen. prevede o excepţie de la aplicarea principiului non reformatio in pejus, arătând că atunci când hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului declarat în favoarea inculpatului sau în apelul părţii vătămate, instanţa de trimitere poate pronunţa şi o pedeapsă mai grea. Astfel, în apelul procurorului, situaţia inculpatului va putea fi agravată atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă.

Dacă hotărârea a fost desfiinţată numai pe baza apelului părţii ori al procurorului în favoarea părţii, nu se poate agrava situaţia acesteia cu privire la încadrarea juridică, la pedeapsă sau la obligarea la despăgubiri civile. De asemenea, nu poate fi agravată nici situaţia celorlalte părţi faţă de care s-a extins apelul.

În apelul declarat de partea vătămată, în cazul infracţiunilor care se urmăresc la plângere prealabilă, instanţa va putea agrava situaţia inculpatului numai sub aspectul laturii penale, iar ca urmare a admiterii apelului părţii civile, situaţia inculpatului va putea fi înrăutăţită numai în ce priveşte latura civilă.

Atunci când respinge apelul sau îl admite şi desfiinţează hotărârea primei instanţe, pronunţând o nouă hotărâre, instanţa de apel se pronunţă printr-o decizie. Aceasta nu este susceptibilă de o nouă apelare, fiind supusă numai recursului, în cazul în care operează vreunul din motivele prevăzute expres de Codul de procedură penală.

Dacă instanţa de apel admite apelul şi desfiinţează hotărârea primei instanţe, trimiţând cauza spre rejudecare, instanţa de trimitere va pronunţa o sentinţă, care poate fi atacată din nou cu apel, în conformitate cu regula generală înscrisă în art.361 C.proc.pen

---

[1] Mateuţ, Ghe. – Procedură penală. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.29, p. 35.

[2] Volonciu, N. – Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, p.277; Jipa C. – Apelul şi recursul în procesul penal, Ed. Juridică, Bucureşti, 2003, 265-267.

Cererea de apel şi motivarea acesteia

Legea acordã persoanelor arãtate în art.362 C.proc.pen. facultatea de a exercita dreptul de apel sub condiţia manifestãrii exprese de voinţã în acest sens. Din punct de vedere procedural, manifestarea de voinţã îmbracã forma cererii de apel, care trebuie sã îndeplineascã cerinţele prevãzute de Codul de procedurã penalã.

Deşi constituie actul de sesizare a instanţei de apel, cererea de apel se depune, conform art.367 C.proc.pen., la instanţa a cãrei hotãrâre se atacã.

Prin excepţie, cererea se poate depune, în cazul persoanelor aflate în stare de deţinere, la administraţia locului de deţinere, iar dacã apelul este declarat oral, acesta se va consemna într-un proces-verbal încheiat de administraţia locului de detinere. De asemenea, militarii în termen pot depune cererea de apel la unitatea militarã din care fac parte, iar în celelalte cazuri, la oficiul poştal, prin scrisoare recomandatã. Cererea de apel a deţinutului sau procesul-verbal întocmit de administraţia locului de deţinere ori cererea de apel înregistratã sau atestatã de unitatea militarã se înainteazã instanţei a cãrei hotãrâre se atacã.

Depunerea cererii de apel la o altã instanţã decât cea prevãzutã de art. 367 alin.1 C.proc.pen. nu va atrage sancţiunea nulitãţii acesteia; cererea va fi trimisã de îndatã la instanţa a cãrei hotãrâre este apelatã şi va fi socotitã ca fãcutã în termen dacã a fost depusã ori trimisã prin poştã înainte de expirarea termenului de apel.

Cererea corect introdusã la instanţa a cãrei hotãrâre se atacã va fi trimisã, împreunã cu dosarul cauzei, instanţei superioare.

Potrivit art. 366 alin.1 C.proc.pen. cererea de apel îmbracã forma scrisã si trebuie semnatã de cãtre persoana care face declaratia. Se poate declara apel şi oral, în şedinta în care s-a pronunţat hotãrârea. Preşedintele completului ia act de declaraţia de apel şi o consemneazã într-un proces-verbal care ţine loc de cerere de apel şi produce toate efectele unei asemenea cereri.

Din punct de vedere formal, legea nu cere decât ca declaraţia sã provinã de la apelant sau de la reprezentantul acestuia ori substituitul sãu procesual şi sã fie primitã în termen.

În cazul în care cererea de apel este fãcutã în scris, o condiţie esenţialã pentru identificarea apelantului este semnãtura acestuia. Cererea poate fi semnatã de apelantul însuşi, de reprezentantul sãu legal ori de apãrãtor, iar în cazul inculpatului, de soţul acestuia. Dacã cererea de apel se face de cãtre o altã persoanã decât apelantul, trebuie sã se menţioneze în cuprinsul cererii pentru cine se declarã apel. Dacã cererea este fãcutã de cãtre reprezentant, acesta va trebui sã anexeze, în mod obligatoriu, şi procura specialã în baza cãreia este împuternicit sã exercite calea de atac.

Persoana juridicã, ca parte civilã sau parte responsabilã civilmente, sau Ministerul Public pot declara apel printr-o adresã oficialã cãtre instanţa a cãrei hotãrâre se atacã.

Pentru persoana care nu poate semna cererea de apel, indiferent de motiv, Codul de procedurã penalã prevede posibilitatea atestãrii acesteia de cãtre un grefier de la instanţa a cãrei hotãrâre se atacã sau de cãtre apãrãtorul apelantului. În cazul în care apelantul nu se poate deplasa la instanţã, atestarea poate fi fãcutã de primarul sau secretarul consiliului local ori de un funcţionar desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliazã apelantul.

Cererea de apel nesemnatã sau neatestatã poate fi confirmatã în instanţã de parte sau de reprezentantul ei, însã înãuntrul termenului de apel. Confirmarea poate fi si tacitã, de exemplu prin simpla prezentare a apelantului în fata instanţei de apel şi propunerea de cãtre acesta a unei probe.

Nerespectarea dispoziţiilor art.366 C.proc.pen. cu privire la semnarea, atestarea şi confirmarea cererii de apel atrage sancţiunea nulitãţii absolute a cererii, conform art.197 alin.2 C.proc.pen., nulitate care  nu poate fi înlãturatã în nici un mod, se poate invoca în orice stare a procesului şi se ia în considerare din oficiu.

Menţiunile greşite din cererea de apel fie cu privire la felul cãii de atac, fie cu privire la instanţa care va judeca, fie cu privire la persoana cãreia i se adreseazã nu influenţeazã valabilitatea cererii.

Motivarea apelului presupune justificarea folosirii acestei cãi de atac de cãtre titular şi are rolul de a preciza şi delimita cadrul discuţiei în faţa instanţei de control şi al judecãţii acestei instanţe[1].

