Modificare măsură plasament (2)

TRIBUNALUL TULCEA
Dosar nr. 121/88/2009
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinţa civilă Nr. 198
Şedinţa publică de la 06 Februarie 2009

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr. 121/88/2009, reclamanta DIRECŢIA GENERALĂ DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI PROTECŢIA COPILULUI TULCEA a solicitat modificarea măsurii de plasament pentru minorul AI , de la Centrul de plasament „Speranţa” Tulcea la S.A.S.T. Tulcea.

In motivarea cererii, reclamanta a arătat că minorul provine dintr-o relaţie de concubinaj cu paternitate recunoscută. Este părăsit de părinţi, fiind lăsat în grija mătuşii materne AV din com. M, jud. Tulcea. Mama întreţinea relaţii de concubinaj cu diferite persoane, iar tatăl muncea ocazional. Prin Hotărârea nr. 1140/2000, se stabileşte măsura de plasament la mătuşa maternă, AV. După o perioadă de timp, mama a cerut reintegrarea copilului în familie, motivând faptul că şi-a cumpărat o casă în satul P…., jud. Tulcea şi dispune de condiţii pentru creşterea, educarea şi îngrijirea minorului. Prin Hotărârea nr. 859/2003, copilul este reintegrat în familie. Cu toate că mama a promis că îi va asigura minorului toate condiţiile necesare unei bune dezvoltări, aceasta nu şi-a preschimbat comportamentul şi vechile obiceiuri, întreţinând în continuare relaţii cu diferiţi bărbaţi. Din anul 2007, conform S.C. 1987/2007, minorul se află în plasament la Centrul de Plasament „Speranţa” Tulcea. De când se află în centru, nu a fost vizitat de nici o rudă până la gradul IV. Mama minorului este plecată în Italia la muncă.

In dovedirea acţiunii, reclamanta a depus la dosar în xerocopie următoarele înscrisuri: raport referitor la ancheta psihosocială a copilului, ancheta socială a D.G.A.S.P.C. Tulcea; plan individual de protecţie; raport de evaluare trimestrială, S.C. nr. 1987/2007, certificat naştere AI , Hotărârea nr. 1140/2000, Hotărârea nr. 859/2003, C.I. GN, certificat deces AS.

Examinând cererea, instanţa reţine că minorul provine dintr-o relaţie de concubinaj cu paternitate recunoscută, că tatăl este decedat iar mama este plecată la muncă în Italia. Se mai reţine că mama minorului nu a asigurat minorului toate condiţiile necesare unei bune dezvoltări, minorul aflându-se în plasament la Centrul de Plasament „Speranţa” Tulcea.

Conform art. 68 şi art. 69 din Legea nr. 272/2004, împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie specială, dispuse de comisia pentru protecţia copilului sau de instanţa judecătorească, trebuie verificate trimestrial de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, care are obligaţia de a urmări modul în care sunt puse în aplicare măsurile de protecţie specială, dezvoltarea şi îngrijirea copilului pe perioada aplicării măsurii şi care întocmeşte, trimestrial sau ori de câte ori apare o situaţie care impune acest lucru, rapoarte privitoare la evoluţia dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale a copilului şi a modului în care acesta este îngrijit.

În situaţia în care se constată, pe baza acestui raport, necesitatea modificării sau, după caz, a încetării măsurii, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este obligată să sesizeze de îndată comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa judecătorească.

Din aceste considerente, instanţa urmează a dispune modificarea măsurii de plasament pentru minorul ….., de la Centrul de plasament „Speranţa” Tulcea la S.A.S.T. Tulcea.

Tags: Legea nr. 272/2004, minori

Modificare măsură plasament

TRIBUNALUL TULCEA
Dosar nr. 120/88/2009
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinţa civilă Nr. 197
Şedinţa publică de la 06 Februarie 2009

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr. 120/88/2009, reclamanta DIRECŢIA GENERALĂ DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI PROTECŢIA COPILULUI TULCEA a solicitat modificarea măsurii de plasament pentru minorul TI , de la asistent maternal profesionist Beudean Rodica cu plasament la Centrul de plasament „Cristian” Tulcea.

In motivarea cererii, reclamanta a arătat că minorul provine dintr-o relaţie de concubinaj cu paternitate recunoscută. Copilul a prezentat probleme medicale imediat după naştere, fiind internat la secţia de recuperare pediatrică. În această perioadă, părinţii şi-au vizitat copilul dar nu au dorit să-l ia acasă deoarece nu puteau să-i acorde îngrijirea necesară. După ce a fost plasat la Leagănul de copii Babadag, în anul 1997, mama a solicitat reintegrarea în familie iar cererea i-a fost refuzată, datorită condiţiilor improprii de la domiciliu. Fiind diagnosticat cu retard psiho-motor moderat, minorul a fost plasat la Casa de copii preşcolari cu deficienţe, iar, ulterior, prin Hotărârea CPC nr. 466/10.07.2001 a fost plasat asistentului maternal profesionist BR. Fiind încadrat în grad de handicap accentuat, cu diagnosticul „întârziere mentală moderată, cu tulburări de limbaj şi tulburări de reactivitate”, asistentului maternal îi vine din ce în ce mai greu să se ocupe de minor, care, deşi este elev în clasa a VI-a, în clasă specială, îşi ştie numele dar nu ştie să şi-l scrie, nu şi-a însuşit scrisul, cititul şi deprinderile privind igiena personală, numără până la 5 şi necesită un ajutor permanent. Minorul urmează tratament de specialitate , are nevoie permanentă de tratament medicamentos. Părinţii minorului au o locuinţă sărăcăcioasă, cu pământ pe jos, în camere lipseşte minimul necesar unui trai decent, nu deţin bunuri mobile au imobile (locuinţa aparţine bunicilor minorului) şi se întreţin din ajutorul social, în cuantum de 207 lei/lună. Părinţii sunt total dezinteresaţi de copil, nu l-au vizitat şi nu menţin legătura cu el. În Centrul de Plasament „Cristian” poate beneficia de îngrijire, supraveghere, recuperare şi tratament de specialitate permanent, adecvat handicapului.

In dovedirea acţiunii, reclamanta a depus la dosar în xerocopie următoarele înscrisuri: raport referitor la ancheta psihosocială a copilului; fişa de evaluare psihologică, ancheta socială a D.G.A.S.P.C. Tulcea; plan individual de protecţie; adeverinţe medicale, ancheta socială a Primăriei Niculiţel, Certificat de încadrare în grad de handicap, copie C.I. mamă şi tată, copie Certificat de naştere minor, raport după vizită, declaraţii, raport după discuţii.

Examinând cererea, instanţa reţine că minorul este încadrat în grad de handicap accentuat, cu diagnosticul „întârziere mentală moderată, cu tulburări de limbaj şi tulburări de reactivitate”, motiv pentru care asistentului maternal îi vine din ce în ce mai greu să se ocupe de minor. Întrucât minorul necesită un ajutor permanent, iar în Centrul de Plasament „Cristian” poate beneficia de îngrijire, supraveghere, recuperare şi tratament de specialitate permanent, adecvat handicapului, instanţa urmează a dispune modificarea măsurii de plasament pentru minorul TI , de la asistent maternal profesionist BR cu plasament la Centrul de plasament „Cristian” Tulcea.

Conform art. 68 şi art. 69 din Legea nr. 272/2004, împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie specială, dispuse de comisia pentru protecţia copilului sau de instanţa judecătorească, trebuie verificate trimestrial de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, care are obligaţia de a urmări modul în care sunt puse în aplicare măsurile de protecţie specială, dezvoltarea şi îngrijirea copilului pe perioada aplicării măsurii şi care întocmeşte, trimestrial sau ori de câte ori apare o situaţie care impune acest lucru, rapoarte privitoare la evoluţia dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale a copilului şi a modului în care acesta este îngrijit.

În situaţia în care se constată, pe baza acestui raport, necesitatea modificării sau, după caz, a încetării măsurii, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este obligată să sesizeze de îndată comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa judecătorească.

Tags: Legea nr. 272/2004, măsură plasament, minori

Instituire măsură plasament (2)

TRIBUNALUL TULCEA
Dosar nr. 119/88/2009
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinţa civilă Nr. 196
Şedinţa publică de la 06 Februarie 2009

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr.119/88/2009, reclamanta DIRECŢIA GENERALĂ DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI PROTECŢIA COPILULUI TULCEA a solicitat plasamentul pentru copilul MRV , născut la data de ……….2005, în comuna Nufăru, judeţul Tulcea, fiul lui – şi a MMV , domiciliată în sat …………. judeţul Tulcea şi reşedinţa în străinătate la bunicii materni MM si D, domiciliaţi în sat ………… judeţul Tulcea, cu menţiunea ca exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor părinteşti să fie delegat către preşedintele Consiliului judeţean Tulcea, în conformitate cu prevederile art.62 alin.2 fin Legea nr.272/2004.

In motivarea cererii, reclamanta a arătat că minorul provine, ca şi sora lui, MR dintr-o relaţie de concubinaj, cu paternitate nerecunoscută. De creşterea şi educarea copilului s-a ocupat mai mult bunica maternă, care a avut grijă de nepoată ca de propriul copil pentru că mama este plecată de 2 ani în străinătate. Mama minorului beneficiază de ajutor social în cuantum de 172 lei, alocaţie monoparentală în cuantum de 80 lei şi alocaţiile de stat pentru copii. Bunicii au ca venituri ajutorul social şi banii obţinuţi din munci ocazionale.

Minorul se bucură de o stare bună de sănătate, este o fire independentă şi este înscris la grădiniţă.

Bunicii materni au sperat că fiica lor, se va întoarce din străinătate pentru a avea grijă de copii şi au refuzat iniţial preluarea nepoţilor în plasament.

Reclamanta mai arată că locuinţa bunicilor este compusă din trei camere şi două anexe, mobilate şi întreţinute în mod corespunzător. Locuinţa este racordată la reţeaua de curent electric, încălzirea se face cu lemne.

In dovedirea acţiunii, reclamanta a depus la dosar, în copie, următoarele înscrisuri; certificatul de naştere al minorului, raport nr.28/2009, ancheta socială nr.27/2009, ancheta socială nr.25/2009, plan individualizat de protecţie nr.26/2009, ancheta socială nr.6064/2008 privind situaţia doamnei MD, adeverinţa nr.90/2008, declaraţiile nr.6063/2008, nr.6062/2008, nr.5793/2008, cazierele judiciare nr.23464 şi 23463 din 6.11.2008, adeverinţele medicale nr.1881, 1882, 1883, 1884, caracterizarea nr.92/22008, cererea solicitanţilor nr.43666/2008, ancheta socială nr.5888/2008, rapoartele după vizită nr.5769/2008, nr.5887/2008, cărţi de identitate şi buletinul de identitate.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele: minorul MRV, născut ………. .2005, provine dintr-o relaţie de concubinaj, are paternitate nerecunoscută. Mama plecată de 2 ani din ţară a lăsat copilul în grija bunicilor materni, care se ocupă de creşterea şi educarea lui, acesta locuind neîntrerupt, de la naştere, în casa bunicilor.

