Model imputernicire avocatiala

Uniunea Naţională a Barourilor din România

Baroul ……………………………………………………

Forma de exercitare a profesiei  …………………

ÎMPUTERNICIRE AVOCAŢIALĂ

Nr. __________________

Domnul/doamna avocat………………………………………………………………………………………………….

se împuterniceşte de către clientul …………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………, în baza contractului de asistenţă juridică nr.

…………………………………… din ………………………………………., să exercite următoarele activităţi:

1)…………………………………………………………………………………….

2)…………………………………………………………………………………….

3)…………………………………………………………………………………….

şi să asiste/ să reprezinte clientul în faţa:

1)…………………………………………………………………………………….

2)…………………………………………………………………………………….

3)…………………………………………………………………………………….

Data ………………………………

CLIENT/REPREZENTANT, *

………………………………….

(semnătura)

Atest identitatea părţilor, conţinutul şi

data contractului de asistenţă juridică

în baza căruia s-a eliberat împuternicirea

FORMA DE EXERCITARE A PROFESIEI **

prin avocat,

……………………………………………………

(semnătura şi ştampila)

* Semnătura nu este necesară în situaţia în care forma de exercitare a profesiei de avocat atestă identitatea părţilor, a conţinutului şi data contractului de asistenţă juridică în baza căruia s-a eliberat împuternicirea.

** Semnătura avocatului şi  aplicarea ştampilei nu sunt necesare în situaţia în care prezenta împuternicire avocaţială este semnată de către client sau reprezentantului acestuia.

[tab: Download document in format Word: ]

[download id=”21″]

Protecţia martorilor

Datorită ameninţărilor şi violenţelor la care au fost supuse unele persoane care au acceptat să depună ca martor în cauze penale, s-a impus adoptarea unei legislaţii care să asigure protecţia acestor persoane. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.43/2002 reglementează pentru prima dată în legislaţia română protecţia martorilor. Astfel se prevede că procurorii Parchetului Naţional Anticorupţiei (Departamentul Naţional Anticorupţiei in prezent) pentru buna desfăşurare a urmăririi penale, pot dispune măsuri specifice de protecţie a martorilor, experţilor şi victimelor. Această protecţie legală se referă nu numai la martori ci şi la experţi şi victimele infracţiunii.

O reglementare specială a protecţiei martorului, ca şi organismului creat a pune în practică această protecţie, s-a făcut prin Legea nr.682/2002 privind protecţia martorilor. Legea specială în domeniu dispune chiar în art.1. scopul “să asigure protecţia şi asistenţa martorilor a căror viaţă, integritate corporală sau libertate este ameninţată, ca urmare a deţinerii unor informaţii ori date cu privire la săvârşirea unor infracţiuni grave pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare, care au un rol determinant la descoperirea infractorilor şi la soluţionarea cauzelor”. [1]

Legea nr.682/2002, precizează şi sensul unor termini pe care îi utilizează:

• martorul este persoana care are calitatea de martor în accepţiunea art.78 Cod procedură penală, prin declaraţiile sale furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului în cauzele cu infracţiuni grave; o altă persoană care nu are calitate procesuală dar prin informaţiile date contribuie la aflarea adevărului sau la prevenirea producerii unor prejudicii; persoana care este inculpată într-o altă cauză.
• starea de pericol este situaţia în care se află categoriile de persoane incluse în noţiunea de martor, membrii familiilor lor, persoanele apropiate acestora, a cărui viaţă, integritate corporală sau libertate este ameninţată ca urmare a informaţiilor şi datelor furnizate sau pe care sunt de acord să le furnizeze;
• martorul protejat este martorul, membrii familiei sale şi persoanele apropiate acestuia incluse în Programul de Protecţie;
• membrii de familie ai martorului protejat sunt soţul sau soţia, părinţii,copii martorului;
• persoana apropiată martorului protejat este persoana faţă de care martorul este legat prin puternice legături afective;
• infracţiunea gravă este una din următoarele categorii de infracţiuni: nfractiunea grava este infractiunea care face parte din una dintre urmatoarele categorii: infractiunile contra pacii si omenirii, infractiunile contra sigurantei statului sau contra sigurantei nationale, terorismul, omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, infractiunile privind traficul de droguri si traficul de persoane, spalarea banilor, falsificarea de monede sau de alte valori, infractiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor si munitiilor, infractiunile privitoare la regimul materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, infractiunile de coruptie, infractiunile contra patrimoniului care au produs consecinte deosebit de grave, precum si orice alta infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii al carei minim special este de cel putin 10 ani sau mai mare;
• prejudiciul deosebit reprezintă paguba creată prin săvârşirea infracţiunii care depăşeşte echivalentul a 50.000 euro.

Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor (O.N.P.M.), funcţionează la nivel de direcţie în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei şi are următoarele atribuţii:

§ primeşte propunerile de includere în program;

§ ia măsuri pentru includerea în program şi urmăreşte derularea acestuia;

§ desemnează o persoană de legătură cu martorul protejat şi o altă persoană de legătură în situaţii speciale;

§ organizează o bază de date cu propunerile de includere în program;

§ asigură confidenţialitatea informaţiilor şi datelor gestionate[2].

Pentru includerea unei persoane în acest program de protecţie trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii cumulativ:

§    persona are calitatea de martor sau are celelalte calităţi prevăzute în art.2.Legea nr.682/2002 ;

§   persoana se află în stare de pericol;

§   să existe o propunere motivată din partea organelor abilitate; în faza de urmărire din partea organului de cercetare penală (adresată procurorului care supraveghează cauza) a procurorului ( adresată şefului ierarhic), iar în faza de judecată o propunere a judecătorului .[3]

Propunerea de includere în Program trebuie însoţită de acordul scris al persoanei pentru care se cere includerea şi de o evaluare realizată de Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor cu privire la posibilitatea de includere a persoanei în cauză art.6 din Legea nr.682/2002.

Martorul protejat va ţine legătura cu Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor printr-o persoană de legătură desemnată de către acesta. Dacă martorul protejat constată că există posibilitatea deconspirării domiciulului sau a identităţii sale din cauza neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor persoanei de legătură, are posibilitatea de a contacta o altă persoană aleasă de Protocolul de protecţie, art.13 din Legea nr.682/2002. Protecţia martorului aflat în stare de pericol şi a martorului protejat este asigurată de unităţile de poliţie, respectiv de Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor , dacă aceştia execută o pedeapsă privativă de libertate este asigurată de organele care administrează locul de deţinere sau de Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor. Programul de protecţie încetează în una din situaţiile următoare:

§  la cererea scrisă a martorului;

§  dacă în cursul procesului penal martorul depune mărturie mincinoasă;

§  dacă martorul comite cu intenţie o infracţiune;

§  dacă a comunicat date false privind situaţia sa, nu respectă obligaţiile asumate prin semnarea programului;

Încetarea programului este dispusă de către procuror prin ordonanţă sau de judecător prin încheiere. Când încetarea programului de protecţie a fost determinată de decesul martorului protejat, programul va continua pentru membrii familiei sau pentru persoana apropiată acestuia.

---

[1] Legea nr. 682/2002- privind protecţia martorilor-publicată în Monitorul Oficial nr..28 din decembrie 2002

[2] Doltu Ioan, “Martorul în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.89

[3] Mateuţ Gheorghiţa,” Protecţia martorilor”, Editura Lumina Lex,Bucureşti, 2003, pg. 214

Martorul de rea credinta si martorul de buna credinta

Martorul de rea-credinţă

De-a lungul timpului s-au elaborat diverse metode şi tactici pentru a afla dacă cel chemat să depună mărturie în faţa instanţei minte sau nu. Orice martor trebuie să fie neutru deoarece el nu-şi oferă depoziţia pentru apărarea unui interes propriu. Reaua-credintă a unui martor deşi poate fi dezvăluită prin probe, va reuşi să treacă neobservată uneori şi să conducă la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti eronate. În aceste condiţii obiectul cercetării penale îl constituie mărturia mincinoasă.

Motivaţiile care determină o persoană să afirme neadevăruri în instanţă pot fi multiple. În general trăsăturile negative de caracter ca egoismul, necinstea nu sunt de natură să contribuie la credibilitatea martorului, la configurarea unui profil moral pozitiv. Obligaţia organului judiciar este de a culege cât mai multe informaţii despre personalitatea martorul, ce urmează a fi audiat. Martorul este obligat să relateze în ce raporturi se află cu inculpatul sau învinuitul, raporturi care pot proveni din rudenie, colegialitate, subordonare, dintr-un sentiment de ură, invidie, dispreţ. Aceste sentimente se pot repercuta asupra declaraţiei martorului negativ; este posibil ca astfel de sentimente precum cele de simpatie sau de antipatie să apară spontan. Influenţele pot apărea ca urmare a unor presiuni din partea unor factori externi, sau martorul din interes, din teamă va accepta să depună o mărturie mincinoasă sau să treacă  sub tăcere anumite împrejurări.

