Legea penală mai favorabilă

În sensul textului Constituţiei, înţelegem prin lege penală mai favorabilă orice dispoziţie cu caracter penal intervenită după săvârşirea infracţiunii şi care conduce la crearea unei situaţii mai uşoare pentru făptuitor.

Legi care au caracter retroactiv

a) Legile de dezincriminare

Art. 12 (1), Cod Penal – Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

O faptă se consideră dezincrimnată atunci când ea nu-şi mai găseşte corespondent în legea nouă.

Simpa abrogare a textului care incrimina o faptă nu înseamnă că fapta a fost dezincriminată. Pentru a decide că ne aflăm în prezenţa unei dezincriminări trebuie să constatăm că fapta nu-şi mai găseşte corespondent în legea nouă.

Nu suntem în prezenţa unei dezincriminări atunci când se modifică condiţiile de tragere la răspundere, când se modifică modalitatea de săvârşire a unei infracţiuni, se modifică limitele de pedeapsă ori se modifică circumstanţele de agravare.

În toate aceste situaţii nu este incidentă prevederea din art. 12, ci cea din art. 13, cod penal.

b) Legile care prevăd măsuri de siguranţă sau măsuri educative

Potrivit art. 12 (2), cod penal – Legea care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative se aplică şi infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi.

Această dispoziţie este vădit neconstituţională, ea consacrând o ipoteză de retroactivitate a unor norme care nu sunt întotdeauna mai favorabile. Această opinie este întărită şi de faptul că atunci când, ulterior adoptării Constituţiei, au apărut situaţii de succesiuni de legi privind măsurile de siguranţă sau măsurile educative, nu s-au aplicat niciodată prevederile din art. 12 (2), ci instanţele au ales măsuri aplicabile pe baza legii mai favorabile, în baza art. 13.

Dispoziţia din art. 12 (2) nu mai poate fi aplicată. Legile la care se referă această dispoziţie nu mai au caracter retroactiv.

c) Legile de amnistie, decretele de graţiere

Au caracter retroactiv prin natura lor şi creează o situaţie mai uşoară pentru făptuitor.

d) Legile penale interpretative

Acestea sunt norme care vin să lămurească înţelesul unor termeni utilizaţi de lege penală. Aceste norme pot retroactiva pentru că ele fac corp comun cu legea pe care o interpretează. Atunci când norma penală interpretativă extinde sfera de aplicare a unei legi, ea nu poate fi aplicată retroactiv.

e) Legile referitoare la regimul de executare a pedepselor

Art. II din Legea 140/1996 (Legea privind modificarea şi completarea codului penal), care prevede că “dispoziţiile prezentei legi privitoare la liberarea condiţionată nu se aplică celor condamnaţi definitiv înainte de intrarea în vigoare a legii, cu excepţia celor care s-au sustras de la executare”, a fost declarat neconstituţional de către Curtea Constituţională prin decizia 214 din 16 iunie 1997. Astfel, aceste legi mai pot retroactiva numai în măsura în care crează o situaţie mai uşoară pentru făptuitor.

f) Legile în conţinutul cărora se prevedea că se aplică retroactiv

Asemenea legi nu mai pot fi adoptate astăzi, fiindcă ar fi neconstituţionale. În condiţiile art. 15 (2) din Constituţie, mai pot cunoaşte o aplicare retroactivă legea de dezincriminare, actele de amnistie şi graţiere, precum şi legile de executare, legile interpretative, legile referitoare la prescripţie. Aceste ultime trei categorii, numai în măsura în care creează o situaţie mai favorabilă pentru infractor.

3) Principiul aplicării legii penale mai favorabile

Prima ipoteză: art. 13, cod penal – În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii, până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

Criterii:

a) Principalul criteriu pentru determinarea legii penale mai favorabile este criteriul legii principale.

Situaţia pedepselor intercalate

Legea 1 prevede între 1 şi 7 ani. Se alege această lege în cazul în care se urmăreşte legea mai favorabilă pentru minimum de pedeapsă.

Legea 2 prevede între 2 şi 5 ani. Se alege această lege în cazul în care se urmăreşte legea mai favorabilă pentru maximum de pedeapsă.

Legea 1 prevede între 1 şi 7 ani. Se alege această lege în cazul în care se urmăreşte legea mai favorabilă pentru închisoare.

Legea 2 prevede între 2 şi 10 ani sau amendă. Se alege această lege în cazul în care se urmăreşte legea mai favorabilă pentru amendă.

Înainte de a alege legea mai favorabilă este necesară cercetarea dosarului pentru a vedea ce fel de sancţiune se va aplica (spre minim sau spre maxim).

Între legea care prevede măsuri educative şi cea care prevede pedepse este mai favorabilă cea care prevede măsuri educative.

b) Criteriul condiţiilor generale de răspundere

c) Criteriul condiţiilor de răspundere

Art. 13 (2), cod penal – Când legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complimentare care au corespondent în legea penală nouă se aplică în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu sunt prevăzute în legea penală nouă nu se mai aplică.

A doua ipoteză a aplicării legii penale mai favorabile: atunci când legea mai favorabilă apare după hotărârea definitivă de condamnare – art. 14, cod penal.

Dacă pedeapsa prevăzută de această lege pentru infracţiunea comisă de făptuitor este mai mică decât cea pe care el o execută, pedeapsa se va reduce, în mod obligatoriu, la maximum pedepsei prevăzut în legea nouă. Reducerea operează chiar dacă pedeapsa a fost executată. În raport faţă de oricare alte instituţii de drept penal, din momentul intervenirii noii legi se va ţine cont de pedeapsa redusă.

Persoana nu este îndreptăţită să ceară despăgubiri pentru perioada de timp pentru care a stat în plus în închisoare.

A treia ipoteză:

Art. 15, cod penal – Când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condam-nare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximum special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvâr-şită, de persoana condamnantului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea maximului special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită.

Se referă la ipoteza în care, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare intervine o lege penală mai favorabilă, însă pedeapsa din noua lege nu este mai mică decât pedeapsa concretă primită de făptuitor. În această ipoteză instanţa poate, la cererea condamnatului, să reducă pedeapsa.

Reducerea operează cel mult proporţional cu scăderea legislativă a pedepsei.

Ex:

Legea 1 prevede între 10 şi 20 ani. Inculpatul primeşte 12 ani.

Legea 2 prevede între 7 şi 15 ani. Reducerea se face după următorul procedeu: Se iau cele două maxime şi pedeapsa concretă şi se procedează la următoarea formulă:

20 (maximum iniţial)…………………………………15 (maximum ulterior)

12 (pedeapsa concretă obţinută iniţial)……………… X

X = 12×15 = 9 ani

20

Prin urmare, inculpatului i se poate reduce pedeapsa până la 9 ani.

Trăsături generale:

–          Reducerea pedepsei este facultativă.

–          Reducerea nu este determinată fix de lege, ci se determină doar limita până la care se poate să opereze.

–          Criteriul după care se determină măsura în care operează reducerea sunt gravitatea infracţiunii săvârşite, persoana acestuia, comportamentul său din timpul executării pedepsei.

–          În cazul în care pedeapsa a fost definitiv executată, reducerea operează cu o treime, în mod obligatoriu şi fără a ţine cont de proporţionalitatea scăderii pedepsei.

(Diferenţa între art. 14 şi art. 15)

Legea penală temporară

Art. 16, cod penal – Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.

Legea penală temporară se caracterizează prin două elemente:

a) Apar în anumite situaţii excepţionale

b) Au cuprins în conţinutul lor fie explicit, fie implicit momentul ieşirii din vigoare.

Legea penală temporară are ca efect faptul că se aplică în mod obligatoriu, fără nici un fel de excepţie, tuturor infracţiunilor comise în perioada cât s-a aflat în vigoare. Această lege se va aplica făcând abstracţie de principiul legii mai favorabile, de cel al dezincriminării şi de cel al retroactivităţii legii penale.

Prescripţia operează.

Instituţia extrădării

Extrădarea este un act juridic bilateral prin care un stat, numit stat solicitat, acceptă să pună la dispoziţia altui stat, numit stat solicitant, o persoană aflată pe teritoriul său, în vederea judecării sau executării unei pedepse în statul solicitant.

Ca natură juridică, extrădarea este o formă de asistenţă juridică internaţională în materie penală.

Condiţii privind extrădarea

a) Condiţii referitoare la infracţiune

Legea care reglementează extrădarea este Legea 296/2001 (Monitorul oficial al României – Nr. 326/18.06.2001)

Extrădarea se acordă:

1)      În cazul dublei incriminări.

2)      Dacă nu e vorba de o infracţiune politică sau de o faptă conexă unei infracţiuni politice. Nu constituie infracţiune politică atentatul la viaţa unui şef de stat ori la viaţa unui membru al familiei acestuia.

3)      Extrădarea nu se acordă atunci când ea a fost cerută pentru o infracţiune de drept comun, chiar dacă există motive să se creadă că acesta este un pretext pentru sancţionarea unei persoane pe motiv de rasă, religie, naţionalitate sau opinii politice.

4)      Să nu fie o infracţiune militară care nu este şi infracţiune de drept comun.

5)      Potrivit ambelor legi, fapta pentru care se cere extrădarea să atragă o pedeapsă mai mare de 2 ani, atunci când se cere extrădarea în vederea judecării, respectiv mai mare de un an, atunci când se cere extrădarea în vederea executării unei pedepse.

Extrădarea poate fi refuzată atunci când infracţiunea a fost comisă în tot sau în parte pe teritoriul României. Pentru admiterea cererii de extrădare se va ţine cont de condiţiile de judecată, respectiv de condiţiile de reintegrare socială a infractorului.

În cazul în care infracţiunea pentru care se solicită extrădarea nu a fost comisă pe teritoriul statului solicitant, autorităţile române vor refuza extrădarea numai dacă legea penală română nu autorizează urmărirea sau judecarea unei asemenea fapte ori dacă există impedimente la extrădare.

Cererea de extrădare nu va fi admisă atunci când, potrivit legislaţiilor ambelor state, fapta se urmăreşte la plângere prealabilă iar partea vătămată se opune extrădării.

b) Condiţii cu privire la infractor

1)      Să nu fie cetăţean român.

2)      Persoana să nu fi primit drept de azil în România.

3)      Persoana să nu beneficieze de imunitate de jurisdicţie penală.

4)       Persoana să nu fi ajuns pe teritoriul României în urma citării ei în calitate de parte, martor, expert în faţa autorităţii judiciare române.

5)      Persoana să nu fie judecată în acelaşi timp de autorităţile române pentru fapta ce formează obiectul cererii de extrădare.

6)      Persoana să nu fi fost judecată definitiv în România pentru acea faptă.

7)      Extrădarea nu se acordă nici în situaţia în care judecata a avut loc într-un stat terţ.

8)      Persoana să nu fie exonerată de răspundere potrivit legii vreunuia dintre state pe temeiul prescripţiei, amnistiei sau graţierii.

În cazul în care statul solicitat refuză solicitarea, acesta are obligaţia de a proceda la judecarea, în conformitate cu legislaţia sa naţională, a faptei indicate în cererea de extrădare. Judecarea se face la cererea statului solicitant, atunci când este vorba de un cetăţean român sau de o persoană ce a cerut drept de azil, respectiv din oficiu, atunci când este vorba de un cetăţean străin.

Principiul specialităţii extrădării

Potrivit acestui principiu, persoana extrădată nu poate fi judecată pentru o altă infracţiune sau supusă la executarea unei alte pedepse decât cele indicate în cererea de extrădare.

Prin excepţie, statul solictant va putea proceda în acest mod, în două situaţii:

a) Atunci când statul român şi-a dat acordul în acest sens.

b) Atunci când persoana extrădată nu părăseşte teritoriul statului solicitant în termen de 45 de zile de la eliberarea sa definitivă ori dacă revine pe teritoriul acelui stat după ce anterior l-a părăsit.

Persoana extrădată de statul român nu poate fi reextrădată către un stat terţ decât cu consimţământul statului român. Acest consimţământ nu mai este necesar în ipoteza în care persoana extrădată nu părăseşte teritoriul statului solicitant în termenul de 45 de zile menţionat anterior.