Instanţa mai reţine că bunicii deţin o locuinţă, compusă din trei camere şi două anexe, mobilate şi întreţinute în mod corespunzător. Locuinţa este racordată la reţeaua de curent electric, încălzirea se face cu lemne.

Ambii bunici sunt foarte ataşaţi de nepot pe care îl consideră propriul lor copil şi doresc să se ocupe în continuare de creşterea şi îngrijirea lui. Si copilul este ataşat de bunici şi doreşte să rămână la ei motiv pentru care se propune plasamentul minorului la bunicii materni MM si D.

Potrivit prevederilor art.58 alin.1, lit.a şi art.61 alin.2 lit.b din Legea nr.272/2004 „Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile prezentei legi, la o persoană din familie.

Văzând că în speţă sunt incidente dispoziţiile acestor texte de lege, situaţia specială în care se află copilul, reclamând instituirea unei măsuri de protecţie specială, urmează a admite cererea formulată de D.G.A.S.P.C. Tulcea şi a dispune instituirea măsurii plasamentului pentru minorul MRV la bunicii materni MM şi MD.

Totodată în cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile art.62 al.2 din Legea nr.272/2004, conform căruia „Modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor părinteşti cu privire la persoană şi la bunurile copilului abandonat de către mamă în unităţi sanitare” se stabileşte de către instanţa judecătorească.

Cum în cauză sunt întrunite condiţiile cerute de dispoziţiile art.58 alin.1 lit.a din Legea nr.272/2004, iar pentru copil nu a fost posibilă instituirea măsurii tutelei, urmează ca, în conformitate cu prevederile art.62 alin.2, să delege exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti către preşedintele Consiliului judeţean Tulcea.

Tags: Legea nr. 272/2004

Înstituire măsură plasament

TRIBUNALUL TULCEA
Dosar nr. 118/88/2009
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinţa civilă Nr. 195
Şedinţa publică de la 06 Februarie 2009

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr. 118/88/2009 din 21.01.2009, reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Tulcea a solicitat plasamentul pentru copilul MR , născută la data de 25.05.2002, în Tulcea, judeţul Tulcea, fiica lui N şi a lui MV, domiciliată în satul …… judeţul Tulcea şi reşedinţa în străinătate, la familia MM şi D, bunicii materni, domiciliaţi în satul ……………., judeţul Tulcea.

Totodată, s-a solicitat delegarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti către preşedintele Consiliului Judeţean Tulcea, în conformitate cu prevederile art. 62 alin. (2) din de Legea nr. 272/2004.

În motivare reclamanta a arătat că minora MR provine, ca şi fratele ei MRV , dintr-o relaţie de concubinaj cu paternitate nerecunoscută şi mama copilului nu s-a dovedit o mamă adevărată pentru copilul ei, de creşterea şi educarea acestuia ocupându-se mai mult bunica maternă. Aceasta a avut grijă de nepoată ca de propriul copil, pentru că mama, plecată de 2 ani în străinătate nu a revenit în ultimul timp în ţară, bazându-se exclusiv pe ajutorul bunicilor.

Referitor la situaţia materială a bunicilor, s-a arăta că aceştia au o locuinţă compusă din 3 camere şi 2 anexe, mobilate şi întreţinute în mod corespunzător, fiind racordată la reţeaua de curent electric, iar încălzirea se face cu lemne. Aceştia au ca venituri ajutorul social şi banii obţinuţi din munci ocazionale.

A mai precizat reclamanta că mama minorei beneficiază de ajutor social în cuantum de 172 lei, alocaţie monoparentală, în cuantum de 80 lei şi alocaţiile de stat pentru copii.

Referitor la minoră, s-a precizat că aceasta se bucură de o stare bună de sănătate, este un copil dinamic, cu o gândire bună şi limbaj dezvoltat, fiind înscrisă la grădiniţă în grupa mare.

Consideră reclamanta că, având în vedere ataşamentul stabilit între minoră şi bunicii materni şi faptul că aceasta locuieşte neîntrerupt, de la naştere, în casa bunicilor, plasamentul la bunicii materni este măsura cea mai potrivită pentru aceasta.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 58 alin. (1) lit. a). art. 60 alin (3) lit. a) art. 61 alin. (2), lit. b) din Legea nr. 272/2004.

În dovedirea acţiunii, reclamanta a înaintat la dosar următoarele documente : raport referitor la ancheta psihosocială a copilului; plan individualizat de protecţie; ancheta socială a D.G.A.S.P.C. Tulcea; ancheta socială a D.G.A.S.P.C. de la domiciliul solicitantei; cererea solicitantului; ancheta socială a Primăriei N; adeverinţe, caracterizări, declaraţii, cazier judiciar; copie certificat de naştere minor; copie C.I. bunici; cazier judiciar; raport după vizită; copie B.I. mamă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele : Minora MR, ca şi fratele ei MRV provin dintr-o relaţie de concubinaj, cu paternitate nerecunoscută, de creşterea şi educaţia acesteia ocupându-se mai mult bunica maternă, care a avut grijă de nepoată ca de propriul copil pentru că mama, care a fost plecată în străinătate nu a revenit în ultimul an în ţară, deşi aceştia au sperat că fiica lor se va întoarce din străinătate pentru a avea grijă de copil, aceasta fiind şi motivul pentru care iniţial au refuzat preluarea nepoţilor în plasament.

Referitor la situaţia materială a bunicilor se reţine că aceştia au ca venituri ajutorul social şi banii obţinuţi din munci ocazionale, locuinţa acestora fiind compusă din 3 camere şi 2 anexe, mobilate şi întreţinute în mod corespunzător, fiind racordată la reţeaua de curent electric, încălzirea făcându-se cu lemne, iar în ceea ce priveşte situaţia materială a mamei minorei, se reţine că aceasta beneficiază de ajutor social în cuantum de 172 lei, alocaţie monoparentală în cuantum de 80 lei şi alocaţiile de stat pentru copii.

Conform dispoziţiilor art. 61 alin 2 lit. b din Legea nr. 272/2004, „măsura plasamentului se stabileşte de către instanţa judecătorească, la cererea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în situaţia copilului în situaţia copilului prevăzut la art. 56 lit. b) şi e), atunci când nu există acordul părinţilor sau, după caz, al unuia dintre părinţi, pentru instituirea acestei măsuri”.

Art.58 alin.(1), prevede : ,, Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile prezentei legi, după caz, la: a) o persoană sau familie”

Totodată, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 62 alin.2 din Legea 272/2004, potrivit cu care „drepturile şi obligaţiile părinteşti în situaţia copilului pentru care nu a putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa a dispus măsura plasamentului sunt exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean Tulcea”.

Faţă de toate aceste considerente, se va admite acţiunea şi se va dispune plasamentul minorei MR la familia MM şi MD, bunicii materni ai minorei.

Tags: Legea nr. 272/2004, măsură plasament, paternitate nerecunoscută

Încetare măsură plasament

TRIBUNALUL TULCEA
Dosar nr. 100/88/2009
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinţa civilă Nr. 194
Şedinţa publică de la 06 Februarie 2009

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr.100/88/2009 din 20.01.2009, reclamanta RN , ]n contradictoriu cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Tulcea, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună reintegrarea minorelor VG , născută la şi VM , născută …………2001, în familia reclamantei şi să se dispună înlăturarea măsurii suspendării exerciţiului drepturilor părinteşti, dispusă pe durata plasamentului de urgenţă.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin sentinţa civilă nr.2114/10 nov.2005, pronunţată în dos.nr.3719/2005, Tribunalul a admis cererea DGASPC Tulcea, dispunând plasamentul în regim de urgenţă a celor două minore, suspendând exerciţiul drepturilor părinteşti pe durata acestei măsuri de protecţie.

Arată reclamanta că, instanţa de judecată a dispus astfel întrucât la data luării măsurii de protecţie a avut o problemă de sănătate care afecta evoluţia psihosocială a celor două minore. În realitate, reclamanta a avut o stare de tulburare întrucât căsătoria sa nu a funcţionat bine şi pentru că tatăl minorelor a abuzat-o sexual pe minora VG , fapt pe care însă nu l-a putut dovedi.

Întrucât tatăl minorelor insista să le viziteze pe minore, şi ştiind de ce era capabil, reclamanta se afla într-o permanentă stare de agitaţie, fapt care a fost calificat ca fiind „tulburare psohiotică de tip paranoid”.

Precizează reclamanta că, în prezent situaţia s-a schimbat în bine, că locuieşte în loc.F având un apartament proprietatea sa exclusivă şi că lucrează din 3 aprilie 2007. In consecinţă, dispune de condiţii normale de locuit, are venituri suficiente pentru a se ocupa de creşterea şi educarea celor două minore.

Reclamanta mai arată că este sănătoasă din toate punctele de vedere, fapt constatat şi din analizele la care a fost supusă, atât pentru a fi angajată la actualul loc de muncă, cât şi pentru prezenta cerere.

Minorele locuiesc la Centrul Pro Familia S, jud.Tulcea, din cadrul DGASP Tulcea, au fost vizitate pe toată perioada internării lor în centrul de plasament şi a păstrat legătura cu ele telefonic, cumpărând chiar un telefon mobil pe care i l-a înmânat fiicei sale VG.

Mai arată reclamanta că, înainte de luarea măsurii de protecţie, minorele îi fuseseră încredinţate spre creştere şi educare, prin sentinţa civilă nr.1055/13 nov.2002, pronunţată de Judecătoria Măcin, sentinţă prin care s-a dispus şi desfacerea căsătoriei prin divorţ.

În concluzie, consideră reclamanta că este în interesul minorelor să fie reintegrate în familia sa, viaţa lor îmbunătăţindu-se prin luarea acestei măsuri legale.

În drept, îşi întemeiază cererea pe disp.art.66 al.(2) din Legea nr.272/2004.

În dovedirea acţiunii, s-au depus la dosar în copie următoarele documente: sentinţa civilă nr.2114/2005, sentinţa civilă nr.1055/2002, adeverinţe medicale, extras de carte funciară, caracterizări, ex.II cerere şi copii acte pentru comunicare cu DGASPC.

Examinând cererea, instanţa reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.2114/10 nov.2005 pronunţată de Tribunalul Tulcea a dispus plasamentul în regim de urgenţă a minorelor VG , ns.la5 iulie 1995 şi VM , ns.la 27 sept.2001, suspendând exerciţiul drepturilor părinteşti pe durata acestei măsuri de protecţie. Instanţa a stabilit la momentul luării acestei măsuri de protecţie că reclamanta avea o problemă de sănătate, afectând evoluţia psihosocială a minorelor.