Martorii pot face declaraţii false, ori să nege că ar cunoaşte anumite împrejurări legate de obiectul cauzei, pentru a nu fi tras la răspundere penală în situaţii compromiţătoare, sau din dorinţa de a evita pur şi simplu chemările repetate la instanţă. Sesizarea aspectelor care oferă indicii în spijinul unor suspiciuni de rea-credinţă depinde de existenţa unor solide cunoştinţe de psihologie judiciară, de o experienţă suficientă în activitatea de magistrat şi de un grad de perspicacitate ridicat. Importantă în acest sens poate fi şi observarea continuă a modului în care martorul se exteriorizează, deoarece martorul care minte în mod conştient are o anumită emoţie, stare de stres pe care va încerca să o ascundă, oferind în acest fel o posibilă dovadă că depoziţia acestuia este nesinceră. Organul judiciar va conduce depoziţia în aşa fel încât să fie în măsură să-l surprindă pe martorul suspect cu întrebări cheie, să obţină cât mai multe amănunte de detaliu, astfel încât să crească şansele apariţiei unor contraziceri, fie între elemente din propria declaraţie, fie cu declaraţiile altor persoane. Ascultările repetate ale acestor martori sunt indicate precum şi supunerea la confruntare cu alţi martori. În această situaţie este posibil ca martorul să repete declaraţia anterioară numai din dorinţa de a nu fi considerat de rea-credinţă.

Caracteristica martorilor de rea-credinţă rezultă din faptul că declaraţiile lor sunt aproape identice, deoarece orice neconcordanţă le poate trăda atitudinea.[1] Atunci când declaraţiile a două sau mai multe persoane seamănă până aproape de identitate, suspiciunea magistratului este justificată. Aceasta poate indica o înţelegere anterioară între martori cu privire la ceea ce vor declara în instanţă. Sarcina magistratului este de a insista asupra detaliilor, chiar şi asupra celor nesemnificative, deoarece dacă există o înţelegere anterioară între martori aceasta va privi aspectele principale ale cauzei penale şi mai puţin cele incidentale. Constatarea unor contradicţii clare asupra împrejurărilor incidentale poate conduce la concluzia relei-credinţe a celor audiaţi. Organul judiciar va apela la metodele tactice care îi stau la dispoziţie pentru a afla lucrurile într-un mod cât mai amănunţit. Organul judiciar va căuta motivele care l-au determinat pe martor să declare fals, şi totodată martorul va fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă. Verificarea şi aprecierea de către autoritatea judiciară a acestor depoziţii se vor face după principiul liberei aprecieri a probelor[2].

Martorul de bună-credinţă

După ce s-a stabilit că martorul care a depus în faţa organului judiciar nu a fost de rea-credinţă şi în măsura în care relatările sale conduc spre împrejurările esenţiale ale cauzei penale, sarcina magistratului se simplifică. Şi în acest caz, organul judiciar trebuie să aibă cunoştinţă despre câteva date generale în legătură cu persoana martorului, cât şi în legătură cu împrejurări specifice care pot afecta reproducerea; factori de natură subiectivă şi factori de natură obiectivă care influenţează gradul de corespondenţă, de identitate a celor declarate, percepute, cu cele care au avut loc în realitate. Deşi martorul este preocupat să redea cât mai exact faptele de care a luat cunoştinţă, aceştia acţionează independent de voinţa sa. În evaluarea unei depoziţii trebuie să se ţină cont de elemente ca: momentul achiziţiei, de cel al conservării şi de cel al comunicării informaţiilor.

Mărturia de bună credinţă este considerată a fi “acea mărturie care depusă sub prestare de jurământ nu este mincinoasă, nu izvorăşte din reaua-credinţă a martorului şi care nu intră sub incidenţa legii penale.”[3] Ca şi în cazul martorilor de rea-credinţă se adoptă şi în acest caz anumite procedee, tactici de ascultare pentru a-l ajuta pe magistrat în înţelegerea şi evaluarea corectă a declaraţiilor. Martorul de bună-credinţă prin redarea cât mai exactă a faptelor sau împrejurărilor percepute cu ajutorul simţurilor contribuie, prin reproducere, la ajutarea organelor judiciare de a da o soluţie finală corectă cauzei.

În aprecierea martorul de bună-credinţă se au în vedere patru categorii de erori (denaturări) posibile:

§  denaturarea prin adăugare (adiţie), prin care martorul relatează mai mult decât ce a perceput, exagerând sau inventând fapte imaginare; astfel de denaturări pot fi cauzate de percepţii incomplete, fragmentate;

§  denaturarea prin omisiune, în principal datorită pierderii cu timpul a unor împrejurări din memorie;

§  denaturarea prin substituţie, prin care martorul confundă anumite calităţi ale unor persoane, obiecte, fapte sau substituie, înlocuieşte cu altele percepute anterior ca urmare a asemănărilor existente între ele;

§  denaturarea prin transformare, se datorează caracterului dinamic şi selectiv al păstrării şi reproducerii, proces în cadrul căruia datele memorate sunt supuse unui proces de reorganizare şi restructurare.

Astfel de denaturări atrag modificări ale succesiunii reale a faptelor, modificări ale locului, ale unor detalii de loc şi de timp. Legea nu impune un număr minim de martori în dovedirea unui fapt, astfel că depoziţia unui martor poate prevala relatările ale mai multor persoane, dacă acestea lasă o urmă de îndoială organului judiciar. La fel ca şi în cazul martorilor de rea-credinţă, martorul care e presupus că a depus cu sinceritate poate fi reascultat; declaraţia luată imediat după producerea infracţiunii este imprecisă datorită tulburării psihice, din administrarea altor probe reiese necesitatea unor noi precizări din partea martorului. Organul judiciar având o libertate în apreciere şi datorită faptului că mărturiile în procesul penal sunt divizibile, el poate reţine numai partea din declaraţie pe care o consideră ca fiind conformă cu adevărul. Operaţiunea de apreciere a probei testimoniale, este considerată anevoioasă, complexă datorită multitudinii de factori care trebuie evaluaţi foarte atent.

Prin declaraţia sa, martorul contribuie la aflarea adevărului, la soluţionarea cauzei prin coroborarea cu celelalte probe administrate.

---

[1] Măgureanu Ilie,” Ascultarea persoanelor în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.197

[2] Neagu Ion, “Tratat de drept procesual penal”,Editura Global LEX,  Bucureşti, 2007, pg.350

[3] Ciopraga Aurel,”Evaluarea probei testimoniale”, Editura Junimea, Iaşi, 1979, pg.68

Procedura de ascultare a martorilor

Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane (învinuiţi, inculpaţi şi celelalte părţi, martori) cu privire la care există fie o certitudine, fie o presupunere că deţin informaţii în legătură cu infracţiunea sau făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea relaţii sau explicaţii în faţa organelor judiciare penale.

Ascultarea martorilor reprezintă activitatea căreia i se consacră o mare parte din timp, un volum de muncă, reprezentând pentru organele judiciare o sursă importantă a informaţiilor necesare aflării adevărului. În principiu, orice persoană fizică poate fi martor în procesul penal, indiferent de starea fizică (orb, surd, mut) sau psihică, singur organul judiciar poate să decidă care persoane pot furniza date necesare pentru aflarea adevărului[1].

După stabilirea persoanelor care pot fi audiate ca martor, acestea pot fi chemate la organul de urmărire penală. Instanţa de judecată este obligată ca în stadiul cercetării judecătoreşti, să dispună audierea persoanele propuse de părţi ca martor, dacă proba este concludentă şi utilă. Actul prin care se cheamă o persoană în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată este citaţia scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică. Citaţiile se înmânează de agenţi anume însărcinaţi cu îndeplinirea acestei atribuţii sau prin mijlocirea serviciului poştal. Citaţia este individuală, iar când este cazul se menţionează orice elemente, date necesare pentru stabilirea adresei celui citat. Citaţia se semnează de cel care o emite.

Administrarea mijlocului de probă privind declaraţia martorului se declanşează, prin emiterea unei citaţii scrise, în care sunt cuprinse următoarele menţiuni:

• denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;
• numele, prenumele celui citat, calitatea de martor şi indicarea obiectului cauzei;
• adresa celui citat trebuie să cuprindă în oraşe şi municipii- localitatea, judeţul, strada, numărul şi apartamentul în care locuieşte, iar în comune- judeţul, comuna şi satul;
• ziua, ora, luna, anul, locul de înfăţişare precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicat, cu arătarea consecinţelor legale în caz de nerespectare.

Citaţia se înmânează personal, care va semna dovada de primire. Dacă prsoana citată nu vrea să primească citaţia, sau nu voieşte sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat, iar în caz de refuz de primire o afişează pe uşa locuinţei acestuia încheind proces verbal despre aceasta. Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de uzul raţiunii. Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea persoanei citate, precum şi data pentru care este citată. Dovada  de primire trebuie să cuprindă de asemenea şi data înmânării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui ce înmănează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia.

Evocarea faptelor reprezintă momentul final al proceselor memoriale şi constă în actualizarea legăturilor temporare sub forma celor două modalităţi de comunicare a experienţei anterioare, reproducerea şi recunoaşterea. Modul comun de obţinere a depoziţiilor îl constituie reproducerea orală care poate îmbrăca forma relatării libere a faptelor percepute precum şi forma răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar. Reproducerea poate îmbrăca în subsidiar şi forma depoziţiei scrise personal de martor.

Ascultarea martorilor sub forma reproducerii orale, parcurge în desfăşurarea sa trei momente:

• stabilirea identităţii martorului şi discuţiile prealabile;
• relatarea liberă a faptelor;
• adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor.

