Top

Cheltuieli de judecată

Dosar nr. 730/253/2008

SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV

DECIZIA CIVILĂ NR. 56

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2009

Asupra recursului civil de faţă;

Prin contestaţia la executare înregistrată la Judecătoria Măcin sub nr…….., contestatoarea-reclamantă SC. MC SRL Constanţa a solicitat în contradictoriu cu pârâţii-intimaţi AG şi B.E.J. „AB ” –Măcin:

– îndatorarea intimatului B.E.J.”AB ” la continuarea executării silite ce formează dosarul de executare nr.23/2008 aflat pe rolul acestuia privind debitorul AG , precum şi a comunicării tuturor actelor întocmite în dosar,prin:

– înfiinţarea popririi în conformitate cu dispoziţiile art.452 şi următoarele din Cod pr. civilă prin solicitarea de relaţii referitoare la locul de muncă al debitorului de la I.T.M. local şi executarea debitorului prin poprire;

– urmărirea silită mobiliară prin deplasarea la domiciliul debitorului, identificarea bunurilor mobile şi executarea acestora în conformitate cu art.411 Cod pr.civilă şi următoarele, întocmirea procesului-verbal privitor la bunurile proprii ale acesteia;

– urmărirea silită imobiliară în conformitate cu dispoz. art.488 C.pr.civilă prin executarea silită a imobilului situat în or. Măcin, str. 1 Decembrie, bl.16, sc.A, et.4, ap.17, jud. Tulcea, deţinut în proprietate de debitoare prin: întocmirea somaţiei în conformitate cu dispoz. art.497 C.pr.civilă şi dovada comunicării acesteia către debitor, întocmirea procesului-verbal de situaţie supra imobilului situat în or. Măcin……… în cf. cu dispoz. art.496 C.pr.civilă, dovada înscrierii somaţiei la cartea funciară, conform art.497 C.pr.civilă;

– obligarea intimatului B.E.J.”AB ” , în temeiul art.404 alin.1/1 C.pr.civilă, la plata unei amenzi al cărei cuantum îl lasă la aprecierea instanţei;

– obligarea intimatului AG la plata cheltuielilor de judecată constând din taxă de timbru , timbru judiciar, onorariu avocaţial şi orice alte cheltuieli aferente soluţionării cauzei.

Prin sentinţa civilă nr.653/23 octombrie 2008 Judecătoria Tulcea, a respins contestaţia la executare formulată de reclamanta contestatoare, ca rămasă fără obiect.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că aceasta este rămasă fără obiect cât timp, în timpul procesului debitorul AG a achitat întreg debitul cu recipisa de consemnare nr.295772/04.09.2008, iar însăşi creditoarea a solicitat expres executorului judecătoresc să ia act de renunţarea la executarea silită ca urmare a recuperării debitului.

Împotriva acestei sentinţei civile în termen legal a formulat recurs contestatoarea S.C. MC SRL Constanţa, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală sub aspectul obligării intimatului AG la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de investirea instanţei.

Examinând hotărârea atacată sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, se reţine că recursul este întemeiat.

Astfel, deşi prin contestaţia la executare formulată, recurenta contestatoare a avut şi un capăt de cerere privind obligarea intimatului AG la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a omis a se pronunţa asupra acestora.

Din actele dosarului rezultă că, aceste cheltuieli de judecată constau în taxă timbru 8 lei şi timbru judiciar 5 lei, fără a exista dovada plăţii unui onorariu avocaţial la instanţa de fond.

Pentru aceste considerente, urmează a admite recursul şi a modifica hotărârea atacată în parte în sensul că, va fi obligat intimatul AG la plata sumei de 8,5 lei reprezentând cheltuieli de judecată la instanţa de fond, către recurenta contestatoare.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii, ca fiind legale şi temeinice.

În temeiul art.274 C.proc.civ., va fi obligat intimatul AG la plata sumei de 59,50 lei cu titlul de cheltuieli de judecată către recurentă.

Etichete:

Cheltuieli de judecată. Neacordarea lor de către Consiliul Naţional de Soluţionarea Contestaţiilor prin decizia pronunţată. Admiterea plângerii în instanţă şi obligarea autorităţii contractante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată sub nr. 10169/19.05.2008 la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, SC X SRL, a solicitat anularea procedurii de atribuire a contractului de achiziţie publică organizată de autoritatea contractantă, cu cheltuieli de judecată.

Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, prin Decizia nr.2230/2C2/1975 din 29 mai 2008 a admis contestaţia, dispunând anularea procedurii.

În considerentele deciziei, CNSC a reţinut că, pentru cheltuieli de judecată, nu sunt aplicabile prevederile art.278 al.8 din OUG 34/2006, întrucât chitanţa şi factura emisă de ,,Cabinet avocat„ prezentate ca dovadă a cheltuielilor de judecată, nu se confirmă, deoarece contestaţia în cauză a fost redactată de SC X SRLşi semnată de administratorul acesteia.

Împotriva Deciziei nr.2230/29 mai 2008 a formulat plângere SC X SRL, criticând-o pentru motive de nelegalitate, în sensul încălcării art.278 din OUG 34/2006 şi art. 274 C.pr.civ. şi art.3 din Lg. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea avocaturii.

Se susţine că motivarea referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată, consecutiv admiterii contestaţiei, este nerealistă şi în afara dispoziţiilor legale, neţinându-se seama de principiul că partea căzută în pretenţii dă dreptul celeilalte părţi de a solicita cheltuieli de judecată, invocând culpa procesuală.

Pe de altă parte faptul că cererea adresată CNSC a fost semnată numai de administratorul societăţii, nu poate duce la concluzia că, lucrarea nu a fost efectuată prin cabinetul de avocatură, câtă vreme există dovezi în acest sens, respectiv factura emisă de cabinetul de avocatură precum şi ordinul de plată emis de contestatoare către acest cabinet.

Curtea a considerat plângerea fondată.

Art.278 pct.8 din OUG 34/2006 prevede: ,,Consiliul poate obliga la cerere, partea în culpă la plata cheltuielilor efectuate în cursul soluţionării contestaţiei”.

În capitolul,, dispoziţii tranzitorii şi finale” al ordonanţei la art. 297 se precizează că în măsura în care acesta nu conţine alte prevederi, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun.

Dreptul comun în materia acordării cheltuielilor de judecată este Codul de procedură civilă care, reglementează această chestiune în art.274.

Textul citat nu face distincţie între semnarea unui act de procedură de partea înseşi sau de reprezentantul său, în cauza de faţă de avocat.

În acelaşi timp, prin art.67 C.pr.civ., se prevede că părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, iar art.68 C. pr.civ., concretizează această situaţie, stabilind că procedura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de neprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată, în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaţilor.

Aşadar, textele legale citate nu impun obligaţia avocatului ales de parte, să semneze actele întocmite, fiind suficient a se face dovada reprezentării sau a consultaţiei acordate, cu delegaţia de avocat şi chitanţele de plată a onorariului negociat de părţi.

La dosarul cauzei se află factura emisă pentru Cabinet avocat şi OP pentru virarea sumei.

Faţă de cele expuse, Curtea văzând şi disp.art.285 din OUG 34/2006 a admis plângerea, a modificat în parte Decizia nr.2230/29.05.2008 a CNSC , în sensul obligării autorităţii contractante, la plata sumei de X lei reprezentând cheltuieli de judecată( onorariu avocat) către SC X SRL.

Totodată au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.

Etichete:

Cheltuieli de judecată. Punerea în întârziere. Procedura prealabilă a concilierii directe nu echivalează cu notificarea prevăzută de art.1079 Cod civil.

Prin sentinţa civilă nr. 2669/2005 a Judecătoriei Brăila a fost admisă în parte acţiunea formulată de recurenta SC D.SRL Brăila împotriva pârâtei SC N. SRL Tulcea, a fost obligată pârâta la plata sumei de 92.034.282 lei c/val. servicii şi a fost respins capătul de cerere privind cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că între părţi s-au derulat relaţii comerciale concretizate prin efectuarea de servicii de către reclamantă la barja nr. 15319 aparţinând pârâtei, servicii solicitate de aceasta prin bonul de comandă nr. 262/06.03.2003. Ulterior s-au întocmit devizul antecalcul şi procesele verbale prin care stabilit lucrările care trebuiau executate şi contravaloarea acestora iar reclamanta le-a efectuat şi a emis facturile fiscale comunicate pârâtei pentru suma totală de 248.124.752 lei. Din această valoare, pârâta a achitat suma de 156.090.500 lei şi a rămas în debit cu 92.034.252 lei.