Starea de tulburare, care a fost calificată ca fiind „tulburare psihiotică de tip paranoid”, pe care a avut-o reclamanta s-a datorat neînţelegerii dintre soţi în timpul căsătoriei, dar mai ales datorită tatălui minorelor care ar fi abuzat-o sexual pe minora Georgiana, faptă care nu a putut fi dovedită.

Instanţa mai reţine că, în prezent, situaţia s-a schimbat total în bine, că aceasta are o locuinţă proprietate personală în or.F , că are un loc de muncă din data de 3 aprilie 2007 şi că poate dispune de condiţii de locuit normale şi că are venituri suficiente pentru a se ocupa de îngrijirea, creşterea şi educarea minorelor.

De asemenea, în perioada internării minorelor în centrul de plasament au comunicat cu mama lor atât telefonic, cât şi prin vizitele ei regulate.

Conform art. 66 alin.2 din Legea nr. 272/2004, instanţa judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi se va pronunţa, după caz, cu privire la menţinerea plasamentului în regim de urgenţă sau la înlocuirea acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea copilului în familia sa. Instanţa este obligată să se pronunţe şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.

Având în vedere că minorele au restabilit legăturile cu familia, respectiv mama, dar şi rezultatul verificărilor efectuate cu privire la cei implicaţi, instanţa urmează a admite cererea în sensul că se va dispune integrarea minorelor VG ,ns. la 5 iulie 1995 în Măcin jud.Tulcea şi VM ,ns.la 27 septembrie 2001,în Măcin,jud.Tulcea, fiicele lui VN şi a lui VN, în familia mamei RN .

Se va dispune încetarea măsurii de plasament a minorelor, la Complexul de Servicii Sociale S, jud.Tulcea, astfel cum a fost instituită prin sentinţa civilă nr.1244/12 mai 2006 pronunţată de tribunalul Tulcea.

Drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la minorele VG şi VM vor fi exercitate de mama acestora RN .

Tags: Legea nr. 272/2004, minori, plasament de urgenţă, suspendarea exerciţiului drepturilor părinteşti

Inadmisibilitate sesizare Curte de Conturi

Tribunalul Tulcea
Dosar nr. 2991/88/2008
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinţa civilă Nr. 192
Şedinţa publică de la 06 Februarie 2009

Prin încheierea nr.49 din 18 decembrie 2008, Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Tulcea a sesizat Tribunalul Tulcea, sesizare înregistrată sub nr.2991/88/2008, solicitând, pentru stabilirea răspunderii juridice, obligarea la plată, în favoarea PRIMĂRIEI COMUNEI B , a pârâţilor IN şi HI , pentru prejudiciul în sumă de 92.800 lei şi dobânda de 13.496 lei, precum şi pentru dobânda calculată după data de 30 noiembrie 2008 până la data recuperării prejudiciului de la persoanele răspunzătoare.

Prin încheierea menţionată, s-a reţinut că, potrivit pct.3 din Raportul de control intermediar examinat, instituţia a fost prejudiciată cu suma totală de 92.800 lei, prin plata unor drepturi salariale neprevăzute de legislaţia în vigoare, sumele fiind plătite de la titlul II „Bunuri şi servicii”.

Sumele au fost achitate prin casieria instituţiei, în numerar, ca drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi asigurarea protecţiei personalului, funcţionari publici şi personal contractual în vederea refacerii capacităţii de muncă şi înregistrate în contabilitatea patrimonială a instituţiei.

Pentru acordarea sumei de 92.800 lei ca drepturi speciale, nu există temei legal, deoarece legislaţia în vigoare, referitoare la salarizarea personalului instituţiilor publice, nu prevede posibilitatea acordării acestor drepturi, ba mai mult, interzice negocierea prin contract a drepturilor a căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.

În aceste condiţii, acordul colectiv/contractul colectiv de muncă încheiat între Primăria B şi Sindicatul salariaţilor din administraţia publică locală a judeţului Tulcea, înregistrat la Direcţia de mu87ncă, solidaritate socială şi familie sub nr.149/13996 din 27.11.2006 din 27.11.2006, conţine prevederi care nu au temei legal în ceea ce priveşte acordarea de sume ca drepturi speciale, acestea neputând face obiectul contractelor colective de muncă încheiate la nivelul instituţiilor publice.

Prin această faptă a fost produs un prejudiciu în sumă totală de 92.800 lei, neexistând temeiul legal pentru acordarea drepturilor speciale, legislaţia în vigoare, referitoare la salarizarea personalului instituţiilor publice, neprevăzând posibilitatea acordării acestor drepturi, ba mai mult, interzicând negocierea prin contract a drepturilor a căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.

Alăturat încheierii din 18 decembrie 2008, s-au anexat raportul de control intermediar din 12 decembrie 2008, cu anexele acestuia, borderouri plată, explicaţiile scrise ale pârâţilor, acordul de muncă nr.4778/20 noiembrie 2006, situaţia sumelor acordate nelegal, precum şi alte înscrisuri.

În apărare, pârâţii IN şi HI au depus întâmpinare, precum şi înscrisuri, invocând excepţia inadmisibilităţii sesizării.

Examinând contestaţia, prin prisma excepţiei de inadmisibilitate instanţa va reţine următoarele:

Temeiul legal pentru sesizarea tribunalului cu judecarea unor astfel de cauze îl reprezintă art.31 din Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de conturi. Prin Legea nr.217/24.10.2008 a fost modificată Legea nr.94/1992, iar art.31 – text de lege în baza căruia a fost sesizat Tribunalul Tulcea s-a modificat, în sensul că ,stabilirea răspunderii juridice în cazul acestor speţe nu mai este de competenţa instanţei de judecată.

În acest sens, art.31 (3) din Legea nr.94/1992 actualizată prevede că „În situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice audiate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate.”

Având în vedere ultimele modificări intervenite asupra Legii nr.94/1992. se apreciază că tribunalul nu mai putea fi sesizat la data de 18.12.2008, cu astfel de cereri, o astfel de sesizare făcută fără a se întemeia pe baza unui text de lege fiind inadmisibilă.

Examinând acţiunea, pe fondul cauzei, instanţa reţine că, prin raportul de control intermediar nr.1218 din 12 decembrie 2008, întocmit urmare a verificării contului anual de execuţie şi a bilanţului contabil pentru anul 2007 la Consiliul local al comunei B , de către Direcţia de control financiar ulterior Tulcea, judeţul Tulcea, s-a constatat prejudicierea bugetului Primăriei B pe anul 2007, cu suma de 92.800 lei, prejudiciu pentru care au fost calculate despăgubiri civile datorate la 30.11.2008 în sumă de 13.496 lei (anexa nr.21), iar răspunzători pentru producerea prejudiciului revenind pârâţilor HI , care a avizat favorabil aprobarea HCL nr.74/11.12.2006, prin care a fost aprobat Acordul colectiv/Contractul colectiv de muncă nr.4778/20.11.2006 şi implicit, a fost aprobată plata acestor drepturi speciale, în condiţiile în care consiliul local nu poate acorda drepturi de natură salarială şi IN în calitate de ordonator principal de credite a semnat contractul colectiv de muncă ce conţinea prevederi contrare dispoziţiilor legale, precum şi angajamentele bugetare lunare, în baza cărora au fost acordate salariaţilor în anul 2007, drepturi speciale fără temei legal.

La data de 28 octombrie 2008, a intrat în vigoare Legea nr. 217/24 octombrie 2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 94/1992 prin care s-au abrogat dispoziţiile art. 40 şi următoarele care reglementau competenţa materială şi teritorială a instanţelor Curţii de Conturi, ce ulterior a revenit instanţelor judecătoreşti, odată cu preluarea judecătorilor financiari.

Actul normativ menţionat, în forma în vigoare, nu mai prevede posibilitatea Curţii de Conturi, prin Camerele de Conturi judeţene, de sesizare a instanţei judecătoreşti pentru stabilirea răspunderii civile pentru pagubele cauzate şi plata de amenzi pentru abateri cu caracter financiar de către administratori, gestionari şi contabili, precum şi de celelalte persoane supuse jurisdicţiei Curţii de Conturi, art. 31 alin. 3 stipulând că în situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice audiate această stare de fapt, iar stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia revin acesteia.

De asemenea, în art. 1 alin. 4 din Legea nr. 94/1994, modificată prin legea nr. 217/2008, se prevede că litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate.

In consecinţă, coroborând prevederile legale arătate, se concluzionează că stabilirea răspunderii persoanelor vinovate şi a întinderii prejudiciului se poate realiza de către instanţele judecătoreşti numai la solicitarea entităţii publice verificate.

In aceste condiţii, faţă de dispoziţiile legale învederate, sesizarea Curţii de Conturi a devenit inadmisibilă, urmând ca entitatea publică controlată prin conducerea sa, să decidă modul de valorificare a concluziilor raportului de control întocmit, şi în privinţa acesteia procedurile fiind de imediată aplicare.

Aşa fiind, având în vedere aspectele prezentate, instanţa urmează a respinge ca atare sesizarea Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi Tulcea, ca inadmisibilă.

Tags: curte, funcţionar public, Legea nr. 217/2008, Legea nr.94/1992

Funcţionar public – suplimentul postului/supliment treaptă de salarizare

Dosar nr. 2706/88/2008
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinţa Civilă Nr. 181
Şedinţa publică de la 6 Februarie 2009

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr. 2706/88/2008, reclamanţii …………………. au chemat în judecată pârâta AGENŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ – TULCEA pentru a se dispune obligarea acesteia la plata efectivă a suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, calculate şi plătite începând cu data de 1 ianuarie 2007 şi în continuare, până la încetarea raporturilor de serviciu, precum şi suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază retroactiv, respectiv din data de 22 martie 2004 până la data de 1 ianuarie 2007, perioadă în care au fost suspendate abuziv prin O.U.G. nr. 92/2004.

In motivare, reclamanţii arată că, la solicitarea de acordare a sporurilor arătate, pârâta a comunicat că nu poate plăti aceste sume pentru că nu au fost prevăzute în bugetul instituţiei, capitole cu această destinaţie, cu toate că aceste drepturi trebuiau acordate începând cu 15 noiembrie 2001, fiind introduse în Legea nr. 188/1995 prin Legea nr. 161/2003, după care prin art. 44 din O.U.G. nr. 92/2004, s-a suspendat aplicarea respectivelor dispoziţii pentru perioada 2004 – 2006.

Se mai învederează că nici executivul, şi nici legiuitorul nu putea suspenda sau abroga acest drept întrucât un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat, iar cenzurarea legalităţii suspendării succesive a actului normativ revine instanţei, sub sancţiunea denegării de dreptate, şi nu Curţii Constituţionale.