Obligaţiile procesuale ale martorilor

Legea procesual penală a prevăzut pentru persoana chemată ca martor nu numai drepturi ci şi o serie de obligaţii.

În primul rând, persoana chemată în calitate de martor are obligaţia procesuală de prezentare – este obligată, conform prevederilor art.83 alin.1 Cod procedură penală, să se înfăţişeze la locul, ziua, ora arătate în citaţie în faţa organelor judiciare. Lipsa nejustificată a martorului de a se prezenta la data stabilită de organele judiciare se sancţionează cu amendă judiciară de la 250 lei la 5.000 lei, potrivit art.198 alineatul 2 Cod procedură penală, cu obligaţia însă din partea organelor judiciare ca acesta să fi fost legal citat. Amenda judiciară se aplică de organele de urmărire penală prin ordonanţă, iar de instanţa de judecată prin încheiere. Dacă din motive temeinice martorul nu s-a prezentat poate cere scutirea de amendă ori reducerea amenzii în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei organului de urmărire penală ori a încheierii instanţei. În funcţie de motivele arătate, organul judiciar apreciază asupra scutirii sau reducerii cuantumului amenzii art.199 Cod procedură penală.

În situaţia în care neprezentarea martorului este justificată de imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, de exemplu o boală, stare de arest, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel, conform dispoziţiilor art.86 alin.3 combinat cu art.74 Cod procedură penală.

Martorul, în ipoteza în care nu se prezintă nici după amendare va fi constrâns să se prezinte prin aducerea silită art.183 Cod procedură penală. Odată prezentat, martorul are obligaţia să facă declaraţii cu privire la faptele şi împrejurările la care este audiat. Este posibil ca martorul să refuze să facă declaraţii. Când persoana chemată ca martor refuză să facă declaraţii sub motivul că nu ştie nimic în cauză, deşi cunoaşte împrejurările esenţiale asupra cărora i s-a cerut să facă declaraţii, el comite infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.260 Cod penal. Spre deosebire de învinuit sau inculpat, care, potrivit art.70 alin.2 Cod procedură penală, au dreptul de a nu face nici o declaraţie, martorul, dacă nu se prezintă, poate fi sancţionat cu amendă judiciară sau, potrivit  art.327 alin.5 Cod procedură penală, poate fi adus silit în vederea ascultării lui

Obligaţia de a depune ca martor este personală nefiind permisă reprezentarea.

Persoana chemată ca martor într-un proces penal este obligată să declare tot ceea ce cunoaşte cu privire la faptele sau împrejurările asupra cărora este întrebată, art.83 teza a-III-a Cod procedură penală.

Martorul are o îndatorire socială de a participa la aflarea adevărului într-o cauză penală, din acest motiv el are obligaţia să declare tot ce ştie, organele judiciare având dreptul de a cere oricărei persoane care are această calitate de martor prestarea mărturiei.

Declaraţiile martorilor au o importanţă deosebită atunci când ele constau în cunoştinţe dobândite personal direct cu propriile simţuri, de aceea el are obligaţia de a spune tot ce ştie. De asemenea şi cunoştinţele privitoare la săvârşirea unei infracţiuni care au fost dobândite indirect, din relatările făcute de alte persoane duc la obligaţia martorului de a le relata, putând fi folosite de organele judiciare ca probe indirecte. În situaţia în care martorul, deşi are cunoştinţe despre faptele cauzei refuză să fie ascultat ca martor, săvârşeşte fie infracţiunea de omisiune de a încunoştiinţa organele judiciare, prevăzută de art.265 Cod penal, fie infracţiunea de favorizare a infractorului, prevăzută art.264 Cod penal, după cum împrejurările pe care le cunoaşte dar, refuză să le declare, sunt în favoarea sau defavoarea inculpatului.

În activitatea de înfăptuire a justiţiei penale un rol important îl au martorii, declaraţiile lor sunt considerate mijloace de probă, contribuind astfel la aflarea adevărului şi în concret la rezolvarea, soluţionarea cauzei respective.

Martorul are obligaţia în aceste condiţii de a nu face afirmaţii mincinoase. Martorul când este ascultat de organele judiciare trebuie să-şi îndeplinească obligaţia cu bună-credintă, să contribuie efectiv la aflarea adevărului într-o cauză penală pe măsura posibilităţilor sale. Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul, respectiv va rosti fraza: „Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu” art.85 alin.1 Cod procedură penală. Jurământul creează o solemnitate necesară actului procedural şi poate determina martorul să spună adevărul. După depunerea jurământului sau după rostirea formulei prevăzute de art.85 alin.5 Cod procedură penală, pentru cei care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul, se va pune în vedere martorului, dacă nu va spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Mărturia mincinoasă este prevăzută în art.260 Cod penal şi este definită ca “fiind fapta martorului, expertului, interpretului care face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat într-o cauză juridică.”[1] Infracţiunea de mărturie mincinoasă are un subiect activ martor, expert sau interpret, infracţiune săvârşită de cele mai multe ori de martor datorită în principal de faptul că declaraţiile acestora sunt printre cele mai frecvente mijloace de probă. Infracţiunea de mărturie mincinoasă poate consta şi în tăcerea martorului “omite a spune tot ce ştie” referitor la o împrejurare esenţială care are pondere în stabilirea adevărului şi prin consecinţă în soluţionarea justă a cauzei. Nu se poate vorbi de săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, atunci când martorul refuză în mod explicit de a da declaraţii. În asemenea situaţie organele judiciare trebuie să găsească alte mijloace de probă necesare soluţionării cauzei penale. Organele judiciare sunt cele care trebuie să dovedească caracterul mincinos al mărturiei. Simplele contradicţii din declaraţiile unui martor sau interpretarea personală eronată a faptelor sau împrejurărilor nu trebuie să conducă imediat la săvârǎşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, ci trebuie coroborate cu celelalte mijloace de probă. Retragerea mărturiei mincinoase de către cel care săvârşeşte infracţiunea are efect asupra răspunderii penale. Sunt situaţii în care declaraţiile martorilor luate în faza de urmărire penală sunt retractate în faza de judecată; judecătorului îi revine sarcina de a aprecia asupra sincerităţii revenirii.

Având în vedere principiul oralităţii în faza de judecată judecătorul trebuie să nu înlăture numai declaraţia martorului făcută în faţa sa, pe care o consideră nesinceră, ci şi pe cea dată la organele de urmărire penală. Dacă s-ar lua în considerare numai declaraţia dată la urmărirea penală nu ar mai avea rost cercetarea judecătorească şi s-ar fi încălcat principiul oralităţii în aceste condiţii. Declaraţia dată la urmărirea penală poate fi folosită ca o probă complementară care alături de alte probe directe ajută la aflarea adevărului. În cazul în care martorul care a dat declaraţia la urmărirea penală a decedat, dispărut sau este incapabil de a mai depune declaraţia în faţa instanţei, judecătorul poate folosi declaraţia ca o simplă probă indirectă cu condiţia de a o pune în discuţia părţilor cu ocazia dezbaterilor. Mărturia mincinoasă se mai referă şi la experţi sau interpreţi nu numai la martori. Experţii pot fi chemaţi de organele judiciare pentru a da lămurire asupra rapoartelor pe care le-au întocmit. În cazul interpreţilor jurămânrul este obligatoriu art.128 alin.3 Cod procedură penală. Martorul nu are obligaţia de a informa organul judiciar din proprie iniţiativă.

Persoanele care au cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, nu capătă calitatea de martor atâta vreme cât nu sunt chemate şi ascultate de organele judiciare potrivit procedurii indicate de lege. Obligaţiile generale de informare pe care le au persoanele în legătură cu săvârşirea de infracţiuni rămân în sfera obligaţiilor morale sau cetăţeneşti. Dacă prin informaţiile respective se sesizează un organ de urmărire penală, relatările au regimul juridic al denunţului sau al plângerii.

---

[1]Cornean Dumitru, “Drept procesual penal”, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2000, pg.180

Drepturile procesuale ale martorilor

Legea procesual penală a stabilit ca martorul să beneficieze de anumite drepturi. În aceste condiţii, martorul chemat de către organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată, are dreptul în primul rând, la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea sa – art.190 alin.1 Cod procedură penală. Prin intermediul Legii nr.281/2003 acest text de lege a fost modificat, astfel încât:

• martorul care este salariat are dreptul şi la venitul de la locul de muncă pe durata lipsei de la serviciu, absenţă pricinuită de chemarea la organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.

Suma care reprezintă venitul de la locul de muncă se plăteşte de către angajatorul la care lucrează martorul.

• martorul care nu este salariat, dar are un venit din muncă, execută diferite munci pentru asigurarea traiului zilnic sau are afaceri private, este îndreptăţit să primească şi o compensare.

Sumele acordate se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, din fondul cheltuielilor judiciare special acordate. Astfel de cheltuieli se plătesc martorului imediat după înfăţişare.[1]

Organele judiciare au obligaţia ca după întrebările prealabile care i se pun martorului art.84 Cod procedură penală să îi aducă la cunoştinţă faptul că are dreptul atunci când nu este angajat cu contract de muncă, la sumele compensatorii pentru perioada cât a fost lipsit de a avea venituri din muncă. În situaţiile în care martorul nu-şi primeşte sumele cuvenite are dreptul de a se adresa cu plângere, potrivit art.275 şi 278 Cod procedură penală, procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală, respectiv prim-procurorului, împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror la urmărirea penală.