Motivele de apel se formuleazã fie în scris, prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus cel mai târziu pânã în ziua judecãţii, fie oral, în fata instanţei, cu ocazia dezbaterii apelului.

Motivarea apelului nu constituie o cerinţã obligatorie, ceea ce înseamnã cã din cuprinsul cererii pot lipsi motivele de apel. Apelul poate rãmâne şi nemotivat, fãrã ca aceasta sã împiedice instanţa de apel sã examineze fondul cauzei. Apelul va fi judecat chiar şi în lipsa apelantului şi deci nu va putea fi respins ca nesusţinut[2].

Prin judecata în apel se exercitã un control integral – în fapt şi în drept – asupra judecãţii primei instanţe. Motivele de fapt sunt determinate de greşita apreciere a probelor şi împrejurãrilor cauzei sau din insuficienţa mijloacelor de probã administrate ori din neconcordanţa acestora cu starea de fapt reţinutã etc. Motivele de drept vizeazã orice greşitã aplicare a legii penale.

Prin motivele de apel pot fi avute în vedere, practic, toate viciile de procedurã şi de judecatã care afecteazã hotãrârea atacatã, legea neimpunând nici o restricţie în acest sens. Viciile de procedurã (vitium in procendo) constau în încãlcãri ale dispoziţiilor legale care reglementeazã desfãşurarea procesului penal, care nu s-au acoperit prin neinvocare în conditiile art.197 alin.4 C.proc.pen. viciile de judecatã (vitium in judecando) reprezintã erori sãvârşite fie în stabilirea stãrii de fapt (error facti), fie în aplicarea unor norme de drept substanţial (error in jure)[3].

---

[1] Papadopol, Vasile; Turianu, Corneliu – Apelul penal, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1994, p.107

[2] idem; Mateuţ, Gheorghiţă – Procedură penală. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.29

[3] Ghe. Mateuţ, op.cit., p.29-30; V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.108; D.Rădescu, Jipa C. – Apelul şi recursul în procesul penal, Ed. Juridică, Bucureşti, 2003, p.83-84

Titularii dreptului de apel

O datã cu pronunţarea hotãrârii în primã instanţã se naşte dreptul recunoscut fiecãrui subiect procesual de a ataca hotãrârea respectivã cu apel, în condiţiile în care legea îl permite. Exercitarea dreptului de apel este limitatã de calitatea pe care o are fiecare titular în procesul penal şi de interesul pe care îl afirmã prin folosirea acestei cãi de atac. S-a afirmat în doctrinã[1] cã apelul are un caracter personal în raport cu diversele pãrţi care îl exercitã, ceea ce presupune cã dreptul de apel al fiecãrei pãrţi este independent de dreptul de apel al celorlalte.

Este posibil ca mai multi subiecţi procesuali sã declare apel concomitent, fãrã ca soluţionarea unuia dintre apeluri sã împiedice rezolvarea celorlalte.

Art. 362 C.proc.pen. enumerã persoanele care pot declara apel: procurorul, inculpatul, partea vãtãmatã, partea civilã şi partea responsabilã civilmente, martorul, expertul, interpretul şi apãrãtorul, precum şi orice persoanã ale cãrei interese legitime au fost vãtãmate printr-o mãsurã sau printr-un act al instantei.

1. Procurorul poate declara apel în ce priveşte latura penalã şi latura civilã (art.362 alin.1 lit.a) C.proc.pen.). Potrivit Constituţiei, procurorul este titularul acţiunii publice în procesul penal ca reprezentant al intereselor generale ale societãtii. În temeiul principiilor impartialitãţii, legalitãţii si controlului ierarhic, care stau la baza organizãrii Ministerului Public, procurorul trebuie sã manifeste în activitatea sa  obiectivitate şi echidistanţã. El se constituie astfel într-un garant al aplicãrii corecte a legii, iar atunci când legea a fost greşit aplicatã foloseşte calea de atac a apelului sau a recursului, dupã caz, pentru restabilirea legalitãţii. Din aceste considerente, spre deosebire de ceilalţi titulari ai dreptului de apel, procurorul nu exercitã dreptul de apel în nume propriu, pentru a-şi realiza un drept sau un interes personal, ci în temeiul obligaţiei sale de a veghea la respectarea principiului legalitãţii în procesul penal.

Astfel, procurorul poate exercita aceastã cale de atac ori de câte ori, pe parcursul procesului penal, se incalcã dispoziţiile legale şi se prejudiciazã interesele pãrţilor, iar acestea rãmân în pasivitate, nefolosind dreptul conferit de lege de a ataca hotãrârea.

Procurorul poate declara apel împotriva tuturor hotãrârilor judecãtoreşti supuse acestei cãi de atac, indiferent dacã a participat sau nu la judecarea cauzelor respective.

În ce priveşte latura penalã, procurorul poate declara apel împotriva oricãrei hotãrâri de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare, putând agrava sau avantaja situaţia oricãreia dintre pãrţi, dacã în cauzã s-a pronunţat o hotãrâre nelegalã sau netemeinicã.

În ce priveşte latura civilã, procurorul poate declara apel în cazurile în care, potrivit art. 17 C.proc.pen., acţiunea civilã se exercitã din oficiu, chiar dacã persoana vãtãmatã nu s-a constituit parte civilã. Acestor cazuri li se adaugã şi cele în care actiunea civilã are ca obiect restituirea lucrului, desfiinţarea totalã sau parţialã a unui înscris ori restabilirea situaţiei anterioare sãvârşirii infracţiunii. În celelalte cauze, procurorul poate declara apel doar dacã partea civilã a declarat apel.

Art. 362 C.proc.pen. se referã generic la acţiunea civilã şi nu prevede nici un fel de limitãri în ce priveşte modul de exercitare a acţiunii civile sau în legãturã cu faptul cã prin apelul declarat de procuror se tinde a se crea oricãreia dintre pãrti o situaţie mai favorabilã sau  defavorabilã. De aceea cazurile în care procurorul poate face apel pe laturã civilã trebuie extinse la orice ipotezã în care interesele în materie civilã ale oricãreia dintre pãrţi au fost prejudiciate.

Existã însã o limitare în ce priveşte partea civilã persoanã fizicã: prin motivele invocate de procuror în favoarea acesteia nu se poate pretinde ca inculpatul sã fie obligat la repararea unui prejudiciu mai mare decât cel precizat şi evaluat de partea civilã în cursul judecãţii în faţa primei instanţe[2].

2. Inculpatul poate exercita calea de atac a apelului pe ambele laturi ale procesului penal (art.362 alin.1 lit.b) C.proc.pen.). Apelul inculpatului este personal si independent, el neputând ataca decât acele dispoziţii din hotãrâre  care au legãturã cu situaţia sa proprie, nu şi în privinţa altor persoane.