Limitele acordării extrădării

a) Decurge din prevederile art. 2 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului. Acest articol protejează dreptul la viaţă al oricărei persoane.

Pe cale de consecinţă, extrădarea va fi refuzată ori de câte ori există date care fundamentează temerea că în statul solicitant viaţa persoanei extrădate este pusă în pericol. Acest pericol poate veni fie din partea autorităţilor, dar el poate rezulta şi din climatul existent în statul solicitant.

Acest articol nu interzice pedeapsa capitală, ceea ce nu înseamnă însă, că România va putea extrăda o persoană ce va putea fi expusă unei asemenea sancţiuni.

Se pune problema dacă extrădarea unei persoane ce suferă de o ma-ladie incurabilă, într-un stat în care nu există posibilitatea unui tratament în sensul ameliorării stării bolnavului aduce sau nu atingere prevederilor art. 2. Problema s-a pus în cazul persoanelor infestate cu virusul HIV.

b) Art. 1 din Protocolul adiţional nr. 6 la Conveţie, precum şi din prevederile Constituţiei României interzic pedeapsa capitală. Astfel, statul român nu va putea extrăda o persoană într-un stat în care aceasta ar urma să fie judecată pentru o faptă sancţionată cu pedeapsa capitală ori pentru executarea unei asemenea pedepse.

c) Prevederile art. 3 din Convenţie, care interzice tortura şi tratamentele inumane sau degradante. România va refuza extrădarea unei persoane, atunci când există date care fundamentează temerea că, o dată ajunsă în statul solicitant, persoana va fi supusă unui astfel de tratament.

d) Art. 6 al Convenţiei, care garantează dreptul la un proces echitabil. Această limitare este expres prevăzută de art. 18 din legea privind extrădarea, în conformitate cu care extrădarea nu va fi acordată atunci când persoana extrădată ar putea fi lipsită în cursul procesului de garanţii minimale privind dreptul la apărare ori atunci când ar urma să fie judecată de un tribunal creat special pentru ea.

e) Extrădarea va fi refuzată şi atunci când persoana a fost deja judecată în statul solicitant în lipsă, fără a i se fi asigurat o apărare corespunzătoare. În asemenea situaţii se poate acorda extrădarea atunci când statul solicitant oferă garanţii suficiente că procesul va fi rejudecat.

f) Art. 8 din Convenţie care garantează dreptul la respectarea vieţii private sau familiale. Spre deosebire de dreptul anterior prezentat, acesta din urmă are un caracter relativ, în sensul că este susceptibil de anumite limitări, în măsura în care aceste limitări sunt prevăzute de lege, urmărind un scop legitim şi sunt necesare într-o societate democratică pentru apărarea siguranţei şi ordinii publice, prevenirea infracţiunilor, apărarea sănătăţii sau moralei etc.

Extrădarea nu se identifică cu procedura de remitere a unui infractor la cererea unei instanţe penale internaţionale. Această remitere este reglementată fie de statutul instanţei penale, fie de o hotărâre a unei organizaţii internaţionale, prin care respectiva instanţă a fost creată. Există în acest moment două asemenea instanţe:

• Tribunalul penal internaţional de la Haga pentru fosta Iugoslavie
• Tribunalul penal internaţional de la Haga pentru Rwanda

Consemnarea şi înregistrarea declaraţiilor persoanelor ascultate ca martori

Autor:  Ciobanu Cristina

Declaraţiile pe care le-au dat martorii atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată, sunt consemnate în scris, potrivit art.86 alineatul 3 din Codul procedură penală.

În declaraţia scrisă se consemnează numele şi prenumele, vârsta, adresa şi locul de muncă, dacă are calitatea de soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi, se va consemna şi în ce raporturi se află cu acestea (duşmănie, subordonare, prietenie). De asemenea se va consemna în declaraţia scrisă dacă a suferit vreo pagubă prin infracţiunea săvârşită şi dacă există vreo cauză legală care să-l împiedice să depună ca martor.

În situaţia în care martorul este soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, în conţinutul declaraţiei se menţionează că aceste prevederi legale, impuse de dispoziţiile art. 80 alineatul 2 din Codul de procedură penală şi potrivit cărora nu are obligaţia să depună mărturie, i-au fost aduse la cunoştinţă.

În declaraţie se face referire la jurământul pe care l-a depus sau la formula prevăzută de art.85 alineatul 5 Cod procedură penală , precum şi la fapul dacă nu va spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă,prevăzută de  art.260 Cod penal. Se va consemna despre tot ceea ce declară cu privire la faptele şi împrejurările pentru dovedirea cărora a fost chemat; se consemnează numai ceea ce are valoare pentru cauză şi ce a perceput martorul personal.

Declaraţia martorului poate fi scrisă de către martor sau de către organul judiciar. Organul judiciar are posibilitatea de a insista ca martorul să-şi scrie singur personal declaraţia; în acest fel martorul nu va putea să susţină că nu a fost întrebat cu privire la faptele în legătură cu care a declarat mincinos. Declaraţia se consemnează fără ştersături sau adăugiri, în situaţia în care apar se va face menţiune la sfârşitul acesteia. Obligaţia organului judiciar este de a reproduce cele declarate de martor dacă se poate cu propriile lui cuvinte, fiind interzisă modificarea sau înlocuirea cuvintelor acestuia. În declaraţiile martorilor de rea-credinţă vor fi consemnate atât întrebările cât şi răspunsurile date, atunci când ascultarea se realizează pe bază de întrebări şi răspunsuri. În cazul în care declaraţia nu a fost consemnată de către martor, organul judiciar poate insista ca acesta să citească personal declaraţia; dacă martorul refuză sau nu poate s-o citească i se citeşte de către organul de urmărire penală sau de către preşedintele completului de judecată.[1]

La sfârşitul declaraţiei, martorul care ştie să scrie va menţiona personal că a luat cunoştinţă sau că i-a fost citită de către organul judiciar. Dacă martorul este de acord cu conţinutul acesteia, se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit; organul de urmărire penală care a făcut ascultarea ori preşedintele completului de judecată precum şi grefierul, şi interpretul vor semna în aceleaşi condiţii.

Dacă martorul nu poate sau refuză să semneze se face menţiune despre această situaţie în declaraţia scrisă. În situaţia în care martorul refuză să semneze cele declarate, organul judiciar va insista asupra cauzei refuzului, stabilind motivele, neînţelegerile pentru a realiza o colaborare cu martorul în vederea soluţionării legale a cauzei. Nesemnarea declaraţiei martorului duce la anularea actului şi reascultarea acestuia, declaraţia nesemnată este o declaraţie lovită de nulitate dacă martorul chemat să o confirme nu recunoaşte conţinutul ei, nu poate constitui mijloc de probă.

Dacă martorul revine asupra vreuneia dintre declaraţiile sale sau are de făcut completări sau rectificări, se va consemna şi semna despre aceasta la sfârşitul declaraţiei.

Declaraţiile martorilor făcute la instanţa de judecată, audiaţi în cauză, inclusiv întrebările adresate de oricare dintre părţi sau de instanţa de judecată, pe lângă consemnarea făcută de grefier, se fac şi prin înregistrarea cu mijloace tehnice. Pe banda audio sau video se înregistrează următoarele:

• data şi ora, locul înregistrării, numele, prenumele, unitatea din care face parte organul judiciar care efectuează înregistrarea;
• datele de identificare ale martorului, cauza în care este ascultat şi conţinutul ascultării. Aceste înregistrări sunt utile în cazul martorilor de rea-credinţă, cărora li se poate aduce la cunoştinţă că sunt înregistraţi în speranţa că îi vor determina să fie sinceri. Prin intermediul acestor înregistrări se poate verifica dacă cele consemnate de grefier în declaraţie corespund cu cele înregistrate prin mijoacele tehnice. Despre efectuarea înregistrării, organul judiciar va întocmi un proces-verbal în care va menţiona întreaga convorbire, numărul casetei pe care s-a făcut imprimarea. Procesul-verbal va fi semnat de către organul judiciar care a efectuat ascultarea şi de către martorul ascultat. Caseta pe care s-a înregistrat întreaga convorbire va fi sigilată cu sigiliul organului judiciar fiind ataşată la procesul-verbal.

Aceste înregistrări ale declaraţiei martorului nu trebuie confundate cu celelate mijloace de probă prevăzute de art.64 C.pr.pen. interceptările şi înregistrările audio sau video.

Consemnarea declaraţiilor martorilor protejaţi

Potrivit dispoziţiilor Legii nr.281/2003, dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a domiciliului sau a reşedinţei ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se atribuie o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organelor judiciare. Măsura privind atribuirea unei alte identităţi ori a unui alt domiciliu sau reşedinţă cu ocazia consemnării declaraţiei martorului, poate fi dispusă la cererea acestuia, organului de urmărire penală sau a altei persoane îndreptăţite de către procuror în faza de urmărire penală sau de instanţa de judecată în cursul judecăţii.

Identitatea reală a martorului va fi consemnată într-un proces-verbal care va fi introdus într-un plic sigilat şi păstrat într-un loc special în condiţii de maximă siguranţă, la sediul parchetului sau a instanţei de judecată[2]. Procurorul ca şi judecătorul sau judecătorii care participă la soluţionarea cauzei, au dreptul să cunoască identitatea reală a martorului în condiţii de strictă confidenţialitate. Declaraţia martorului protejat înregistrată prin mijloacele audio sau video se redă în formă scrisă, într-un proces-verbal în cursul urmăririi penale, în care se precizează cu exactitate ceea ce a declarat martorul, fiind semnată apoi de către procurorul care a asistat la ascultarea acestuia şi de organul de urmărire penală. Declaraţia consemnată în procesul-verbal se transcrie, se semnează de procuror şi de organul de urmărire penală, de martor fiind păstrată într-un loc special, într-un plic sigilat.

În cursul judecăţii, înregistrările audio sau video sunt redate într-o declaraţie, menţionându-se cu exactitate cele declarate de către martor, declaraţie care va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată. Declaraţia va fi semnată de către martor fiind păstrată la instanţă într-un loc special, în condiţii de maximă siguranţă. După terminarea urmăririi penale, casetele care, conţin declaraţiile martorilor vor fi înaintate instanţei de judecată o dată cu dosarul cauzei. Procedura de ascultare cu mijloacele tehnice poate fi aplicată cu aprobarea procurorului în faza de urmărire penală şi a judecătorului în faza de judecată.

Pentru a se constata corectitudinea înregistrării declaraţiilor martorilor, la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu, instanţa poate să admită să se efectueze expertize tehnice.

Activitatea desfăşurată cu ocazia luării declaraţiei martorului este verificată, în faza de urmărire penală de către procuror, iar în faza de judecată de către instanţa de judecată. Verificarea legalităţii declaraţiei de martor se poate face din oficiu sau la plângerea depusă de persoana vătămată.

Sancţiunea procesuală în cazul constatării unor ilegalităţi este nulitatea actului (declaraţiei), şi reascultarea martorului. În funcţie de încălcarea obligaţiilor legale ce le revin organelor judiciare în legătură cu ascultarea martorului, acestea pot răspunde disciplinar sau chiar penal, de exemplu obţinerea declaraţiei martorului prin întrebuinţarea de violenţe, ameninţări, promisiuni.

---

[1] Theodoru Grigore, “Drept procesual penal”, Editura Cugetarea, Iaşi, 1996, pg.337

[2] Legea nr.682/2002 privind protecţia martorilor, publicată în Monitorul Oficial nr.964 din 28 decembrie 2002

Participaţia penală – definiţie, condiţii, forme

Prin pluralitate de infractori, ştiinţa dreptului penal desemnează situaţia în care aceeaşi infracţiune este săvârşită prin conjugarea a două sau mai multe persoane (concurs plurium ad idem  delictum). Spre deosebire de sutuaţia în care infracţiunea este săvârşită de o singură persoană, fiind rezultatul activităţii ilicite a unui singur subiect activ, pluralitatea de faptuitor atrage în câmpul infracţiunii cel puţin doi subiecţi activi, toţi participanţii la infracţiune urmând a răspunde în raport cu natura şi gradul lor de contribuţie, la săvârşirea uneia şi aceleeaşi fapte penale.1

Dreptul penal consacră trei forme ale pluralităţii de infractori: pluralitate naturală, pluralitate constituită şi pluralitate ocazională (participaţia).