Dacă cauza penală se află în faţa instanţei de judecată şi martorul prin hotărâre judecătorească nu şi-a primit cheltuielile judiciare cuvenite, poate declara apel sau recurs cu privire la aceste aspecte art.362 lit. e şi art.382² Cod procedură penală. Termenul de apel este de 10 zile, calea de atac poate fi exercitată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Judecarea apelului se face numai după soluţionarea cauzei, afară de cazul când procesul a fost suspendat. Termenul se recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit art. 68 alineatul 1 Cod procedură penală este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obţine probe. Prin această dispoziţie legală martorul „este apărat împotriva violenţelor sau ameninţărilor ori a altor mijloace de constrângere pentru a da declaraţii.”[2] Persoanele care reprezintă organele judiciare întrebuinţează promisiuni, ameninţări, violenţe faţă de un martor pentru obţinerea de declaraţii săvârşesc infracţiunea de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 alin.3 Cod penal şi se sancţionează cu închisoarea de la 1 la 5 ani. Legiuitorul a prevăzut în Codul penal pentru apărarea drepturilor martorului următoarele:

a) în art.261-261¹ , sancţiuni pentru cei care încearcă să determine o persoană prin constrângere sau corupere să dea declaraţii mincinoase într-o cauză penală, precum şi de a împiedica participarea într-o cauză penală a unui martor săvârşită prin violenţă, ameninţări sau prin orice alt mijloc de constângere îndreptat împotriva sa ori a soţului sau a unei rude apropiate se pedepseşte cu închisoarea;[3] (art.261 Cod penal prevede infracţiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă, infracţiune care împiedică înfăptuirea justiţiei);

b)  în art.267¹ , tortura, respectiv fapta prin care se provoacă unei persoane cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice fizice sau psihice îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturii, se pedepseşte cu închisoarea.

Legea procesuală penală, prin art.86 alin.3 raportat la art.71-74 Cod procedură penală acordă martorului, pe lângă aceste drepturi, de a cere consemnarea declaraţiei, iar dacă nu este de acord cu conţinutul acesteia, să refuze să o semneze.

Martorul are, de asemenea, dreptul de a refuza să răspundă la întrebările care nu au legătură cu cauza respectivă, potrivit art.86 Cod procedură penală. Potrivit art.86¹, introdus prin art.1 pct.45 din Legea nr.281/2003, martorul are dreptul la protecţia datelor de identificare. În situaţia în care există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia, a domiciliului sau a reşedinţei ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui sau a altei persoane, martorului i se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-se o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organului judiciar.

Dispoziţiile date de martorii ce au calitatea de soţ sau rude apropiate, se apreciază de către organul judiciar numai în măsura în care aceste depoziţii se coroborează cu celelalte probe administrate în cauza penală.

---

[1]Volonciu Nicolae,”Tratat de drept procesual penal.Partea generală”, volumul I, Editura Paideia, Bucureşti, 1993, pg.370.

[2]Păvăleanu Vasile, “Drept procesual penal”, volumul I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.321

[3]Paraschiv Carmen Silvia, “Drept procesual penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.205

Persoanele care nu sunt obligate să depună ca martor

Autor:  Ciobanu Cristina

Spre deosebire de persoanele care nu pot fi ascultate ca martori în procesul penal, sunt anumite categorii de persoane care pot fi ascultate ca martori numai dacă ele consimt acest lucru.

Conform prevederilor art.80 alineatul 1 Cod procedură penală „soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori.”Prin această reglementare referitoare la persoanele care nu sunt obligate să depună ca martori în procesul penal, legiuitorul a urmărit ocrotirea sentimentelor de afecţiune pe care soţul sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului le au faţă de acestea din urmă.

Calitatea “de soţ” trebuie să fie valabilă la momentul folosirii acestui mijloc de probă. De exemplu, căsătoria dintre soţi nu a fost desfăcută printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă. În situaţia în care soţii sunt în curs de judecată într-un proces de desfacere a căsătoriei, organul judiciar cu ocazia întrebărilor prealabile trebuie să stabilească care sunt raporturile dintre soţi şi dacă hotărârea de divorţ se află sau nu în căile de atac.

Art.149 din Codul penal arată că „rude apropiate”  sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora precum şi persoanele devenite prin înfiere rude potrivit legii. Dispoziţiile din legea penală privind rudele apropiate se aplică şi în caz de înfiere cu efecte depline, persoane înfiate cât şi descendenţii acesteia şi în raport cu rudele fireşti. În caz de înfiere cu efecte restrânse aceste dispoziţii se aplică înfiatului cât şi descendenţilor acestuia. Sunt consideraţi “fraţi şi surori” cei care au un descendent comun, legăturile dintre fraţi şi surori sunt nu numai primare ci şi consanguine (tată comun) şi uterine (mamă comună).

Legea instituie expres în art. 80 alin. 2 din Codul de procedură penală obligaţia organelor judiciare de a aduce la cunoştinţa unor atare persoane chemate ca martori că au posibilitatea de a alege între a depune mărturie sau a refuza să depună ca martori, dată fiind calitatea lor. Această obligaţie a organului judiciar trebuie îndeplinită de îndată ce martorul a fost întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi, în ce raporturi se află cu acestea, şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma săvârşirii infracţiunii. În situaţia în care martorul, soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul a ales într-o cauză penală să depună mărturie, depoziţia sa trebuie să servească adevărului. Interesul superior al justiţiei are întâietate şi faţă de martorul care a ales singur să depună mărturie deşi el a fost avertizat de consecinţele pe care le-ar putea atrage depoziţiile mincinoase. Astfel, martorul poate deveni subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.260 Cod penal. Persoana ce are o atare calitate din moment ce a consfinţit să depună ca martor, îi sunt aplicabile toate dispoziţiile din procedura penală privind drepturile şi obligaţiile martorilor. Aceste dispoziţii procesuale se referă numai la soţul şi rudele apropiate învinuitului sau inculpatului, nu şi la celelalte părţi din proces. În situaţia în care soţul sau ruda apropiată a inculpatului a refuzat să facă declaraţii şi totuşi a fost ascultată nu mai poate fi trasă la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă, dacă nu spune adevărul. Declaraţia fiind obţinută contrar legii nu mai poate sta la baza hotărârii judecătoreşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 81 Cod procedură penală, minorul poate fi ascultat ca martor[1]. Până la vârsta de 14 ani ascultarea lui se face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare. În scopul aflării adevărului, organele judiciare trebuie să recurgă la orice izvor de probă, drept pentru care şi minorii pot fi audiaţi numai că ascultarea lor se va ţine în primul rând de vârsta pe care o au.

Martorul minor ca şi în cazul majorului parcurge aceleaşi etape:

• pregătirea ascultării;
• identificarea persoanei;
• ascultarea propriu-zisă, adică relatarea liberă urmată de întrebări şi răspunsuri.

În audierea martorului minor organele judiciare trebuie să ţină cont de o serie de factori care pot influenţa declaraţia acestuia:

• vârsta, dezvoltarea sa fizică şi psihică;
• mediul din care provine (situaţia la învăţătură, cercul de prieteni, raporturile cu colegii);
• familia minorului, relaţiile părţi-copil, dacă familia e monoparentală (familie cu un singur părinte);
• alegerea persoanei care urmează să-l asiste pe martorul minor, pentru că trebuie să fie o persoană în care să aibă încredere.

Ascultarea martorului minor se poate face fie la sediul organului judiciar, fie în anumite împrejurări în mediul în care trăieşte, la şcoală. Termenul de citare trebuie să fie cât mai scurt pentru a se reduce posibilitatea de influenţare a minorului de persoane interesate în cauză. Până la vârsta de 14 ani martorul minor nu depune jurământ, însă i se atrage atenţia să spună adevărul. În funcţie de caracteristicile fiecărui caz în parte, organul judiciar va aprecia dacă respectiva depoziţie serveşte aflării adevărului, fiind utilă soluţionării cauzei.

Pentru dovedirea unor infracţiuni săvârşite în familie pot fi ascultaţi ca martori şi minorii sub 16 ani. Prin Legea nr.281/2003 s-a introdus în Codul de procedură penală art.86(4), care prevede că în cauzele privind infracţiunile de violenţă între membrii aceleaşi familii, instanţa poate dispune ca martorul sub 16 ani să nu fie audiat în şedinţa de judecată admiţându-se prezentarea unei audieri efectuate în prealabil prin înregistări audio-video în condiţiile art.86² alin.2, 4, 5 şi 7 Cod procedură penală.[2] Casetele video şi audio pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilate cu sigiliul parchetului sau după caz al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrază în condiţile legii. Luarea declaraţiilor martorilor, în aceste condiţii se face în prezenţa procurorului. Declaraţia martorului ascultat se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă

---

[1]Doltu Ioan,”Martorul în procesul penal”,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.59

[2] Legea nr.281/2003 privind modificarea codului de procedură penală, publicată în M.O.468 din 1.07.2003

Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor

Dacă orice persoană care are cunoştinţe dobândite direct cu propriile simţuri despre fapte sau împrejurări privitoare la o cauză penală poate dobândi calitatea de martor, în Codul de pocedură penală se prevăd anumite incompatibilităţi, în sensul că persoana care este martor, să fie scutită de obligaţia de a depune declaraţie.