Reclamanţii precizează, în continuare, că normele legale de suspendare contravin art. 41 şi art. 53 din Constituţie pentru că un drept nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii impuse de o societate democratică dar contravin şi art. 16 alin. 1 din Constituţie pentru că se creează o situaţie de discriminare faţă de celelalte categorii de persoane încadrate în muncă şi art. 15 alin. 2 deoarece aceste norme legale sunt retroactive, suspendând un drept câştigat sub imperiul Legii nr. 188/1999 în mod retroactiv, încălcându-se şi art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O., în condiţiile în care sporurile solicitate reprezintă un drept de creanţă, respectiv un bun în înţelesul protocolului.

Se subliniază, de asemenea, că s-a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi că suspendările succesive au întrerupt cursul prescripţiei extinctive ce şi-a reluat cursul după încetarea suspendării, invocându-se şi dispoziţiile art. 1 alin. 2 lit. i) din O.U.G. nr. 137/2000 întrucât se creează discriminare faţă de categoriile de funcţionari publici ce au câştigat aceste drepturi.

In drept, se invocă dispoziţiile Constituţia României, Legii nr. 54/2003, Codul Muncii; Legii 188/1999 privind statutul funcţionarului public, republicată şi actualizată; Decretului 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă; Legii 554/2004 privind contenciosul administrativ; OUG 137/2000.

In dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar, în copie, practică judiciară.

In apărare, pârâta Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă – Tulcea a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamanţilor, ca nefondată.

Examinând cauza, în raport cu probele administrate, instanţa reţine că, reclamanţii sunt funcţionari publici în cadrul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă – Tulcea.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999, republicată, forma în vigoare începând cu 1 aprilie 2004, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

In perioada 2004 – 2006, dispoziţiile cuprinse la literele c) şi d) din textul legal menţionat au fost suspendate prin acte normative succesive: O.U.G. nr. 92/2004, Legea nr. 76/2005, O.U.G. nr. 2/2006 şi Legea nr. 417/2006.

Deşi este prevăzut în mod expres că în compunerea salariului funcţionarului public, pe lângă salariul de bază şi sporul de vechime, intră şi suplimentul postului, precum şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, legiuitorul nu a stabilit şi cuantumul sporurilor în discuţie sau un minim de criterii în baza cărora să poată fi determinate, limitându-se la precizarea că suplimentul prevăzut la lit. d) din art. 31 se stabileşte în raport cu treapta de salarizare.

In aceste condiţii, este evident că stabilirea cuantumului celor două suplimente a fost lăsată de legiuitor în competenţa Administraţiei a cărei activitate fundamentală este aceea a organizării legii sau a executării în concret a legii.

In consecinţă, este atributul exclusiv al Administraţiei să execute în concret prevederile cuprinse în art. 31 din Legea nr. 188/1999 şi care beneficiază de o largă marjă de apreciere din moment ce singurul criteriu impus de legiuitor fiind cel relativ la treapta de salarizare pentru fiecare categorie de funcţionari publici.

A stabili la acest moment legalitatea sau nelegalitatea dispoziţiilor de suspendare nu este relevant în speţă pe de o parte pentru că perioada de suspendare a expirat, iar pe de altă parte, pentru că suspendarea nu a vizat decât plata acestor drepturi salariale şi nu existenţa acestora, ce nu a fost înlăturată, prevederile legale ce reglementau dreptul la cele două tipuri de sporuri producându-şi efectele şi în continuare.

Insă, în lipsa unui act infralegislativ emis sau adoptat de către Administraţie, prin care să fie stabilit cuantumul sau procentul celor două suplimente solicitate de reclamantă, instanţa nu are competenţa de a determina ea însăşi întinderea drepturilor salariale deoarece s-ar substitui Administraţiei, ipoteză în care ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituţia României.

Prin urmare, funcţionarii publici, înainte de a solicita plata respectivelor suplimente, ar trebui să acţioneze în sensul determinării Administraţiei să-şi îndeplinească atribuţiile de stabilire a cuantumului sau procentului sporurilor, după ce a rămas în pasivitate o atât de îndelungată perioadă de timp, profitând de faptul că s-a dispus suspendarea temporară a plăţilor acestora.

Este lipsit de eficienţă că, la acest moment, să se dispună plata celor două sporuri salariale, în mod generic, întrucât, ulterior, în condiţiile în care Administraţia persistă într-o atare atitudine de pasivitate, o hotărâre pronunţată în sensul arătat ar fi imposibil de executat, în lipsa unor minime criterii de determinare, după cum s-a arătat.

De asemenea, chiar dacă se verifică o situaţie discriminatorie în raport cu alţi funcţionari publici ce au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care s-au admis acţiunile, o atare discriminare este doar aparentă întrucât, aşa cum s-a învederat, acele hotărâri nu pot fi puse în executare pentru că nu se poate determina modul de plată.

In măsura în care intervine Administraţia şi în îndeplinirea atribuţiilor sale, precizează modul de calcul al sporurilor respective, iar instituţia pârâtă persistă în refuzul de plată al sumelor la care reclamanta şi ceilalţi funcţionari publici au dreptul, nimic nu o împiedică pe reclamantă să promoveze o altă acţiune, fără a intra în discuţie o autoritate de lucru judecat.

Aşa fiind, având în vedere aspectele prezentate, instanţa urmează a respinge ca nefondată acţiunea promovată.

Tags: C.E.D.O., funcţionar public, Legea nr. 188/1999, Legea nr. 54/2003, Legea nr. 76/2005, Legea nr.417/2006, O.U.G. nr. 137/2000, O.U.G. nr. 2/2006, O.U.G. nr. 92/2004, suplimentul postului, treapta de salarizare

Sesizare Curte de Conturi-inadmisibilitate

Dosar nr. 2992/88/2008
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinţa Civilă nr.180
Şedinţa publică din data de 6 Februarie 2009

Prin Incheierea nr. 48 din 17 decembrie 2008, Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Tulcea a sesizat Tribunalul Tulcea, sesizare înregistrată sub nr. 2992/88/2008, solicitând, stabilirea răspunderii juridice, obligarea la plată, în favoarea Primăriei comunei SC a pârâţilor II şi MF pentru prejudiciul în sumă de 39.532 lei şi dobânda de 5702 lei, precum şi pentru dobânda calculată după data de 12 decembrie 2008 şi până la data recuperării prejudiciului de la persoanele răspunzătoare; obligarea la plată, în favoarea fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, a Primăriei Comunei SC pentru suma de 3.489 lei reprezentând majorări de întârziere, şi totodată, obligarea la plată, în solidar, în favoarea Primăriei Comunei SC , a pârâţilor II şi MF , pentru prejudiciul în sumă de 3.489 lei produs prin plata majorărilor de întârziere, precum şi pentru dobânda ce se va calcula de la data plăţii de către Primăria Comunei SC a majorărilor de întârziere şi până la data recuperării prejudiciului de la persoanele răspunzătoare.

Prin Incheierea menţionată, s-a reţinut că potrivit punctului 1` din Raportul de control intermediar examinat, instituţia a fost prejudiciată cu suma totală de 39.532 lei, prin plata unor drepturi salariale neprevăzute de legislaţia în vigoare, sumele fiind plătite de la titlul II „bunuri şi servicii”.

Sumele au fost achitate prin casieria instituţiei, în numerar, ca drepturi speciale pentru „menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii”, în cuantum de 300 lei lunar pentru acoperirea unei părţi a cheltuielilor cu medicamente, tratamente medicale, reducerea stresului, hrană etc. şi 500 lei pe semestru pentru o ţinută decentă şi asigurarea unei imagini corespunzătoare în raport cu publicul.

Prin această faptă a fost produs un prejudiciu în sumă totală de 39.532 lei, neexistând temeiul legal pentru acordarea drepturilor speciale, legislaţia în vigoare, referitoare la salarizarea personalului instituţiilor publice, neprevăzând posibilitatea acordării acestor drepturi, ba mai mult, interzicând negocierea prin contract a drepturilor a căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.

Alăturat încheierii din 17 decembrie 2008, s-au anexat raportul de control intermediar nr. 1219 din 12 decembrie 2008, cu anexele acestuia, state de plată, explicaţiile scrise ale pârâţilor, acordul de muncă nr. 5928/1 noiembrie 2006, situaţia sumelor acordate nelegal, precum şi alte înscrisuri.

În apărare, pârâţii II şi MF au depus întâmpinare, precum şi înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Prin raportul de control nr. S/164 din 12 decembrie 2008 şi respectiv raportul de control intermediar nr. 1219 din 12 decembrie 2008, întocmit urmare a verificării contului de execuţie şi a bilanţului contabil încheiat pe anul 2007 de către PRIMĂRIA COMUNEI SC , judeţ Tulcea, s-a constatat că instituţia a fost prejudiciată cu suma totală de 39.532 lei prin plata unor drepturi salariale neprevăzute de legislaţia în vigoare pentru refacerea capacităţii de muncă şi pentru ţinută necorespunzătoare, de la titlul II „bunuri şi servicii”, prin aceasta fiind încălcate prevederile art. 54 alin. 6 din Legea nr. 273/2006; art. 7 din O.G. nr. 119/1995, art. 8 alin. 1, art. 12 alin. 1 şi art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, lipsa de temei legal rezultând şi din adresa nr. 1107 din 23 ianuarie 2008 emisă de D.M.P.S. TULCEA, cât şi din adresa nr. 420965 din 13 februarie 2008 emisă de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.

S-a mai constatat că răspunderea pentru producerea prejudiciului revine pârâţilor II – primar, în calitate de ordonator principal de credite şi MF , în calitate de contabil în cadrul compartimentului financiar-contabil, care a acordat viza de control financiar preventiv propriu, la suma iniţială de 39.532 lei, fiind calculate şi dobânzi de la data efectuării plăţilor şi până la data de 12 decembrie 2008 în sumă de 5702 lei.

La termenul fixat cu judecata cauzei, instanţa a pus în discuţie admisibilitatea cererii în raport de dispoziţiile Legii nr. 217/24 octombrie 2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 94/1992 prin care s-au abrogat dispoziţiile art. 40 şi următoarele care reglementau competenţa materială şi teritorială a instanţelor Curţii de Conturi, ce ulterior a revenit instanţelor judecătoreşti, odată cu preluarea judecătorilor financiari.

Analizând cauza în raport de excepţia invocată, instanţa reţine următoarele:

Actul normativ menţionat, în forma în vigoare, nu mai prevede posibilitatea Curţii de Conturi, prin Camerele de Conturi judeţene, de sesizare a instanţei judecătoreşti pentru stabilirea răspunderii civile pentru pagubele cauzate şi plata de amenzi pentru abateri cu caracter financiar de către administratori, gestionari şi contabili, precum şi de celelalte persoane supuse jurisdicţiei Curţii de Conturi, art. 31 alin. 3 stipulând că în situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice audiate această stare de fapt, iar stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia revin acesteia.