Inculpatul poate declara apel împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal şi în ceea ce priveşte temeiurile achitãrii sau încetãrii procesului penal. În aceste cazuri inculpatul va putea ataca hotãrârea numai în ipoteza în care, prin schimbarea temeiurilor de achitare sau încetare a procesului penal i s-ar crea o situaţie mai favorabilã. Prin exercitarea apelului, inculpatul trebuie sã justifice un interes legitim[3].

Apelul mai poate fi exercitat în numele inculpatului şi de urmãtoarele categorii de subiecţi procesuali:

–       reprezentantul legal, pentru persoanele fizice şi pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsã;

–       apãrãtorul, ales sau din oficiu, care l-a asistat pe inculpat în faţa primei instanţe, acesta fiind îndreptãţit sã exercite apelul fãrã a fi necesarã pentru aceasta o nouã împuternicire avocaţialã ori alegerea unui nou apãrãtor. În cazul exercitãrii apelului de cãtre apãrãtor, inculpatul rãmâne în continuare titularul dreptului de apel, el putând declara că nu îşi însuşeste apelul declarat de apãrãtorul sãu;

–       soţul inculpatului va putea face apel numai în interesul celuilalt soţ, inculpat în proces, nu şi în numele şi interesul sãu propriu, dupã decesul soţului.

3. Partea vãtãmatã poate declara apel, potrivit art. 362 alin.1 lit. c), în cauzele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã, dar numai în ce priveşte latura penalã.

Dreptul  pãrţii vãtãmate de a ataca hotãrârea este dublu condiţionat[4]:

1)              cauza trebuie sã facã parte din cele în care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã. Este vorba de infracţiunile arãtate în art. 279 alin.2 lit.b) si c), fiind exceptate acţiunile directe, adresate instanţei de judecatã, care nu sunt apelabile, ci sunt susceptibile numai de recurs. Dacã acţiunea penalã se exercitã din oficiu, în condiţiile legii, partea vãtãmatã nu va putea ataca hotãrârea pe latura penalã, indiferent de criticile care ar putea fi aduse. În cazul în care inculpatul a fost judecat pentru mai multe infracţiuni concurente, dintre care unele se urmãresc la plângere prealabilã, iar altele se urmãresc din oficiu, apelul pãrţii vãtãmate, în ceea ce priveşte latura penalã, se va referi numai la infracţiunile pentru care acţiunea penalã a fost pusã în mişcare la plângere prealabilã;

2)              apelul pãrţii vãtãmate trebuie sã priveascã numai latura penalã a cauzei. Apelul poate viza orice aspect referitor la latura penalã, cu urmãtoarea limitare: partea vãtãmatã nu va putea cere schimbarea încadrãrii juridice a faptei pentru care  este judecat inculpatul, dintr-o infracţiune pentru care acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea prealabilã într-o infracţiune care se urmãreşte din oficiu, întrucât s-ar încãlca prevederile art. 362 alin.1 lit.c) care aratã limitele în care partea vãtãmatã poate face apel.

Este posibil ca partea vãtãmatã, suferind şi un prjudiciu material, sã se constituie şi parte civilã. În acest caz, calitatea de parte vãtãmatã se cumuleazã cu cea de parte civilã. Partea vãtãmatã îşi pãstreazã dreptul de a face apel în ce priveşte latura penalã, independent de constituirea sa ca parte civilã. Dacã s-a retras din calitatea de parte civilã, persoana respectivã rãmâne în continuare în proces, ca parte vãtãmatã şi, dacã a pus în miscare acţiunea penalã prin plângere prealabilã, poate declara apel numai în ce priveşte latura penalã a cauzei.

Apelul poate fi declarat şi de cãtre reprezentantul legal al pãrţii vãtãmate sau de cãtre apãrãtor.

Prin Decizia nr.100 din 9 martie 2004[5] ,  Curtea Constituţională a constatat că dispoziţia “în cazurile în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ceea ce priveşte latura penală”, din cuprinsul art.362 alin.1 lit c) C.proc.pen. este neconstituţional. În motivarea deciziei, Curtea a arătat că dispoziţiile art.362 alin.1 lit.c) contravin principiului egalităţii în drepturi, consacrat în art.16 alin.1 din Constituţie, republicată, deoarece pun persoana vătămată, care este subiect pasiv al infracţiunii şi al raportului substanţial de conflict, în poziţie de inferioritate faţă de inculpat, subiectul activ al infracţiunii, care are dreptul de a folosi nestânjenit calea de atac a apelului. Or, este inadmisibil ca inculpatul să poată exercita apelul, iar victima sa, parte vătămată în proces, să nu aibă acest drept.

De asemenea, dispoziţiile art.362 alin.1 lit.c) vin în contradicţie şi cu art.21 din Constituţie, referitor la accesul liber la justiţie, dat fiind că îngrădeşte dreptul unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces penal de a exercita căile legale de atac. S-a mai arătat că, în situaţia în care partea vătămată este împiedicată să exercite căile ordinare de atac, aceasta nu-şi poate valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de apel sau de recurs, întrucât cauza ori nu va ajunge în faţa acestor instanţe ori, în eventualitatea apelului sau recursului declarat de inculpat, nu se poate înrăutăţi situaţia acestuia.

Constatând neconstituţionalitatea dispoziţiilor menţionate din cuprinsul art.362 alin.1 lit.c) C.proc.pen., Curtea înţelege să procedeze la revizuirea practicii sale în materie, urmând ca persoana vătămată să poată exercita calea de atac a apelului, indiferent de modul în care se pune în mişcare acţiunea penală (din oficiu sau la plângere prealabilă).

4. Partea civilã şi partea responsabilã civilmente pot exercita calea de atac a apelului numai în ce priveşte latura civilã (art. 362 alin. 1 lit.d) C.proc.pen.), deoarece au drepturi şi obligaţii procesuale care decurg din acţiunea civilã atunci când aceasta se exercitã alãturi de cea penalã.

S-a arãtat în literatura de specialitate[6] cã apelul pãrţii civile şi al pãrţii responsabile civilmente poate viza şi aspecte ale laturii penale, dar numai în mãsura în care ar produce consecinţe asupra laturii civile. Apelul nu se poate referi însã la aspectele ce vizeazã latura penalã a procesului în cazul în care latura civilã a fost disjunsã şi nu a fost încã rezolvatã.

Apelul poate fi declarat pentru partea civilã şi partea responsabilã civilmente de cãtre reprezentantul legal şi apãrãtor.

Prin Decizia nr.482 din 9 noiembrie 2004[7], Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art.362 alin.1 lit.d) C.proc.pen.  sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit părţii civile şi părţii responsabile civilmente să exercite apelul şi în ce priveşte latura penală a procesului.