Prima categorie de persoane care nu pot fi audiate ca martor sunt cele obligate să păstreze secretul profesional. În temeiul art.79 Cod procedură penală persoana obligată să păstreze secretul profesional[1] nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei sau unităţii faţă de care este obligată a păstra secretul profesional. Această interdicţie corespunde legii penale care încriminează fapta de divulgare a secretului de stat, serviciu şi al celui profesional în articolele 169, 196 şi respectiv 298 din Codul penal.

Prin secret profesional se înţelege secretul la care se referă legea penală, anume secretul de stat, de serviciu, şi cel al profesiei, deoarece persoanele care îl deţin au dobândit cunoaşterea lui din exerciţiul unei activităţi profesionale. Legea nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul profesional, dar doctrina admite că în această categorie intră orice persoană fizică ce se află sub sub jurisdicţia legii penale române şi care îndeplineşte un serviciu public sau privat şi în virtutea căruia ia cunoştinţă de anumite date ori informaţii care constituie secrete de stat, de serviciu sau profesionale. Interdicţia pentru secretul profesiei, medici, farmacişti, avocaţi, notari, arhitecţi, preoţi este determinată de interesul încrederii cetăţenilor în discreţia persoanelor cărora îl încredinţează, pentru secretul de stat şi de serviciu interesul de a fi păstrat chiar faţă de justiţie se justifică prin apărarea unor importante valori sociale[2]. Divulgarea unor secrete pe care o persoană le deţine în virtutea profesiei, ar putea aduce grave prejudicii materiale sau morale unor persoane cât şi provocarea neîncrederii în exercitarea unor profesii. În cazul nerespectării acestei dispoziţii legale, persoana care divulgă fără drept anumite date care i-au fost încredinţate sau de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei, săvârşeşte infracţiunea de divulgare a secretului profesional prevăzută în art.196 alin.1 Cod penal.

Termenul de profesie se referă la ocupaţia, la îndeletniciri cu caracter permanent pe care o exercită în baza unei calificări corespunzătoare. În virtutea profesiei pe care o exercită avocaţii, medicii, preoţii pot afla informaţii despre aspectele particulare din viaţa unei persoane, cum sunt cele referitoare la sănătate, situaţia financiară, situaţia familială, sau viciile persoanei în cauză. Dacă persoana fizică sau juridică fie de drept privat, fie de drept public faţă de care martorul este obligat să păstreze secretul încuviinţează divulgarea secretului, atunci încetează, în temeiul art.79 alineatul 1 Cod procedură penală, obligaţia de a păstra secretul şi persoana astfel dezlegată de secretul profesional poate fi audiată ca martor. În practică s-a considerat că nu mai este necesară încuviinţarea pentru anumite date, informaţii în virtutea profesiei dacă aceste aspecte erau deja publice, de notorietate. Persoana care este obligată să păstreze secretul profesional poate fi ascultată ca martor şi fără încuviinţarea persoanei sau unităţii în anumite cazuri prevăzute de lege. În situaţia în care secretul constă în date sau informaţii referitoare la săvârşirea unor infracţiuni contra siguranţei statului prevăzute în art.170 Cod penal – nedenunţarea – există obligaţia de a divulga asemenea cazuri. Această situaţie se întâlneşte şi atunci când s-ar afla despre săvârşirea unor infracţiuni grave de omor, tâlhărie, delapidare prevăzute de art. 262 Cod penal.

În concluzie, interesul public al descoperirii adevărului în materie penală trebuie să primeze oricărui interes particular atunci când este vorba de săvârşirea unei infracţiuni. Pentru a opera interdicţia se cere condiţia ca faptele sau împrejurările pentru a căror relatare este ascultat martorul, să fie cunoscute din exerciţiul profesiei sau al serviciului, însă dobândirea acestor cunoştinţe din alte surse nu împiedică ascultarea. Astfel, un avocat nu poate fi audiat ca martor despre faptele încredinţate lui de persoana căreia îi acordă asistenţă juridică, dar dacă aceste fapte le-a perceput în afara exerciţiului profesiei, avocatul poate fi ascultat ca martor asupra acestor fapte. Potrivit art. 79 alineatul 2 Cod procedură penală „calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de apărător, cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a deveni apărătorul sau reprezentantul vreuneia dintre părţi”. Această întâietate ar trebui să existe şi la alte persoane de exemplu judecător, procuror care au cunoscut fapte sau împrejurări înainte de a veni cauza spre judecare în faţa autorităţii din care fac parte.

A doua categorie de persoane care nu pot fi ascultate ca martor în cauza penală, sunt cele care au calitatea de părţi. În procesul penal la stabilirea adevărului pot contribui şi declaraţiile părţii vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente. Declaraţiile părţilor pot aduce elemente de fapt cu privire la fapta comisă, modul de comitere a faptei, la persoana făptuitorului sau urmările faptei. Având poziţia procesuală de părţi, aceasta este incompatibilă cu cea de martor, întrucât nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză: “nemo testis ideoneus in re seva”. Art. 82 din Codul de procedură penală prevede că „persoana vătămată poate fi ascultată ca martor, dacă nu este constituită parte civilă în cauză sau nu participă în proces ca parte vătămată”[3]. Astfel, incapacitatea părţilor de a fi chemate ca martori este limitativă, în sensul că persoanele care şi-au pierdut calitatea de părţi în cauză pot fi ascultate ca martori. În practică, s-a menţionat că nici o dispoziţie legală nu interzice într-o cauză de luare de mită audierea ca martor a mituitorului atunci când acesta este scos din cauză pentru motivele de nepedepsire prevăzute de lege. Audierea ca martor a persoanei vătămate nu poate avea loc după ce s-a constituit parte civilă şi a renunţat la despăgubiri dar a continuat să participe în proces ca parte vătămată. Legea procesuală nu a prevăzut vreo incapacitate de a fi ascultate persoanele cu antecedente penale, chiar dacă anterior au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Art. 403 alineatul 2 Cod procedură penală prevede şi o excepţie, respectiv aceea potrivit căreia nu pot fi ascultaţi ca martori în cauza supusă revizuirii: martorul, expertul sau interpretul care au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art.260 Cod penal, în cauza a cărei revizuire se cere şi un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana ce a efectuat acte de cercetare penală, care a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere.

Dacă partea vătămată a fost ascultată totuşi în calitate de martor, declaraţia sa poate fi valorificată ca mijloc de probă în măsura în care se coroborează cu fapte sau împrejurări care să rezulte din ansamblul probelor existente la dosar.

---

[1] Theodoru Grigore, “Drept procesual penal. Partea generală”, Editura Cugetarea, Iaşi, 2007, pg.345

[2] Apetrei Mihai, “Drept procesual penal”, Editura Victor, Bucureşti, 2004, pg.239

[3]Neagu Ion, ” Tratat de drept procesual penal”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pg.361

PRELUCRARE IN LOHN, Contract de

I. PARTILE CONTRACTANTE

1.1. S.C. ………………………………………………………………………………………… S.N.C./S.C.S./S.A./S.R.L., cu sediul social in (localitatea) ……………………., str. ……………………………………. nr. ………………., bloc …………., scara ……….., etaj …….., apartament ……., judet/sector …………………………………, inregistrata la Oficiul Registrului Comertului ………………………………….., sub nr. ……………………. din ……………………….., cod fiscal nr. ……………………….. din …………………………….., avand contul nr. ………………………………………………, deschis la ………………………………………………, existand si functionand potrivit legislatiei statului …………………, reprezentata de ………………………………….., cu functia de ……………………………………………., cetatean …………………………….., posesor act de identitate/pasaport ………………………………………., in calitate de producator, si

1.2. S.C. ………………………………………………………………………………………… S.N.C./S.C.S./S.A./S.R.L., cu sediul social in (localitatea) ……………………….., str. ………………………………………… nr. ………., bloc …………., scara ……….., etaj …….., apartament ……., judet/sector …………………………………, inregistrata la Oficiul Registrului Comertului …………………………………., sub nr. …………………….. din ……………………………, cod fiscal nr. …………………………… din ………………………, avand contul nr. …………………………………………., deschis la …………………………………………………., existand si functionand potrivit legislatiei statului …………………., reprezentata de …………………………………., cu functia de ……………………………………, cetatean ………………………………………, posesor act de identitate/pasaport ………………………………………., in calitate de beneficiar,

au convenit sa incheie prezentul contract de prelucrare in lohn, in urmatoarele conditii:

II. OBIECTUL CONTRACTULUI

2.1. Prin prezentul contract, beneficiarul se angajeaza sa puna la dispozitia producatorului materii prime si materiale, cu scopul de a fi prelucrate corespunzator cu documentatia si prescriptiile tehnice pe care beneficiarul le pune la dispozitia producatorului.

2.2. Se vor produce, pe baza de lohn, produsul/produsele finite: ………………………………………………. ……………………………………………………………………………………………………

III. DURATA CONTRACTULUI

3.1. Contractul se incheie pe o durata de …………. ani, incepand cu data de ……………………. pana la data de ……………………… .

3.2. Partile contractante pot conveni prelungirea prezentului contract prin incheierea in scris a unui act aditional, semnat de ambele parti contractante.