Reclamanta a notificat pârâta pentru ca aceasta să efectueze plata prin notificarea nr. 1173/08.12.2004 iar pentru soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului a convocat-o la conciliere directă potrivit dispoziţiilor art. 7201 al.1 Cod civil însă aceasta nu s-a prezentat.

Instanţa a avut în vedere şi faptul că pârâta a recunoscut în totalitate debitul în cuantum de 92.034.252 lei.

In drept, art. 969 din Codul civil prevede „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante” iar art. 1073 din acelaşi cod arată „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare”.

Având în vedere considerentele expuse mai sus şi dispoziţiile legale menţionate instanţa a apreciat că primul capăt de cerere al acţiunii introductive este fondat şi l-a admis ca atare. Pe cale de consecinţă a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 92.034.252 lei reprezentând contravaloare servicii prestate.

Referitor la cererea reclamantei ce vizează obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, instanţa a apreciat că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente :

Potrivit prevederilor art. 275 Cod procedură civilă „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.

In cauză, instanţa a constatat că pârâta nu a fost pusă în întârziere înainte de chemarea în judecată întrucât notificarea depusă la dosar nu întruneşte condiţiile prevăzute de lege, respectiv art. 1079 din Codul civil care impun comunicarea acesteia prin intermediul unui executor judecătoresc iar procedura prealabilă de conciliere nu reprezintă o formă de punere în întârziere, scopul său fiind cu totul altul. Totodată, instanţa a observat că în acest caz pârâta nu este considerată de drept în întârziere potrivit legii. Instanţa a apreciat sub un alt aspect că, deşi în materie comercială dobânzile curg de drept fără să mai fie necesară punerea în întârziere, acest fapt nu produce consecinţe şi asupra cheltuielilor de judecată când este necesar, conform art. 275 Cod procedură civilă ca pârâtul să fie pus în întârziere anterior introducerii acţiunii.

In aceste condiţii, instanţa a respins ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta a susţinut, conform motivelor de recurs că era îndreptăţită şi la plata de către intimată, a cheltuielilor de judecată – taxă de timbru şi onorariu avocat- că deşi notificată asupra sumelor datorate nu a răspuns concilierii determinând pe recurentă să iniţieze proces civil cu cheltuielile aferente.

Prin hotărârea instanţei de fond s-a răspuns însă motivat, temeinic şi legal acestor pretenţii în sensul că ele – cheltuielile de judecată- nu sunt datorate. Pe de o parte pentru că intimata nu a fost pusă în întârziere potrivit art. 1079 cod civil iar pe de altă parte întrucât intimata a recunoscut la fond, la prima zi de înfăţişare, pretenţiile recurentei-reclamante, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 275 Cod procedură civilă.

Ca urmare, conform art. 312 Cod procedură civilă tribunalul a respins ca nefondat recursul.

Etichete:

Cheltuieli de judecată – neacordarea de către instanţă a cheltuielilor de judecată nu înseamnă nepronunţarea asupra unui capăt de cerere şi nu atrage incidenţa vreunui motiv de casarea hotărârii.

Dacă instanţa a omis să se pronunţe partea le poate solicita pe calea unei cereri separate.

Accesiune imobiliară – disp.art.494 cod civil cu privire la accesiunea imobiliară nu vor fi aplicabile dacă construcţia a fost edificată în temeiul unei convenţii încheiate între proprietarul terenului şi constructor.

Decizia civilă nr.1410/R/2008

Prin sentinţa civilă nr. 1520/2008 a Judecătoriei Vaslui a fost respinsă acţiunea civilă formulată de A. F. în contradictoriu cu pârâta J. E.

A fost respinsă şi cererea reconvenţională formulată de J.E. în contradictoriu cu A. F.