Pluralitatea naturală (necesară) este acea formă a pluralităţii de infractori impusă de  specificul acţiunii incriminate, care nu poate fi săvârşită de cât de două sau mai multe persoane împreună fară, a fi necesar ca toţi făptiitorii să aibă şi calitatea de infractor (art. 203 Cod Penal – incestul; art. 303 Cod Penal – bigamia).

Pluralitatea constituită  există în acele cazuri în care legea a incriminat ca infracţiuni de sine – stătătoare înţelegerea sau asocierea mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni (art. 167 Cod Penal – complotul; art. 323 Cod Penal – asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni). Specificul acestei pluralităţi este faptul că toţi subiecţii activi dobândesc calitatea de autori.

Spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii, participarea mai multor făptuitori la săvârşirea aceleeaşi fapte nefiind necesară pentru atingerea rezultatului infracţional, ci dictată de raţiuni conjuncturale. Această formă a pluralităţii este posibilă la orice infracţiune, putând coexista atât cu privire la pluralitatea naturală cât şi cu cea constituită, fără a se absorbi în structura acestora.

Cunoscută în literatură şi în legislaţie sub denumirea de „participaţie”, denumirea de pluralitate penală „este dată acelei pluralităţi de infractori ce se realizează atunci când, deşi o faptă poate fi săvârşită de o singură persoană ori de un număr determinat de persoane (ca şi în cazul pluralităţii constituite sau naturale), ea este săvârşită ocazional de un număr mai mare de persoane decât acela care este necesar potrivit naturii faptei”.2

Sediul legal al participaţiei se găseşte în partea generală a Codului Penal, în Titlul II privitor la „ Infracţiune”, rezervându-i-se un capitol întreg (III) de la art. 23 şi până la art. 31 inclusiv. În acest cadru legal sunt definite categoriile de participanţi (art. 23-26), tratamentul sancţionator pentru aceştia (art. 27-28) şi formele participaţiei prin includerea în dispoziţiile art. 31 a participaţiei improprii.

Deşi capitolul este intitulat „Participaţia” legiuitorul nu consacră o definiţie a acesteia, ci precizează în art. 23 Cod Penal poziţia participanţilor în raport cu fapta săvârşită, prevăzând că: „Participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori instigatori sau complici”.

Din acest articol reiese că denumirea de participant nu este dată decât persoanelor care contribuie la săvârşirea unei infracţini în forma participaţiei ocazionale, ceilalţi cooperanţi la săvârşirea unei pluralităţi necesare fiind cu toţii consideraţi autori.

In urma modificarii Codului penal in anul 199 s-a largit sfera participanţilor prin includerea şi a „organizatorului” , art. 23 primind urmatoarea formulare: „Participante sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală în calitate de autori, organizatori, instigatori sau complici”.3

În reglementarea anterioară, participaţia era condiţionată de săvărşirea de către autor a unor infracţiuni, de împrejurarea ca acesta să fi acţionat cu vinovăţie şi fapta să fi fost în raport cu el o infracţiune.4 Aşadar rezultă că participaţia există numai în situaţia în care atât instigatorul sau complicele cât şi autorul să fi acţionat cu intenţie. Se consacra deci, în vachiul cod, numai participaţia proprie.

Codul în vigoare a lărgit cadrul participaţiei prin introducerea participaţiei improprii, considerând că există participaţie şi atunci când autorul acţionează fără vinovăţie. În această situaţie, participaţia subzistă, cu menţiunea că fapta săvârşită de autor constituie doar o faptă prevăzută de legea penală şi nu o infracţiune, ceea ce atrage lipsa răspunderii acestuia, iar instigatorul sau complicele care a acţionat cu intenţie răspunde pentru contribuţia adusă în calitatea avută.

Având în vedere actuala reglementate se poate defini participaţia ca fiind cooperarea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală a unui număr de persoane superior celui cerut de lege, dintre care cel puţin una a acţionat cu intenţie.5

În definiţia dată, legiuitorul folosind conceptul de „faptă prevăzută de legea penală”, şi nu „infracţiune”, include atât participaţia proprie cât şi  cea improprie.

Deşi definiţia dată poate desemna ambele forme ale participaţiei, se poate contura şi o definiţie a participaţiei proprii, care, de altfel, este forma tipică şi frecvent întâlnită în practică, ce constă în cooperarea la săvârşirea unei infracţiuni a unui număr de persoane mai mare decât cel impus de lege, dintre care atât autorul, cât şi ceilalţi participanţi acţionează cu intenţie.6

Asupra naturii juridice a participaţiei, în literatura penală s-au conturat două opinii: şi anume aceea a autonomiei participaţiei sau a „complicităţii delict distinct”7, pe de-o parte şi a unităţii infracţiunii, pe de altă parte.

În concepţia autonomiei participaţiei, formele în literatura penală străină, se susţine că actele de cooperare ale participanţilor reprezintă fapte cu semnificaţie proprie şi autonomă constituind tot atâtea infracţiuni distincte, dar conexe, câte persoane au contribuit la producerea rezultatului. Deci, participanţii nu săvârşesc o singură infracţiune care apare ca rezultat al eforturilor comune, ci o pluralitate de infracţiuni. Ca o consecinţă a acestei conceptii, susţinută de reprezentanţii Şcolii Pozitiviste, nu numai că fiecare participant va răspunde în calitate de autor al unei fapte distincte, izolată din ansamblul în care de fapt se integrează, dar şi momentul comiterii actelor de cooperare va fi considerat distinct de acela al survenirii rezultatului infracţional, ceea ce antrenează o serie de consecinţe privind aplicarea legii penale în timp, curgerea termenului de prescripţie.

În concepţia participaţiei ca unitate infracţională, consacrată în lagislaţia noastră penală şi în cele mai multe coduri penale, se consideră, dimpotrivă, că activităţile participanţilor nu au individualitate juridică distinctă, ci se integrează în fapta unică, ce atribuie semnificaţie penală tuturor actelor de participatie. Unitatea infracţională reprezintă elementul de legătură dintre participanţi. Actele de participaţie nu pot fi privite ca entităţi autonome deoarece ele sunt dependente de săvârşirea faptei. Aşadar în lipsa săvârşirii faptei de către autor, actele de cooperare nu prezintă relevanţă penală, deci nu sunt apreciate ca forme ale participaţiei, ci pot, eventual, constitui infracţiuni de sine-stătătoare, dacă prin ele însele realizează conţinutul unei infracţiuni determinate sau fapte penale sui-generis, ca instigarea neurmată de executare.

Potrivit opiniei majoritare în domeniu nu numai dispozitiile în materie (art.23,27,30 Cod Penal) dar şi întregul sistem de sanţionare a acesteia consacră concepţia unităţii infracţiunii în caz de participaţie.

Practica instanţei supreme s-a situat în mod constant pe această poziţie, subliniind caracterul indivizibil al actelor de participaţie şi imposibilitatea izolării şi aprecierii lor în mod independent.8

Dispozitia cuprinsă în art.144 Cod Penal, potrivit căreia prin săvârşirea unei infracţiuni se înţelege şi participarea la comiterea acesteia ca autor, instigator sau complice, nu poate constitui un argument de text în sprijinul concepţiei autonomiei actelor de participaţie, în sensul că legea ar caracteriza formele de participaţie ca infracţiuni de sine-stătătoare, ci textul a vrut doar să releve care este temeiul juridic al răspunderii penale în cazul participaţiei, temei ce constă tocmai în actele de cooperare ce au concurat la producerea faptei.9

Potrivit concepţiei unităţii faptei penale, în caz de participaţie decurg,în principal, următoarele consecinţe10:

§  data săvârşirii faptei va fi cea a terminării executării şi producerii rezultatului, indiferent când vor fi comise actele de instigare sau complicitate, astfel încât la aplicarea legii penale în timp, se va ţine seama numai de acel moment;

§  intervenţia unor cauze legale care acţionează in rem, atrăgând împiedicarea constituirii infracţiunii sau modificarea şi înlăturarea răspunderii penale, îşi răsfrâng efectele asupra tuturor participanţilor (amnistie, dezincriminare);

§  încadrarea juridică dată faptei, cu diferenţierile privind forma de participaţie, este unică;

§  constatarea juridică a inexistenţei faptei operează asupra tuturor participanţilor, ca şi  constatarea inexistenţei unui element obiectiv al infracţiunii;

§  plângerea prealabilă făcută numai cu privire la unul dintre participanţi operează erga omnes;

§  întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre participanţi produce aceleaşi efecte şi asupra celorlalţi;

§  circumstanţele reala de agravare se răsfrâng asupra tuturor participanţilor care le-au cunoscut sau prevăzut.

Pentru existenţa participaţiei, se cer întrunite cumulativ mai multe cerinţe şi anume: săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; cooperarea mai multor persoane decât numărul necesar săvârşirii acelei fapte; cel puţin unul dintre participanţi să acţioneze cu intenţie.

Condiţia săvârşirii unei fapte prevăzutr de legea penală se referă la activitatea autorului, adică a persoanei care realizează executarea elementului material al uneia dintre infracţiunile prevăzute de lege, fie în forma unei infracţiuni consumate, fie în forma unei tentative pedepsibile, cu îndeplinirea cerinţei ca orice act de participaţie să se raporteze la o activitate de bază – fapta autorului.

Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală este determinată pentru existenţa participaţiei,ea atribuind formelor de participaţie (instigare, complicitate) sens penal. În lipsa faptei, chiar dacă s-a efectuat un act de complicitate, acesta rămâne fără semnificaţie penală. De asemenea instigarea neurmată de executare nu apare ca o formă de participaţie, ci ca o infracţiune de sine-stătătoare.

O situaţie specială o prezintă art.179 Cod Penal-determinarea sau înlesnirea la sinucidere care, deşi aparent, reglementează instigarea sau complicitatea la săvârşirea unei fapte ce nu e incriminată de legea penală, în realitate consacră o infractiune de sine-stătătoare.

Din condiţia examinată rezultă că participaţia nu poate exista decăt pe lângă o altă activitate penală realizată în forma tipică a acesteia, participanţii neputănd exista, în sensul legii penale, independent de autor; de asemenea  rezultă că actele autorului au o poziţie hotărâtoare, determinând atât modalităţile de executare ale infracţiunii (fapt consumat, tentativă pedepsibilă), cât şi încadrarea juridică a faptei săvârşite.

Caracterul determinant al faptei autorului asupra încadrării juridice a actelor de participare este însă relativ. Astfel, când infracţiunea săvârşită de autor prezintă diferenţieri în forma de bază şi agravante, răspunderea penală a participanţilor se va stabili întotdeauna numai în raport de natura, gradul de contribuţie şi poziţia subiectivă necesară naşterii răspunderii penale ale fiecărei forme de participaţie.11

În cazul participaţiei propriu-zise, circumstanţele se vor răsfrânge asupra participanţilor doar în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau prevăzut. De exemplu, în cazul infracţiunii de furt săvârşit în timpul nopţii, prin efracţie-art.209 lit. e şi g Cod Penal-autorul va răspunde pentru forma calificată, deoarece, deoarece, săvârşind nemijlocit fapta, a prevăzut toate condiţiile de comitere, inclusiv circumstanţele de agravare, iar instigatorul sau complicele va răspunde pentru fofma de bază, dacă nu a cunoscut, nici prevăzut circumstanţele agravante. În alte situaţii, tot datorită necunoaşterii unor împrejurări care schimbă tipul de infracţiune şi implicit încadrarea juridică a faptei, activitatea unui participant poate fi raportată la o infracţiune, iar a altuia corelată cu o faptă penală distinctă. De exemplu instigarea se face la vătămare, iar autorul săvârşeşte o lovire cauzatoare de moarte.

În cazul participaţiei improprii – când instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie, iar autorul din culpă – încadrarea juridică este deosebită. În această situaţie instigarea va fi raportată la infracţiunea incriminată ca forma de vinovăţie a intenţiei (omor intenţionat din art.174 Cod Penal), iar activitatea autorului va fi încadrată în textul ce prevede fapta săvârşită din culpă (ucidere din culpă din art.178 Cod Penal).