IV. PRETUL CONTRACTULUI

4.1. Valoarea prezentului contract este de …………. USD/lei, suma ce ii revine producatorului. (Aceasta valoare se obtine astfel: pretul x total unitati = valoarea contractului) .

4.2. Pretul – contravaloarea operatiunii de productie este de …………. USD/lei pe unitate de produs finit EXW. INCOTERMS 1990. In pret se vor introduce atat operatiunile de prelucrare, cat si toate cheltuielile plus beneficiul producatorului, toate acestea formand obiectul fisei, anexa nr. 1 la prezentul contract.

V. MODALITATI DE PLATA

5.1. Beneficiarul se obliga sa plateasca producatorului in …………………. zile de la semnarea contractului, …………. % la vedere, contra garantie bancara sau ipoteca, prin care se va acoperi atat valoarea avansului, cat si valoarea materialelor livrate de beneficiar, platibil in …………. zile de la data semnarii contractului.

5.2. Beneficiarul va plati producatorului …………. % la livrare contra factura, certificat de calitate si documente de transport, documente ce descarca si garantia bancara, platibili la livrare prin acreditiv irevocabil, transferabil, deschis la Banca …………., platibil si incasabil in ……………….. .

5.3. Daca plata se face in natura, producatorul va retine o parte, echivalentul a …………. %, din materiile prime si materialele primite spre prelucrare.

VI. OBLIGATIILE PARTILOR CONTRACTANTE

6.1. Obligatiile producatorului sunt urmatoarele:

1. sa asigure toate aprobarile necesare privind importul materiilor prime, materialelor, pieselor brute, accesoriilor, trimise spre prelucrare pentru indeplinirea obiectului prezentului contract;
   
2. sa asigure exportul produselor finite catre beneficiar sau catre un mandatar ori imputernicit al acestuia;
   
3. sa respecte prescriptiile tehnice, documentatia, schitele, proiectele si desenele puse la dispozitie de catre beneficiar;
   
4. sa respecte termenele de livrare, stabilite de comun acord cu beneficiarul, conform anexei nr. 1 la prezentul contract, pentru produsele rezultate din prelucrare;
   
5. sa asigure mijloacele de transport corespunzatoare efectuarii livrarii produselor finite, pe costul si pe cheltuiala beneficiarului (in cazul in care aceste cheltuieli nu au fost incluse in pretul operatiunii de lohn);
   
6. sa asigure un ambalaj corespunzator, care sa protejeze marfa pe parcursul transportului, de la producator si pana la beneficiar si care sa nu incarce costul transportului;
   
7. sa asigure, pentru produsele care prin natura lor se livreaza fara ambalaj, transportul in mijloace adecvate, care sa nu le afecteze calitatea si cantitatea;
   
8. sa respecte cantitatea, pentru fiecare livrare, stabilita in anexa nr. 2 la prezentul contract;
   
9. sa respecte parametrii tehnici si de calitate, in procesul de productie, descrisi in anexa nr. 3 la prezentul contract;
   
10. sa accepte dreptul de control sau supravegherea permanenta din partea beneficiarului a intregului proces de prelucrare.
    
11. alte obligatii care revin producatorului: ………………………………………………………………………. …………………………………………………………
    

6.2. Obligatiile beneficiarului sunt urmatoarele:

1. se obliga sa trimita in termen de …………… zile materiile prime, materialele pentru procesul de productie;
   
2. se obliga, in termen de …………… zile, sa asigure producatorului documentatia, schitele, proiectele si desenele dupa care vor fi executate produsele;
   
3. sa asigure producatorului un avans de …………… USD/lei, pentru a putea permite acestuia sa organizeze si sa efectueze operatiunea de productie;
   
4. sa accepte instituirea dreptului de gaj al producatorului asupra bunurilor primite spre prelucrare, ca o garantie a platii preturilor prelucrarii;
   
5. asigurarea platii potrivit clauzelor din prezentul contract;
   
6. sa asigure asistenta de specialitate producatorului pe tot parcursul operatiunii de prelucrare in lohn;
   
7. sa suporte toate cheltuielile legate de licente de import, plata de taxe etc., pentru tarile unde va fi livrata marfa;
   
8. sa asigure plata asigurarilor si a transportului;
   
9. alte obligatii care incumba beneficiarului: ………………………………………………………………….. ……………………………………………………………………………………..
   

VII. GARANTII

7.1. Producatorul garanteaza produsele conform termenelor de garantie stipulate in anexele 1-3 la prezentul contract.

7.2. Pentru produsele la care contractul nu acorda un termen de garantie, producatorul va elibera un certificat de calitate sau un buletin de analiza, in functie de natura produsului.

7.3. In perioada de garantie, producatorul continua sa fie raspunzator pentru remedierea defectiunilor, chiar daca transferarea riscurilor de la producator la beneficiar a avut deja loc, prin livrarea marfii.

VIII. ALTE CLAUZE ASUPRA CARORA CONVIN PARTILE

8.1. Preturile si termenele de livrare, prevazute de prezentul contract, pot fi renegociate de catre parti, pentru fiecare lot de produse finite, dar nu mai tarziu de ……….. zile inainte de terminarea lotului anterior.

8.2. In acest scop, partile contractante vor incheia un act aditional la prezentul contract.

IX. INVALIDAREA PARTIALA

9.1. Rezilierea totala sau partiala a clauzelor contractului nu are nici un efect asupra obligatiilor deja scadente intre parti.

9.2. Prevederile alineatului precedent nu sunt de natura sa inlature raspunderea partii care, din vina sa, a determinat incetarea contractului.

X. DIVIZAREA CONTRACTULUI

10.1. In cazul in care una sau mai multe clauze ale prezentului contract vor fi declarate nule, clauza/clauzele valide isi vor produce, in continuare, efectele, cu exceptia cazurilor in care clauza/clauzele anulate reprezinta o obligatie esentiala.

10.2. In conditiile prevazute la alineatul precedent sunt considerate esentiale urmatoarele obligatii: ………………………………………………………………………………………….. *).

XI. RENUNTAREA LA DREPTURI

11.1. Faptul ca (una dintre parti) ………………………….. nu insista pentru indeplinirea stricta a clauzelor prezentului contract sau nu-si exercita vreuna dintre optiunile la care are dreptul in baza prezentului contract nu inseamna ca renunta la drepturile pe care urmeaza sa le dobandeasca in temeiul prevederilor sale.

XII. CESIUNEA CONTRACTULUI

12.1. Partile contractante nu vor putea cesiona drepturile si obligatiile prevazute de prezentul contract unei terte persoane fara acordul expres, dat in scris de cedent.

12.2. Acordul prevazut la alineatul precedent trebuie comunicat de cesionar in termen de …………….. zile de la data cand cedentul i-a cerut acest acord; in caz contrar se prezuma ca cesionarul nu a consimtit cesiunea contractului.

XIII. FORTA MAJORA

13.1. Nici una dintre partile contractante nu raspunde de neexecutarea la termen sau/si de executarea in mod necorespunzator – total sau partial – a oricarei obligatii care ii revine in baza prezentului contract, daca neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a obligatiei respective a fost cauzata de forta majora, asa cum este definita de lege.

13.2. Partea care invoca forta majora este obligata sa notifice celeilalte parti, in termen de ……………… (zile, ore), producerea evenimentului si sa ia toate masurile posibile in vederea limitarii consecintelor lui.

13.3. Daca in termen de ……………… (zile, ore) de la producere, evenimentul respectiv nu inceteaza, partile au dreptul sa-si notifice incetarea de plin drept a prezentului contract fara ca vreuna dintre ele sa pretinda daune-interese.

XIV. CLAUZA PENALA

14.1. In cazul in care beneficiarul nu va livra producatorului materiile prime, materialele, conform termenului contractual, beneficiarul va plati producatorului penalitati de ……….. % pe zi de intarziere, din valoarea contractului, in primele ……….. zile, iar in urmatoarele ……….. zile, ……….. % pe zi din valoarea acestuia.

14.2. In cazul nerespectarii celor mentionate la pct. 14.1., in termen de ……….. zile, inauntrul caruia se percep penalitati, producatorul are dreptul sa denunte contractul din culpa beneficiarului si sa solicite daune in functie de pagubele ce i-au fost produse.

14.3. In cazul in care producatorul nu-si respecta obligatiile contractuale, acesta va plati beneficiarului penalitati de ……….. % pe zi de intarziere din valoarea contractului, in primele ……….. zile, ……….. % pe zi de intarziere, in urmatoarele zile, din valoarea acestuia.

14.4. Pentru nerespectarea prevederilor pct. 14.3., in termen de ……….. zile, beneficiarul are dreptul sa denunte contractul din culpa producatorului si sa solicite daune in functie de pagubele ce i-au fost produse.

XV. CLAUZA DE CONFIDENTIALITATE

15.1. Partile se obliga sa pastreze confidentialitatea datelor, informatiilor si documentelor pe care le vor detine ca urmare a executarii clauzelor prezentului contract, potrivit prevederilor angajamentului, anexa nr. …….. .

15.2. Partile contractante, de comun acord, convin sa nu impiedice si/sau sa nu intre in alte combinatii care ar putea intarzia pe una dintre parti la realizarea obiectivelor prezentului contract.