Pentru a pronunţa această sentinţă Judecătoria Vaslui a reţinut următoarele:

Prin apelarea la dispoziţiile legii fondului funciar, a fost emis în beneficiul pârâtei J.E. titlul de proprietate nr. 1592/48272/22.08.2002 în care a fost înscrisă suprafaţa de teren de 4056 m.p. dispusă pe teritoriul satului Rateşu-Cuzei, com. Rebricea, jud. Vaslui.

S-a procedat la edificarea de către reclamant, pe terenul proprietatea pârâtei, a unui imobil-construcţie în baza documentaţiei emisă de Primăria com. Rebricea, având ca şi componente: certificatul de urbanism nr. 11/26.12.1997 şi autorizaţia de construire nr. 10/26.12.1997.

A existat o convenţie încheiată între părţile litigante – aspect necontestat de altfel – ce i-a permis reclamantului ridicarea imobilului – construcţie pe terenul proprietatea pârâtei, dar înainte de operaţiunea de interpretare a unui contract, era necesară probarea existenţei acestuia în afara oricărui dubiu, prin mijloacele prevăzute de lege.

Codul civil precizează că „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante” (art. 977), interpretarea fiind operaţiunea de stabilire a conţinutului concret al contractului, a sensului şi întinderii lui, precum şi a obligaţiilor cărora el le dă naştere.

Normele cu caracter supletiv după care se poate efectua interpretarea contractului, înscrise în art. 970 alin. 2 şi art. 977-985 Cod civil, permit judecătorului să stabilească intenţia părţilor în raport de toate circumstanţele cauzei.

Legea dă prioritate voinţei reale a părţilor, ea fiind cea care într-o convenţie, determină natura, cuprinsul şi întinderea raporturilor dintre ele.

Voinţa reală trebuie să fie dovedită, partea interesată având sarcina de a proba că voinţa reală este alta decât cea care s-a reuşit a se exprima prin cuvinte.

S-a procedat la administrarea probatoriului testimonial, în aprecierea acestor dovezi (declaraţii de martor) existând anumite particularităţi, fiind necesară rezolvarea a două probleme: în primul rând dacă martorul este sincer, iar apoi presupunând că martorul este de bună-credinţă, dacă declaraţia lui corespunde realităţii.

Depoziţiile martorilor reclamantului au fost unanime în a susţine doar faptul edificării construcţiei pe terenul proprietatea pârâtei, suprafaţa construită, materialele de construcţie folosite, sumele de bani avansate de reclamant, destinaţia spaţiilor rezultate prin compartimentare sau mobilierul existent, nepercepând aspecte referitoare la convenţia părţilor, la clauzele stipulate.

Nici martorii pârâtei, cea care susţinea încheierea unui contract având ca obiect închirierea unei suprafeţe de teren, nu au lămurit aspecte tehnice, contractuale, clauze care să conducă la concluzia calificării convenţiei părţilor ca şi contract de închiriere, ci au făcut trimitere fie la existenţa unei înţelegeri între părţi constând în posibilitatea reclamantului de a edifica o construcţie pe terenul proprietatea pârâtei, cu obligarea reclamantului de a da lunar soţului pârâtei, alimente (depoziţia martorului B.M.), fie nu au cunoştinţă de existenţa vreunei convenţii, relatările privind fapte nepercepute direct ci aduse la cunoştinţa sa de către pârâtă (declaraţia martorului G.N.)., legislaţia noastră nereglementând însă mărturia asupra opiniei răspândită în public, ce nu este acceptată nici de doctrină, nici de jurisprudenţă.

Ca atare, din probatoriul administrat, a reieşit existenţa unei convenţii – necontestată în sine de către părţi – dar în aceeaşi măsură, informaţiile insuficiente oferite, nu au permis o cercetare amănunţită a clauzelor convenite şi astfel o definire a contractului din punct de vedere juridic, o calificare, o încadrare juridică a acestuia într-o anumită categorie ce ar da posibilitatea urmăririi efectelor juridice respective.