Condiţia participării mai multor persoane decât numărul cerut de lege la săvârşirea unei fapte penale este esenţială pentru apariţia pluralităţii ocazionale.

Simpla intenţie de a contribui la comiterea unei fapte nemanifestată într-un act de cooperare nu atribuie persoanei respactive calitatea de participant.

Cooperarea trebuie să se încadreze în una din formele de participaţie prevăzută de lege. Aceasta poate consta într-o activitate de determinare a altor persoane la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală urmate de executarea (instigarea); de ajutor sau înlesnire în orice mod la comiterea faptei (complicitatea); de săvârşire nemijlocită a faptei (autorat, coautorat).

Codul penal român nu a consacrat şi forma de participare efectuată de organizatori. Poziţia de cvasiorganizator o are instigatorul, iar când nu se poate desprinde din activitatea sa acest aspect, organizarea revine autorului.12

Activitatea participantului se poate integra în actul de executare propriu-zisă a elementului material al infracţiunii (coautorat) sau contribuie la consolidarea acestuia (complicitate materială). De asemenea, ea poate contribui la formarea laturii subiective (instigare) sau poate contribui la consolidarea acesteia (complicitate morală). După cum sprijină un element sau altul al faptei-latura subiectivă sau obiectivă-participarea poate fi de natură morală sau materială.

Actele de participaţie, indiferent de natura lor şi contribuind într-un fel sau altul la comitarea faptei, trebuie să intervină înainte de comitere sau pe tot parcursul desfăşurării faptei până în momentul consumării sau epuizării.

În cazul infracţiunilor progresive, când momentul consumării este depăşit prin acte prelungite de executare, fapta penală trecând în faza atipică a eouizării, atât patriciparea sub forma coautoratului, cât şi cea sub forma complicităţii pot depăşi şi ele momentul consumativ.13

În cazul infracţiunilor ca durează în timp, cum sunt cele continui, continuate, de obicei, având şi un moment al epuizării care marchează, în general, data lor de săvârşire, contribuţiile participanţilor pot interveni pe tot parcursul desfăşurării lor până la această dată.

Pe cale de consecinţă, după cum actul de participaţie se plasează înainte de începutul executării faptei sau în timpul comiterii sale, participaţia poate fi anterioară şi concomitentă, dar nicidecum nu poate exista participaţie posterioară.

Dacă o persoană intervine după comiterea unei fapte pentru a ascunde bunurile ce provin din săvârşirea ei sau pentru a favoriza pe făptuitor, fără ca acest ajutor să fi fost promis înainte sau în timpul săvârşirii faptei, deşi acivitatea sa este lagată de o faptă comisă anterior, nu va fi calificată ca act de participaţie, ci ca infracţiune autonomă de tăinuire sau favorizare, în măsura în care se realizează condiţiile prevăzute de lege.

Contribuţiile pot fi identice (omogene), ca în cazul coautoratului sau diferite (eterogene), ca în cazul instigării şi complicităţii.

Cooperarea poate fi determinabilă, când se poate stabili felul său şi încadra în una din formele de participaţie conturate de lege şi indeterminabilă, când, datorită condiţiilor de săvârşire a faptei, nu se poate aprecia care dintre făptuitori au acţionat în calitate de instigatori, coautori şi complici.14

Participaţia, sub formele sale, este posibilă, de principiu, la toate infracţiunile cu excepţii în ceea ce priveşte coautoratul. Aşadar, dacă în cazul infracţiunilor cu subiect exclusiv unic precum cerşetoria, mărturia mincinoasă, etc. coautoratul nu este posibil, ele sunt susceptibile de celelalte forme ale participaţiei.

În fine, a treia condiţie a participaţiei este aceea că cel puţin unul dintre participanţi să acţioneze cu forma de vinovăţie a intenţiei.

Dacă, în cazul participaţiei propriu-zise, condiţia subiectivă a existenţei acesteia depinde de coeziunea sa sub forma intenţiei, ca unică formă de vinovăţie posibilă pentru toţi participanţii în sens larg, deci, incluzând atât forma participaţiei proprii, cât şi forma participaţiei improprii, elementul subiectiv al participaţiei se realizează în mod suficient cu condiţia ca cel puţin unul dintre participanţi să fi acţionat cu intenţie.

În cazul participaţiei improprii, coeziunea subiectivă a participaţiei există doar sub forma de vinovăţie a intenţiei, nici autoratul, nici instigarea, nici complicitatea neputând fi concepute împreună, ca activităţi săvârşite din culpă.

Intenţia participantului trebuie analizată prin aceleaşi elemente – intelectiv şi volitiv – care alcătuiesc conţinutul psihologic al acesteia. Prin urmare, participantul are reprezentarea faptei şi a urmărilor periculoase, reprezentare ce se completează cu acceptarea producerii lor. De asemenea, potrivit prevederilor legale, participantul contribuie prin activitate proprie, alături de autor, la săvârşirea faptei.

Activitatea participanţilor are la bază o anumită legătură subiectivă, ce constă în ştiinţa şi voinţa participantului de a-şi uni activitatea de aceea a autorului în vederea comiterii faptei. În lipsa acestei legături subiective, activităţile persoanelor ce au contribuit la săvârşirea faptei vor fi apreciate ca activităţi juridice distincte.

În majoritatea cazurilor, legătura subiectivă este bilaterală sau multilaterală, între instigatori – autori, complici – autori sau chiar între toţi participanţii reciproc şi se poate manifesta sub forma unei înţelegeri exprese sau a unei înţelegeri tacite între participanţi.

Practica şi lagislaţia relevă şi situaţii în care latura este unilaterală, caz în care comunicarea se face numai de la instigator sau complice către autor, nu şi invers. În acest caz, autorul beneficiază în timpul săvârşirii faptei de contribuţia unor participanţi fără a cunoaşte sau recunoaşte existenţa sau aportul acestora, în sensul că nu-şi dă seama că a fost instigat sau ajutat în săvârşirea faptei.

Legătura subiectivă unilaterală, deşi caracteristică participaţiei improprii, poate să apară şi în cazul participaţiei proprii. De exemplu, complicele cu intenţie realizează un act de înlesnire a infracţiunii de furt sau de omor, de care autorul se foloseşte, fără a-şi da seama că a fost ajutat.15

Legătura subiectivă unilaterală este specifică participaţiei improprii deoarece autorul, acţionând din culpă sau fără vinovăţie are o poziţie psihică diferită de cea a celorlalţi participanţi ceea ce face comunicarea între acesta şi instigator sau complice. În concluzie, legătura unilaterală se stabileşte numai de la instigator sau complice către autor, care au urmărit săvârşirea faptei prin intermediul acestuia din urmă.

Dacă participaţia penală propriu-zisă în cazul infracţiunilor din culpă aste admisă numai de o parte din autori16,ca aplicabilă doar formei coautoratului din culpă, în cazul infracţiunilor de intenţie, ştiinţa dreptului consacră, ca şi dreptul penal pozitiv următoarele forme tipice de cooperare:

§  prin savârşirea nemijlocită a actelor de executare ce atribuie calitatea de autor sau executant iar în caz de cooperare la acelaşi nivel, de coautor;

§  prin determinarea altor persoane la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, activitate ce atribuie calitatea de instigator;

§  prin săvârşirea unor acte care ajută sau înlesnesc realizarea actelor de executare, activitate ce atribuie calitatea de complice;

§  prin săvârşirea unor acte de organizare, conducerea sau controlarea activităţii celorlalţi participanţi, în ipoteza în care ar fi consacrată şi calitatea de organizator.

Legiuitorul nostru nu a consacrat şi calitatea de organizator al unui grup de infractori, rolul iniţierii, organizării şi conducerii acţiunii criminale revenind instigatorilor şi autorilor.

Aşadar, principalele forme ale participaţiei penale, potrivit legislatiei noastre, sunt: autoratul, instigarea şi complicitatea. Aceste forme pot fi întâlnite în totalitate la participaţia proprie, dar numai izolat la participaţia improprie.

Sediul material al acestor forme de participaţie îl reprezintă dispoziţiile art. 23-26 Cod Penal inclusiv, articole ce definesc noţiunile de autor, instigator şi complice.

---

1 Giurgiu Narcis, Drept penal general , Ed. Cantes, Iaşi 2000

2 Giurgiu Narcis, op. cit., pag. 276

3 Giurgiu Narcis, op.cit., pag.276

4 Papadopol V., Condiţiile generale ale participaţiei, R.R.D. nr.5, 1970, pag. 41

5 Giurgiu Narcis,op.cit.,pag.277

6 Zolyneak Maria, Drept penal, vol. II, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993

7 Giurgiu Narcis, op.cit.,pag.278

8 Papadopol V.,Delimitarea actelor de coautorat de cele de complicotate, în Justiţia Nouă, nr. 7/1963, pag.73

9 Zonyneak Maria,Concepţia  unităţii de infracţiune în materia participatiei şi implicaţiile ei în cazul succesiunii în timp a legilor penale,R.R.D.,NR.10/1971,PAG.80 Şi urm.

10 Giurgiu Narcis,op. cit.,pag.279

11 Giurgiu Narcis, op. cit., pag. 280

12 Zolyneak Maria, Drept Penal, vol. II, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, pag. 354

13 Giurgiu Narcis, op. cit., pag. 281

14 Dincu L., Dincu A., Participaţia penală indeterminabilă, R.R.D.,nr. 7/1988, pag. 29 şi urm.

15 M.Zolyneak,op. cit., pag. 357

16 N.Giurgiu, op. cit., pag. 285

Tactica ascultării martorului

Autor:  Ciobanu Cristina

Ascultarea persoanelor de către organele de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, indiferent de poziţia acestora în procesul penal, nu poate fi concepută fără stăpânirea unor cunoştinţe de psihologie judiciară. Procesul de formare a declaraţiilor martorilor implică un moment de achiziţie a informaţiilor circumscrise infracţiunii sau făptuitorului acesteia, moment în care martorul prin mijlocirea organelor de simţ percepe împrejurări legate de fapta săvârşită, un moment de conservare în memorie a informaţiilor percepute şi un moment de comunicare a acestor detalii organelor judiciare pe calea reproducerii sau recunoaşterii.[1]

La formarea acestui proces concură într-o măsură toate categoriile de informaţii, unele dintre acestea au un rol precumpănitor- senzaţiile vizuale şi senzaţiile auditive- deoarece rare sunt situaţiile când la formarea mărturiei nu participă văzul şi auzul, altele au un rol subsecvent- senzaţiile tactile, senzaţiile olfactive, senzaţiile gustative. O problemă deosebită în ascultarea martorilor o constituie, stabilirea măsurii în care informaţiile obţinute reflectă cele petrecute şi pot constitui temei pentru formularea unei concluzii juste în cauză. Practica organelor judiciare demonstrează că depoziţiile martorilor uneori, nu reflectă realitatea datorită unor cauze şi condiţii ce ţin de persoana martorilor şi de împrejurările în care au fost percepute faptele şi fenomenele.

Cercetările ştiinţifice au demonstrat în domeniul psihologiei martorilor că mecanismul de recepţie, percepţie, memorare, reproducere, variază de la o persoană la alta în raport cu dezvoltarea sa psihică, cu gradul de cultură, cu profesia, cu mediul şi condiţiile în care a perceput faptele şi împrejurările. Pe lângă acestea se adaugă şi reaua-credinţă a martorilor, erorile celor care fac ascultarea. Toate acestea conduc la ideea că probele trebuie examinate cu mare atenţie. În literatura de specialitate, s-a stabilit că veridicitatea declaraţiilor unui martor şi aprecierea forţei probante nu poate fi concepută fără cunoaşterea mecanismelor psihice care stau la baza formării mărturiei.

Mărturia reprezintă rezultatul unui proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată.