De asemenea, în art. 1 alin. 4 din Legea nr. 94/1994, modificată prin legea nr. 217/2008, se prevede că litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate.

In consecinţă, coroborând prevederile legale arătate, se concluzionează că stabilirea răspunderii persoanelor vinovate şi a întinderii prejudiciului se poate realiza de către instanţele judecătoreşti numai la solicitarea entităţii publice verificate.

Relativ la aplicarea legii în timp, având în vedere că sesizarea instanţei s-a realizat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 217/2008, este de subliniat că, potrivit art. 725 alin. 1 şi 2 Cod proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare şi proceselor în curs de judecată, începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege, în timp ce procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal investite vor continua să fie judecate de acele instanţe.

In opinia instanţei, art. 725 alin. 2 are în vedere ipoteza în care acţiunile aflate în curs de judecată rămân în competenţa instanţelor judecătoreşti, doar că se modifică instanţa competentă să judece respectivul tip de cauză, nu însă şi situaţia în discuţie când se aplică regula instituită prin alin. 1 pentru că nu se mai poate stabili răspunderea unor persoane pentru prejudicii aduse instituţiilor în cadrul cărora funcţionează la cererea unui terţ – organ de control, în lipsa solicitării entităţii publice păgubite, numai aceasta din urmă fiind în măsură să decidă modul de acţiune.

In aceste condiţii, faţă de dispoziţiile legale învederate, sesizarea Curţii de Conturi a devenit inadmisibilă, urmând ca entitatea publică controlată prin conducerea sa, să decidă modul de valorificare a concluziilor raportului de control întocmit, şi în privinţa acesteia procedurile fiind de imediată aplicare.

Aşa fiind, având în vedere aspectele prezentate, instanţa urmează a respinge ca atare sesizarea Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi Tulcea, ca inadmisibilă.

Tags: curte de conturi, Legea nr. 130/1996, Legea nr. 217/2008, Legea nr. 273/2006, Legea nr. 94/1994, O.G. nr. 119/1995

Litigiu de munca – functionari publici

Tip: Sentinţă civilă
Nr./Dată: 317 (06.02.2008)
Autor: Tribunalul Tulcea
Domenii asociate: contracte de muncă
SENTINŢA CIVILĂ Nr. 317/LM din 06 Februarie 2008

Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa şi înregistrată sub nr. 10238/118/2007, reclamanţii O…ş.a., au chemat în judecată STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ŞI FINANŢELOR, MINISTERUL JUSTIŢIEI, CURTEA DE APEL CONSTANŢA, TRIBUNALUL CONSTANŢA şi CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună : înlăturarea pentru viitor a discriminării la care au fost supuşi ca urmare a neacordării unui salariu egal cu al celorlalţi magistraţi, demnitari, funcţionari publici ori salariaţi contractuali ai statului, discriminare ce nu poate fi înlăturată decât prin acordare a majorărilor salariale de 5% începând cu 1 ianuarie 2007 în raport cu luna decembrie 2006, de 2% începând cu 1 aprilie 2007, în raport cu luna martie 2007 şi de 11% începând cu 1 octombrie 2007, în raport cu luna septembrie 2007, majorări de altfel egale cu cele acordate prin art. 1, 2, 3 şi 4 din O.U.G. nr. 10 din 31 ianuarie 2007 tuturor demnitarilor aleşi sau numiţi, judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi adjuncţii săi, judecătorilor Curţii Constituţionale, tuturor funcţionarilor publici şi tuturor salariaţilor contractuali ai statului; repararea prejudiciului cauzat ca urmare a discriminării prin neacordarea majorărilor salariale de 5% începând cu 1 ianuarie 2007 ( în raport cu salariul din decembrie 2006), de 2% începând cu 1 aprilie 2007 ( în raport cu salariul din martie 2007) şi de 11% începând cu 1 octombrie 2007 ( în raport cu luna septembrie 2007); plata dobânzii legale pentru sumele datorate începând cu luna ianuarie 2007 şi până la efectuarea plăţii; indexarea sumelor datorate (prin aplicarea coeficienţilor de inflaţie) începând cu momentul naşterii dreptului la despăgubire – 1 ianuarie 2007 şi până la momentul efectuării plăţii drepturilor salariale revendicate ca urmare a discriminării; efectuarea menţiunilor privitoare la majorările salariale în cărţile de muncă.

În motivare, reclamanţii au arătat că sunt judecători la Tribunalul …şi au fost şi continuă să fie discriminaţi de pârâtul Statul Român, în principal, dar şi de Ministerul Justiţiei – în raport cu toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecătorii Curţii Constituţionale, dar şi cu Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi adjuncţii săi. De asemenea, au fost şi sunt discriminaţi în raport cu personalul auxiliar de specialitate din instanţe şi parchete.

Tuturor acestora, Statul Român, la începutul anului 2007, le-a majorat salariile sau indemnizaţiile cu 5% începând cu data de 1.04.2007, în raport cu nivelul din luna decembrie 2006, cu 2% începând cu data de 1.04.2007, faţă de nivelul din luna martie 2007 şi cu 11% începând cu data de 1.10.2007, faţă de nivelul din luna septembrie 2007.

Precizează reclamanţii că singurii salariaţi ai statului cărora nu le-au fost majorate în nici un mod salariile, sunt judecătorii de la Curţile de Apel , Tribunale şi Judecătorii , precum şi procurorii din Parchetele de pe lângă aceste instituţii.

S-a mai arătat că, în ziua de 31 ianuarie 2007, Guvernul României a emis un număr de 3 Ordonanţe simple, prin care a dispus majorarea salariului începând cu 1 ianuarie 2007 tuturor demnitarilor, funcţionarilor publici şi salariaţilor contractuali ai statului, cu excepţia magistraţilor, judecătorilor de la Curţile de Apel, Tribunale şi Judecătorii şi a procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de la Parchetele de pe lângă Curţile de Apel, Tribunale, Judecătorii.

Singurii magistraţi care au primit majorările salariale (asemenea tuturor celorlalţi salariaţi ai statului) de la 1 ianuarie 2007 sunt judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecătorii Curţii Constituţionale, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi adjuncţii săi.

Menţionează reclamanţii că, încercând să prevină o nouă discriminare a magistraturilor în raport cu celelalte categorii de salariaţi ai statului şi cu o parte restrânsă a categoriei magistraţilor, Consiliul Superior a Magistraturii – prin preşedintele său – la 31 ianuarie 2007 a adresat domnului Sebastian Vlădescu, Ministru al Finanţelor Publice, o scrisoare deschisă (înregistrată sub nr. 21/C/31.01.2007), prin care a protestat discret şi decent faţă de noua discriminare şi şi-a exprimat convingerea că eliminarea dintre categoriile salariaţilor bugetari care beneficiază de majorarea sau indexarea salariilor în anul 2007, a judecătorilor şi procurorilor, constituie o eroare ori o omisiune involuntară, care poate fi remediată.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile O.G. nr. 137/2000, privind discriminarea, cu precădere pe art. 1 alin. 2 lit. e pct. I şi pe prevederile Constituţiei României, ce reglementează egalitatea în drepturi, egalitatea de tratament şi nediscriminarea, art. 1 – 4 din O.G. nr. 10/2007, ale art.1 din O.G. nr. 16/2007 şi ale art. 2 alin. 2 din O.G. nr. 27/2007, dar şi ale Legii nr. 232/2007.

În apărare, pârâtul Ministerul Justiţiei a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a arătat că reglementarea prin lege sau alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin O.G. nr. 137/ 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 41 din O.U.G. nr. 177/2002 „ Drepturile de salarizare prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt brute şi impozabile. Acestea vor fi actualizate prin aplicarea indexărilor acordate în conformitate cu prevederile legale”

Însă acest act normativ a fost abrogat prin O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei care, la art. 41 lit. a prevede : „La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se abrogă : a) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 924 din 18 decembrie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 347/2003, cu modificările şi completările ulterioare”.

De asemenea, potrivit art. 35 din O.U.G. nr. 27/2006, „Drepturile de salarizare prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt brute şi impozabile, Acestea vor fi actualizate prin aplicarea indexărilor acordate în conformitate cu prevederile legale”.

Însă, conform dispoziţiilor Legii nr. 45/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1 nr. 169/9.03.2007 pentru aprobarea O.U.G. nr. 27/2006 , privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, „Art. 35 se abrogă”. (art. 17 din Legea nr.45/2007).

Consideră Ministerul Justiţiei că nu pot fi acordate drepturi salariale care nu mai sunt prevăzute de lege, fiind abrogate în mod expres.

Menţionează că actele normative la care fac referire reclamanţii, respectiv Ordonanţele nr. 10, 16 şi 27 din 31.10.2007 şi Legea nr. 232/6.07.2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 unor categorii de personal salarizat din cadrul sistemului bugetar nu sunt incidente în cauză, deoarece se referă la ale categorii socio – profesionale, astfel, O.G. nr. 10/2007 are în vedere creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului contractual din sistemul bugetar, salarizat conform O.U.G. nr. 24/2004.

Ori, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, „Judecătorii şi procurorii care au promovat examenul de capacitate sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii”. Astfel, această categorie profesională, nu este personal contractual în înţelesul O.G. nr. 24/2004.

De asemenea, O.G. nr. 16/2007 are în vedere creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007, personalului salarizat potrivit Legii nr. 495/2004, respectiv personalului din administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe şi de la misiunile diplomatice, oficiile consulare şi institutele culturale româneşti din străinătate.

La rândul său, O.G. nr. 27/ 2007 reglementează creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului din cadrul Curţii de Conturi.

În aceste condiţii, magistraţii nu pot beneficia de aceste indexări, nefăcând parte din categoriile profesionale menţionate mai sus. Mai mult, drepturile salariale ale magistraţilor sunt reglementate prin lege specială.

Pe de altă parte, prevederea unor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat şi neprevederea sau, dimpotrivă, prevederea însă într-un alt cuantum, în beneficiul unei categorii profesionale bugetare, este o opţiune a legiuitorului şi nu reprezintă un tratament preferenţiat ce urmează a fi sancţionat, câtă vreme sunt în discuţie situaţii obiective, diferite, particulare.

Magistraţii, sunt singura categorie profesională care a beneficiat de creşteri salariale substanţiale atât în aul 2006 cât şi în anul 2007, astfel că decizia luată la nivelul Guvernului de a nu acorda indexări sau majorări în cursul anului 2007, cu excepţia celorlalte categorii din sectorul bugetar, măsură de majorare a veniturilor având ca scop acoperirea creşterii inflaţiei pe o perioadă determinată nu reprezintă o situaţie care să fi avut drept rezultat plasarea magistraţilor într-o stare de discriminare prin nerespectarea dreptului la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.