Raportat celor arătate, instanţa a respins cererea reconvenţională a pârâtei privind obligarea reclamantului la plata chiriei, datele reieşite din probe, neconducând la clauze care să alcătuiască un tot indisolubil şi care să oblige în acest mod.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului, instanţa a apreciat că analiza sa trebuie pornită de la momentul ridicării imobilului, de la ideea că accesiunea imobiliară artificială este un mod de dobândire a dreptului de sine stătător, din acest fapt al edificării construcţiei pe terenul altuia, din chiar momentul încorporării materialelor de construcţie în sol, în virtutea legii, rezultă, pe de o parte, un drept de proprietate asupra construcţiei aparţinând proprietarului terenului, drept pur şi simplu, în temeiul accesiunii, iar pe de altă parte, un drept de creanţă al cărui titular este constructorul, născut pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Proprietarul terenului este „ex lege” şi proprietarul construcţiei în procesul ridicării acelei construcţii.

În perioada dintre data realizării construcţiei şi a invocării accesiunii de către proprietarul terenului, constructorul exercită asupra construcţiei o posesie, ca simplă stare de fapt, care nu face parte din conţinutul juridic al unui drept real.

Instanţa a apreciat că dreptul real de creanţă al reclamantului-constructor, până la manifestarea de voinţă a proprietarei terenului, pârâta J.E., de a prelua construcţia este un drept afectat de modalităţi.

Astfel, instanţa a considerat că apare ca prezent în cauză un drept sub condiţie suspensivă, a cărei realizare depinde de opţiunea proprietarei terenului.

Din probatoriul administrat, ce nu releva o opoziţie a pârâtei la posesia reclamantului asupra construcţiei, – acesta dobândind venituri din închirierea spaţiului – nu reieşea că proprietara terenului a invocat accesiunea, pentru ca dreptul de creanţă al constructorului-reclamant să se considere născut concomitent cu naşterea dreptului de proprietate al debitorului obligaţiei de despăgubire, ce devine exigibil doar de la data realizării condiţiei.

Chiar în ipoteza, evidenţiată de părţi prin fixarea cadrului procesual, a existenţei unei convenţii ce a stat la baza edificării imobilului-construcţie, ipoteză ce excludea aplicabilitatea dispoziţiilor art. 494 Cod civil şi presupune că reclamantul-constructor devine proprietarul construcţiei şi titularul dreptului de superficie, trebuia analizată natura juridică a drepturilor şi obligaţiilor părţilor, prin trimiterea la prevederile art. 969 Cod civil, şi art. 970 Cod civil.

Din probatoriul administrat nu a reieşit clar condiţiile contractuale, aspecte ce ar fi condus la o caracterizare corectă a drepturilor şi obligaţiilor părţilor, la modalitatea în care s-a convenit plata unor eventuale despăgubiri

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs A.F., criticând-o pentru următoarele motive:

1) Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii de acordare cheltuieli de judecată.

2) Instanţa de fond a schimbat obiectul judecăţii în sensul că a examinat existenţa unor modalităţi care afectează o convenţie, aspecte cu care instanţa de fond nu a fost învestită.

În aceste condiţii, pentru ambele motive de recurs formulate, se impune casarea sentinţei Judecătoriei Vaslui şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata a depus la dosar o întâmpinare în care arată că recursul formulat este nefondat.

O dată ce pentru pretenţiile reclamantului nu s-a indicat un temei în drept, instanţa a reţinut în hotărârea pronunţată temeiul juridic de drept al pretenţiilor.

Nu reiese că intimata a invocat obţinerea dreptului de proprietate prin accesiune pentru ca dreptul de creanţă să se considere născut concomitent cu naşterea dreptului de proprietate al debitorului obligaţiei de despăgubiri, drept care devine exigibil la data realizării condiţiei respective.

Din analiza lucrărilor dosarului tribunalul a constatat că recursul formulat este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima critică adusă instanţei de hotărârii cu privire la omisiunea instanţei de a acorda cheltuieli de judecată este nefondată.

Într-adevăr, ambele părţi au solicitat acordarea de cheltuieli de judecată şi chiar dacă instanţa a intenţionat să le compenseze ca urmare a respingerii, atât a acţiunii principale, cât şi a cererii reconvenţionale, în considerentele hotărârii nu se aduc nici un fel de argumente cu privire la aceste cereri ale părţilor.