XVI. NOTIFICARI

16.1. In acceptiunea partilor contractante, orice notificare adresata de una dintre acestea celeilalte este valabil indeplinita daca va fi transmisa la adresa/sediul prevazut in partea introductiva a prezentului contract.

16.2. In cazul in care notificarea se face pe cale postala, ea va fi transmisa, prin scrisoare recomandata, cu confirmare de primire (A.R.), si se considera primita de destinatar la data mentionata de oficiul postal primitor pe aceasta confirmare.

16.3. Daca notificarea se trimite prin telex sau telefax, ea se considera primita in prima zi lucratoare dupa cea in care a fost expediata.

16.4. Notificarile verbale nu se iau in considerare de nici una dintre parti, daca nu sunt confirmate, prin intermediul uneia dintre modalitatile prevazute la alineatele precedente.

XVII. SOLUTIONAREA LITIGIILOR

17.1. In cazul in care rezolvarea neintelegerilor nu este posibila pe cale amiabila, ele vor fi supuse spre solutionare Curtii de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei, conform regulamentului sau.

XVIII. INCETAREA CONTRACTULUI

18.1. Prezentul contract inceteaza de plin drept, fara a mai fi necesara interventia unui/unei tribunal arbitral/instante judecatoresti, in cazul in care una dintre parti:

• nu isi executa una dintre obligatiile esentiale enumerate la pct. …………., din prezentul contract;
  
• este declarata in stare de incapacitate de plati sau a fost declansata procedura de lichidare (faliment) inainte de inceperea executarii prezentului contract;
  
• cesioneaza drepturile si obligatiile sale prevazute de prezentul contract fara acordul celeilalte parti;
  
• isi incalca vreuna dintre obligatiile sale, dupa ce a fost avertizata, printr-o notificare scrisa, de catre cealalta parte, ca o noua nerespectare a acestora va duce la rezolutiunea/rezilierea prezentului contract.
  

sau

• in termen de …….. zile de la data primirii notificarii prin care i s-a adus la cunostinta ca nu si-a executat ori isi executa in mod necorespunzator oricare dintre obligatiile ce-i revin.
  

18.2. Partea care invoca o cauza de incetare a prevederilor prezentului contract o va notifica celeilalte parti, cu cel putin ……… zile inainte de data la care incetarea urmeaza sa-si produca efectele.

18.3. Rezilierea prezentului contract nu va avea nici un efect asupra obligatiilor deja scadente intre partile contractante.

18.4. Prevederile prezentului capitol nu inlatura raspunderea partii care in mod culpabil a cauzat incetarea contractului.

XIX. CLAUZE FINALE

19.1. Modificarea prezentului contract se face numai prin act aditional incheiat intre partile contractante.

19.2. Prezentul contract, impreuna cu anexele sale care fac parte integranta din cuprinsul sau, reprezinta vointa partilor si inlatura orice alta intelegere verbala dintre acestea, anterioara sau ulterioara incheierii lui.

19.3. In cazul in care partile isi incalca obligatiile lor, neexercitarea de partea care sufera vreun prejudiciu a dreptului de a cere executarea intocmai sau prin echivalent banesc a obligatiei respective nu inseamna ca ea a renuntat la acest drept al sau.

19.4. Prezentul contract a fost incheiat intr-un numar de …………… exemplare, din care ……………….. astazi ……………………., data semnarii lui.

PRODUCATOR,

REPREZENTANTI LEGALI,

BENEFICIAR,

REPREZENTANTI LEGALI,

____________

*) Ex: obligatia vanzatorului de a livra produsele, obligatia cumparatorului de a plati pretul.

Anexa

ANGAJAMENT

Prezentul angajament pentru pastrarea confidentialitatii datelor, informatiilor si documentelor a fost incheiat intre ………………………………… si ………………………………………. si este conex contractului incheiat intre acestea si inregistrat sub nr. …………., din ……………………. .

I. Obiect

1.    Informatiile pe care le obtine (numele persoanei fizice sau, dupa caz, juridice) ……………………………………………………………………. ca efect al executarii contractului sus-mentionat sunt strict confidentiale.

2.    Sunt confidentiale urmatoarele informatii:

1. situatia financiara;
   
2. proiectele de afaceri;
   
3. produsele nelivrate pietei;
   
4. procesele de fabricatie;
   
5. licentele sau brevetele de inventii;
   
6. alte informatii care reprezinta pozitia pe piata a (numele/denumirea) ………………………………..
   

3.    De asemenea, sunt confidentiale si urmatoarele documente care s-au pus sau se vor pune la dispozitia (numele, denumirea) ……………………………………………………………………………………….. .

II. Sfera circulatiei informatiilor

4.    (numele/denumirea) …………………………………………………………………poate dezvalui informatii sau poate pune la dispozitie documente dintre cele mentionate la pct. 2 sau 3 numai persoanelor implicate in executarea clauzelor contractului sus-mentionat.

5.    Persoanele implicate in executarea contractului, respectiv managerii, contabilii, consilierii juridici si alte categorii de persoane, nu vor putea dezvalui informatiile confidentiale, cu exceptia cazului in care (numele/denumirea) …………………………………………………………………………………………….. aproba in scris aceasta posibilitate.

6.    (numele/denumirea) …………………………………………………………. va folosi informatiile numai in scopul luarii unor decizii cu privire la executarea contractului sus-mentionat, fiind tinute sa nu le utilizeze in nici un alt scop.

III. Durata angajamentului

7.    Durata prezentului angajament este …………………………….., in afara de cazul in care una dintre parti notifica in scris celeilalte incetarea lui inainte de termen.

8.    Notificarea prevazuta la pct. 7 trebuie sa fie facuta cu ………… zile inainte de a deveni efectiva hotararea, dar nu mai mult de ultima zi a duratei prezentului angajament.

IV. Sanctiuni pentru nerespectarea angajamentului

9.    Partea care incalca prevederile prezentului angajament se obliga la plata unor despagubiri astfel: …………………………………………………………………………………… .

10.    Exonereaza de raspundere urmatoarele situatii:

1. daca informatiile erau cunoscute inainte de a fi fost obtinute de la …………………………….;
   
2. informatia a fost primita dintr-o sursa neconfidentiala;
   
3. dezvaluirea informatiei s-a facut dupa ce s-a primit acordul scris pentru aceasta;
   
4. informatia era de circulatie publica la data dezvaluirii ei;
   
5. ………………………………………. a fost obligata in mod legal sa dezvaluie informatia.
   

V. Incetarea angajamentului

11.    Incetarea angajamentului are loc la incheierea duratei lui.

12.    La data incetarii lui, informatiile prevazute la pct. 2 si 3 nu mai au caracter confidential, cu toate consecintele ce decurg din aceasta.

Prezentul angajament s-a incheiat in ……….. exemplare, din care ……………., astazi ……………. .

SEMNATURILE PARTILOR

Leasing vs alte practici comerciale

Mai întâi de toate termenul de leasing vine din englezescul “lease” care  înseamnă „a închiria”. Însă acest termen s-a extins cu repeziciune fiind acum cel mai la îndemână pentru a denumi aceste operaţiuni, chiar dacă el nu exprimă în fapt o închiriere.

Leasingul s-a impus de realitatea practică şi nesuprapunându-se multe dispute de ordin teoretic în rândul specialiştilor, oscilând între noţiunile de: locaţiune (închiriere), vânzare în rate, vânzare la termen, împrumut ori credit cu garanţii speciale. Delimitarea exactă a noţiunii juridice are importanţă deosebită în plan practic pentru a stabili raporturile obligaţionale dintre părţi şi cele dintre părţi cu terţe persoane, pentru a şti exact cine suportă riscurile, în ce condiţii, cine garantează pentru vicii etc.

Pentru a stabili cu exactitate natura juridică a operaţiunii de leasing trebuie făcute delimitările de rigoare faţă de locaţiune, credit, împrumut,contract de vânzare-cumpărare (în rate şi la termen).

A) Leasing versus locaţiune (închiriere)

Cea mai importantă delimitare trebuie făcută între leasing şi o închiriere obişnuită aici făcându-se cele mai mari confuzii.