În motivarea deciziei, Curtea a arătat că, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică “interesul legitim” la care se referă art.21 din Constituţie. Astfel, dispoziţiile art.362 alin.1 lit.d) contravin principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii.

De asemenea, există inegalitate de tratament în ceea ce priveşte accesul la căile de atac în primul rând între partea civilă şi partea responsabilă civilmente, pe de o parte şi inculpat, de de altă parte, iar în al doilea rând, între acestea şi persoanele prevăzute în art.362 alin.1 lit f), care pot face apel atât în ce priveşte latura penală, cât şi în ce priveşte latura civilă.

S-a mai arătat că, atât partea civilă cât şi partea responsabilă civilmente au interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului.

Considerentele deciziei prin care s-au declarat neconstituţionale  prevederile art.362 alin.1 lit.c) C.proc.pen. sunt valabile şi în argumentarea deciziei de faţă.

5. Martorul, expertul, interpretul si apãrãtorul pot declara apel numai cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin (art.362 alin.1 lit.e) C.proc.pen.). Aceste persoane nu sunt pãrţi în procesul penal principal, dar au calitatea de subiecţi procesuali, fiind îndreptãţiţi sã atace cu apel un act  procesual, atunci când drepturile lor privind cheltuielile judiciare au fost netemeinic sau nelegal stabilite ori nu au fost luate în considerare. Apelul declarat de apãrãtor vizeazã interesele proprii ale acestuia şi nu ale pãrţii pe care a asistat-o în cursul procesului penal, în aceastã situaţie doar apãrãtorul fiind titular al dreptului de apel.

Pentru aceste persoane poate declara apel şi reprezentantul legal sau apãrãtorul.

6. Orice persoanã ale cãrei interese legitime au fost vãtãmate printr-o mãsurã sau act al instanţei (art. 362 alin.1 lit f) C.proc.pen.). Este vorba de persoane care nu au avut calitatea de pãrţi în proces şi, ca atare, nu au drepturi si obligaţii care izvorãsc din rezolvarea acţiunilor în procesul penal. Aceste persoane au însã calitatea de subiecţi procesuali, având dreptul sã conteste acele dispozitii din sentinţe prin care interesele lor personale au fost vãtãmate. Apelul nu va putea viza aspecte legate de fondul cauzei.

Şi pentru aceste persoane pot declara apel reprezentantul legal sau apãrãtorul, ca substituiţi procesuali.

---

[1] Papadopol, Vasile; Turianu, Corneliu – Apelul penal, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1994

[2] V.Papadopol, C.Turianu, op.cit.,p.51

[3] Volonciu, Nicolae – Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001.

[4] V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.54-56, N.Volonciu, op.cit., p.246

[5] Publicată în M.Of. nr.261 din 24 martie 2004

[6] I.Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 664; D.Rădescu, C.Jipa, op.cit., p.73

[7] Publicată în M.Of. nr. 482 din 15 decembrie 2004

Hotãrârile judecãtoreşti penale supuse apelului

Art. 361 C.proc.pen. stabileşte regula conform cãreia sentinţele pot fi atacate cu apel, iar încheierile date în primã instanţã pot fi apelate numai o datã cu fondul. Prin urmare sunt excluse din rândul hotãrârilor apelabile deciziile şi încheierile pronunţate în cadrul cãilor de atac, acestea din urmã având regimul juridic al deciziilor la care se raporteazã.

Sentinţa este o hotãrâre prin care cauza este soluţionatã în primã instanţã şi este susceptibilã de a fi atacatã cu apel imediat si independent, în timp ce încheierile au rolul de a pregãti soluţionarea cauzei, neavând o poziţie procesualã de sine stãtãtoare. De aceea, nu ar fi justificat un apel separat numai împotriva acestor încheieri, ci este firesc ca acestea sã fie atacate numai o datã cu hotãrârea asupra fondului, cu care se aflã în strânsã legãturã. Reglementând posibilitatea atacãrii cu apel a încheierilor numai o datã cu fondul, legiuitorul a asigurat o mai bunã administrare a justiţiei prin evitarea de blocaje si întârzieri în desfãşurarea procesului penal. Astfel se reduce termenul în care procesul se va soluţiona, fãrã a fi întârziat de soluţionarea apelurilor care s-ar declara separat împotriva încheierilor date în primã instanţã şi care, prin natura lor, nu soluţioneazã fondul cauzei, dar pot conduce la amânarea rezolvãrii ei.

În alin.3 al art.361 se mai prevede cã apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte fãcut şi împotriva încheierilor, chiar dacã acestea au fost date dupã pronunţarea sentinţei.

Nu toate sentinţele şi încheierile sunt supuse apelului, unele sunt susceptibile a fi atacate numai cu recurs, altele nefiind însã supuse nici unei cãi de atac.

Astfel, s-a arãtat[1] cã, pentru a putea fi exercitatã calea de atac a apelului, este necesarã îndeplinirea cumulativã a urmãtoarelor condiţii:

–       hotãrârea judecãtoreascã atacatã sã fie datã în primã instanţã;

–       hotãrârea sã nu fie definitivã;

–       legea sã nu interzicã atacarea hotãrârii respective, adicã aceasta sã fie susceptibilã a fi atacatã cu apel;

–       sã existe un titular legal al dreptului de apel, iar acesta sã aibã interesul sã-l exercite şi sã-şi manifeste voinţa în acest sens;

–       apelul sã fie declarat în forma şi în termenul prevãzute de lege.

Sentinţele supuse apelului

Legiuitorul nu a prevãzut expres care sunt acele hotãrâri care pot fi atacate cu apel, ci, în art.361 alin.1 C.proc.pen., enumerã  sentinţele nesusceptibile de apel. Astfel, nu pot fi atacate cu apel:

a)    sentinţele pronunţate de judecãtorii privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit.a). este vorba de acele infracţiuni pentru care plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de judecată. În aceste cazuri hotărârea este susceptibilă de o singură cale de atac şi anume recursul. Legiuitorul a ales această derogare datorită gravităţii reduse pe care o prezintă aceste fapte, ceea ce permite simplificarea mecanismelor procesuale prin parcurgerea numai a două grade de jurisdicţie;

b)    sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit.a) si infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;

c)    sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militarã de Apel. Apelul, în aceste cazuri, nu este posibil, deoarece între curţile de apel  şi Curtea Militară de Apel, pe de o parte şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, nu există o instanţă intermediară care ar putea soluţiona apelul. Astfel, instanţa supremă ar trebui să stabilească situaţia de fapt şi să judece în mod curent fondul cauzei, ceea ce nu este de dorit;

d)    sentinţele pronunţate de secţia penalã a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie parcurgerea a trei grade de jurisdicţie nu este posibilă. Împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă de o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se poate exercita apelul, ci numai recursul, care va fi soluţionat în Secţii Unite;

e)    sentinţele de dezînvestire. Legiuitorul nu a mai prevăzut posibilitatea exercitării apelului în cazul acelor sentinţe, pentru a asigura o cât mai mare operativitate în soluţionarea cauzelor, prin zădărnicirea folosirii abuzive a apelului împotriva unor hotărâri care nu rezolvă cauza, ci doar preced soluţionarea acesteia.