Întrucât toţi magistraţii Tribunalului Constanţa au formulat cereri de abţinere, dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Constanţa, pentru a fi soluţionată cererea de abţinere.

Prin încheierea nr. 1/CM/8 ianuarie 2008, Curtea de Apel Constanţa a admis cererile de abţinere formulate şi a înaintat dosarul la Tribunalul Tulcea, spre soluţionare.

Dosarul nr. 2862/36/2007 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Tulcea.

Examinând cererea în raport de probele administrate în cauză, instanţa constată în fapt următoarele :

Reclamanţii fac parte din categoria personalului din unităţile din justiţie (unităţi bugetare, care sunt finanţate de la bugetul de stat) raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispoziţiilor art.1 şi art.295 alin.2 din acest cod.

Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanţii, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul m uncii, prestând o muncă şi, ca efect al acestor premise, lise naşte dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări şi restrângeri datorate devalorizării monedei naţionale, precum şi dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin. 2 lit. c şi lit. f, art.154 alin.3, art.165 şi art.155 raportat la art.1 din legea nr.53/2003.

Deci, reclamanţii se află în aceeaşi situaţie, sub acest aspect, ca şi restul personalului din sistemul bugetar.

Însă, printr-o serie de acte normative (de exemplu: OG nr.10/2007; OG nr.11/2007; OG nr.16/2007; OG nr.27/2007; Legea nr.232/2007; OG nr.8/2007; OG nr.20/2007; OG nr.23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau îndemnizaţiilor.

Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio-profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art.1 din OG nr.10/2007; judecătorii Curţii Constituţionale (art.1 din OG nr.10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art.3 alin.3 din OG nr.10/2007); personalul din unităţile de cult religios (art.19 din OG nr.10/2007); personalul Curţii de Conturi (art.2 din OG nr.27/2007); personalul din unităţile bugetare (art.1 din OG nr.10/2007); personalul auxiliar din justiţie (art.31 din OG nr.8/2007); personalul didactic auxiliar (art.1 din OG nr.11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare şi a institutelor culturale din străinătate (art.1 din OG nr.16/2007); funcţionarii publici (articolul unic, pct.5 din Legea nr.232/2007); personalul din unităţile sanitare publice (art.1 pct.3 din OG nr.23/2007); funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare (art.1 din OG nr.20/2007).

Expunerile de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art.29 – 32 din Legea nr.24/2000 şi potrivit art.6 din Legea nr.52/2003) au ca şi numitor comun, în esenţă, fundamentul necesităţii acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creşterii indicelui preţurilor bunurilor de consum în anul 1007 faţă de anul 2006, precum şi tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creşterii inflaţiei.

Trebuie subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecţie socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanţilor, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă şi demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curţii Constituţionale, membrilor Curţii de Conturi şi altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanţilor.

Cu toate acestea, reclamanţilor (personal salarizat prin OUG nr.27/2006) nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamanţii nu pot obţine (datorită incompatibilităţilor, interdicţiilor şi incapacităţilor legale) alte venituri decât cele salariale, care însă, le-au fost erodate de creşterea indicelui preţurilor de consum, la fel ca şi în cazul celorlalte salarii bugetare.

În concluzie, cu alte cuvinte, unul şi acelaşi element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului) produce efecte juridice diferenţiate în sistemul de salarizare al personalului din unităţile finanţate din fonduri bugetare, în funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socio-profesională.

Prin sistemul de salarizare (instituţie de dreptul muncii), se înţelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor şi formelor salarizării care determină condiţiile de stabilire şi acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, îndemnizaţii, sporuri şi adaosuri, conform art.155 din Codul muncii. Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalităţii de tratament (art.154 din Codul muncii) şi cel al diferenţierii numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă.

Ca atare, principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeaşi situaţie (a depunerii unei activităţi în muncă şi a erodării salariului datorită creşterii indicelui preţurilor de consum şi a inflaţiei), trebuie să li se recunoască, pentru unul şi acelaşi element faptic generator de drept salarial, acelaşi element salarial: indexările salariale anuale. Din moment ce reclamanţii sunt într-o situaţie identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unităţile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflaţie la fel ca şi restul personalului, rezultă că reclamanţii nu pot fi trataţi diferit, în mod discriminatoriu faţă de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă şi rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul şi acelaşi: creşterea indicelui preţurilor de consum şi a inflaţiei în anul 2007 faţă de anul 2006.

Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenţei discriminării, relevanţă are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale, şi anume existenţa obligaţiei de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiţii şi a plăţii în moneda naţională (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară a judecătorilor, asistenţilor judiciari şi a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestaţie salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele şi consecinţele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul şi elementul) generator şi fundamental stabilirii şi acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat şi fără absolut nici o relevanţă, pârâţii invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanţilor pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent şi neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflaţiei.

Singurele obiective şi elemente care pot duce la o diferenţiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea şi cantitatea muncii, condiţiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferenţiere se poate reflecta numai în salariul (îndemnizaţia) de bază (partea fixă a salariului), nu şi în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective şi elemente cu totul speciale şi specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopţii, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligaţii speciale de confidenţialitate, acoperirea efectelor negative ale creşterii preţurilor de consum şi ale inflaţiei etc.).

În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamanţii sunt în mod evident şi grav discriminaţi deoarece se află în aceeaşi situaţie juridică şi faptică care funcţionează şi generează adaos salarial şi pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică şi practică şi practica judiciară au statuat în mod unanim şi constant existenţa discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcţie) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unităţii numai şefilor de proiecte şi respingerea acordării acestuia şi cadrelor medii, echivalează cu o discriminare – Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al.Ţiclea, „Tratat de dreptul muncii”, 2007, pag.617).

Deci, reclamanţii sunt discriminaţi în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiţia normativă de acordare a acestui spor şi a acestui spor şi a acestui adaos (condiţia existenţei creşterii indicelui preţurilor de consum şi a inflaţiei, concomitent cu indexarea indemnizaţiilor şi salariilor restului personalului bugetar), ci sub pretextul că aparţin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).

Ca atare, existenţa discriminării directe a reclamanţilor rezultă şi din dispoziţiile: art.7 şi art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare); art.7 din pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 ( care garantează dreptul la condiţii de muncă juste şi prielnice şi la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincţie); art.14 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenţie (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c şi lit. f, art.154 alin.3, art.165 şi art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 şi art.41 din Constituţie (care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conţinutul complex al dreptului constituţional la muncă şi care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 şi 2 din Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor OG nr.137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare, principiile egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, în condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.

Prin art.2 al.1 OG nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc., care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural, sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

La alin. 3 din art.2 al aceluiaşi act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

Ori, criteriul după care s-a făcut distincţia, în speţa dedusă judecăţii, este categoria socio-profesională, criteriu de diferenţiere injust a personalului din unităţile bugetare, fiind absurd şi de neconceput a se accepta ideea că această creştere a preţurilor de consum şi inflaţia nu ar afecta toate salariile şi puterea acestora de cumpărare.

Potrivit art.2 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, exerciţiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite de lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.

Art.2 pct.2 din Convenţia nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei, prevede că diferenţierile, excluderile sau preferinţele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupaţie, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speţă neacordarea indexărilor anuale nu are la bază o astfel de justificare obiectivă şi rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primeşte majorările anuale pentru calificările cerute de ocupaţia acestora, ci doar pentru că li se plăteşte salariul în aceeaşi monedă naţională ca şi reclamanţilor şi trebuie trataţi în mod egal în materie de salarizare.

Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea indexărilor anuale: pentru contractarea efectelor creşterii preţurilor de consum şi a inflaţiei.

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remuneraţie egală, aspect ce se află în contradicţie cu situaţia de faţă de aceleaşi prestaţii în muncă, remunerată pentru unii într-o monedă nedevalorizată şi remunerată pentru alţii în monedă devalorizată.

De asemenea, conform principiilor cuprinse în art.154 din Codul muncii, este inadmisibilă crearea a două sisteme de salarizare: una din monedă devalorizată, alta în monedă cu valoare ajustată în raport cu inflaţia.

Art.23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, iar plata salariilor bugetare se face în aceeaşi monedă.

Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice stabileşte la art.19 pct.3, că exerciţiul drepturilor şi libertăţilor poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securităţii naţionale şi ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricţii privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speţă, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri sau adaosuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidenţa dispoziţiilor art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziţii legale în baza cărora acţiunea este considerată întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, instanţa va aplica, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din OG nr.10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste şi integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil opreşte instanţa să invoce lacuna legislativă.

Nu au relevanţă nici deciziile Curţii Constituţionale, deoarece deciziile de respingere a unor excepţii de neconstituţionalitate au efecte doar „inter pares” (I.Deleanu, „Justiţia constituţională”, Ed.Lumina Lex, 1995, p.278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanţilor şi nici instanţei, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară şi peremptorie a dispoziţiilor Protocolului nr.12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituţie.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Obligaţia pârâţilor de plată a drepturilor băneşti, solicitate prin acţiune, este o obligaţie solidară.

Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislaţiei civile.

În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor băneşti sunt implicate mai multe unităţi, regula este că acestea răspund solidar.

În consecinţă, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plăţii drepturilor băneşti este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.,1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori solidaritatea pasivă poate fi şi solidaritate legală, potrivit art.1041 Cod civil (C.Stănescu, C.Bârsan, „Teoria generală a obligaţiilor”, 1998, p.385-392).

În speţă, solidaritatea pasivă izvorăşte, din prevederile art.44, art.35 şi art.36 din legea nr.304/2004, raportate la cele ale OUG nr.177/2002 şi OUG nr.27/2006, conform cărora pârâţii sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terţiar), ca şi credite salariale, una şi aceeaşi sumă bănească pe care se solicită în prezenta acţiune. Cu alte cuvinte, drepturile băneşti nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toţi aceşti pârâţi pentru plata uneia şi aceleiaşi sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeaşi sumă). Aceşti pârâţi sunt toţi obligaţi concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput şi vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.

Răspunderea Ministerului Economiei şi Finanţelor este solidară cu cea a celorlalţi pârâţi mai sus menţionaţi, deoarece în temeiul art.47 din Legea nr.507/2003, art.42 din Legea nr.511/2004, art.26 din Legea nr.379/2005, art.21 din Legea nr.486/2006 raportat la art.3 din HG nr.208/2005 şi art.3 din HG nr.386/2007, respectiv a Hotărârii din 24 martie 2005 a Curţii Europene a Drepturilor Omului (publicată în Monitorul Oficial nr.1048/2005), acest pârât are şi obligaţia suplimentară de a acoperi suma solicitată de reclamanţi, având poziţia unui garant legal.