Cu toate acestea, neacordarea de către instanţă a acestor cheltuieli de judecată nu înseamnă nepronunţarea asupra unui capăt de cerere şi nu atrage incidenţa vreunui motiv de casare a hotărârii. Dacă instanţa a omis să se pronunţe, partea le poate solicita pe calea unei cereri separate.

În condiţiile în care acţiunea formulată de reclamant a fost respinsă acesta, oricum nu mai este îndreptăţit la plata cheltuielilor de judecată.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs formulat nu este fondat.

În anul 1997 între reclamant şi pârâta J. E. împreună cu soţul său (în prezent decedat) a avut loc o înţelegere prin care soţii J. au pus la dispoziţia reclamantului o suprafaţă de teren din proprietatea lor, situată în sat. Rateşu – Cuzei, pentru a edifica o construcţie pentru deschiderea unui magazin alimentar.

Din cele relatate de pârâta, suprafaţa pusă la dispoziţia reclamantei nu trebuia să depăşească 20 m.p.

De fapt şi martorii audiaţi au relatat că înţelegerea a fost pentru folosirea unei suprafeţe mici de teren, iar construcţia edificată să fie una provizorie.

Deoarece pârâta era proprietara terenului, autorizaţia de construcţie a fost eliberată pe numele ei şi pentru „casă de locuit”.

Din actele depuse la dosar nu rezultă că între părţi s-ar fi încheiat şi un contract de închiriere. Acest contract nu poate fi dovedit cu martori sau prezumţii decât dacă există un început de dovadă scrisă ori preconstituirea sau conservarea dovezii scrise a fost cu neputinţă (art. 1197 – 1198 Cod civil). Contractul de închiriere trebuie să îmbrace, ad probationem, forma scrisă.

Chiar în situaţia în care s-ar aplica art. 1197 – 1198 Cod civil, din depoziţiile martorilor audiaţi nu rezultă, cu certitudine, faptul că pârâta a cedat folosinţa unei suprafeţe de teren reclamantului, în schimbul unei chirii.

Cu toate acestea nu pot fi primite argumentele instanţei de fond cu privire la imposibilitatea de definire a contractului dintre părţi din punct de vedere juridic.

Este de necontestat faptul că pârâta a remis reclamantului, spre folosinţa temporară, o suprafaţă de teren, în individualitatea sa. Nerezultând din probele administrate, că s-a convenit plata unei chirii, rezultă că între părţi s-a încheiat cel puţin un contract de comodat pentru că obiectul acestui contract poate fi orice bun.

Acest contract este esenţialmente gratuit.

Chiar dacă nu ar exista o înţelegere între părţi sau clauzele acestei înţelegeri nu ar putea fi calificate din punct de vedere juridic, în cauză ar fi vorba de un contract nenumit căruia i s-ar aplica principiile generale care cârmuiesc contractul şi obligaţiile.

Concluzionând, tribunalul constată că între părţi s-a încheiat un contract de comodat.

Dovada acestui contract rezultă din declaraţiile celor două părţi, dar şi din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, contractul nefiind încheiat în formă scrisă, dat fiind imposibilitatea de a preconstitui un astfel de înscris (părţile erau la data înţelegerii în relaţii foarte apropiate).

Deşi instanţa de fond a adus prin considerentele hotărârii mai multe argumente cu privire la dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară, tribunalul constată că acestea sunt străine de natura pricinii pentru mai multe considerente ce vor fi expuse în continuare.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, între părţi a existat o convenţie cu privire la cedarea folosinţei unei suprafeţe de teren în scopul ridicării unei construcţii.

În aceste condiţii art. 494 Cod civ. nu va mai fi aplicabil dacă construcţia a fost edificată în temeiul convenţiei încheiate între proprietarul terenului şi constructor.

Potrivit art. 494 Cod civ., ca principiu, proprietarul terenului pe care a fost făcută o construcţie devine, prin accesiune, proprietar, având obligaţia unei anumite dezdăunări faţă de constructor, după cum constructorul este de bună credinţă sau de rea credinţă.

Chiar dacă s-ar pune problema inexistenţei vreunei convenţii între părţi (ceea ce nu este cazul), din cererea reconvenţională formulată de pârâtă (fila 15 dosar fond) rezultă că aceasta nu doreşte să păstreze construcţia şi solicită demolarea ei.