Recepţia informaţiilor

§  Recepţia auditivă

Organul auditiv al omului este capabil să perceapă într-o infinitate de nuanţe, o multitudine de fenomene sonore ce însoţesc în mod necesar, fie în mod întâmplător săvârşirea unor infracţiuni. Înălţimea, intensitatea şi timbrul constituie cele trei însuşiri catacteristice ale oricărui sunet a căror percepţie dă naştere senzaţiilor auditive. Senzaţia reprezintă cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor prin intermediul unuia dintre organele de simţ. La dovedirea diverselor aspecte legate de comiterea infracţiunii interesul cel mai mare îl reprezintă percepţia şi redarea cuvintelor, a vorbirii. În cazul mărturiei auditive, declaraţiile martorilor se pot întemeia în primul rând pe senzaţiile auditive, sursa acestora o constituie senzaţiile auditive şi alte categorii de senzaţii. La ascultarea martorului auditiv acesta trebuie să reproducă cuvinte, termeni, expresii, numere, cifre, a căror utilitate se verifică în acele situaţii în care cuvintele, termenii reprezintă însăşi activitatea materială prin care se realizează latura obiectivă a infracţiunii. Determinarea lor exactă poate conduce la stabilirea unor împrejurări esenţiale, la aflarea identităţii făptuitorului şi participanţilor la infracţiune.

Organul judiciar nu poate cere martorului să reproducă decât cuvinte, propoziţii scurte, nu şi în termini precişi întreaga conversaţie. Ceea ce poate reproduce martorul dintr-o conversaţie reprezintă sensul, conţinutul de idei, deoarece este cu neputinţă ca cineva să reţină şi să reproducă toţi termenii ce o alcătuiesc. În aceste situaţii la aprecierea declaraţiilor martorilor se va ţine seama de posibilităţile reale de a percepe, de a înţelege conţinutul unei convorbiri determinate de gradul de complexitate al acesteia (limba străină, discuţie pe temă de specialitate), de gradul de cultură, de nivelul intelectual. La audierea martorilor se va ţine cont de toate condiţiile de mediu în care au fost percepute sunetele sau zgomotele. Când informaţiile furnizate de martori privind localizarea spaţială a sursei sonore sunt contrazise de împrejurările săvârşirii infracţiunii, de datele existente în cauză se impune verificarea în condiţiile prezente în momentul percepţiei pentru a se putea explica eventualele discordanţe. Localizarea greşită de către martor a sursei sonore în cazul săvârşirii infracţiunilor poate îmbrăca forma iluziilor provocate de cauze de natură mecanică.

§  Recepţia vizuală

Mărturia a cărei sursă o constituie senzaţiile vizuale reprezintă mărturia tip, depoziţie cel mai frecvent întâlnită, deoarece aproape în fiecare cauză penală se resimte necesitatea reconstituirii cât mai fidele a configuraţiei locului infracţiunii, a localizării spaţiale a unor obiecte, a precizării unor raporturi spaţiale dintre obiecte, dintre obiectele şi persoanele a căror prezenţă este legată de săvârşirea infracţiunii. În funcţie de condiţiile de iluminare în care are loc recepţia, coeficientul de fidelitate a mărturiei în privinţa culorilor şi însuşirilor spaţiale ale obiectelor este diferenţiat.

În cazul faptelor petrecute în condiţiile luminii naturale, intensitatea luminii diferă după cum acestea au fost recepţionate în timpul zilei (în condiţiile luminei diurne), în timpul luminii crepusculare (în zori şi în amurg) sau în timpul nopţii (lumini nocturne).[2] Condiţiile optime pentru percepţia culorilor şi a însuşirilor spaţiale ale obiectelor sunt oferite de lumina zilei. În cazul faptelor petrecute în condiţiile luminii artificiale intensitatea şi iluminatul pot influenţa percepţia asupra culorii obiectelor.

În vederea crepusculară ochiul devine mai sensibil la culori reci. Declaraţiile martorilor cu privire la culorile percepute în condiţiile luminii crepusculare au o valoare relativă deoarece martorul poate să afirme că în atare condiţii un obiect aflat în raportul cu infracţiunea sau cu infractorul (haina infractorului) care avea culoare neagră sau cenuşie să indice corect culoarea, după cum în realitate respectivul obiect avea culoarea roşu deschis.

În condiţiile vederii nocturne datorită imposibilităţii percepţiei culorilor, declaraţiile martorilor prin care ar fi perceput culoarea paltonului, a părului sunt fie rezultatul fanteziei, fie sunt exacte. Capacitatea de discriminare a culorilor şi însuşirilor spaţiale ale obiectelor este afectată de trecerea bruscă dintr-un mediu într-altul, de la lumină la întuneric. Adaptarea la întuneric se produce într-un ritm rapid în primele zece minute, după care acesta înregistrează o încetinire. Adaptarea la lumină se face într-un ritm mai scurt, 3-5 minute, după care ochiul vede normal. Organele judiciare trebuie să ia în considerare ritmul diferit al instalării acomodării, în funcţie de faptele petrecute în condiţiile trecerii de la lumină la întuneric, durata şederii în noul mediu pentru a se convinge dacă faptele au fost percepute în momentul iniţial, intermediar, final al acomodării. Se va ţine seama şi de intensitatea luminii, însă nu trebuie ignorate nici preocupările martorului anterioare săvârşirii faptei. La evaluarea declaraţiilor martorilor formate în astfel de condiţii organele judiciare vor ţine cont de cele menţionate.

§  Percepţia însuşirilor spaţiale ale obiectelor

În procesul penal se iveşte necesitatea precizării unor raporturi speciale: distanţa ce separă martorul de locul infracţiunii în momentul percepţiei, distanţa dintre diferite obiecte, dintre persoane, dintre persoane şi obiecte. Raportul de distanţă dintre martor şi locul infracţiunii reprezintă cel mai important factor ce asigură condiţiile percepţiei la nivelul organelor de simţ. Siguranţa percepţiei scade odată cu distanţa.

Percepţia însuşirilor spaţiale poate fi influenţată de condiţiile atmosferice existente în acel moment: atmosfera purificată (după ploaie, în zonele montane) micşorează distanţele astfel încât obiectele îndepărtate par fi mai apropiate, sau aceleaşi obiecte percepute în condiţiile unei atmosfere încărcate (ceaţă, timp noros) apar a fi mai îndepărtate. În cazul unor profesii, meserii sau preocupări ale persoanei (ce lucrează în domeniul transporturilor, construcţiilor) care presupune operaţii de măsurare a dimensiunilor, a distanţelor poate ajunge la o evaluare de mare exactitate.

§  Percepţia mişcării

Percepţia mişcării interesează în cazul acelor infracţiuni la care precizarea mişcării unor obiecte, părţi ale corpului ar putea contribui la cunoaşterea mecanismului producerii infracţiunii, a cauzelor acesteia. În mărturie, interesul cel mai mare îl reprezintă aprecierea uneia dintre însuşirile temporale ale mişcării, a cărei utilitate se verifică mai ales în cazul accidentelor de trafic rutier.[3] Inexistenţa unor criterii sigure, lipsa de experienţă a martorului (conducătorii auto, lucrătorii din domeniul transportului, al circulaţiei), atribuie acestor aprecieri o valoare relativă, deoarece martorul comun evaluează în general viteza vehiculelor. Unii autori manifestă tendinţa de subevaluare a vitezelor reduse şi de supraapreciere a vitezelor mari.

Martorul manifestă tendinţa de supraevaluare a vitezei în cazul accidentelor soldate cu urmări grave, deoarece ştie dintr-o experienţă anterioară că multe accidente îşi au cauza în excesul de viteză. Aprecierile vor fi diferite în cazul celor furnizate de pietoni sau de persoane aflate în mijloace de transport.

§  Percepţia timpului

A. Localizarea în timp a infracţiunii precum şi a altor activităţi legate de infracţiune sau de făptuitor.

Localizarea în timp a infracţiunii precum şi a altor activităţi ce gravitează în jurul ei presupune încadrarea acestora în unităţi de timp cât mai precis delimitate, adică indicarea lunii, zilei, orei şi chiar a minutului.[4] Această localizare în timp prin mijlocirea declaraţiilor martorilor e dependentă de însuşirile obiective ale acestora de a fi reţinut astfel de împrejurări, de intervalul de timp ce separă momentul percepţiei de cel al reproducerii. Principala cauză obiectivă a neputinţei martorului de a localiza în timp infracţiunea precum şi alte activităţi o constituie existenţa unor intervale mari de timp ce separă aceste două momente. La acestea se adaugă şi alte elemente subiective: lipsa de semnificaţie pentru martor faţă de o anumită împrejurare legată de infracţiune, lipsa de atenţie, de interes, tipul de memorare al martorului. La localizarea în timp a unor fapte se ajunge prin apreciere, adică prin căutarea unor elemente de referinţă a căror localizare în timp e certă de care faptul ce părea uitat se leagă prin raporturi spaţiale şi temporale care permit reamintirea şi localizarea. Pot servi ca puncte de reper fapte, întâmplări, evenimente din viaţa martorului care trebuie să aibă semnificaţia unor împrejurări remarcate care s-au impus atenţiei sale. Faptele ce urmează a fi localizate în timp, pot fi influenţate de particularităţile temperamentale, de vârstă, de sex, de preocupări profesionale, de pasiuni, pot fi avute în vedere date importante de stare civilă, date memorabile din activitatea socială sărbători naţionale, evenimente familiale.

B. Precizarea duratei în timp a infracţiunii, în special a unor fapte, activităţi legate de infracţiune sau de făptuitor.

Necesitatea precizării duratei de timp se impune acelor infracţiuni a căror săvârşire presupune o activitate de durată şi nu una de moment, sau necesitatea evaluării în timp a celor mai variate activităţi, fenomene legate de infracţiune sau de făptuitorul acesteia. Estimările martorilor se caracterizează prin mari imprecizii fie că se referă la durate scurte de timp fie asupra unor durate lungi. Cercetările experimentale au stabilit că cel ce apreciază corect duratele scurte de timp va aprecia corect şi pe cele lungi, şi viceversa.

C. Precizarea succesiunii în timp a unor împrejurări legate de infracţiune sau de făptuitor.

Determinarea succesiunii în timp a unor împrejurări aflate într-un anumit raport cu infracţiunea sau cu făptuitorul, implică stabilirea ordinei în care s-au produs faptele, a cronologiei lor. Relatarea liberă a martorului reprezintă reproducerea principalelor momente în chiar ordinea în care au fost percepute. Relatările martorilor cu privire la succesiunea faptelor se caracterizează printr-o mare precizie. Succesiunea reproducerii faptelor poate fi uneori răsturnată, situaţie care se întâmplă datorită pierderii din memorie a unor episoade petrecute într-un trecut îndepărtat. Relatarea faptelor într-o ordine schimbată se întâlneşte în cazul acelor infracţiuni care au produs o puternică impresie, puternice stări afective mai ales la copii fiind relatate mai întâi.

§  Factorii obiectivi şi subiectivi ce pot influenţa percepţia

Factorii ce pot influenţa percepţia îşi au originea în cauze externe sau pot rezida în însăşi persoana celui ce percepe. În criminalistică se face distincţie între factorii obiectivi şi factorii subiectivi.

Factorii de natură obiectivă reprezintă acea categorie de stări, situaţii contextuale percepţiei independente de cel ce percepe care se pot repercuta favorabil sau defavorabil asupra mărturiei.

Factorii de natură subiectivă desemnează acele stări, situaţii legate personalitatea martorilor ale căror consecinţe se pot răsfrânge asupra percepţiei, favorabil sau defavorabil. Factorii de natură obiectivă, privesc condiţiile de loc şi timp în care se desfăşoară percepţia şi includ: durata percepţiei, condiţiile de vizibilitate, gradul de complexitate a fenomenului perceput. În rândul factorilor subiectivi un rol important îl are atenţia deoarece aceasta condiţionează plenitudinea şi fidelitatea mărturiei. La formarea declaraţiilor martorilor concură atât atenţia involuntară cât şi cea voluntară; proprie mărturiei este atenţia involuntară deoarece împrejurările circumscrise infracţiunii se impun de la sine, fără un efort voluntar. Întinderea şi realitatea declaraţiilor martorilor sunt condiţionate de o seamă de însuşiri ale atenţiei a căror cunoaştere prezintă interes, indiferent dacă se întemeiază pe atenţia involuntară sau involuntară.

Memorarea faptelor

Între momentul perceptiv şi al reproducerii faptelor petrecute se interpune momentul conservării informaţiilor dobândite. Memorarea implică succesiunea a trei momente între care există o strânsă legătură:

• Faza de achiziţie (memorare);
• Faza de păstrare (reţinere);
• Faza de reactivare (recunoaştere şi reproducere).