Aceste sentinţe fie sunt supuse doar recursului, fie exclud exercitarea oricărei căi de atac.

În ceea ce priveşte sentinţele susceptibile de apel, acestea au fost clasificate[2], în funcţie de felul competenţei în baza cãreia prima instanţã a soluţionat cauza, în urmãtoarele categorii:

1.    sentinţe penale prin care au fost soluţionate în primã instanţã acţiunea penalã şi acţiunea civilã sau numai una dintre ele. Acestea pot fi:

–       sentinţe de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, indiferent dacã acţiunea civilã a fost admisã, respinsã ori lãsatã nesoluţionatã;

–       sentinţe prin care, deşi nu s-a aplicat o pedeapsã, s-a luat o mãsurã de siguranţã sau o mãsurã educativã;

–       sentinţe prin care prima instanţã a admis sau a respins o cerere de revocare ori înlocuire a libertãţii supravegheate sau o cerere pentru liberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major ori pentru revocarea sau prelungirea internãrii într-un centru de reeducare;

–       sentinţe prin care prima instanţã, care se pronunţase anterior asupra acţiunii penale, a soluţionat numai acţiunea civilã sau când, dupã decesul inculpatului şi încetarea procesului penal, judecarea acţiunii civile a continuat faţã de moştenitorii acestuia;

2.    unele sentinţe pronunţate în cadrul soluţionãrii unei cãi extraordinare de atac, cum ar fi, spre exemplu, sentinţa prin care a fost respinsã în principiu cererea de revizuire sau prin care a fost admisã sau respinsã în fond aceastã cale de atac şi cea datã în cazul în care contestaţia în anulare a fost introdusã la prima instanţã pe temeiul autoritãţii de lucru judecat;

3.    sentine pronunţate de judecãtorie sau tribunal în baza  art.460 C.proc.pen., ca instanţã de executare sau ca instanţã în a cãrei razã teritorialã se aflã locul de deţinere, în soluţionarea unor situaţii legate de executarea hotãrârii penale, cum ar fi: schimbãrile necesare în executarea unor pedepse sau schimbãrile şi incidentele ce se pot ivi cu ocazia punerii în executare a mãsurilor de siguranţã;

4.    sentinţe pronunţate în cadrul unor proceduri speciale: reabilitarea, constatarea rezultatelor reconstituirii unui dosar sau înscris, recunoaşterea hotãrârilor penale sau a actelor judiciare strãine.

Atacarea cu apel a încheierilor

Potrivit art.361 alin.2, încheierile date în primã instanţã pot fi atacate cu apel numai o datã cu fondul. Aceste încheieri preced soluţionarea în fond a cauzei şi fac parte integrantã din hotãrârea care se va  pronunţa. De aceea, în alin.3, legiuitorul a prevãzut cã apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte fãcut şi împotriva încheierilor. Nu mai este necesar ca cererea de apel sã vizeze în mod expres şi încheierile, acestea fiind socotite, implicit, ca atacate prin simpla exercitare a dreptului de apel împotriva sentinţei prin care s-a rezolvat fondul cauzei.

Încheierile supuse apelului au fost grupate în doctrinã[3] în urmãtoarele categorii:

–       încheieri prin care instanţa s-a pronunţat asupra apãrãrilor formulate de cãtre pãrţi sau asupra probelor propuse de acestea;

–       încheieri prin care se iau mãsuri pentru buna administrare a justiţiei;

–       încheieri prin care se iau unele mãsuri procesuale, ca mãsuri de siguranţã sau asigurãtorii;

–       încheieri de admitere în principiu a cererii de revizuire.

Mai pot fi incluse în rândul încheierilor atacabile o datã cu fondul şi acelea care, deşi au legãturã cu cauza, au fost date dupã pronunţarea sentintei. Apelul declarat împotriva sentinţei se considerã îndreptat şi împotriva acestor încheieri, date dupã pronunţarea hotãrârii, chiar dacã nu existau în momentul declarãrii apelului.

Existã însã şi încheieri supuse unui regim diferit:

–       încheieri care nu pot fi atacate cu apel, cu condiţia ca legea sã prevadã aceasta în mod expres;

–       încheieri care pot fi atacate cu apel separat, dar care urmeazã a fi judecat numai dupã pronuntarea sentinţei;

–       încheieri împotriva cãrora nu poate fi folositã nici o cale de atac.

---

[1] C.S. Paraschiv, Drept procesual penal, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.498; Ghe. Mateuţ, op.cit., p.22

[2] Gr. Theodoru, Hotărârile penale supuse recursului, Rev.Română de Drept, nr. 7 din 1969,  p.10-11, 14-15, V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.33-35, D.Rădescu, C.Jipa, op.cit., p.40-43

[3] Gr.Theodoru, op.cit.,p.16-18, V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.42-43, D.Rădescu, C.Jipa, op.cit., p.52-54

Martorii sub altă identitate

Potrivit art.86¹ alineatul 1 Cod procedură penală se poate încuviinţa martorului de a nu-şi declara identitatea reală, localitatea de domiciliu sau cea de reşedinţă dacă există probe temeinice sau indicii că prin declararea acestora s-ar pune în pericol viaţa, integritatea corporală sau libertatea.¹

Măsurile de protecţie oferite martorului se referă în principal la:

v   protecţia datelor de identificare; persoana va fi prezentată în documentele care se întocmesc în cauza penală sub o altă identitate, un alt domiciliu.

v   protecţia declaraţiei martorului;

v   ascultarea martorului protejat de către organele judiciare sub o altă identitate decât cea reală sau pe bandă videomagnetică cu distorsionarea vocii şi a imaginii, pentru a nu putea fi recunoscut;

v   asigurarea măsurilor de siguranţă la domiciliu şi pe timpul deplasărilor;

v   schimbarea identităţii;

v   schimbarea domiciliului; schimbarea înfăţişării.

Martorul faţă de care se va dispune această măsură va beneficia de o altă identitate sub care va apărea în faţa organelor judiciare. Această măsură poate fi dispusă de către procuror în cursul urmăririi penale, iar în cursul judecăţii de către instanţă la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptăţite. Concomitent cu atribuirea unei identităţi false, se procedează la conservarea datelor privind identitatea reală. Se va întocmi un proces-verbal care va conţine aceste date, care va fi păstrat la sediul parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi penale, sau după caz la sediul instanţei într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă. Procesul-verbal va fi semnat de către cel care a înaintat cererea precum şi de cel care a dispus măsura.

Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate procurorului sau completului de instanţă, în condiţii de strictă confidenţialitate.

Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse în dosar numai după ce procurorul prin ordonanţă sau instanţa prin încheiere a constatat că pericolul ce a determinat luarea acestei măsuri a dispărut. În aceste situaţii dacă există mijloace tehinice corespunzătoare, procurorul sau instanţa poate admite ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală, sau în sala de judecată prin intermediul mijloacelor tehnice. Luarea declaraţiilor martorilor în aceste condiţii se face în prezenţa procurorului art.86²(1) Cod procedură penală. Martorul va fi ascultat prin intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să nu fie recunoscut. Declaraţia martorului ascultat se înregistrează prin mijloace tehnice video sau audio şi redate integral apoi în formă scrisă.

În cursul urmăririi penale, se întocmeşte un proces-verbal în care se redă cu exactitate declaraţia martorului şi va fi semnată de către procurorul care a fost present la ascultarea martorului şi de organul de urmărire penală, acesta se depune la dosarul cauzei. Declaraţia martorului, transcrisă va fi semnată şi de către acesta, fiind păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în plic sigilat în condiţii de maximă siguranţă.

În cursul judecăţii, declaraţia martorului va fi semnată de către procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată. Declaraţia transcrisă va fi semnată şi de către martor, păstrată în dosarul cauzei la sediul instanţei. Casetele video sau audio pe care s-a efectuat înregistrarea declaraţiei martorului, în original, vor fi păstrate fie la sediul parchetului, fie la sediul instanţei; acestea vor fi sigilate cu sigiliul parchetului sau instanţei.

La terminarea urmăririi penale casetele video sau audio vor fi înaintate instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei. Instanţa de judecată poate admite, din oficiu, la cererea procurorului sau la cererea părţilor, efectuarea unei expertize tehnice privind mijloacele prin care a fost audiat martorul, pentru a se constata certitudinea înregistrării declaraţiei. Pot fi audiaţi ca martori sub o altă identitate şi investigatorii sub acoperire, experţii.

Declaraţiile martorului protejat pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

1. Art. 86^1: Protecţia datelor de identificare a martorului
   Dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organului judiciar.
   Această măsură poate fi dispusă de către procuror în cursul urmăririi penale, iar în cursul judecăţii de instanţă, la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptăţite.
   Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces-verbal, care va fi păstrat, la sediul parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi penale ori, după caz, la sediul instanţei, într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă. Procesul-verbal va fi semnat de cel care a înaintat cererea, precum şi de cel care a dispus măsura.
   Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate procurorului sau, după caz, completului de judecată, în condiţii de strictă confidenţialitate.
   În toate cazurile, documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse în dosarul penal numai după ce procurorul, prin ordonanţă sau, după caz, instanţa, prin încheiere, a constatat că a dispărut pericolul care a determinat luarea măsurilor de protecţie a martorului.
   Declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate, redate în procesul-verbal al procurorului potrivit art. 86^2 alin. 5, precum şi declaraţia martorului, consemnată în cursul judecăţii şi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată, potrivit art. 86^2 alin. 6, teza I, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
   Pot fi audiaţi ca martori cărora li s-a atribuit o altă identitate şi investigatorii sub acoperire.
   Dispoziţiile prevăzute în alin. 1 – 6 se aplică şi experţilor. [↩]

Ascultarea martorilor – procedura confruntarii

Precizari prealabile

Confruntarea este un procedeu probator complementar, care constă în reascultarea în mod simultan a persoanelor în ale căror declaraţii date anterior, în aceeaşi cauză penală, există contradicţii care trebuie lămurite. Acest procedeu nu este necesar dacă clarificarea contradicţiilor se poate realiza pe baza probelor de la dosar. Confruntarea poate avea loc nu numai între martori ci şi între părţile din cauză sau alte persoane. Organul judiciar competent poate dispune efectuarea confruntării din oficiu sau la cererea părţilor în faza de urmărire penală; ori la cererea procurorului sau a părţilor în faza de judecată.[1]

În cazul martorilor, cauzele care pot duce la apariţia unor contraziceri cu ocazia cercetării infracţiunilor pot fi de natura subiectivă, precum:

• nesinceritatea acestora, determinată de influenţarea lor de către alte persoane interesate în cauză;
• sentimente de afecţiune sau de duşmănie faţă de părţi;
• relaţii de subordonare în care se găsesc faţă de învinuit sau inculpat;

sau cauze obiective: timpul scurs de la săvârşirea faptei, deficienţe de auz, văz sau de memorare, percepţie şi redare, timpul scurt în care s-a produs evenimentul. Atunci când contradicţiile se referă la aspecte importante ale cauzei şi nu există pericolul punerii de acord a persoanelor nesincere, se va recurge la acest procedeu, deoarece el nu poate fi decât benefic pentru aflarea adevărului şi înlăturarea unor incertitudini, tendinţe de nesinceritate sau de altă natură pe care le-ar putea avea persoanele ascultate în cauză.

Confruntarea este importantă şi pentru:

§  obţinerea unor date noi în cauză, în cazul martorilor de bună-credinţă care nu şi-au putut aminti împrejurări importante în care s-a săvârşit fapta;

§  cunoaşterea mai bună a personalităţii martorului ascultat anterior şi în funcţie de aceasta evaluarea declaraţiei lui.

Simpla existenţă a contradicţiilor între declaraţiile martorilor nu este suficientă pentru efectuarea confruntării deoarece organele judiciare pot încerca lămurirea acestora pe baza probelor din dosar. Efectuarea confruntării prezintă şi posibilitatea persoanelor nesincere de a specula contradicţiile în interes propriu, sesizarea punctelor slabe şi punerea de acord a acestora în legătură cu ceea ce vor susţine. Organul judiciar trebuie să analizeze foarte bine realizarea confruntării, printr-o pregătire temeinică.[2]

Pregătirea confruntării

Având în vedere importanţa deosebită pe care o prezintă pentru aflarea adevărului în cauză, confruntarea trebuie să fie foarte bine pregătită fiind necesară:

§  studierea cu atenţie a declaraţiilor anterioare date în cauză pentru a se stabili care sunt contradicţiile ce nu pot fi clarificate decât prin intermediul acestui procedeu; organul judiciar va analiza care dintre persoanele ce urmează a fi confruntate pot fi apreciate ca fiind sincere şi pentru a stabili cauza contradicţiilor;

§  stabilirea persoanelor ce urmează a fi confruntate şi a întrebărilor ce se vor fi puse; în timpul confruntării pot fi adresate şi alte întrebări, în funcţie de răspunsurile ce vor fi date la întrebările stabilite prin planul de ascultare;

§  stabilirea persoanelor ce urmează a fi confruntate dacă sunt sincere, pentru a realiza o pregătire corespunzătoare în vederea confruntării;

§  reascultarea persoanelor ce urmează a fi confruntate înaintea desfăşurării acestui procedeu pentru a se stabili cauza reală a contrazicerilor din declaraţii şi pentru a se evita pe cât posibil confruntarea;[3] Această ascultare nu se confundă cu ascultarea propriu-zisă, are rolul de a constata apariţia unor noi elemente care să facă posibilă clarificarea, fără confruntarea contradicţiilor din declaraţiile anterioare.