Pârâta nici nu a invocat accesiunea imobiliară.

Pe lângă faptul că pârâta nu a invocat accesiunea imobiliară, constructorul, în persoana reclamantului, nu poate fi considerat că este de bună credinţă pentru că, în mod obligatoriu proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiei, fără a se putea cerere dărâmarea acesteia sau ridicarea lucrărilor efectuate.

Constructorul este de bună credinţă atunci când ridică o construcţie cu convingerea eronată că acel teren este proprietatea sa.

Or, rezultă din toate probele administrate că reclamantul a ridicat construcţia cu permisiunea pârâtei, cunoscând că ea este proprietara terenului.

Cele relatate mai sus au fost considerate argumente în sprijinul ideii că pârâta nu a invocat accesiunea imobiliară, pe care de altfel, nici nu o putea invoca, relaţiile dintre părţi fiind guvernate de clauzele lor contractuale.

Faptul că pârâta nu şi-a manifestat dorinţa de a păstra pentru ea construcţia edificată conduce la netemeinicia pretenţiilor formulate de reclamant pentru obligarea pârâtei la plata c/v construcţiei. Aceasta poate fi ridicată de reclamant pe cheltuiala sa, fără ca pârâta să poată să se opună.

Tribunalul constată că recursul formulat este nefondat şi prin urmare, în baza art. 312 Cod pr. civ. va fi respins.

Etichete:

Cheltuieli de judecată. Culpă procesuală

Tip: Decizie
Nr./Dată: 12/2005 (25.01.2005)
Autor: Tribunalul Vaslui
Domenii asociate: fondul funciar

Potrivit art. 274 Cod procedură civilă, temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală.

Prin sentinţa civilă nr. 1673 din 10.06.2004 a Judecătoriei Bârlad (Teletin Iuliana) a fost admisă plângerea formulată de reclamantul C.I. împotriva pârâtelor Comisia Jud. Vaslui pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi Comisia locală Iveşti.

Pârâtele au fost obligate să pună reclamantul în posesie pe suprafaţa de 1 ha teren arabil extravilan şi să emită pe numele reclamantului un titlu de proprietate pentru aceeaşi suprafaţă de teren.

Pârâtele au fost obligate în solidar, să plătească reclamantului cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

Comisia Jud. Vaslui pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a declarat apel împotriva acestei sentinţe, motivele de apel vizând obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Vaslui a admis apelul şi prin decizia civilă nr. 12 din 25.01.2005, a schimbat în parte sentinţa pronunţată de instanţa de fond în sensul că a înlăturat din sentinţă dispoziţiie privind obligarea pârâtei Comisia Jud. Vaslui pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor la plata cheltuielilor de judecată.

S-a constatat că nu se poate reţine culpa comisiei judeţene în sensul art. 274 Cod procedură civilă deoarece obiectul litigiului l-a constituit plângerea formulată în condiţiile art. 53 din Legea nr. 18/1991 republicată. Comisia judeţeană a analizat în conformitate cu prevederile H.G. nr. 1172/2001 propunerile făcute de comisia locală cu privire la modalitatea de stabilire a dreptului de proprietate, aceasta neputând fi în culpă în ceea ce priveşte modul de reconstituire a dreptului de proprietate, analizând doar documentaţia întocmită şi înaintată de comisia locală.

Etichete: , ,

Validare poprire-cheltuieli de judecata

TRIBUNALUL TULCEA
Dosar nr.1619/327/2008
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
DECIZIA CIVILĂ NR.35
Şedinţa publică din data de 05 februarie 2009

Asupra apelului civil de faţă;

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Tulcea sub nr.1619/327 din 01.04.2008, creditoarea S.C.(…) SA cu sediul în Tulcea a chemat în judecată pe debitoarea (…) cu sediul în mun.Tulcea şi pe terţul poprit (…) pentru ca în temeiulart.460 C.proc .civ. să se dispună validarea popririi în mâna terţului poprit (…) a sumei de 829 lei datorată de acesta debitoarei (…) Tulcea, cu titlu de cotă parte cheltuieli efectuate cu serviciul public apă şi canalizare, cu plata cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, creditoarea a arătat că prin sentinţa civilă nr.1159/24.04.2007, pronunţată de Judecătoria Tulcea, pârât (…) a ost obligată la plata sumei de 28319,41 lei, reprezentând c/val.servicii apă şi cheltuieli de judecată la care se adaugă cheltuieli de executare de 3332, reprezentând taxe de timbru, timbru judiciar şi onorariu executor.