În cazul memorării involuntare datele percepute se întipăresc neintenţionat; dar ceea ce caracterizează memorarea voluntară este existenţa scopului la care se adaugă folosirea unor procedee speciale în vederea realizării acesteia. Precizia memorării faptelor de către martori este direct influenţată de scopul, de intenţia de a memora. Cu trecerea timpului în informaţiile păstrate se înregistrează pierderi datorate procesului uitării. Uitarea se manifestă prin imposibilitatea amintirii unor fapte memorate ori a recunoaşterii unor evenimente trăite sau prin reproducerea lor eronată. Uitarea atrage după sine pierderea detaliată a elementelor secundare a căror reactivare devine imposibilă. Nu întâmplător tactica criminalistică a recomandat ca martorii să fie ascultaţi cât mai repede posibil de la perceperea evenimentului.

În interesul aflării adevărului organul judiciar trebuie să obţină de la martor pe cât posibil “o copie” a realităţii percepute, ci nu o prelucrare a acesteia.

Reproducerea (redarea) faptelor.

Capacitatea persoanelor de a reproduce faptele percepute şi memorate este influenţată de o multitudine de factori, grupaţi în factori obiectivi şi subiectivi. În privinţa factorilor obiectivi se are în vedere gradul în care imaginile formate reproduc situaţia reală recepţionată anterior; martorul nu poate reda decât ceea ce a perceput şi a memorat, întregul film al acţiunii infracţionale sau numai fragmente ale acesteia. Acest aspect prezintă un interes practic deosebit şi trebuie cunoscut de organele de urmărire penală, pentru a nu trage concluzii greşite cu privire la buna sau reaua-credinţă a martorului. În cadrul factorilor subiectivi, un loc important îl ocupă capacitatea subiectului de a reda ceea ce cunoşte în legătură cu obiectul ascultării sale de organul judiciar; această capacitate este influenţată de nivelul de cultură generală a subiectului şi de pregătirea lui profesională. Acest aspect prezintă un interes practic deosebit deoarece persoanele care nu posedă vocabularul necesar descrierii unei situaţii de fapt percepute, o descriu fragmentar, cu greşeli sau de cele mai multe ori evitând chiar să vorbească pentru a nu fi puse în situaţii neplăcute.

Acest fenomen, al reproducerii, este destul de complex fiind strâns legat de procesul de gândire. Reproducerea în cazul mărturiei poate îmbrăca, fie forma verbală, fie forma scrisă.

Recunoaşterea.

Este întâlnită frecvent în practica organelor judiciare în ipoteza recunoaşterii de persoane sau de obiecte. Acest proces psihic se desfăşoară mult mai uşor fiind mai simplu de realizat, nu solicită un efort de memorare deosebit.[5] Reactivarea se face prin compararea cu ceea ce a perceput anterior cu ceva care este perceput în momentul audierii. Recunoaşterea se va conduce după reguli tactice generale de ascultare.

---

[1] Măgureanu Ilie ,”Ascultarea persoanelor în procesul penal”,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.193

[2]Ciopraga Aurel, “Criminalistică. Tratat de tactică”, Editura Gama, Iaşi, 1996, pg.178

[3] Ciopraga Aurel, Iacobuţă Ioan, „Criminalistică”, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pg.249

[4] Mitrofan Nicolae, Zdrenghea Voicu, Butoi Tudorel,“Psihologie judiciară”, Casa de editură şi presă “Şansa “SRL, Bucureşti, 1999, pg.125

[5]Doltu Ioan, „Matorul în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.121

Pregătirea în vederea ascultării martorilor

Autor:  Ciobanu Cristina

Reuşita ascultării martorilor presupune o pregătire prealabilă menită a asigura cele mai bune condiţii de realizare a acestei activităţi. Pentru obţinerea unor declaraţii de martor veridice şi complete, organul judiciar trebuie să se pregătească în mod corespunzător. Pregătirea în vederea ascultării martorilor impune organului judiciar o serie de obligaţii menite să ducă la aflarea adevărului.

Pregătirea în vederea ascultării martorului cuprinde următoarele activităţi:

1. studierea dosarului cauzei;

2. asigurarea condiţiilor în care se va realiza ascultarea;

3. cunoaşterea persoanelor care urmează a fi ascultate;

4. stabilirea locului şi datei ascultării precum şi asigurarea prezenţei martorului;

5. întocmirea planului de ascultare.

1. Studierea dosarului cauzei.

În prima fază a activităţii pregătitoare studierea dosarului cauzei are un rol de prim ordin în desfăşurarea în bune condiţii a cazului respectiv. Studierea atentă, completă a întregului material existent în dosarul cauzei duce la evitarea apariţiei unor consecinţe negative în procesul ascultării.

Examinarea materialului cauzei are drept scop în procesul penal:

• stabilirea faptelor şi împrejurărilor ce urmează a fi clarificate prin ascultarea fiecărui martor;
• stabilirea persoanelor care urmează a fi ascultate ca martori, aspectele sau împrejurările ce pot fi clarificate cu fiecare martor în parte;
• stabilirea ordinii în care vor fi ascultaţi martorii, prioritate au cei care au perceput nemijlocit faptele sau împrejurările ce urmează a fi clarificate;
• stabilirea condiţiilor obiective sau subiective care au putut influenţa percepţia şi memorarea faptelor sau împrejurărilor.

Organul de urmărire penală în virtutea rolului său activ are obligaţia să asculte atât persoanele care furnizează date referitoare la stabilirea existenţei infracţiunii şi la dovedirea vinovăţiei, cât şi persoanele ce pot relata evenimente de natură să ducă la dovedirea nevinovăţiei asigurând astfel dreptul la apărare al învinuitului sau inculpatului pe durata procesului penal. Organul judiciar va trebui să stabilească dacă la săvârşirea infracţiunii au participat mai multe persoane, de asemenea va determina martori care pot fi audiaţi pentru dovedirea anumitor împrejurări. Rezultatul studiului materialelor cauzei vor îmbrăca forma scrisă, organul judiciar având obligaţia să noteze toate împrejurările importante, toate aspectele ce urmează a fi dovedite deoarece acestea vor sta la baza elaborării planului de ascultare a martorilor. Studiul materialelor cauzei presupune un serios examen al întregului material probator existent, analiza fiecărei probe, verificarea sursei din care provine, a ansamblului probelor.

2. Asigurarea condiţiilor în care se va realiza ascultarea.

Alături de cele menţionate pentru buna desfăşurare a ascultării martorilor, organul judiciar are obligaţia de a asigura condiţiile în care se va realiza aceasta. Astfel, se impune crearea unor condiţii optime pentru ascultare: un birou, un instrument de scris, formularul pe care se va scrie, planul de ascultare. Pe timpul ascultării lucrătorul judiciar trebuie să-şi păstreze calmul pentru ca martorul să poată fi calm şi să colaboreze eficient la aflarea adevărului în cauza penală. Pentru ca ascultarea să se realizeze în condiţii bune organul judiciar va adopta cea mai bună tactică de ascultare stabilindu-se în fiecare cauză, în funcţie de:

• personalitatea şi psihologia martorului;

• poziţia martorului faţă de învinuit sau de părţile participante la desfăşurarea procesului penal;

• interesul pe care este posibil să-l aibă martorul în soluţionarea cauzei ( rudă, prieten, coleg d e serviciu)

• intenţia de a nu spune adevărul.[1]

Prin modificarea art.327 din Codul de procedură penală s-au propus măsuri de siguranţă a martorului în ceea ce priveşte ascultarea lui de către instanţă, în cazurile în care există informaţii că va fi supus unor represiuni din partea inculpatului sau a altor persoane. Astfel ascultarea martorului se va face numai în camera de consiliu cu participarea completului de judecată, procurorului şi a apărătorului inculpatului. În aceste condiţii se asigură o protecţie mai bună a martorului.

3 .Cunoaşterea persoanelor care urmează a fi ascultate ca martori într-o cauză penală.

Ascultarea martorilor presupune cunoaşterea, identificarea celor care au perceput împrejurările legate de infracţiune sau de făptuitor, a numărului celor ce urmează a fi ascultaţi în această calitate. Identificarea martorilor constituie atât atributul organelor judiciare cât şi a părţilor, precizarea sferei ce urmează a fi ascultaţi constituie atributul exclusiv al organelor judiciare. În cursul urmăririi penale cei ce urmează a fi audiaţi ca martori sunt întotdeauna cunoscuţi în momentul începerii procesului.[2] Atunci când identitatea martorilor nu e cunoscută, organelor judiciare paralel cu efectuarea altor activităţi, încep investigaţiile menite a individualiza martorii.

Organele judiciare pot ajunge la individualizarea martorilor a căror identitate nu e cunoscută prin intermediul următoarelor căi:

• în primul rând, natura infracţiunii săvârşite, domeniul de activitate în care s-a comis infracţiunea pot furniza indicii cu privire la sfera de persoane din rândul cărora s-ar putea recruta martorii;

De exemplu, în cazul unei infracţiuni de delapidare prevăzută de  art.215¹ Cod penal, martorii pot fi recrutaţi din rândul celor care aveau atribuţii de control, de verificare a gestiunii în care se constată lipsurile sau din rândul celor cu atribuţii de transport, pază a bunurilor care pot cunoaşte anumite împrejurări legate de infracţiune.

• în al doilea rând, mediul, timpul, locul săvârşirii pot oferii indicii cu privire la limitele şi categoriile de persoane în rândul cărora s-ar putea afla martorii.

De exemplu, infracţiunea săvârşită prin intermediul unor fenomene sonore, de pildă în cazul unui omor săvârşit cu o armă de foc, zgomotul produs de împuşcătură, ţipătul victimei infracţiunii de tâlhărie, conduce la căutarea martorilor în acele limite spaţiale în care fenomenul trebuia să fie perceput.[3] Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii pot furniza informaţii, indicii cu privire la categoriile de persoane în rândul cărora se pot afla cei care în calitate de martori au putut percepe împrejurări legate de aceasta. În cazul unui omor săvârşit în timpul nopţii în apropierea unui obiectiv industrial cu un număr mare de angajaţi.

Natura infracţiunii săvârşite, domeniul de activitate în care s-a comis fapta, locul săvârşirii, modul şi mijloacele utilizate de făptuiror, anumite preocupări profesionale pot fi indicii cu privire la limitele teritoriale şi categoriile de persoane din rândul cărora pot fi recrutaţi martorii în cauza penală. Persoanele ce pot fi ascultate în calitate de martori pot fi cunoscute organelor judiciare şi din alte surse exterioare propriilor investigaţii, prin acele indicaţii cuprinse în unele moduri de sesizare a organelor judiciare sau prin precizările făcute de părţile din proces. Spre exemplu, denunţul, plângerea celui vătămat prin infracţiune pot cuprinde asemenea indicaţii care pot contribui la dovedirea unor împrejurări legate de infracţiune. Regula este următoarea: este utilă citarea în această calitate a tuturor persoanelor ale căror declaraţii ar putea contribui la clarificarea unor fapte sau împrejurări de fapt, necesare la cunoaşterea tuturor împrejurărilor cauzei, adică la aflarea adevărului. La constituirea cercului de persoane ce urmează a fi ascultate în calitate de martori se face distincţie după cum această activitate are loc în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii.

În cursul urmăririi penale, dacă la săvârşirea infracţiunii au participat mai multe persoane se impune ascultarea tuturor celor ale căror declaraţii ar putea să contribuie într-o măsură sau alta la dovedirea unor împrejurări importante. Organul judiciar nu poate opera de la bun început o selecţie a martorilor pe criteriul importanţei lor. La delimitarea cercului de persoane desemnate de părţi se ţine seama, de regulă acestea propun ascultarea acelor persoane ale căror declaraţii consideră că le vor fi favorabile. Criteriul de delimitare a cercului martorilor propus de părţi trebuie să-l constituie concludenţa probei, măsură în care prin ascultarea martorilor propuşi se ajunge la lămurirea unor aspecte până atunci cunoscute.