Reclamanţii au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflaţie, cerere pe care instanţa o găseşte admisibilă, ţinând cont şi de prevederile art.1082 din Codul civil şi art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credinţă din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâţii sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor şi adaosurilor, precum şi pentru neiniţierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.

Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cupri9nd în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, ori în speţă este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanţei conform indicelui de inflaţie.

Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei şi Finanţelor, instanţa o găseşte întemeiată, urmând a proceda la admiterea sa.

Astfel, potrivit art.19 din legea nr.500/2002, privind finanţele publice, Ministerul Economiei şi Finanţelor, coordonează acţiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei şi Finanţelor rezultă şi din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 şi ale art.3 din HG nr.386/2007.

Ţinând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispoziţiile art.16 alin.1 şi 2 din Constituţia României, art.1 alin.2 lit. e, pct. i din OG nr.127/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct. 2 din OG nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenţia nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile sociale şi politice şi art.5 şi 6 din Codul muncii, instanţa apreciază ca întemeiată cererea reclamanţilor, urmând a proceda la admiterea acţiunii.

Întemeiat este şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei Curtea de Apel Constanţa să efectueze menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanţilor cu privire la despăgubirile salariale acordate prin prezenta hotărâre.

Având în vedere că pârâţii au fost obligaţi la plata despăgubirilor actualizate cu indicele de inflaţie, şi astfel le este reparat prejudiciul produs, instanţa urmează a respinge capătul de cerere referitor la plata dobânzii legale, ca nefondat.

Tags: contracte de muncă, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, drepturi salariale, Legea nr.303/2004, Legea nr.45/2007, Legea nr.52/2003, litigii de munca, O.G. nr. 137/2000, O.U.G. nr. 177/2002, O.U.G. nr. 27/2006, OG nr.10/2007

Anulare acte frauduloase

TRIBUNALUL TULCEA
Dosar nr. 1792/88/2007
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Sentinţa Civilă nr. 369
Şedinţa publică de la 05 martie 2009

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr.1792/88/2007 reclamanta “…” Tulcea, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC “”…”” SRL “…”, judeţul Tulcea, a solicitat în contradictoriu cu pârâţii “…” şi SC “”…”” SRL “…”, judeţul Tulcea, anularea contractului de vânzare cumpărare aut.sub nr.2910/1.11.2004 de BN Gâlcă Ana cu privire la imobilul compus din teren în suprafaţă de 283.225,99 mp şi construcţii situat în extravilanul satului “…”, comuna “…”, judeţul Tulcea, conform art.79, art.80 al.1 lit.c şi art.80 al.2 lit.a din Legea 85/2006, precum şi aducerea imobilului în patrimoniul debitoarei.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că acest imobil a fost cumpărat de societatea debitoare la de SC “”…”” SA “…” judeţul Tulcea, prin lichidator judiciar SC “”…”” SRL Brăila la data de 26.10.2004.

Ulterior, a mai arătat reclamanta, imobilul a fost vândut de debitoare către pârâtul “…” care este asociat în cadrul societăţii debitoare, deţinând 20% din părţile sociale, însă actul încheiat este unul fraudulos, în dauna drepturilor creditorilor, întrucât atât vânzătorul cât şi cumpărătorul au cunoscut existenţa datoriilor la ADS, constând în arendă neachitată pentru terenurile agricole aflate în administrare.

A mai arătat reclamanta şi că sumele încasate de debitoare din vânzarea imobilului nu au intrat niciodată în contul acesteia, fostul administrator declarând în această privinţă că sumele încasate au fost folosite la achitarea unor datorii preexistente.

La data de 6 august 2007 reclamanta a înţeles să-şi completeze cererea de chemare în judecată solicitând chemarea în judecată şi a pârâtei “…” întrucât la data perfectării contractului de vânzare cumpărare, a cărui anulare a solicitat, aceasta era soţia pârâtului “…”. Reclamanta a mai adăugat acţiunii şi un nou capăt de cerere, solicitând, chemarea în judecată şi a pârâtei SC “”…”” SRL Tulcea, în scopul recuperării bunurilor imobile ce au făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare aut.sub nr.2624/30.09.2005 al BNP Ene Frosina.

Temeiul juridic a fost completat şi cu preved.art.84 al.1 din Legea nr.85/2006, reclamanta învederând că acest subdobânditor cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că transferul dintre SC “”…”” SRL “…”, judeţul Tulcea şi pârâtul “…” este susceptibil de a fi anulat, conform art.80 al.1 lit.c şi art.80 al.2 lit.a din Legea nr.85/2006.

La data de 31.10.2007 reclamanta a formulat precizări la cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, menţionând în esenţă că la data încheierii contractului ce se cere a fi anulat, numitul “…” era administrator al debitoarei dar nu şi asociat unic, având doar 80% din părţile sociale, diferenţa până la 100% aparţinând pârâtului “…”, tatăl lui “…”, care în acest contract este cumpărător. Notarul public nu a cunoscut realitatea situaţiei juridice a debitoarei întrucât în caz contrar nu ar fi autentificat contractul.

Reclamanta a mai precizat şi faptul că vânzarea s-a realizat fără acordul adunării generale a asociaţilor şi fără a se efectua un raport de evaluare al bunurilor, încălcându-se totodată şi dispoziţiile legale referitoare la licitaţia publică cu prag de pornire, preţul obţinerii fiind cu mult sub valoarea de piaţă a bunurilor.

Relativ la factura nr.538651/28.02.2004 încheiată între debitoare şi “…” pentru suma de 2.380.000.000 lei vechi reprezentând preţ al Complexului “…””…”, reclamanta a arătat că aceasta este un fals deoarece la data respectivă complexul nu era în proprietatea debitoarei. Această factură nu a fost înregistrată niciodată în evidenţele contabile ale debitoarei, deşi este singura factură emisă cu privire la imobil, şi nici nu a fost găsită de organele de control ale Direcţiei finanţelor publice care au efectuat un control al societăţii cu puţin timp înainte de intrarea în procedura falimentului.

Reclamanta a mai precizat şi faptul că în situaţia în care unele bunuri care au făcut obiectul contractului nu vor putea fi readuse la masa credală întrucât nu mai există, se solicită potrivit art.83 al.1 din Legea nr.85/2006 valoarea acestora de la data transferului efectuat de către debitoare.

Aceste precizări au fost completate de reclamantă la termenul de judecată din data de 24.01.2008, invocându-se că la data semnării contractului dintre debitoare şi “…”, deşi s-a arătat în contract că s-a achitat suma de 2.700.000.000 lei vechi, nu s-a completat nici o factură fiscală. Întrucât suma încasată din vânzare nu s-a înregistrat nicăieri rezultă că aceasta a fost folosită în alte scopuri, în afara interesului societăţii.

Reclamanta a solicitat prin aceste precizări ca valoarea ce va fi adusă la masa credală să fie una reactualizată la zi.

Si aceste completări ale precizărilor au fost reîntregite la data de 28.11.2008 când reclamanta a solicitat ca subdobânditorul SC “…” SRL Tulcea să fie obligat să aducă la masa credală valoarea imobilului de la data transferului efectuat de către debitoare, stăruind în anularea contractului de vânzare cumpărare aut.nr.2910/1.11.2004 de BNP Ana Gâlcă.

În dovedire, reclamanta a depus la dosarul cauzei în copie: contractul de vânzare cumpărare aut. nr.2910/2004 de BNP Gâlcă Ana, antecontractul aut.nr.2347/2005 de BNP Ene Frosina, contractul de vânzare cumpărare aut. nt.2867/26.10.2004 de BNP Gâlcă Ana, încheierea şi extrasul cărţii funciare nr.139/N, contractul de vânzare cumpărare aut.nr.2624/30.09.2005 de BNP Ene Frosina, raportul de evaluare întocmit la 13.12.2005, contractul de tranzacţie din 7.09.2005, rapoarte de activitate ale lichidatorului judiciar, procese verbale, raport asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la insolvenţă, raportul de evaluare întocmit în dosarul nr.2/JS/2000, factura fiscală nr.5386451/28.02.2004, raportul de inspecţie fiscală din 31.07.2006, un proces verbal de contravenţie, alte rapoarte şi adrese întocmite de lichidator în procesul de lichidare judiciară.

În apărare, pârâta SC “”…”” SRL Tulcea a formulat întâmpinare invocând faptul că în cauză nu este întrunită nici una din cele două condiţii cumulative impuse de art.84 din Legea nr.85/2006 întrucât preţul a fost plătit şi nu s-a cunoscut faptul că pârâtul “…” deţinea 20% din părţile sociale ale SC “”…”” SRL “…”, judeţul Tulcea la data încheierii tranzacţiei, creându-se totodată impresia că numitul “…” este asociat unic şi că tatăl său este străin de societate.

Aceeaşi pârâtă a mai arătat că la data încheierii actului procedura insolvenţei nu era iniţiată şi, neavând acces la evidenţele contabile ale debitoarei, nu a putut cunoaşte existenţa datoriilor pe care această societate le avea faţă de ADS Bucureşti şi nici faptul că datorită amplorii acestor datorii există riscul intrării în procedura insolvenţei.

Pârâta a mai invocat şi că a avut cunoştinţă că imobilul la data vânzării era urmărit în mâinile soţilor “…” şi “…” de către creditoarea SC “”…”” SRL, pentru o datorie a societăţii şi că a făcut demersuri în vederea stingerii acestor datorii, plătind în avans mai multe sume de bani şi determinând promitenţii vânzători să canalizeze fondurile în vederea stingerii datoriilor. Ulterior plăţii datoriilor imobilul rămânând liber de sarcini a putut fi cumpărat.

În susţinerea întâmpinării s-au depus o serie de înscrisuri, iar la dosarul cauzei a fost ataşat şi dosarul nr.2/JS/2000 al Tribunalului Tulcea.

În cauză s-a efectuat expertiză contabilă care a realizat actualizarea preţului imobilului în litigiu.

Analizând cauza, în raport de întreg probatoriul administrat, judecătorul sindic reţine următoarele:

Prin încheierea nr.1602/9.06.2006 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr.15/2006, judecătorul sindic a dispus deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului conform Legii nr.64/1005 faţă de debitoarea SC “”…”” SRL “…”, judeţul Tulcea, la solicitarea creditorului Administraţia Domeniilor Statului Bucureşti, pentru o creanţă în cuantum de 350.161,15 lei, fiind desemnat lichidator judiciar SC “ROVI NOW” SRL Tulcea.