Sentinţa civilă nr.1159/24.04.2007 a fost pusă în executare prin BEJ Vlad Irinel, executorul judecătoresc comunicând la data de 08 nov.2007 debitoarei somaţia cu termen de 1 zi conform art.387 şi următ.C.proc.civ.

Deoarece debitoarea nu a plătit suma datorată în termenul prevăzut în somaţie, la solicitarea creditoarei în temeiul art.452 şi următ.Cods proc.civ. executorul judecătoresc a procedat la înfiinţarea popririi în mâna terţului poprit (…) pentru suma de 829 lei reprezentând cotă parte pentru serviciul de apă şi canalizare plus cheltuieli de judecată datorată de acesta debitoarei Asociuaţia de Proprietari nr.67 Tulcea.

Cum debitoarea şi terţul poprit nu au achitat sumele de bani datorate creditoarei, aceasta a solicitat ca în temeiul art.460 C.proc.civ. instanţa să valideze poprirea pentru suma de 829 lei în mâna terţului poprit (…), cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de la termenul din 30 sept.2008, prima instanţă a luat act de renunţarea creditoarei la judecată şi a respins cererea privind obligarea terţului poprit la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, relativ la cererea creditoarei privind obligarea terţului poprit la plata cheltuielilor de judecată, instanţa a apreciat prin raportare la dispoziţiile art.246 C.proc.civ. şi art.274 şi următ.C.proc.civ. că, în speţă creditoarea se află în culpă procesuală astfel încât nu poate fi reţinută în sarcina terţului poprit obligaţia de a achita cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei încheieri a declarat appel creditoarea S.C.(…) SA cu sediul în Tulcea, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică sub aspectul modului de soluţionare a capătului de cerere privind cheltuielile de judecată.

A arătat apelanta că prima instanţă a apreciat în mod greşit că terţul poprit nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată, deoarece acesta a achitat debitul în sumă de 829 lei în cursul judecăţii, astfel că, se află în culpă procesuală, situaţie în care datorează cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive creditoarea apelantă a solicitat admiterea apelului şi schimbarea încheierii atacate în sensul admiterii capătului de cerere privind cheltuielile de judecată şi obligarea terţului poprit la plata acestora.

Examinând încheierea atacată, tribunalul reţine că apelul este neîntemeiat.

Se constată că, prin cererea de chemare în judecată terţul poprit a solicitat înfiinţarea popririi până la concurenţa sumei de 829 lei datorată de terţul poprit până la data de 30 nov.2007.

În apel, debitoarea Asociaţia de Proprietari a depus la dosarul cauzei următoarele chitanţe eliberate terţului poprit: nr.99/20.02.2008 pentru suma de 200 lei, 607/18.09.2008 pentru suma de 48,23 lei reprezentând cheltuieli de întreţinere pentru luna august 2008, nr.269/30.04.2008 pentru suma de 600 lei întreţinere restantă 2007, nr.TL ACQ 054511/08 mai 2008 pentru suma de 800 lei, nr.12340&8 mai 2008 – 700 lei reprezentând energie termică şi chitanţa nr.034244/21 febr.2008 pentru 1000 lei cheltuieli apă canal.

Cum din adresa aflată la filele 17-18 dosar instanţa de fond rezultă că sumele de 829 lei pentru care s-a solicitat validarea popririi era datorată la 30 nov.2007, iar cu chitanţa nr.99/20.02.2008 şi nr.034244 s-a făcut dovada achitării sumei totale de 1200 lei, rezultă că terţul poprit a achitat suma de 829 lei anterior datei de 1.04.2008, data promovării acţiunii astfel că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată aşa cum corect a reţinut prima instanţă.

Pe cale de consecinţă, urmează a respinge apelul ca nefondat.

Etichete: , ,