Martorii care au dat declaraţii în cursul urmăririi penale urmează a fi ascultaţi din nou în faţa instanţei de judecată. Instanţa analizând depoziţiile celor deja ascultaţi poate opera o selecţie a martorilor şi considerând inutilă ascultarea unora dintre ei, poate restrânge sfera martorilor. Numărul martorilor în faţa instanţei de judecată este mai redus faţă de cei ascultaţi în cursul urmăririi penale.

4. Stabilirea locului şi datei ascultării precum şi asigurarea prezenţei martorului.

Alegerea locului unde martorii urmează a fi ascultaţi este de multe ori determinată de considerente de ordin tactic. Deoarece legea nu prevede un loc anume, ascultarea se poate efectua acolo unde organul judiciar consideră că acesta poate exercita o influenţă favorabilă asupra obţinerii declaraţiilor, sau locul unde urmează a fi ascultaţi poate fi impus de situaţia în care se află martorii.

De regulă martorii sunt ascultaţi la sediul organului judiciar, sediul poliţiei, sediul parchetului, instanţei, de asemenea martorii pot fi ascultaţi la locul unde se află la un moment dat, domiciliul, locul de muncă. În cazul martorilor suferinzi, ascultarea va avea loc la locul unde se află sub îngrijiri medicale- instituţie medicală, domiciliu- iar în cazul celor aflaţi în executarea unei pedepse privative de libertate la locul unde sunt internaţi. Persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie, în caz de nerespectare martorul poate fi adus silit la instanţa de judecată.[4] Ascultarea martorului se face la un moment cât mai apropiat de săvârşirea infracţiunii. Din momentul luării la cunoştinţă de către martor că va fi ascultat şi până la ascultarea propriu-zisă trebuie să treacă un timp cât mai scurt pentru ca martorul să fie îndepărtat de influenţe din partea persoanelor interesate în cauză. Când sunt mai mulţi martori ascultarea lor se va face separat şi se va evita să ia legatura între ei pentru a nu se influenţa reciproc. Când un organ de urmărire penală sau o instanţă de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală sau unei alte instanţei de judecată, pentru efectuarea actului procedural prin comisie rogatorie. Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau instanţe egale în grad. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune şi alte întrebări dacă necesitatea lor rezultă din cursul ascultării. În actul de citare a martorului pentru ascultare se va menţiona data exactă pentru prezentare – anul, luna, ziua, ora şi adresa exactă a locului unde se va face audierea, sediul organului şi camera unde se va prezenta.

5. Întocmirea planului de ascultare.

Întocmirea planului de ascultare reprezintă unul dintre cele mai importante momente ale pregătirii ascultării martorului. În urma studierii dosarului cauzei se stabilesc problemele ce urmează a fi lămurite cu fiecare martor sau categorie de martori identificaţi în cauză.

Pe baza problemelor respective se impune întocmirea unui plan de ascultare, plan care trebuie să cuprindă:

• poziţia martorului în cauză;
• datele ce caracterizează personalitatea acestora;
• necesitatea prezentării unor mijloace de probă cu ocazia ascultării;
• întrebările ce urmează a fi adresate martorilor.

Planul de ascultare, poate fi întocmit pentru fiecare martor în parte. Întrebările adresate martorului trebuie să fie scurte, clare, concise, adresate logic şi cronologic în raport de gradul de percepere şi memorare. Este interzisă folosirea întrebărilor sugestive ori cele de natură a pune în dificultate martorul. În cazul martorilor nesinceri întrebările vor fi formulate în mai multe variante şi de rezervă; succesiunea întrebărilor va fi stabilită, astfel încât s-o pregătească pe următoarea. Dacă martorul va fi ascultat cu privire la mai mulţi participanţi la săvârşirea faptei, se va întocmi plan de ascultare pentru fiecare persoană. Ascultarea se va realiza separat pentru fiecare persoană pe declaraţii separate. În timpul audierii, planul de ascultare poate fi completat cu alte întrebări, ori se poate renunţa la anumite întrebări dacă martorul a răspuns la ele din proprie iniţiativă.

Planul de ascultare se constituie ca fiind un instrument de lucru prin intermediul lui problemele pot fi lămurite printr-o singură ascultare, evitându-se chemările repetate în faţa organului de urmărire penală.

---

[1]Aioniţoaie Constantin, Sandu Ion Eugen, “Tratat de criminalistică”, Editura Carpaţi, 1992, pg.133

[2]Ciopraga Aurel, “Criminalistică. Tratat de tactică”, Editura Gama, Iaşi, 1996, pg.208

[3]Theodoru Grigore, Moldovan Lucia,” Drept procesual penal”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pg.134.

[4]Stancu Emilian, “Criminalistică. Elemente de tactică şi de metodologie criminalistică”, volumul II, Bucureşti, 1983, pg.58

Infracţiunea de tăinuire – practică judiciară

La analiza oricărei infracţiuni, şi pentru o mai bună înţelegere a acesteia trebuie să studiem şi practica judiciară întrucât practica judiciară reprezintă interpretarea  legii de către  organele responsabile cu aplicarea acesteia. Mai jos avem cateva exemple în materie de tăinuire:

Prin sentinţa penală nr. 1138 din 29 septembrie 1994 a Judecătoriei Găeşti, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul P.D. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire.

Instanţa a reţinut că, la 10 decembrie 1990, inculpaţii U.M. şi S.V. s-au înţeles cu inculpatul P.D. ca acesta să-i transporte cu autoturismul său, în oraşul Găeşti, pentru a sustrage bunuri dintr-un­ magazin. Ajunşi la destinaţie, inculpatul P.D. a rămas în maşină, iar ceilalţi doi inculpaţi au pătruns în magazin prin efracţie şi au sustras bunuri în valoare de 146.000 lei. Cu aceeaşi maşină bunurile au fost transportate la domiciliul inculpatului L.F. şi împărţite între cei trei.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Potrivit art. 26 din Codul penal, complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă promisiunea nu mai este îndeplinită.

Fapta inculpatului P.D. care, anterior săvârşirii infracţiunii de furt, a acceptat să-i transporte pe autori cu autoturismul său la locul faptei, a asigurat paza în timpul sustragerii bunurilor şi apoi a transportat bunurile sustrase la domiciliul unuia dintre autori, primind şi el o parte din bunuri, constituie complicitate la infracţiunea de furt, iar nu infracţiunea de tăinuire.

Această din urmă faptă se realizează fie prin dobândirea unui bun provenit din infracţiune, fie prin transformarea sau înlesnirea valorificării bunului, după săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi fără o promisiune anterioară, făcută în acest sens, autorului, ceea ce nu este cazul în speţă.

În consecinţă, urmează a se schimba încadrarea juridică din infracţiunea de tăinuire, în complicitate la infracţiunea de furt calificat[1].

Renunţarea la apel vs. retragere

Renunţarea la apel

În temeiul principiului disponibilităţii, părţile au dreptul ca, după pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de apel să renunţe în mod expres la această cale de atac.

Art. 368 C.proc.pen. se referă în mod expres la părţi şi pare că nu se aplică procurorului şi celorlalti titulari ai dreptului de apel prevăzuţi în art. 362 alin.1 lit.e) şi f) C.proc.pen. Procurorul are însă posibilitatea de a renunţa tacit la apel prin neexercitarea acestei căi de atac în termen, dar şi expres, printr-o declaraţie scrisă sau orală, în şedinţa de judecată, după pronunţarea hotărârii.

Persoanele arătate în art.362 alin.1 lit.e) şi f) C.proc.pen. nu sunt părţi în raportul procesual penal, dar au calitatea de părţi în raportul procesual adiacent celui dintâi, astfel că, printr-o interpretare extensivă, prevederile art.368 alin.1 C.proc.pen. le pot fi aplicate.

Pentru a fi valabilă, renunţarea la apel trebuie să îndeplinească două condiţii[1]:

1)            partea să fi renunţat la apel în intervalul cuprins între data pronunţării sentinţei şi data expirării termenului de apel. Nu se poate renunţa la apel înainte de pronunţarea sentinţei, întrucât acest drept nu s-a născut încă. De asemenea, nici după epuizarea termenului, partea nu mai poate declara că renunţă la apel, fiind decăzută din exercitarea acestui drept;

2)            renunţarea trebuie făcută expres, în termeni neechivoci sau legaţi de îndeplinirea  anumitor condiţii.

Declaraţia de renunţare la apel se poate face în scris, printr-o cerere explicită depusă la instanţa care a pronunţat hotărârea sau oral, în sedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Declaraţia poate fi făcută personal de către titular sau prin mandatar cu procură specială.

Revenirea asupra renunţării

Potrivit art.368 alin.2 C.proc.pen. se poate reveni asupra renunţării la apel, dar numai înăuntrul termenului de declarare a apelului. Revenirea asupra renunţării are caracter definitiv atunci când apelul vizează latura civilă a procesului, datorită principiului disponibilităţii, dominant în materie civilă.

Renunţarea la apel este definitivă  numai din momentul expirării termenului de apel, atunci când persoana care a făcut declaraţia de renunţare nu a revenit asupra ei în interiorul acestui termen.

Efectele renunţării la apel:

Art.416 C.proc.pen. prevede în mod expres că hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel în două situaţii: a)când nu s-a declarat apel în termen şi b)când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului. Ipoteza renunţării la apel nu se regăseşte în enumerarea de la art.416 C.proc.pen., ceea ce înseamnă că legiuitorul  a înţeles să o includă cazului prevăzut la pct.2 lit.a) al art.416 („când nu s-a declarat apel în termen”) şi să considere că hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel.

Retragerea apelului

Spre deosebire de renunţarea la apel, retragerea apelului presupune existenţa unui apel declarat şi poate fi făcută de oricare dintre părţi şi de procuror. Termenul  în care apelul poate fi retras este cuprins între momentul declarării acestuia şi până la închiderea dezbaterilor în faţa instanţei de apel. Retragerea apelului poate privi fie latura penală fie latura civilă ori ambele laturi ale cauzei.

Declaraţia de retragere a apelului trebuie să fie făcută personal de către parte sau prin mandatar special. Retragerea apelului de către apărător, în lipsa unei procuri speciale, nu va fi luată în considerare. Dacă declaraţia a fost făcută în formă scrisă, ea poate fi introdusă fie la instanţa a cărei hotărâre se atacă, fie la instanţa de apel. Atunci când declaraţia a fost depusă la prima instanţă, aceasta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanţei de apel, singura care poate lua act de retragerea apelului.

Declaraţia orală trebuie făcută numai în faţa instanţei de apel.

Dacă partea se află în stare de deţinere, retragerea apelului se face printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere.

Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal. Reprezentantul legal poate retrage apelul în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, potrivit legii civile. Apelul declarat de procuror nu poate fi retras decât de către procurorul ierarhic superior. Prin această dispoziţie a art. 369 alin.3 C.proc.pen. se urmăreşte a se asigura un control eficient asupra modului în care reprezentanţii Ministerului Public înţeleg să se folosească de calea de atac a apelului[2]. Apelul retras în aceste condiţii poate fi insuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat.

Efectele retragerii apelului

Prin retragerea apelului, instanţa sesizată prin declaraţia de apel se dezînvesteşte şi va lua act de manifestarea de voinţă a apelantului, dispunând scoaterea cauzei de pe rol. Un nou apel, introdus ulterior de către aceeaşi parte, în aceeaşi cauză, este inadmisibil. Instanţa de apel va lua act de retragerea apelului printr-o decizie, ca hotărâre prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, în temeiul art.311 C.proc.pen. Prin retragerea apelului se pune capăt judecării cauzei, instanţa constatând că apelul a fost retras, ceea ce echivalează cu o pronunţare asupra căii de atac[3].

Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe se produce:

–       la data expirării termenului de apel, dacă apelul a fost retras înăuntrul termenului;

–       la data retragerii apelului, dacă aceasta a avut loc după expirarea termenului de apel.

Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele împotriva cărora apelul a fost retras[4].

---

[1] Volonciu, Nicolae – Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001., p.255

[2] Papadopol, Vasile; Turianu, Corneliu – Apelul penal, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1994, p.118

[3] V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.119

[4] Dec. nr.470 din 20 octombrie 1997 a Curţii de Apel Suceava, în Buletinul Jurisprudenţei- Culegere de practică judiciară pe anii 1997-1998

Efectul devolutiv al apelului

Cuvântul „devolutiv” derivă din verbul latin devolvo (-vere,    -volo, –volum), care înseamnă a transmite, a face să treacă ceva de la un subiect la altul.