Deşi contractul de leasing poate fi considerat o variantă a contractului de locaţiune, datorită scopului principal, acela de a beneficia de folosinţa unui bun fără a fi proprietar de drept, există însă o multitudine de deosebiri care conduc la concluzia că leasingul este o operaţiune distinctă de o locaţiune obişnuită. Printre acestea menţionăm:

a)        Dreptul de proprietate asupra bunului

• în cazul contractului de locaţie, la sfârşitul perioadei, bunul închiriat nu poate trece în proprietatea chiriaşului decât în baza unui contract separat de vânzare-cumpărare;
• în cazul contractului de leasing, la sfârşitul perioadei de locaţie, bunul poate trece în posesia beneficiarului în baza redevenţelor plătite şi a unui preţ rezidual

b)        Dreptul  de opţiune

• în contractul de locaţiune, după încetarea locaţiunii, locatarul trebuie să restituie bunul în starea în care a fost predat;
• în contractul de leasing, locatarul are dreptul de a opta pentru cumpărarea bunului, prelungirea contractului de leasing ori încetarea raporturilor contractuale.

c)        Numărul participanţilor la operaţiune

• la închiriere apar doi participanţi: cel ce închiriază bunul şi chiriaşul;
• la operaţiunile de leasing participă de regulă trei părţi: furnizorul, societatea de leasing şi beneficiarul.

d)    Iniţiativa afacerii

• la închiriere, întreprinderea ce dă cu chirie achiziţionează bunul din proprie iniţiativă;
• la leasing bunul se cumpără de către societatea de leasing la cererea expresă a beneficiarului, de aceea nu apare riscul de a nu putea închiria bunul (cel puţin prima închiriere).

e)    Provenienţa obiectului tranzacţiei

• contractul de închiriere obişnuită permite utilizatorului să beneficieze de utilaje deja disponibile oricând doreşte şi pe durată optimă;
• contractul de leasing presupune cumpărarea de utilaje pentru care trebuie să se cunoască anticipat rentabilitatea, durata de utilizare şi modalităţile de amortizare.

f)     Structura obiectului tranzacţiei

• societăţile care practică operaţiuni de închiriere obişnuită lucrează cu utilaje standard (vagoane, aparatură medicală, centrale electrice de putere mică);
• societăţile de leasing închiriază pe termen mediu, maşini cu un înalt grad de specializare şi care se află sub incidenţa progresului tehnic galopant.

g)    Clauza de reziliere

• la închiriere, beneficiarul plăteşte chirie atâta timp cât are nevoie de bunul respectiv după care îl restituie, deci poate oricând revoca contractul;
• la leasing, beneficiarul plăteşte chirie până la data prevăzută în contract, chiar dacă nu mai are nevoie de bunul respectiv; în timpul închirierii de bază, în toate formele de leasing, contractul de leasing nu poate fi revocat de nici una dintre părţi.

h)    Calculul ratelor de plată

• în cazul contractului de locaţiune, ratele se stabilesc în funcţie de condiţiile existente pe piaţă şi reprezintă contravaloarea dreptului de folosinţă, deci nu se ţine neapărat seama de o recuperare a valorii bunului prin nivelul lor;
• în cazul contractului de leasing ratele se stabilesc în funcţie de preţul de achiziţie al bunului cuprinzând cote părţi din acesta şi de unele elemente cum ar fi dobândă, profit, TVA. Ratele de leasing consumă din „substanţa” bunului până îl aduce la valoarea reziduală la sfârşitul contractului.

În cazul leasingului financiar se îndepărtează şi mai mult de un contract de locaţiune obişnuit, astfel că, aici apar în plus încă două diferenţe semnificative faţă de un contract de închiriere obişnuită şi anume:

i)          Riscurile şi responsabilităţile

• riscurile şi responsabilităţile privind bunul închiriat în cadrul contractului de locaţiune nu se transferă utilizatorului ci aparţin proprietarului; acelaşi lucru este valabil şi pentru leasingul operaţional, acesta fiind un criteriu important de delimitare a celor două tipuri de leasing;
• riscurile şi responsabilităţile privind bunul cedat în cadrul contractului de leasing financiar se transferă utilizatorului; pe această cale se aduce atingere concepţiei tradiţionale asupra proprietăţii şi se conferă utilizatorului anumite drepturi reale.

j)      Rolul societăţii de leasing

• de obicei societăţile de leasing, atunci când desfăşoară operaţiuni de leasing financiar, realizează o funcţie pur finanţatoare eventual asumându-şi riscul asigurării bunurilor închiriate
• societăţile care practică închirierea obişnuită adaugă alte prestaţii cum ar fi cele de gestionare, întreţinere, consultanţă şi revizie periodică a utilajelor prin personalul tehnic de care dispune; operaţiunile de leasing operaţional au preluat, în virtutea asemănării cu închirierile obişnuite astfel de caracteristici sub denumirea generalistă de contract de tip „full-service”.

B) Leasing versus credit

Leasingul în forma sa clasică se poate asemăna unui credit de investiţii chiar dacă beneficiarul nu devine imediat proprietarul acesteia. Din punct de vedere al finanţatorului „leasingul este un credit pe termen mediu şi lung, garantat de un drept de proprietate”[1]. „Din punct de vedere al beneficiarului, leasingul constituie o formă de creditare în cadrul căreia sumele necesare achiziţionării bunului se obţin din exploatarea acestuia iar rambursarea lui se face eşalonat sub forma ratelor de leasing şi în final al preţului rezidual. Creditul obţinut este însă sub formă de echipamente şi nu bănească”[2].

Cele două noţiuni, însă, prezintă caracteristici diferite referitoare la:

a)        Gradul de finanţare

• la creditul tradiţional beneficiarul contribuie cu 30 %-50 % din valoarea investiţiei;
• la leasing se asigură finanţarea integrală a investiţiei.

b) Garanţia

• la creditul tradiţional, investiţia este grevată de o serie de sarcini reale (gaj, ipotecă);
• la leasing garanţia este constituită de chiar dreptul de proprietate asupra bunului închiriat.

c) Forma

• la creditul tradiţional creditul este acordat sub formă bănească;
• la leasing creditul este sub formă de echipament.

d)   Analiza documentaţiei financiare

• la creditul tradiţional finanţatorul pune accentul mai mult pe analiza situaţiilor financiare  într-o viziune postfaptică şi mai puţin previzională;
• la leasing, societatea de leasing ca societate finanţatoare pune accentul în principal pe analiza rentabilităţii proiectului ce va fi finanţat prin leasing, deci are o viziune previzională.

e)   Politica de creditare

• la creditul tradiţional creditarea se face după o analiză foarte complexă realizată de inspectorii de credite;
• la leasing, politica de creditare a societăţii de leasing este mult mai dinamică, documentaţia cerută şi analizele efectuate fiind mult mai simple.

C) Leasing versus vânzare cu plata în rate

Din anumite puncte de vedere leasingul se aseamănă cu o operaţie de vânzare-cumpărare cu plata în rate. Asemănarea survine însă numai prin prisma finalităţii, ambele cedând dreptul de folosinţă asupra bunului.

Deosebirea  poate fi privită prin prisma următoarelor caracteristici:

a)  Dreptul de proprietate

• prin operaţia de vânzare cu plata în rate un anumit bun este schimbat ca marfă obţinându-se echivalentul bănesc şi deci este transferat astfel dreptul de proprietate precum şi toate riscurile către cumpărător;
• în cazul leasingului dreptul de proprietate rămâne locatorului (societăţii de leasing) şi se cedează doar dreptul de folosinţă împreună cu toate riscurile şi obligaţiile.

b)    Dreptul de opţiune

• în contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, o dată cu achitarea ultimei rate, bunul întră automat în proprietatea deplină a cumpărătorului;
• în contractul de leasing, locatarul la sfârşitul termenului de leasing are dreptul de a opta pentru cumpărarea bunului sau după caz pentru prelungirea contractului de leasing ori încetarea raporturilor contractuale.

c)   Natura juridică a plăţilor

• ratele în cazul vânzării cu plata în rate au rolul de plată a preţului bunului;
• redevenţele nu au aceiaşi natură juridică a ratelor, respectiv de plată a preţului, ci rolul de plată a contravalorii dreptului de folosinţă.

d) Durata

• durata de vânzare cu plata în rate este de obicei mult mai scurtă, urmărindu-se doar facilitarea achiziţiei bunului de către beneficiar;
• durata pe care se fac plăţile de leasing este mai mare, ideea fiind de finanţare a clientului (în România termenul de leasing este de minim 1 an)..

e)    Dobânda

• în cazul vânzării cu plata în rate, la calculul ratelor se percepe o dobândă relativ mică pentru ratele neplătite încă care cuprinde implicit un mod de calcul şi un conţinut mult mai simplu decât în cazul leasingului.

f)     Fiscalitate

• în cazul vânzării cu plata în rate, beneficiarul trece pe cheltuieli nu valoarea ratelor ci amortismentul periodic calculat prin deducerea din masa impozabilă a unui procent anume stabilit de actele normative în vigoare;
• în cazul leasingului beneficiarul poate include redevenţa direct pe cheltuieli.[3]

D) Leasing versus vânzare cu plata la termen

De asemenea leasingul se deosebeşte şi faţă de contractul de vânzare – cumpărare cu plata la termen prin caracteristica  principală dreptul de proprietate astfel:

• în cazul contractului de vânzare-cumpărare cu plata la termen beneficiarul intră în posesia dreptului de proprietate imediat, o dată cu plata contravalorii bunului la termen;
• în cazul contractului de leasing beneficiarul nu devine automat proprietar la sfârşitul perioadei de referinţă ci are posibilitatea de a opta în privinţa achiziţionării bunului.

În lumina celor prezentate definim leasingul ca operaţiunea prin care se transmite de la finanţator la beneficiar dreptul de folosinţă a unui bun (cumpărat sau realizat de finanţator) la solicitarea acestuia din urmă, contra unei redevenţe, iar la sfârşitul perioadei de folosinţă finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului privind dobândirea dreptului de proprietate, prelungirea contractului de leasing ori încetarea raporturilor contractuale.

---

[1] Charlier, Placement collectif, pag. 6, citat după D. Clocotici, Operaţiunile de leasing , Ed. Lumina Lex 1998,       pag. 27.

[2] M. Andreica, Leasingul – cale de finanţare a I.M.M.-urilor, Ed. Crimm, Bucuresti 1997, pag. 10.

[3] D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Operaţiuni de leasing, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1988, pag. 28.