§ invitarea la sediul organului judiciar a persoanelor care urmează a fi reascultate;

§    stabilirea persoanelor din cadrul organului judiciar care urmează să participe la efectuarea confruntării; numărul acestora trebuie să fie de cel puţin doi pentru a asigura observarea corespunzătoare a comportamentului persoanelor ascultate;

§    întocmirea planului de ascultare, menţionându-se următoarele: data şi locul confruntării, aspectele ce trebuie clarificate, întrebările necesare, persoanele ce se vor confrunta, persoanele organului judiciar care vor participa la realizarea confruntării.

Procedura confruntării

Potrivit art.88 C.pr.pen. persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic. Persoanele confruntate nu sunt ascultate conform procedurii obişnuite, ci vor răpunde numai la întrebările adresate de organul judiciar care vor clarifica cauza contrazicerilor. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa, potrivit dispoziţiilor art.88 alineatul 2  Cod procedură penală, ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări. Confruntarea se va realiza într-un birou stabilit pentru realizarea acestui procedeu, întâietate va avea persoana care s-a remarcat prin probele de la dosar ca fiind sinceră, fiind informată despre activitatea ce se va desfăşura, urmând a fi întrebată dacă îşi menţine declaraţia. Confruntarea se va realiza prin prezenţa celor două persoane aşezate în faţa organului judiciar sau instanţei de judecată pentru a fi observate reacţiile lor la întrebările adresate şi pentru a nu putea comunica între ele.

Persoana ascultată în calitate de martor va depune jurământul prevăzut de art.85 Cod procedură penală, iar în cazul în care nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de  art.260 Cod penal. Martorul minor nu va depune jurământ nici cu această ocazie.

Primele întrebări adresate persoanelor confruntate au caracter introductiv prin care sunt întrebate dacă se cunosc şi care este natura relaţiilor dintre ele; după aceasta vor fi adresate întrebările stabilite în planul de confruntare care vizează clarificarea aspectelor contradictorii.

Întrebările trebuie să fie clare, scurte, concise, referindu-se direct la aspectele contradictorii care au determinat confruntarea. Declaraţiile anterioare nu pot fi citite întrucât persoanele confruntate vor avea tendinţa să-şi menţină aceleaşi depoziţii. Întrebările vor fi puse pe rând fiecărei persoane confruntate consemnându-se imediat şi răspunsul; acestea au dreptul să revină asupra răspunsurilor date, să facă completări, precizări. Organul judiciar are obligaţia să adopte un rol activ şi să insiste pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei care au determinat confruntarea. De asemenea organul judiciar are obligaţia să stabilească cauzele reale care determină în continuare adoptarea unor poziţii divergente între persoanele confruntate. Pe timpul confruntării organul judiciar trebuie să aibă o comportare calmă, pregătire temeinică în legătură cu cauza care se soluţionează. Martorul de rea-credinţă uneori încearcă să creeze incidente pentru a împiedica realizarea confruntării:

• persoana nesinceră neagă că ar cunoaşte persoana cu care este confruntată;
• încercarea martorului de rea-credinţă de a sugera răspunsul pe care trebuie să-l dea persoana cu care este confruntată;
• simularea unor stări de boala, suferinţă pentru a impresiona cealaltă persoană;
• refuzul de a răspunde la întrebările puse.

După epuizarea întrebărilor stabilite în planul confruntării, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pot încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări.

Fixarea rezultatului confruntării

Declaraţiile făcute şi răspunsurile date cu ocazia confruntării se consemnează în proces-verbal, semnat de persoanele confruntate şi de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de judecată precum şi de grefier. În cazul în care persoana confruntată a răspuns la întrebări, dar refuză să semneze se va face menţiune despre acestea în procesul verbal.

Procesul-verbal cuprinde următoarele:

• data şi locul unde este încheiat;
• numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
• numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;
• descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;

• numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora. Dacă vreuna dintre aceste persoane refuză sau nu poate să semneze se face menţiune despre aceasta. Rezultatul confruntării va fi apreciat prin coroborarea datelor obţinute cu celelalte mijloace de probă. În urma confruntării se poate obţine un rezultat pozitiv, în majoritatea cazurilor, sau negativ. Rezultatul este pozitiv când una din persoanele confruntate declară că revine asupra declaraţiei anterioare sau ambele persoane au făcut reciproc reveniri, contrazicerile care au determinat confruntarea sunt înlăturate. Rezultatul este negativ când nici una dintre persoanele confruntate nu revine asupra declaraţiilor făcute anterior confruntării şi nu oferă explicaţii de natură să lămurească contradicţiile.

---

[1] Măgureanu Ilie, “Ascultarea persoanelor în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.216

[2]Neagu Ion,” Drept procesual penal”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2004, pg.361

[3] Paraschiv Carmen Silvia, “Drept procesual penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004,pg.205

Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor

Aprecierea probelor reprezintă unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal, deoarece întregul volum de muncă depus de organele de urmărire, instanţele judecătoreşti precum şi de părţile din proces se concretizează în soluţia ce va fi dată în urma acestei activităţi. În art.63 alineatul 2 Cod procedură penală, modificat prin Legea nr.281/2003 se prevede că ” probele nu au valoare dinainte stabilită”. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Din cele expuse rezultă următoarele principii:

§   nedeterminarea anticipată de către legiuitor a valorii probelor ce se administrează în procesul penal;

§   libertatea de apreciere a probelor de către organele de urmărire penală şi de instanţele de judecată;

§   stabilirea scopului pentru care sunt examinate şi apreciate probele administrate, anume pentru “aflarea adevărului”.

Potrivit principiului liberei aprecieri a probelor, declaraţiile martorilor au aceeaşi forţă probantă ca şi celelalte mijloace de porbă cu deosebirea că în timp ce declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului precum şi cele ale părţilor pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coraborate cu alte probe art.69 şi art.75 Cod procedură penală. Declaraţiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod necondiţionat. Aceasta conduce la ideea că în situaţia în care într-o cauză penală există un singur martor, organele judiciare îşi pot întemeia soluţia pe declaraţia acestuia dacă produce încredere deplină că relatează adevărul. Declaraţia unui singur martor considerată sinceră poate fi suficientă pentru condamnarea inculpatului dacă confirmă cu fermitate vinovăţia acestuia.