Efectul devolutiv presupune transmiterea cauzei de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată (judex a quo) la instanţa competentă să soluţioneze apelul (judex ad quem). Instanţa de apel va supune hotărârea atacată examinării atât în fapt cât şi în drept şi, dacă este cazul, va adopta pe baza datelor cauzei o soluţie diferită de cea a primei instanţe. Nu se poate transmite de la prima instanţă la instanţa de apel decât ceea ce a fost supus judecăţii celei dintâi[1]. Astfel, instanţa de apel nu va lua în considerare decât faptele care au făcut obiectul judecăţii în primă instanţă. În schimb va putea să hotărască în privinţa acelor fapte cuprinse în actul de trimitere în judecată şi asupra cărora prima instanţă nu s-a pronunţat; va putea schimba încadrarea juridică a faptei; va fi în măsură să adauge la fapta săvârşită agravante sau atenuante. De asemenea va trebui să ţină seama de consecinţele pe care fapta le-a produs ulterior pronunţării hotărârii atacate şi să ia în considerare exceptii noi, care nu au fost ridicate în primă instanţă.

Instanţa de apel nu poate dispune în privinţa acelor persoane care nu au figurat ca  părţi cu ocazia primei judecăţi şi nici să modifice calitatea procesuală a unor persoane.

Efectul devolutiv nu presupune o reluare a judecăţii care a avut loc în primă instanţă, ci determină repunerea în discuţie a cauzei printr-o nouă judecată, cu trăsături proprii, în scopul verificării legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate fără o desfiinţare în prealabil a acesteia[2].

Raportat la motivele invocate prin cererea de apel şi la interesele pe care le afirmă apelantul, devoluţiunea cauzei poate fi integrală sau parţială. Devoluţiunea integrală (ex integro) se produce atunci când instanţa de apel este învestită cu reexaminarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept. Prin devoluţiunea parţială (in partibus) instanţa se va pronunţa numai asupra unora dintre elementele de fapt şi de drept care au format obiectul judecăţii în primă instanţă[3].

Art.371 C.proc.pen. stabileşte limitele efectului devolutiv, arătând că instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.

În literatura de specialitate[4], titularii dreptului de apel au fost grupaţi în două categorii, sub aspectul devolutiv al acestei căi de atac.

Din prima categorie fac parte acei titulari care, prin calitatea lor procesuală, devoluează atât fondul cauzei, cât şi măsurile adiacente fonduluiş este vorba de procuror şi de părţi.

Apelul declarat de procuror, fără rezerve, produce un efect devolutiv integral, in rem şi in personam. Instanţa de apel va judeca pricina sub toate aspectele şi cu privire la toate persoanele care au fost părţi în proces, efectul devolutiv putând să opereze atât în favoarea cât şi în defavoarea lor. Apelul procurorului îşi păstrează caracterul integral şi în situaţia în care, după expirarea termenului de apel, acesta şi-a motivat apelul numai cu privire la anumite fapte sau persoane.

În cazul apelului inculpatului, cauza se devoluează atât în ce priveşte latura penală, cât şi în ce priveşte latura civilă, dar numai în legătură cu propria sa situaţie. Acesta nu poate invoca situaţia altui inculpat.

Apelul părţii vătămate devoluează cauza numai în ce priveşte latura penală şi numai în acele cauze în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă.

Apelul declarat de partea civilă devoluează numai  latura civilă, însă instanţa poate examina şi acele aspecte ale laturii penale de care depinde corecta soluţionare a pretenţiilor civile.

În ce priveşte partea responsabilă civilmente, apelul acesteia are un efect devolutiv limitat la interesele sale în cauză, adică numai la aspectele ce privesc latura civilă. Dacă nu există un apel contrar, instanţa de apel va menţine soluţia primei instanţe, fie exonerând partea responsabilă civilmente de plata oricăror despăgubiri, dacă nu există temeiurile de fapt sau de drept ale răspunderii civile pentru altul, fie reducând cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea atacată.

Referitor la persoană, art.371 alin.1 C.proc.pen. stabileşte limitele judecării cauzei la instanţa de apel. Însă în ce priveşte motivele de apel, art.371 alin.2 prevede îndatorirea instanţei ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate. Prevederile art.371 alin.2 se completează cu principiul exprimat în adagiul tantum devolutum quantum apellatum – atât are cădere să judece instanţa de apel cât este atacată hotărârea primei instanţe[5].

Motivele invocate de apelant nu influenţează efectul devolutiv, în sensul îngrădirii lui. Declaraţia de apel, chiar nemotivată ori netemeinic motivată, este suficientă pentru a învesti instanţa de apel cu întreaga pricină. Astfel, instanţa va fi obligată, în baza rolului său activ, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, indiferent dacă acestea au fost sau nu invocate de către apelant şi să  pronunţe o soluţie corespunzătoare legii şi adevărului[6].

În virtutea efectului devolutiv al apelului, motivele de apel pot viza orice aspect al cauzei, inclusiv modificarea cadrului procesual, prin schimbarea încadrării juridice a faptei. Oricare ar fi momentul solicitării schimbării încadrării juridice, instanţa de judecată este obligată să respecte cerinţele impuse de lege cu privire la această instituţie juridică, respectiv punerea în discuţia părţilor a noii încadrări şi atenţionarea inculpatului că are dreptul să ceară acordarea timpului necesar pentru pregătirea apărării[7].

Dintr-o altă categorie de titulari ai dreptului de apel fac parte aceia care pot devolua numai aspectele auxiliare, adiacente ale fondului cauzei: martorii, experţii, apărătorii, interpreţii, precum şi orice altă persoană care, prin activitatea primei instanţe, a suferit o vătămare a intereselor sale legitime.

---

[1] Mateuţ, Gheorghiţă – Procedură penală. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.31; Papadopol, Vasile; Turianu, Corneliu – Apelul penal, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1994, p.123-124. Rădescu, Dumitru; Jipa, Cristian – Apelul şi recursul în procesul penal, Ed. Juridică, Bucureşti, 2003, p.107

[2] Paraschiv, Carmen Silvia – Drept procesual penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.534

[3] Ghe.Mateuţ, op.cit., p.31;  Volonciu, Nicolae – Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, p.258; Neagu, Ion – Tratat de procedură penală, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p.678

[4] Gr.Theodoru, Efectul devolutiv al recursului şi limitele sale, RRD, nr.2 din 1974, p.17; I.Neagu, op.cit., p.678

[5] V.Papadopol, C.Turianu, op.cit., p.127

[6] N.Volonciu, op.cit., p. 259

[7] C.C., dec.nr.83/2002, publicată în M.Of. P.I, nr. 242/10 aprilie 2002

Infracţiunea flagrantă şi prezumţia de nevinovăţie

Regula prezumţiei de nevinovăţie a fost consacrată pentru prima oară în istorie în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, adoptată de Adunarea Naţională a Franţei la 26 august 1789.

În art.9 din Declaraţie se statorniceşte că „Orice om trebuie considerat nevinovat până la probarea culpabilităţii sale. Dacă se consideră indispensabil să fie arestat, orice severitate care n-ar fi necesară pentru a se asigura de persoana sa, trebuie să fie în mod riguros reprimată prin lege”. Este textul fundamental care a influen­ţat decisiv, în sens umanist, toate sistemele de drept procesual penal ale Europei şi, în parte ale lumii.

Marea majoritate a legislaţiilor moderne a admis prezumţia de nevinovăţie; ea a fost criticată de o parte a doctrinei şi anume de pozitivişti (Ferri, Betticol, Tarde) care au pledat pentru menţinerea ei, numai cât priveşte pe criminalii pasionali sau de ocazie, şi pentru repudierea prezumţiei de nevinovăţie, în cazul criminalilor cu tendinţă de profesionalizare.1

Prezumţia de nevinovăţie a fost consacrată în art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 10 decembrie 1948, în care se statorniceşte că „orice persoană învinuită (acuzată) a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită (dovedită) într-un proces public cu asigurarea garanţiilor necesare apărării”. Era prima dată când comunitatea internaţională – având în memorie crimele de război, crimele contra păcii şi crimele contra umanităţii comise sub regimul hitlerist, organizate de către căpeteniile naziste şi înfăptuite de cei ce au stat pe banca acuzării la Nürnberg în 1945 – 1946 – consacra prezumţia de nevinovăţie.

În art.14 pct.2 din Pactul Internaţional al Drepturilor Civile şi Politice (adoptat de România prin Decretul nr. 212 din 1974) prezumţia de nevinovăţie are următorul conţinut: „Orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal”. O atare formulare a regulii prezumţiei de nevinovăţie a servit ca model, strălucit prin precizia sa, pentru legislaţiile naţionale.

Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, Parlamentul României a ratificat Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi protocoalele adiţionale la această convenţie.

Convenţia consacră în art.6 pct.2 prezumţia de nevinovăţie în următorii termeni „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa nu va fi legal stabilită”.

În procedura penală română prezumţia de nevinovăţie este reglementată în sensul că „învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa” (art.66 alin. 1 Cod de procedură penală).

Mai mult, Constituţia României din decembrie 1991, în art.23 pct.8 statorniceşte regula prezumţiei de nevinovăţie în sensul că „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este nevinovată”.

În consecinţă, regula prezumţiei de nevinovăţie este în sistemul de drept român o regulă fundamentală, de rang constituţional, de mare tradiţie în sistemele de drept „şi de incontestabilă actualitate şi spirit justiţiar”.

Am făcut o succintă prezentare a prezumţiei de nevinovăţie, deoarece aceasta nu este exclusă nici în materia infracţiunii flagrante.

Prezumţia de nevinovăţie şi în acest caz răspunde funcţiei de a garanta protecţia oricărei persoane acuzate în contra arbitrajului autorităţilor judecătoreşti.

Ea se înfăţişează ca o garanţie juridico-socială acordată celui învinuit de săvârşirea unei infracţiuni.

Chiar şi în situaţia infracţiunilor flagrante, al cărei caracter a fost reţinut greşit de organele de anchetă cel acuzat este apărat efectiv de răspundere, cu aplicarea unei pedepse, dacă instanţa de judecată constată, prin reverificarea probelor în acuzare sau prin administrarea de probe noi, că probele administrate la urmărirea penală sunt netemeinice, tot astfel în baza acestei prezumţii, chiar dacă există probe de vinovăţie cel acuzat are dreptul consacrat în art.66 alin.2 C. pr. pen., să dovedească lipsa lor de temeinicie.2

Împrejurarea că acuzatul oricând până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, solicită administrarea de probe în apărare, nu antrenează nici o sancţiune procesuală, pentru invocarea vreunei probe în favoarea sa, chiar dacă prin proba propusă în apărare nu se reuşeşte să se dovedească faptul de dovedit.

O a doua funcţie la care răspunde prezumţia de nevinovăţie şi în cazul infracţiunilor flagrante este aceea de a garanta exercitarea de către acuzat a dreptului la contra acţiunea în apărare care dăinue până în momentul intrării hotărârii în puterea lucrului judecat. Acest drept implică necesitatea cunoaşterii învinuirii ce i se atribuie, încadrarea juridică a faptei şi asigurarea posibilităţii pregătirii şi exercitării apărării.3

Aşadar obiectul principal al prezumţiei de nevinovăţie este de a proteja individul împotriva oricărui arbitrariu, prin garantarea libertăţii individuale, prin stimularea căutării adevărului în activitatea judiciară şi prin evitarea riscurilor care înrădăcinează cu uşurinţă credinţa că cel împotriva căruia se exercită o acţiune penală este vinovat.

Recent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia din 10 februarie 1995, în cauza RIHEMONT contra Franţa a statuat că „o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie poate să provină nu numai din partea unor judecători sau a unui tribunal, ci şi din partea altor autorităţi publice”.

---

1 Nicolae, Eugenia Angela, Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999., p. 50

2 Angela Eugenia Nicolae, op. cit., p. 50

3 idem., ibid., p. 52