Din raportul asuprea cauzelor şi împrejurărilor care au condus la insolvenţă se reţine că societatea debitoare a încheiat în anul 2001 cu ADS Bucureşti contractul de concesiune nr.14 prin care debitoarea a dobândit în administrare suprafaţa de 1026,98 ha teren agricol, situat în perimetrul comunei “…”, judeţul Tulcea. Deşi, debitoarea a înfiinţat după încheierea contractului culturi de in, porumb şi floarea soarelui, producţia obţinută a fost extrem de redusă astfel încât la sfârşitul anului agricol 2001-2002 s-au înregistrat pierderi foarte mari, producţia realizată neacoperind nici cheltuielile pentru procurarea de seminţe.

Aceste pierderi au dus societatea la imposibilitatea de a mai desfăşura activităţi agricole, astfel că nu s-au mai putut înfiinţa culturi pentru anul agricol 2002-2003, societatea intrând în incapacitate de plată şi încetând să mai funcţioneze încă din anul 2002.

Prin contractul de vânzare cumpărare aut nr.2867/26.10.2004 debitoarea a dobândit în proprietate un imobil situat în extravilanul satului “…”, comuna “…”, judeţul Tulcea, compus din suprafaţa de 283.225,99 mp şi o serie de construcţii, de la vânzătorul “…” – lichidator judiciar al SC “”…”” SA “…”.

După aproximativ 6 zile acelaşi imobil a fost înstrăinat de către debitoare pârâtului “…”, cu aproximativ acelaşi preţ, încheindu-se contractul de vânzare cumpărare aut.nr.2910/1.11.2004 de BNP asociaţi Gâlcă Ana şi Gâlcă Grigore.

Analizând acest din urmă contract se constată că, în cadrul acestuia administratorul societăţii “…” a declarat în mod nereal că este asociat unic, deşi la acea dată deţinea doar 80% din părţile sociale ce compuneau capitalul social al SC “”…”” SRL “…”, judeţul Tulcea. restul de 20% aparţinând pârâtului “…” care a avut şi calitatea de cumpărător.

Acest aspect este relevat de actul adiţional aut.nr.2212/27.06.2001 de BNP Elena Avram, certificatul de înscriere de menţiuni din 28.06.2001 emis de Oficiul Registrului Comerţului Tulcea şi rezoluţia directorului ORC Tulcea nr.2236/27.06.2001.

Potrivit adresei de la fila 154 din dosar înaintată instanţei de BNP Asociaţi Gâlcă Ana şi Gâlcă Grigore, acest birou notarial care a încheiat actul ce se cere a fi anulat a arătat cu privire la acest aspect că este vorba de o eroare de editare care s-a strecurat doar în primul alineat al contractului de vânzare cumpărare aut.nr.2910/2004, în realitate notarul cunoscând faptul că numitul “…” avea calitatea de asociat şi administrator al societăţii.

Acest aspect nu poate fi însă reţinut de judecătorul sindic întrucât numitul “…” a declarat de aceeaşi manieră şi în contractul de vânzare cumpărare încheiat cu 6 zile înainte, respectiv nr.2867/26.10.2004, cu prilejul cumpărării imobilului în discuţie. În plus, până în prezent nu s-a prezentat nici o încheiere de rectificare a erorii materiale menţionate.

Potrivit art.80 al.2 lit.a din Legea nr.85/2006, operaţiunile încheiate cu un asociat comanditat sau cu un asociat deţinând cel puţin 20% din capitalul societăţii comerciale, atunci când debitorul este respectiva societate cu răspundere limitată, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii cu persoanele aflate în raporturi juridice cu debitorul, vor putea să fie anulate şi prestaţiile recuperate dacă sunt în dauna creditorilor.

Pentru exercitarea acţiunii în anulare prevăzută de acest text legal se cere ca lichidatorul judiciar să facă dovada existenţei fraudei, a faptului că, subdobânditorul este părtaş la fraudă, precum şi a prejudicierii creditorilor .

În ceea ce priveşte primele două condiţii analizate în persoana numitului “…” , precum şi a pârâtului “…”, se reţine că primul a declarat nereal că are calitatea de asociat unic al societăţii, iar cel de al doilea – cumpărător, a acceptat această situaţie deşi cunoştea realitatea, deţinând în calitate de asociat un procent de 20% din capitalul social al debitoarei. Deşi cei doi asociaţi au prezentat notarului public, cu prilejul încheierii contractului de vânzare cumpărare hotărârea adunării asociaţilor din data de 1.11.2004, actul adiţional la actul constitutiv al SC “”…”” SRL “…”, judeţul Tulcea, precum şi dovada înregistrării menţiunii privind noul asociat în registrul comerţului încă din anul 2001, înscrisuri din care rezulta cu evidenţă cotele de participare la capitalul social ale celor doi asociaţi, actul ce se solicită a fi anulat a fost încheiat de maniera mai sus arătată, rezultând astfel la fel de clar frauda ambelor părţi cu prilejul întocmirii contractului de vânzare cumpărare.

Referitor la condiţia prejudicierii creditorilor, aceasta reiese din întreg probatoriul administrat întrucât părţile între care s-a încheiat actul aveau calitatea de asociaţi ai debitoarei şi cunoşteau la momentul încheierii contractului faptul că debitoarea nu mai funcţiona încă din anul 2002, precum şi faptul că intrase în incapacitate de plată tot din acelaşi an, având datorii restante foarte mari faţă de creditorul ADS Bucureşti.

Prejudicierea creditorilor şi frauda ambelor părţi contractante mai reiese şi din împrejurarea relevată de lichidator în raportul asupra cauzelor ce au condus la insolvenţă, potrivit căreia banii rezultaţi din vânzarea imobilului de către debitoare nu au fost înregistraţi în contabilitatea acesteia şi nici nu au fost folosiţi pentru achitarea datoriilor preexistente. În ceea ce priveşte factura fiscală nr.5386451/28.02.2004, aceasta nu poate fi luată în considerare întrucât, de asemenea, nu a fost înregistrată niciodată în evidenţa contabilă a debitoarei şi în plus, poartă o dată cu mult anterioară încheierii contractului în formă autentică, neîndeplinind nici condiţiile de formă impuse de lege pentru o atare vânzare.

Privitor la pârâta “…”, răspunderea acesteia urmează a fi antrenată în cauză conform preved. art.80 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006 (invocate de lichidator în acţiunea introductivă), potrivit cărora lichidatorul poate introduce la judecătorul sindic, acţiuni pentru anularea constituirilor sau transferurilor de transmisie şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin acte încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile.

Condiţia fraudării creditorilor este îndeplinită şi în persoana pârâtei “…”, dat fiind faptul că aceasta este soţia pârâtului “…” şi este de la sine înţeles că aceasta cunoştea faptul că debitoarea intrase în incapacitate de plată de aproximativ 2 ani de zile.

În cauză deşi s-au invocat preved.art.82 din Legea nr.85/2006, instanţa nu poate considera că transferul patrimonial a cărui anulare s-a solicitat ar avea un caracter de normalitate, făcând parte din activitatea curentă a debitoarei, date fiind circumstanţele nelegale mai sus expuse, în care a fost încheiat actul în speţă.

Faţă de toate aceste considerente, instanţa urmează a admite capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare cumpărare aut.nr.2910/1.11.2004 de BNP Asociaţi Gâlcă Ana şi Gâlcă Grigore şi, în baza preved. art.83 al.1 din Legea nr.85/2006 a obliga pe pârâţii “…” şi “…” să restituie patrimoniului debitoarei SC “”…” SRL “…” judeţul Tulcea, suma de 270.000 lei actualizată cu rata inflaţiei începând cu data de 1.11.2004 şi până la data efectivă a plăţii, reprezentând valoarea imobilului vândut prin contractul anulat în baza prezentei hotărâri.

În contextul art.83 din Legea nr.85/2006, prin inexistenţa bunului se înţelege atât cea materială, cât şi cea juridică, cum este situaţia imobilului în cauză care a fost transmis către un terţ subdobânditor, SC “”…”” SRL Tulcea, ceea ce îi pune pe pârâţii “…” şi “…” în imposibilitatea de a remite efectiv imobilul către averea debitoarei în insolvenţă.

Cât priveşte faptul că instanţa a avut în vedere actualizarea valorii bunului cu rata inflaţiei de la data încheierii actului anulat şi până la data când această valoare va reintra în patrimoniul debitoarei, este de precizat faptul că nu se poate avea în vedere o actualizare cu indicele preţurilor de consum, respectiv valoarea stabilită de expertiza contabilă pentru că s-ar încălca prevederile art.83 al.1 din legea insolvenţei.

Actualizând valoarea imobilului de la data vânzării cu indicele preţurilor de consum se ajunge la o valoare a unor bunuri similare în prezent, ceea ce ar echivala oarecum cu o stabilire a valorii de circulaţie a imobilului, valoare ce nu poate fi avută în vedere pentru restituire către debitoare întrucât s-ar ajunge la o situaţie contrară preved. art.83 al.1 din Legea nr.85/2006.

Relativ la capătul de cerere privind obligarea pârâtei SC “”…””SRL Tulcea de a readuce la masa credală imobilele ce au făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare aut.nr.2624/30.08.2005 de BNP Ene Frosina, judecătorul sindic reţine că acesta este neîntemeiat datorită neîndeplinirii condiţiilor impuse de aRT.84 al.1 din legea insolvenţei.

Potrivit acestui text de lege administratorul judiciar, lichidatorul sau comitetul creditorilor va putea introduce acţiune pentru a recupera de la subdobânditor bunul sau valoarea bunului transferat de către debitor, numai dacă subdobânditorul nu a plătit valoarea corespunzătoare a bunului şi cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că transferul iniţial este susceptibil de a fi anulat.

În ceea ce priveşte prima condiţie, la dosarul cauzei s-a depus raportul de evaluare privind ferma de creştere a animalelor situată în sat “…”, comuna “…”, judeţul Tulcea, întocmit la data de 13.12.2005, potrivit căruia s-a stabilit că imobilul în litigiu are o valoare de 250.000 EURO, valoare care a reprezentat şi preţul pe care pârâta SC “”…””SRL l-a plătit în momentul dobândirii, cu două luni şi jumătate înainte.

În ce priveşte cea de a doua condiţie prevăzută de textul de lege analizat se reţine că acest subdobânditor a fost de bună credinţă întrucât, luând cunoştinţă de existenţa unei sarcini asupra imobilului şi de urmărire a acestuia în mâinile pârâţilor “…” şi “…”, acesta a încheiat un antecontract prin care a plătit un avans tocmai în scopul stingerii datoriei existente, cumpărând ulterior imobilul în litigiu liber de sarcini.

Datorită neîndeplinirii cumulative a celor două condiţii, acest capăt de cerere urmează a fi respins ca neîntemeiat.

Având în vedere şi disp. artr.274 cpc, urmează a obliga pe pârâţii “…” şi “…” să plătească reclamantei suma de 400 lei cheltuieli de judecată.

Tags: acte frauduloase, contract de vanzare - cumparare, faliment, Legea nr. 85/2006