Declaraţiile martorilor au un caracter relativ, concluzie desprinsă din îndelungata experienţă judiciară. Mărturia care prin ea însăşi produce forţa probantă, trebuie examinată atât în raport cu persoana, cu sursa din care provine, cu faptul la care se referă, cu datele şi informaţiile furnizate. Principalele cauze ale relativităţii mărturiei sunt următoarele:

§  imperfecţiunea organelor de simţ ale omului însoţite de o serie de factori obiectivi sau subiectivi care influenţează nu numai percepţia ci şi procesul de memorare sau de redare a celor percepute;

§  formarea unor opinii specifice organelor judicare doritoare să vadă în declaraţia martorului o reproducere absolut fidelă a faptelor la care au asistat.

Importanţa şi complexitatea administrării şi aprecierii probei testimoniale este deosebită, astfel încât pentru a stabili că martorul audiat a fost sincer, că depoziţia sa corespunde realităţii obiective, magistratul trebuie să posede o bogată cultură judiciară, să stăpânească reguli tactice criminalistice de ascultare. Evaluarea probei testimoniale presupune necesitatea reconstituirii drumului pe care îl parcurge procesul de formare a mărturiei: recepţia informaţiilor, stocarea memorială a acestor informaţii, comunicarea lor sub forma reproducerii şi recunoaşterii precum şi luarea în considerare a factorilor obiectivi şi subiectivi.

Aprecierea unei mărturii se bazează pe două principii fundamentale şi anume cel al sincerităţii martorului şi cel al fidelităţii declaraţiei, al reproducerii datelor cu privire la făptuitor şi la împrejurările faptei.[1] În situaţia în care există un singur martor şi declaraţia acestuia se află în contradicţie cu celelalte probe existente în dosar, dar martorul este sincer, se impune efectuarea şi a alor activităţi procesuale şi procedurale pentru a se stabili cauza acestei situaţii. Literatura de specialitate prevede şi cauzele ce pot determina ca mărturia să fie de rea-credinţă:

§    martorul trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale pentru a convinge organul judiciar de inutilitatea chemării sale în scopul de a se elibera de obligaţia de a depune mărturie;

§    martorul trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale ori denaturează împrejurări favorabile învinuitului sau inculpatului datorită resentimentelor faţă de acesta, datorită sentimentelor de ură, de invidie care de cele mai multe ori se manifestă sub forma invidiei;

§    martorul nu declară tot ceea ce ştie sau prezintă faptele denaturant sau din temere de a fi tras la răspundere penală pentru o faptă săvârşită anterior nedescoperită;

§    pornirea de a depunde mincinos poate fi determinată de sentimentele de frică, de teama inspirată martorului datorită presiunilor, ameninţărilor exercitate împotriva sa sau a familiei sale.

§    martorul este interesat material sau moral în rezultatul cauzei datorită raporturilor în care se află cu învinuitul sau inculpatul ori cu una dintre părţi.

Organele judiciare în cadrul operaţiei de apreciere a probelor testimoniale trebuie să facă o atentă şi completă analiză a depoziţiilor martorilor, numai în aceste condiţii putând să considere că a stabilit vinovăţia sau nevinovăţia şi să ia o decizie legală şi temeinică. Atunci când o mărturie e apreciată ca fiind sinceră, exactă, dar e contrazisă de celelalte probe administrate în cauză, aceasta nu poate sta la baza deciziei organelor judiciare.[2]

Procesul penal reprezintă cadrul unor contraziceri care urmând etapele impuse de lege vor duce la aflarea adevărului, astfel încât proba cu martori nu poate exista fără contraziceri, fără incertitudini. Proba cu martori are ca punct central omul, cuvintele sale, ceea ce a văzut; astfel încât fiecare persoană percepe mediul corespunzător în mod diferit, în funcţie de posibilităţile sale fizice şi psihice, evident nu toţi vor putea relata o anumită situaţie în acelaşi fel. În cazul mărturie nu este important numai ce reţii, ci să-ţi dai seama exact de ceea ce ai reţinut, valoarea mărturiei nu este în raport de numărul martorilor, deoarece minoritatea poate avea dreptate faţă de majoritate.

Proba cu martori este utilizată în rezolvarea cazelor pentru ca înainte de acte, de persoanele care participă la săvârşirea unei fapte direct sau indirect, voluntar sau involuntar, reprezintă posibilitatea de a afla adevărul mult mai repede, chiar dacă există şi unele dificultăţi întâmpinate de organele judiciare în cazul martorilor de rea-credinţă. Însă pentru a înlătura aceste dificultăţi s-au conturat de-a lungul timpului, metodele psihologice, metodele de tactică criminalistică, pentru a combate căile prin care infractorul, persoanele care au legătură cu fapta, martorul de rea-credinţă, încearcă să devieze organul judiciar în aflarea adevărului.

Declaraţiile martorilor reprezintă unul dintre cele mai vechi mijloace de probă şi în acelaşi timp cele mai folosite în cadrul procesului penal. Ascultarea unei persoane în calitate de martor, care are cunoştinţă despre o anumită faptă sau împrejurare vizând un fapt juridic sau cauză penală, aflarea unei informaţii obţinută prin mărturie au ca scop aflarea adevărului. A afla adevărul în cauza penală înseamnă a realiza o concordanţă deplină între situaţia aşa cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ei şi concluziile la care a ajuns organului judiciar cu privire la împrejurările respective. Aflarea adevărului trebuie realizată în concordanţă cu condiţiile prevăzute de lege, astfel încât să nu depăşească legalitatea şi cadrul impus de aceasta. Aflarea adevărului nu reprezintă doar un principiu care a fost introdus de lege pentru a avea semnificaţia de legislaţie modernă, ridicată la standardele europene, ci a dus şi la instaurarea unui sistem de garanţii care guvernează legea procesual penală. Declaraţiile martorilor în măsura în care relevă elementele de fapt ce pot servi ca probă pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, pentru identificarea persoanei care a săvârşit-o sau pentru recunoaşterea unor împrejurări esenţiale cauzei, contribuie direct la aflarea adevărului, deci la soluţionarea procesului penal. Declaraţiile martorilor îndeplinesc această funcţie fie prin ele însele când nu există alte mijloace de probă, fie prin coroborarea cu alte mijloace de probă în situaţia când există.

---

[1]Neagu Ion, „Drept procesual penal”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2004, pg.328

[2]Ciopraga Aurel , „Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, Editura Junimea, Iaşi, 1979, pg.42